Cum ajung puii din supermarket-uri în 28 de zile, adevărați FEŢI FRUMOȘI. Puii țăranilor cresc aşa în abia 90 de zile

Deşi internetul este plin de mesaje alarmante despre pericolele la care te expui mâncând nesănătos, e greu de crezut cât te mult îți riști sănătatea prin alegeri neinspirate.

---

În cel puţin 28 de zile cresc puii care ajung în magazine, a doua dintre cele mai consumate cărnuri de către români. Miracolul creşterii ultra-rapide este dat de rasă, obţinută genetic, în laborator, furajele vitaminizate şi lumina intensivă. Aceiaşi pui de carne cresc în 90 de zile în gospodăriile ţăranilor.

Un reportaj realizat de Gândul.ro vă prezintă în premieră cum cresc puii de carne în România şi cine este faimosul hibrid Ross 308. Ceea ce trebuie să ştie consumatorii e că în România puii invectaţi cu apă sau cu hormoni de creştere sunt interzişi. Producătorii şi comercianţii care recurg la asemenea practici comit o ilegalitate.
Reporterii Gandul au pornit de la un mit, care – ca orice mit – era socotit adevărat de fiecare dintre noi: puii din supermarketuri sunt umflaţi cu apă şi hormoni, puii de ţară sunt mai sănătoşi, pentru că se hrănesc natural.

Pentru verificarea/demontarea mitului, acestia au vizitat ferme de păsări în care carnea se procesează industrial, dar şi gospodării ţărăneşti, în care gâinile cresc tradiţional. Au urmărit procesul de sacrificarea în abatoare, au mers în supermarketuri, au stat de vorbă cu specialişti în domeniu.
O primă concluzie: puii din sistemul industrializat din România, sunt, la fel ca fraţii lor din Europa, nişte campioni ai creşterii. De regulă, puii industriali ajung din stadiul de ou la cel de friptură în 38-40 de zile, dar sunt şi pui sacrificaţi la 28 de zile, care ajung în rotiserii. La 38 de zile au circa 2,2 -2,5 kilograme. Sunt sacrificaţi, ajung în galantare şi de acolo în farfuriile românilor. Puii din fermele româneşti se înalţă precum „Făt-Frumos” în comparaţie cu cei din bătătura gospodarilor, care ajung să fie tăiaţi cam la 90 de zile.

---

https://www.youtube.com/watch?v=YOlghmlJ1bw

---

Specialiştii spun însă că acest lucru este normal şi că întreg procesul de creştere al păsărilor în sistem industrial a fost îndelung timp studiat şi îmbunătăţit pentru a ajunge la acest nivel de productivitate.

Dacă puii care ies din ou în gospodăriile ţărăneşti sunt hrăniţi cu porumb, grâu sau orz, cei din ferme consumă aşa numitele „nutreţuri combinate”, gândite pentru a asigura aportul potrivit de proteine, energie sau de vitamine în alimentaţia lor. Acestea le asigură, totodată, creşterea accelerată, spun cei care lucrează în domeniu. Legislaţia europeană interzice folosirea hormonilor sau a făinurilor animale, iar antibioticele sunt utilizate doar la nevoie, cu acceptul medicului veterinar. De unde vine şi a doua concluzie: dacă producătorii injectează puii cu apă sau cu hormoni, ei se plasează în afara legii din România.

---

A treia concluzie vă invităm să o trageţi dumneavoastră: este mai „sănătoasă” carnea puilor din gospodăria ţăranilor decât cea a puilor industriali descendenţi din hibridul Ross 308? Dar ce este hibridul Ross 308? Hibridul Ross 308 a fost creat pentru producţia de piept şi pulpe, fiind destul de bine proporţionat. Necesită un furaj mai scump pentru a obţine performanţe dar, prezintă o rezistenţă mai bună la condiţiile de microclimat.
„Ouăle pentru incubaţie de la ei se folosesc doar când aceştia au vârsta de 26 de săptămâni”, afirmă unul dintre medicii veterinari ai Avicola Buzău, una dintre cele mai mari ferme de pui din tara.

---

---

Cum au ajuns puii Feţi – Frumoşi De-a lungul anilor, vârsta la care erau sacrificaţii puii pentru carne în ferme a scăzut, dar greutatea la care aceştia intră în abator a crescut. Explicaţia este, potrivit specialiştilor din domeniu, încrucişarea raselor, şi crearea unor hibrizi performanţi, precum şi îmbunătăţirea furajelor.
„Puiul de carne care se găseşte în comerţ este un hibrid provenit din încrucişarea de diferite linii din mai multe rase. Ritmul de creştere al acestui pui specializat pentru producţia de carne s-a îmbunătăţit continuu prin utilizarea metodei de selecţie tradiţională”, a declarat pentru gândul Ilie Van, preşedintele Uniunii Crescătorilor de Păsări din România (UCPR).   Practic, an de an sunt selectate păsările care au crescut cel mai bine şi au oferit cel mai bun randament furaj/carne.

„Această metodă este practicată de mii de ani nu doar pentru păsări, ci pentru toate animalele domestice”, a ţinut să sublinieze Van. Potrivit acestuia, cu 50 de ani în urmă, la apariţia aviculturii industriale în România, puii se livrau la trei luni şi la +greutatea de un kilogram.
„În ultimul timp, vârsta de sacrificare s-a redus la şase săptămâni şi la greutatea de 2,2 – 2,4 kilograme”,  adaugă Ilie Van. În cazul puilor pentru tranşare, a căror greutate trebuie să fie mai mare decât a celor destinaţi livrării în carcasă, sacrificarea se face la mai bine de şase săptămâni de la intrarea în fermă.
„Puii mai tineri sunt mai dietetici, iar cei mai vârstinici mai savuroşi, conţinând mai multă grăsime. Nu există contradicţii de consum. Firma care scoate pe piaţă hibrizii le-a stabilit şi vârsta economică şi fiziologică normală de sacrificare”, explică preşedintele UCPR.   Acest fapt este confirmat şi de către unii dintre jucătorii importanţi de pe piaţa cărnii de pasăre, estimată anual la circa un miliard de euro. „Puii stau în fermă în jur de 40 de zile. Aşa se întâmplă în toată lumea”, a declarat pentru GANDUL Grigore Horoi, preşedinte Agricola Bacău, fermă cu un efectiv mediu de 2,6 – 2,7 milioane de păsări. „Puii cresc în 35 – 42 de zile.

La 35 de zile se face o rărire. Nu poţi să tai totul într-o zi. Puiul începe să fie tăiat de la 2,1 kilograme la 2,5 kilograme”, a declarat pentru gândul şi Ghiorghi Safir, fondator Safir Vaslui, fermă cu un efectiv de 420.000 de păsări. În afară de  Ross 308, pe mesele românilor ajung şi pui din rasele Rock şi Cornish. În România există şi un centru de producere a unor pui cu o creştere înceată, ce au caracteristici mai apropiate de pasărea ţărănească. Acesta se află în judeţul Braşov, la Stupini.

De ce creşte puiul de curte mai greu

Hrana este dată de către experţii în domeniu drept argumentul care susţine creşterea accelerată a puiului de fermă faţă de cei ţărăneşti. Ei spun, totodată, că dezvoltarea mai înceată a acestora din urmă este o dovadă a carenţelor din nutriţia păsărilor de curte.
„Puiul crescut în gospodăriile ţărăneşti este hrănit în principal cu cereale, hrană care nu este completă din punct de vedere al nivelului de proteine, energie, vitamine şi minerale. Din această cauză păsările îşi completează nivelul de proteină din natură, cu musculiţe, gândăcei, râme, viermişori. Sigur că în aceste condiţii creşterea puiului este lentă, consumul de cereale este mare, iar costurile pentru realizarea unui kilogram de carne sunt foarte mari”, explică Ilie Van.
El susţine, totodată, că puiul de curte nu este nici protejat împotriva bolilor şi a contaminărilor microbiologice, având în vedere că porumbul sau grâul pe care acesta îl mănâncă nu este controlat. De asemenea, puiul poate intra în contact cu diferite rozătoare sau cu păsări sălbatice.   Puiul injectat cu hormoni În rândul gospodinelor pe care le întâlneşti în faţa galantarului sau în faţa vitrinei frigorifice din hipermarket circulă şi mitul puiului crescut rapid cu hormoni şi injectat cu apă pentru a „trage mai greu la cântar”. Unele persoane sunt înclinate, de asemenea, să aleagă caserolele cu etichete pe care găsesc menţiuni precum „fără hormoni de creştere”, „fără făinuri animale” sau „fără procese de injectare”.
Motivul pentru care românii ajung să fie induşi în eroare de „puiul fără hormoni” este unul simplu. Nu mulţi cunosc prevederile legislaţiei europene pe care România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să le respecte. Acestea au fost transpuse în legislaţia naţională, iar din anul 2007, reprezentanţii Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) le-au implementat. Astfel, hormonii de creştere, făinurile de origine animală şi aditivii alimentari au fost interzişi în cazul cărnii de pasăre aproape de un deceniu.

Tot ce faci, primești înapoi…

Într-o zi un bărbat a văzut o femeie bătrână care stătea pe marginea drumului, dar chiar și în puțina lumină a zilei, ce mai rămăsese, putea să-și dea seama că avea nevoie de ajutor. Astfel, a parcat vechea lui mașină în fața Mercedesului ei și a ieșit din mașină. Trecuseră câteva ore de când nimeni nu oprea ca să o ajute. Dar se gândea că poate ea nu va voi să o ajute, căci el arăta ca un cerșetor. El și-a dat seama că era înfricoșată, de vreme ce stătea acolo afară în frig.

A înțeles perfect cum se simțea femeia. „Sunt aici ca să te ajut, i-a spus el. De ce nu stai în mașină să aștepți, căci afară este frig? Mă numesc Kostas al lui Ioan”. Singura problemă pe care o avea femeia, era o pană de cauciuc, dar fiindcă ea era în vârstă, aceasta era o mare problemă pentru ea. Kostas s-a băgat sub mașină și a pus crickul, rănindu-și coatele. Roata a schimbat-o repede, dar se murdărise și se rănise.

În timp ce el strângea prezoanele, femeia a deschis fereastra și a început să-i vorbească. I-a spus că era din satul Sfântul Ștefan și că trecea prin zonă. Acum însă nu știa cum să-i mulțumească pentru ajutorul ce îi dăduse. Kostas doar i-a zâmbit, în timp ce închidea portbagajul. „Dați-mi ce vreți dumneavoastră”. Femeia se gândea la ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă nu ar fi ajutat-o el. Kostas s-a gândit din nou dacă trebuia să-i ceară să-l plătească. Era un ajutor dat cuiva aflat în nevoie. Și-a amintit cât de mult îl ajutaseră alții în trecut. De aceea acum i se părea ciudat să facă altfel. De aceea i-a spus că, dacă voia să-l răsplătească, data viitoare când și ea avea să vadă pe cineva aflat în nevoie, să-i ofere ajutorul de care acela avea nevoie. „Să vă amintiți de mine!” i-a spus el.

A așteptat până a pornit motorul și a plecat. Era o zi înnorată și friguroasă, dar el se simțea foarte bine, în timp ce conducea spre casă.

Câțiva kilometri mai departe, femeia a văzut un mic restaurant. A oprit ca să ia o gustare, dar și ca să-și dezmorțească picioarele. Era un popas foarte primitor. Afară erau două pompe de benzină. Toată priveliștea era diferită. Chelnerița s-a apropiat de ea cu un prosop curat, ca să-i șteargă părul ud. Avea un zâmbet foarte dulce, în ciuda oboselii de peste zi. Femeia a depistat că acea chelneriță era însărcinată în luna a opta, dar nu trebuia să se vadă greutățile prin care trecea. Bătrâna se întreba cum de un om care are atât de puține, dă atât de mult la un necunoscut. Atunci și-a adus aminte de Kostas.

De îndată ce și-a terminat masa, a plătit cu 100 de euro. Chelnerița a mers să aducă restul, dar bătrâna deja ieșise pe ușă. Se depărtase destul de mult. Atunci a văzut scris pe un șervețel: „Nu-mi datorezi nimic. M-am aflat și eu în această situație. Cineva, cândva, m-a ajutat în felul în care te ajut eu acum. Dacă într-adevăr vrei să-mi înapoiezi restul, iată ce trebuie să faci: să nu îngădui acestui lanț al dragostei să se întrerupă”. Sub acel șervețel a găsit încă 500 de euro… Lacrimile curgeau liniștit pe obrajii ei.

Mai erau și alte mese, ce trebuiau curățate, clienți ce trebuiau serviți, dar până la sfârșitul zilei le-a făcut pe toate satisfăcător. Seara, când a mers să se odihească, se gândea la banii ce îi primise de la acea bătrână, dar și la cuvintele ce i le scrisese. Cum de știa bătrâna că ea și soțul ei aveau atât de mare nevoie de bani? Cu pruncul care avea să vină pe lume luna următoare, lucrurile nu erau atât de ușoare… Știa cât de problematizat era soțul ei. Atunci s-a plecat la urechea soțului care dormea și i-a șoptit: „Toate vor merge bine…Kostas…al lui Ioan…”.

O veche zicală spune: „Tot ce faci, primești înapoi”.

Necaz sau bucurie?



Trăia odată într-un sat, împreună cu fiul său, un bătrân foarte sărac, dar cu frică de Dumnezeu. Şi la bucurie, şi la necaz, totdeauna spunea: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie". Nici la necaz nu se întrista, nici la bucurie nu juca, ci pe toate le considera fireşti şi le primea ca din mâna lui Dumnezeu. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât domnitorul ţării voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?"
Dar, într-una din zile, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au zis: "Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lui vodă. Vezi dacă nu ai ascultat! E clar că oamenii lui ţi l-au l-a furat! Ce mare ghinion!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", zise bătrânul.
Toţi au râs de el. După două săptămâni însă calul s-a întors acasă. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai. Acesta, după ce scăpase din grajd, a întâlnit pe câmp o turmă de cai sălbatici, iar când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
"Ce ghinion!" îi ziseră prietenii bătrânului. "Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la accidentul băiatului, soldaţii lui vodă trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară vecinii. "Toţi copiii noştri au fost duşi la război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi."
Bătrânul le răspunse: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie".
Şi aşa şi-a petrecut bătrânul toată viaţa, liniştit în ispite, smerit în reuşite şi netulburat de gura lumii.

Povestea ţânţarului

Știți și voi, că fiecărei vietăți de pe această lume Bunul Dumnezeu i-a dat rostul cu multă înțelepciune. Așa se face că atunci când Dumnezeu a chemat la EL toate făpturile, ca să-i rânduiască fiecăreia hrana, după felul său, nu știu cum s-a făcut că țânțarul a întârziat.

La sfârșit, vede Bunul Creator că apare și țânțarul așteptând cuminte hotărârea Celui Atotputernic. Se gândește DUMNEZEU ce să-i rânduiască țânțarului drept hrană, fiindcă le cam împărțise pe toate, și îi spune: Ție îți dau darul acesta: să te hrănești prin ierburi și buruieni,căutân du-le sucul și seva.

Deși cam nemulțumit, țânț arul i-a respectat întocmai voia lui Dumnezeu. Dar, țânțăroaica nu-i dădea pace nici o clipă. Mereu îl bătea la cap, nemulțumită nevoie mare și reproșându-i întruna: Nu vezi, bărbate, în ce hal ai ajuns, că ești slab și amărât ca vai de tine? Du-te și cere-i lui Dumnezeu altceva că asta nu-i viață de noi!

Și azi așa, mâine așa, ajunsese țânțăroaica să-i scoată sufletul țânțarului cu nemulțumirea ei. Într-o zi, n-a mai putut răbda țânțarul și i-a spus: – Dacă nu-ți place ce mâncăm și mai ești și așa încrezută, du-te singură și nu-mi mai bate capul! Atât i-a trebuit nevestei, care nechibzuită și cu gura mare, s-a dus val-vârtej la Dumnezeu cerându-i să-i schimbe mâncarea rânduită.

După ce a ascultat-o cu răbdare, Dumnezeu i-a spus:

– De azi înainte te vei hrăni cu sânge de om sau de vită, iar de nu vei găsi, să mori de foame. Iar de te vor prinde, omul te va pocni cu palma, sau vita cu coada și-ți vei găsi sfârșitul. Bărbatul tău, însă are voie să mănânce din toate felurile de iarbă și verdeață.

Și uite-așa a rămas și până în ziua de azi, că țânțarul niciodată nu-l înțeapă pe om, dar țânțăroaica l-ar face ciur, dacă ar putea, să-i sugă tot sângele și nu se oprește până când nu-i pocnește omul o palmă zdravănă, de o face una cu peretele.

Dar, vezi cum e lumea asta, că bietul țânțar, fără vină, trage și el ponoasele de pe urma nevestei, că omul de teama țânțăroacei care înțeapă, nu stă să aleagă și pocnește orice țânțar îi iese în cale, fără a ști dacă e țânțar sau țânțăroaică.

-De….! Ce să-i faci, dacă nu s-au mulțumit cu ce le rânduise Domnul?!

Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

O minune recentă a icoanei Maicii Domnului sângerânde din Log

Portalul grecesc Romfea relatează despre o minune recentă care a avut loc prin intermediul icoanei Maicii Domnului Kazanskaia din loc. Log, regiunea Volgograd.

Icoana Maicii Domnului Kazanskaia din Log a început să sângereze în anul 2003. De atunci au venit să se închine în această biserică mii de pelerini, cu speranța de a fi vindecați, și de multe ori cererile li s-a îndeplinit, dar ultimul caz este deosebit.

O femeie, pe nume Natalia, în vârstă de 46 de ani, din Volgograd, a fost externată din spital pentru a muri. Ea avea cancer la stomac în fază terminală. După intervenția înfăptuită, boala doar a avansat, iar Natalia era chinuită de dureri puternice. Deoarece medicii nu o mai puteau ajuta cu nimic, au externat-o acasă pentru a muri.

Într-o zi, fiica ei a intrat într-o biserică să se roage, pentru ca Dumnezeu să-i ușureze suferința mamei sale. La biserică au sfătuit-o să meragă la icoanei Maicii Domnului din Log. Și fiica lui Natalia a plecat la biserica din această localitate. Iar mamei sale i-a adus o mică iconiță de hârtie.

Natalia a pus această icionță lângă locul cusăturilor. Dar deoarece bandajele erau îmbibate de verde de briliant, în curând și această mică iconiță s-a colorat în totalitate în verde, astfel încât nici chipul Maicii Domnului nu mai putea fi deslușit.

„Mi se părea că am făcut un păcat groaznic, murdărind iconița. Am încercat să curăț macar un mic colțișor, dar deja era imposibil, – a povestit Natalia. – Doar am deteriorat imaginea. Noaptea am pus-o pe masa de lângă patul său. În dimineața următoare am fost șocată, de pe această iconiță mă privea din nou chipul Maicii Domnului… La început am crezut că cineva a schimbat icoana, dar colțișorul pe care am încercat să-l spăl, a rămas puțin deteriorat, astfel am înțeles că s-a întâmplat o minune. Am crezut că este un semn bun și că mă voi vindeca. Iar după câteva zile, ginerele a adus un ziar vechi, în care se relata despre un izvor tămăduitor. Sunt sigură că Maica Domnului mi-a arătat calea către vindecare”.

Două luni femeia bolnavă a petrecut lângă acest izvor. În acest timp a avut multe de depășit, dar o scânteie de speranță îi dădea putere să continuie lupta. Apoi a început vindecarea treptată. Atunci când șase luni mai târziu, Natalia a fost examinată la clinica, medicii nu au crezut că acest lucru este posibil. Dar toate cercetările și investigațiile înfăptuite confirmă că s-a întâmplau un adevărat miracol.

sursa pravoslavie.ru

traducere și adaptare Lozan Natalia

Stăpâna noastră! (O minune a Maicii Domnului)

În părțile Lombardiei trăiau doi soți foarte credincioși care aveau multă evlavie la Maica Domnului. Pentru aceasta, cuprinși de dor dumnezeiesc, au pictat pe un perete al casei lor icoana ei, cheltuind mulți bani pentru ca ea sa devină cât mai frumoasă și mai măreață.

De fiecare dată când treceau prin fața icoanei, se închinau cu respect și rosteau cântarea îngeresca: “Bucură-te, Ceea ce ești plină de har, Marie…” Pentru acest obicei bun la lor, Maica Domnului le-a trimis toate bunătățile cerești și pământești. Viața lor era plină de fapte bune, trăind în pace cu toată lumea. Din acestă pricină oamenii i-au numit “ pașnicii”. Acești creștini binecuvântați aveau un copil de trei ani care, văzând pe tatăl și pe mama lui că de fiecare dată se opreau înaintea icoanei Maicii Domnului și se închinau cu evlavie, a încept să facă și el la fel.

Încet-încet a învățat și cântarea îngerescă, pentru că o auzea în fiecare zi de la părinții lui. Copilul însă nu se ruga din evlavie, ci dintr-o obișnuință bună, deoarece credea că Maica Domnului, așa cum era zugrăvită stând pe tron, era Stăpâna casei. Într-o zi , în timp ce se juca cu alți copii pe malul râului, din lucrarea diavolului a căzut în adâncul apei. Copiii au vestit-o pe mama copilului care, împreună cu vecinii, au alergat la râu. Doi bărbați au sărit în apă, dar în ciuda nenumăratelor lor încercări, nu l-au putut afla pe copil. Atunci mama copilului a alergat ca o nebună în josul râului nădăjduind că îl va găsi acolo. Deodată îl vede pe copil în mijlocul râului stând pe apă ca pe un scaun. Văzându-l, mama lui a strigat cu nespusă bucurie :

– Copilul meu, ce faci acolo ? Ești bine ? – Sunt bine, mamă ! Stăpâna mă ține și de aceea nu mă tem ! Din pricina bucuriei mama copilului nu a înâeles despre care Stăpână îi spunea el. Doi bărbați au înotat până la mijlocul râului și au luat copilul, pe care l-au dat înapoi mamei lui. Ajungând acasă și întrebându-l cum s-a izbăvit de înec, copilul a răspuns: – Când am căzut în apă, Stăpâna casei noastre (și copilul a artătat cu degetul spre icoana Maicii Domnului) m-a scos din apă și m-a ținut până au venit vecinii și m-au luat. Atunci toți cei care se adunaseră să audă cele povestite de copil s-au închinat Maicii Domnului și s-au minunat de iubirea de oameni și de milostivirea ei.

Toată noaptea au cântat tropare și cântări de laudă în cinstea Maicii Domnului. Desigur cântarea cea mai iubită de toți a fost : “ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”

PREDICA ZILEI

Prăznuirea Sfântului Pantelimon - Mucenicul şi Tămăduitorul preamilostiv


În fiecare an, la 27 iulie Biserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.

Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.

Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.

Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.

Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.