PREDICĂ LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII Corabia pe valuri Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Matei XIV, 27)        Fraţi creştini,        Sf. Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai preţios înţeles.        Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus rămăsese în munte să se roage. Târziu în noapte, iată c ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat şi de frică au strigat; când au văzut că e însuşi Învăţătorul lor şi se apropie de dânşii, păşind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pa apă." Iisus i-a zis: Vino!" Iată-l, deci, pe Petru păşind şi el pe deasupra apei.        Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă şi bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus şi în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Iisus mai era încă distanţă, îl cuprinsese frica şi, pierzându-şi încrederea, începuse să se scufunde.        Doamne, scapă-mă!" - strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el şi-i întinse mâna, îl ridică în sus şi-i zise: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Au intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat şi marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înţelesuri.        Mai întâi, înţelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea Galileii şi salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înţeles tainic care nu-şi pierde valoarea niciodată. Sfânta învăţătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte ori cineva îşi pierde credinţa în puterea izbăvitoare a lui Iisus şi se reazemă pe puterile lui se păgubeşte, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.        Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creştinii, căci o mare mulţime de popor călătoreşte pe o mare bântuită de furtună şi, întocmai ca şi Petru, se scufundă în valuri şi e gata să piară înghiţită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credinţa în Iisus Hristos, fiindcă toţi vor să-şi aranjeze viaţa numai cu puterilor lor proprii, fără puterea credinţei, fără Dumnezeu.        Aşa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn şi să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reuşit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile şi s-au împrăştiat toţi ruşinaţi. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor să-şi clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără Dumnezeu.        Iată, omul a făcut multe şi uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieţii materiale; A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat ştiinţa şi tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru şi toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru isteţimea lui, pentru râvna prin care împlineşte porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său şi să-şi pună talentul pentru binele aproapelui său.        Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propăşirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înţelepciunea, strălucirea, sănătatea şi puterea. S-a încrezut orbeşte numai în sine şi bătându-şi pieptul cu mândrie, şi-a zis:        Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuinţă de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viaţa veşnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani şi de toate; să mănânc şi să beau, căci după moarte nu mă mai aşteaptă nimic."        Acesta este omul mândru, ticălos şi fără Dumnezeu. Aşa şi-au zis cei mai mulţi oameni şi, cum au zis, aşa au şi făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au dispreţuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învăţătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos şi au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele şi idolii veacului de pe urmă.        Să vedem acum dacă toţi aceşti oameni care sau depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiţi! Să vedem dacă au ei pace aşi liniştea care alcătuiesc o viaţă tihnită, senină, toţi acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de aşa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinşi de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi leacul.        Vedem cum s-au umplut puşcăriile cu mulţi tineri; vedem cum s-au înmulţit criminalii, hoţii, desfrânaţii şi huliganii. Ziarele au scris şi scriu mereu cum copiii omoară pe părinţi şi părinţii pe copii; cum soţia îşi otrăveşte bărbatul; iar unii bărbaţi îşi taie soţiile cu cuţitul sau toporul şi, aşa, fele de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credinţa în Dumnezeu, căci vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.        Şi, totuşi, cea mai mare parte a lumii vorbeşte şi doreşte pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Împăratul păcii, El - Domnul slavei, numai El poate linişti marea înfuriată şi tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri şi nemulţumiri, că viaţa e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deşarte.        Avem şcoli, avem oameni luminaţi, învăţaţi, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce mai răi şi mai de temut. Sunt foarte mulţi oameni luminaţi, cu facultăţi, care ajung în puşcării pentru păcate urâte şi murdare. Dacă n-au învăţat, mai întâi, ceea ce trebuia învăţat, adică credinţa şi legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem aşezăminte de creştere, de educaţie, însă observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea şi desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.        Avem telegraf, telefon şi căi ferate, radiou şi televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe oameni şi să-i facă mai buni, dar vedem că aceştia niciodată nu s-au învrăjbit şi nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomaţie şi în conferinţe de pace şi, iată, că lumea se măcelăreşte cu o cruzime şi o sălbăticie nemaipomenită. Mulţi şi-au pus nădejdea în ştiinţă şi, în loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai uşor, le-a adus pierderea sufletească şi trupească.        Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la oraşele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii şi femeile ucise de tancurile şi avioanele omului civilizat şi învăţat. Acestea sunt roadele învăţăturii fără Dumnezeu şi pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaşte de ce domneşte starea aceasta în lume şi se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipseşte omenirii?        Se găsesc fel de fel de păreri şi răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiţi că ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Iisus din viaţa noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate. Îndepărtaţi soarele de pe cer şi lumea se va prăpădi. Stoarceţi sângele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmaţi temelia unei clădiri şi întreaga clădire se va nărui.        Ei bine, fraţi creştini, soarele vieţii noastre, puterea şi reazemul ei este credinţa în Dumnezeu. Fără Mine nu puteţi face nimic!" - a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: Dacă Dumnezeu nu zideşte casa, în zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă şi fără lumina Evangheliei nu putem şti care este rostul vieţii noastre, neputând deosebi binele de rău.        Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să avem mereu în mintea noastră că vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia şi Biserica Lui, de dragostea şi mila Lui, de bunătatea şi blândeţea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care este credinţa în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viaţa aceasta fără furtuni şi necazuri.        Vremea vieţii noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar şi la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în linişte trăieşte omul puţinele zile de aici, anii aceştia puţini.        Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieţii noastre: o parte cu necazurile şi întristările şi altă parte cu, ispitele şi păcatele. Furtuna necazurilor şi a suferinţelor au cunoscut-o şi o cunosc mulţi oameni; se tem de ea şi se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor şi patimilor lumeşti care-i duce tot acolo, la aceste suferinţe poate şi mai grele. Puţini se înspăimântă şi puţini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinţei în Dumnezeu sau a puţinei credinţe, a îndoielii de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice.        Mulţi, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei şi gând le merg treburile bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredinţa, nu le mai trebuie Biserică şi nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji şi ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, şi aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăţi în lume, atâta suferinţă şi lacrimi.        Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie, unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi şi obraznici, făcându-le mari greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi: certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna morţii s-a abătut şi a smuls pe unul dintre soţi, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri şi ispite din toate părţile de viforul necazurilor.        Pricina tuturor relelor să ştiţi că este, aşa cum am mai spus, păcatul şi depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să lovească greu corabia vieţii noastre, pentru ca noi, îngroziţi de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţă arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: Doamne, scapă-ne, că pierim!"        Aşa, deci, iubiţi creştini, să strigăm în durerile şi necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli şi descântece. Numai Iisus Împăratul Slavei şi Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile şi poate linişti marea cea tulburată a vieţii noastre. La El trebuie să strige soţia când vede că soţul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeaşi dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu şi nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieţii lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.        În această situaţie, soţul sau soţia să strige din adâncul sufletului: Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine şi sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriaţi asupra vieţii noastre şi a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!" În toate necazurile, în toate supărările şi greutăţile să strigăm plini de credinţă în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude şi ştie totul, cunoaşte tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaştem vina, necredinţa şi depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila şi bunătatea Lui.        Să rupem legătura păcatului prin spovedanie şi să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, aşa sunt faptele noastre de Dumnezeu.        Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce aceştia vâsleau, Iisus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt aşa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deşteptat pe Domnul zicând: Învăţătorule, scoală, că pierim!" Iisus S-a sculat şi a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut linişte, a zis ucenicilor Săi: Unde vă este credinţa?!" Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei şi tot nu-L cunoşteau.        Aşa şi noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi şi printre noi păcătoşii şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la încercare. apoi să ne mai gândim şi altfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.        Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viaţă cu Domnul, dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră faţă de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii. Când vine vreme rea în viaţa ta, creştine, şi toţi te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se iveşte Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru:  Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine şi te scap."        Aşa a zis ucenicilor şi aşa face şi cu noi până la sfârşitul vieţii. Când tu creştine vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce uşoară va fi viaţa ta atunci, căci El este calea spre ţărmul mântuirii. El ştie când vine furtuna şi El singur ştie s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieţii tale s-o conducă El şi îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile şi primejdiile.        Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde. Numai un copil stătea liniştit şi zicea: E tata la cârmă şi nu mă tem." Era copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas mişcaţi de încrederea ce avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.        Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieţii noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El şi cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viaţa aceasta: când moare unul dintre soţi, când mor copiii, toţi strigă că sunt pierduţi, că fac din aceste lucruri pământeşti, în general, un fel de idoli. Mare greşeală fac că nu-şi pun nădejdea şi încrederea în cârmuitorul vieţii noastre, care este Dumnezeu.        Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă şi corabia este învăluită în valuri, adică ameninţată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înţeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că aşa va trece Biserica şi credincioşii ei pe valurile vieţii acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură şi necredinţă, aşa că ucenicii Domnului nu vor şti ce să mai facă de spaimă.        Aşa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toţi s-au risipit pe la treburile lor, neştiind ce să mai creadă. Aşa era să se întâmple în timpul persecuţiilor celor mai cruzi împăraţi păgâni care au omorât mii şi mii de creştini. Aşa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece învăţătura dreaptă a lui Iisus. Mai ales, aşa cum se va întâmpla - după cum spune Sf. Scriptură - în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca şi Stăpânul ei, Hristos, şi să fie împresurată din toate părţile de păgâni, de eretici şi de o mulţime de vrăjmaşi, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.        Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei şi să nu credem că doarme şi nu ne aude, ci doar pune la încercare credinţa noastră. Să fim, deci, tari şi să îndrăznim, şi atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieţii noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc şi nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari păcate fac aceşti părinţi şi, negreşit, vor culege roade amare mai târziu.        Aşa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete şi mamă văduvă. I-a crescut în văduvie şi sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învăţătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă şi deşartă şi se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserică, a înţeles şi mai bine credinţa. În acest timp, mama ei şi celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o dispreţuiască, rupându-i ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericeşti şi multe altele. Plângea bietul copil şi striga la ajutorul lui Dumnezeu.        Au crescut mari şi, după o vreme, au început să meargă şi cele trei surori la biserică, dar n-au înţeles mare lucru şi nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înşelate de desfrânaţii care abia aşteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici şi va suferi şi în iad.        S se trezească, deci, fiecare şi să nu se înşele, făcând ca soţul acela care a început să-şi persecute soţia şi copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prosteşte. Auziţi, unde a ajuns necredinţa şi răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învaţă biserica lui Dumnezeu şi cum prosteşte ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiţi acei care se îmbată, fac violuri şi alte rele?        Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulţi, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească aşa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinţi răi şi necredincioşi, căci aceştia sunt criminali. Să ne apropiem smeriţi de Dumnezeu şi să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite şi numărate.        Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest timp este cu adevărat câştigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne aici. Ştim că toate le vom îngropa aici, odată, cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.        Un învăţat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulţi oameni care scăpaseră din ghearele morţii. Optzeci la sută din cei întrebaţi au răspuns că în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morţii s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor.        În faţa mea - spune unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele şi simţeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet."        Să ne aducem aminte că şi noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morţii şi fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea şi nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste şi i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări şi cu sufletele încărcate de rele. Toţi aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârşitul multora dintre noi va fi tot aşa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, aşa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poţi atunci să te duci să scoţi banii de la C.E.C. şi să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauţi preot să te spovedeşti, să te pocăieşti, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.        Să ne trezim şi să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeieşti din Sf. Biserică, că ne trebuie multă hrană. Aţi văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli şi cade jos. Aşa şi cu creştinul nehrănit, care nu vine la biserică şi nu citeşte cărţi sfinte; nu este bun de nimic şi orice vântişor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creştinii putere să se lase de păcate, de patimi rele, de desfrânare, fumat şi beţie, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia sfinţenie. Cei ce se hrănesc puţin, le ţine puţin şi aşa se face că, ieşind din biserică, îi amestecă iarăşi diavolul cu mocirla şi păcatul.        Dacă nu ne curăţăm sufletul şi nu-l spălăm cu lacrimi de pocăinţă prin spovedanie sinceră, împărtăşanie şi fapte bune nu ne putem mântuit. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferinţe, necazuri şi greutăţi. Dar, ce puţini sunt acei care înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!        Apropiaţi-vă, deci, de lumină. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu - învăţătura Lui, care este izvorul fericirii şi a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină şi merge la întuneric şi la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-şi aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate aşa! Poţi să aduci toţi preoţii bisericilor să-ţi facă orice fel de slujbă dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viaţa noastră, prin pocăinţă, şi atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.        Să-l rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieţii tulburată cu fel de fel de ispite şi necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită, după poruncile Lui şi să credem cu tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul cel minunat, unde El - Iisus Hristos - este Împărat.        Rugăciune        Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre şi fă-ne să înţelegem şi să cunoaştem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toţi, şi casele şi sufletelor noastre, din furtună, din valuri, din necazuri şi din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor.Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII Despre Sfânta Împărtăşanie ... şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. (Matei XIV, 19)        Fraţi creştini,        Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi.        Am auzit cum Mântuitorul cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni afară de femei şi copii. Înmulţirea aceasta a pâinilor a fost tot aşa de minunată ca şi prefacerea apei în vin la nuna din Cana Galileii, atunci când nuntaşii au bău vinul acela minunat şi s-au mirat cu toţii de bunătatea, dulceaţa şi gustul lui plăcut. La fel s-a întâmplat şi aici în pustie, când Mântuitorul a binecuvântat pâinile. Mulţimile s-au minunat de dulceaţa şi bunătatea acestei pâini şi, văzând puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au hotărât să-L pună împăratul lor, împăratul lui Israel, fiindcă se îngrijea de nevoile lor şi le vindeca toate bolile.        Dar Domnul Iisus le spuse: "Lucraţi nu pentru mâncarea care piere ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care Eu voi da, Eu Fiului Omului. Mulţimea L-a întrebat atunci: "Ce semn faci Tu ca să credem în Tine? Auziţi, văzuseră minunea cu pâinile şi totuşi Îi cereau semn ca să creadă în El că este Fiul lui Dumnezeu. Le dovedise de multe ori şi ei tot nu înţeleseseră.        Dar Domnul Iisus le spuse şi ne spune şi nouă că El este pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi că El îşi va da Trupul Său spre viaţa lumii şi că cine va mânca Trupul Său şi va bea Sângele Său va avea viaţă veşnică. Iisus mai spune: "Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el; după cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aşa este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta, Trupul Meu, va trăi în veac.         Ni se spune că auzind aceste cuvinte unii din ucenici au zis: Cuvintele acestea sunt greu de înţeles: şi de atunci unii L-au părăsit pe Domnul. Discuţia aceasta ce s-a făcut atunci, se face şi acum şi cât va fi veacul acesta, fiindcă oamenii fără credinţă nu pot înţelege minunile lui Dumnezeu şi nu vor cunoaşte, spre paguba lor, că se vor duce în osânda veşnică.        Dar noi, pe care ne-a miluit Bunul Dumnezeu ca să putem crede în Iisus Hristos şi în cuvintele Lui, să fim cu băgare de seamă ca nu cumva să ne înşele ispititorul şi să-L părăsim pe Domnul Hristos. Să zicem şi noi ca Sf. Ap. Petru: "Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Astfel , Domnul Iisus, dându-şi Trupul şi Sângele Său spre viaţa lumii, nu ni L-a dat ca să-l mâncăm ca pe o bucată de carne şi să ne săturăm pântecele, ci spre sfinţirea trupurilor şi sufletelor noastre, ca în ziua învierii de obşte, să ne facem părtaşi bunurilor cereşti. Ştiind slăbiciunea firii omeneşti, Dumnezeu ne-a dat să-I mâncăm Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului. El a ales aceste două materii cu care omul este obişnuit. De aceea, aceste două mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul  prefacerea apei în vin şi înmulţirea pâinilor  au închipuit minunea minunilor care se săvârşeşte la Sf. Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.        Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii a fost prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, căci zice Sf. Evanghelie: "Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi. Minunea înmulţirii pâinilor a avut loc în al doilea an al propovăduirii Sale, într-un loc pustiu, de unde nu se putea face rost de nici o pâine.        Pentru aceea, Domnul Iisus Hristos, înainte de a fi răstignit pe cruce pentru păcatele a toată lumea, în seara zilei de joi a înfiinţat această taină mântuitoare a frângerii pâinii spre iertarea păcatelor. Pe când mâncau spune Sf. Evanghelie Iisus a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu l-a dat zicând: "Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.        Observaţi cum spune cuvântul: acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, nu zice că pâinea închipuie Trupul sau Vinul Sângele, ci este însuşi Trupul şi Sângele Său. Deci, prin rugăciune pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Despre acest Trup şi Sânge ne vorbeşte Evanghelia de la Ioan cap. VI, când zice: "De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi; cine va mânca Trupul Meu şi va bea sângele Meu, va avea viaţă veşnică.        Este vorba, deci, despre acest trup şi sânge transformat prin rugăciune din pâine şi vin. Această minune a transformări a făcut-o pentru prima dată chiar Domnul Hristos în prezenţa apostolilor Săi, pe care Însuşi îi împărtăşi, iar ei au crezut că este în realitate Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Domnul Iisus le porunci apoi ucenicilor Săi să continue această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, până va veni El a doua oară pe norii cerului.        Această putere dumnezeiască, Domnul Iisus Hristos le-a dat-o imediat după scularea Sa din morţi, după ce a înviat chiar în ziua întâi a săptămânii duminică seara când S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: "Pace, vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. După aceea, a suflat peste ei şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi. Ucenicii au transmis această putere harică altor creştini prin rugăciune şi punerea mâinilor, iar aceşti lucrători ai tainelor lui Hristos pregătesc în altarele bisericilor hrana cea cerească, mâncarea cea sfântă şi scumpă Trupul şi Sângele Domnului pentru cei ce vor să se mântuiască.        Mulţi necredincioşi, între care intră toţi sectanţii care s-au despărţit de biserică şi de dreapta credinţă ortodoxă spun că doar Sângele lui Iisus Hristos vărsat atunci pe Cruce, când a fost răstignit, ne mântuie sufletele, iar nu Sf. Împărtăşanie. Ei spun că Trupul şi Sângele Domnului transformat prin darul Duhului Sfânt ce-l au preoţii, reprezintă o simplă aducere aminte de patimile şi moartea Domnului. Mare rătăcire. Să ştiţi că nu este adevărat.        Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum credem noi ortodocşii, este adevărata taină a Sfintei Biserici. Ştim şi credem cu toţii că Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce, făcând ispăşirea păcatelor lumii, plătindatunci datoria noastră a tuturor înaintea Tatălui ceresc pentru totdeauna. Dar, pentru că oamenii au făcut destule păcate, după ce S-a răstignit Domnul Hristos, şi fac mereu este nevoie de o continuă jertfă care se face sub forma pâinii şi a vinului prin mâinile preoţilor Săi, ale ucenicilor Săi, continuându-se, deci, vărsarea Sângelui Său.        Cei care nu mărturisesc acest mare adevăr sunt în rătăcire grozavă care îi va duce în osânda focului veşnic. Mântuitorul a ştiut că oamenii sunt supuşi păcatelor, răutăţilor. Dacă ar fi fost de ajuns numai jertfa de pe Golgota, atunci de ce a mai făcut Domnul Iisus prima Liturghie după Învierea Sa, căci vedem că a frânt pâinea, a împărtăşit chiar El pe apostoli şi le-a spus: "Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, care se frânce şi se varsă spre iertarea păcatelor.        Domnul îi învaţă şi le spune ca şi ei să facă aşa mai departe pentru pătimirea Sa până va veni a doua oară. Sf. Apostol Pavel întăreşte acestea zicând: "Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun, paharul pe care-L binecuvântăm nu este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?         Iată, Sf. Pavel ne spune că nu se închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele lui Hristos, ci este adevărat Trupul şi Sângele Lui. După capul cel rătăcit al sectanţilor, ar însemna ca toţi creştinii să binecuvânteze şi să frângă pâinea ca şi preoţii. Mare rătăcire, căci iată Sf. Ap. Pavel nu zice: pe care îl binecuvântaţi voi, ci spune: paharul pe care îl binecuvântăm, adică noi apostolii.        Să vedem acum, cum se împărtăşea lumea creştină în vremea sfinţilor apostoli şi cum se împărtăşesc acum creştinii de astăzi după aproape 2000 de ani de creştinism. Istoria ne spune că, la început, creştini se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului de Sf. Apostoli, în fiecare duminică şi sărbătoare. Lucrul acesta, pentru cei ce nu-l ştiu se pare ca o minciună, iar pentru cei crezători este de mirare. Cauza este că atât de mult s-au depărtat creştinii de astăzi de Sf. Împărtăşanie, încât foarte mulţi, neştiind ce este şi ce valoare mare are, au nesocotit-o şi pleacă din lumea aceasta nemântuiţi, umplând iadul cu sufletele de creştini pentru care Domnul Hristos a murit pe Cruce.        Sf. Apostoli au umblat cu Domnul Hristos, au auzit propovăduirea Lui, au văzut minunile Lui, au crezut şi totuşi a trebuit să fie împărtăşiţi. Vedeţi, că nu le era de ajuns credinţa în Iisus, cum zic sectanţii, trebuia să fie împărtăşiţi ca să fie vrednici de Împărăţia Cerului. Sfinţii Mucenici au biruit tot prin Sângele Domnului Hristos, împărtăşindu-se foarte des.        Jertfa Mielului Pascal din legea veche era doar o închipuire a jertfei de pe Cruce, a Mielului lui Dumnezeu. Prin Sângele lui Iisus Hristos s-a făcut împăcarea tuturor celor pe pământ şi a celor din cer. De ce credeţi că mai înainte creştinii erau în stare să moară pentru Hristos? Fiindcă erau des împărtăşiţi cu Sângele Domnului, luând parte la Sf. Liturghie, atunci când Duhul Sfânt transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.        O picătură din Sângele Domnului şi o mică părticică din Trupul Lui, dacă le primim cu vrednicie şi ne împărtăşim cu ele ni se iartă toate păcatele, ne sfinţeşte şi ne uneşte cu Dumnezeu. Această sfântă mâncare de taină nu trebuie să ne umple gura şi pântecele, căci o singură picătură este de-ajuns ca să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească, aşa după cum o picătură de otravă de am lua-o în apă sau mâncare, ar fi de-ajuns să ne ucidă trupul. Cu atât mai mult ne poate sfinţi toată firea noastră sufletească şi trupească, sfinţirea lui Dumnezeu.        Dacă aţi privit vreodată la cei ce vă spoiesc vasele de aramă, aţi văzut cât de puţin cositor pun şi, totuşi, cu el vă spoiesc un vas foarte mare şi-l fac bun de treabă. Aşa sunt şi corpurile noastre, trupurile noastre omeneşti, ca nişte vase de aramă, pline cu otrava coclelii în care nu poţi face mâncare, căci aceasta s-ar otrăvi. Curăţându-le bine, mâncarea este gustoasă şi sănătoasă. Aşa este şi firea omenească plină de otrava păcatului, coclită de patimi murdare.        Dar Meşterul Cel Mare Dumnezeu ne-a dat Trupul şi Sângele Său să-L mâncăm, spoindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară şi sfinţindu-ne toată fiinţa. De aceea, zice apostolul: "Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi, de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, fiindcă s-au făcut părtaşi cărnii şi sângelui lui Hristos. Ştim iarăşi cu toţii că un vas de aramă spoit şi întrebuinţat iarăşi cocleşte şi din când în când iarăşi trebuie curăţat, căci prin întrebuinţare se ia spoiala şi rugineşte. Aşa şi omul împărtăşit, trăind în lumea aceasta mai greşeşte câte ceva şi se ia sfinţenia de la el. De aceea, trebuie iarăşi împărtăşit.        Omul creştin, cu cât este mai des împărtăşit, cu atât este mai bine de el, fiindcă este întotdeauna un vas bun de slujbă, pentru ca să locuiască în el Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile lui. De aceea, una din poruncile Mântuitorului este să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi să moştenim viaţa veşnică.        Am auzit până acum că a ne împărtăşi este o poruncă şi bine este să ne împărtăşim cât mai des, aceasta fiind de mare folos, atât sufletului cât şi trupului. Dar ce ne facem, că se ridică o mulţime de probleme, pentru că diavolul nu vrea să-l lase pe om să se folosească de darurile lui Dumnezeu spre mântuire? De aceea, el se luptă ca să ne rătăcească în diferite chipuri şi să nu mai ţinem seama că înainte de a ne împărtăşi cu Sf. Taină ni se cade să facem o pregătire cât mai serioasă vasului nostru, pentru a putea primi spoiala cea frumoasă albă şi de trebuinţă  Împărtăşania. Să amintim aici de vasul cel de aramă coclit şi murdar. Mai întâi, să ştiţi, că meşterul îl freacă bine, bine, apoi îl pune pe foc pe cărbuni aprinşi şi, când s-a încălzit de-ajuns, topeşte spoiala pe însuşi vasul acela încălzit. Aşa intră spoiala în porii vasului şi se lipeşte, făcându-se una cu el. Dacă vasul nu e bine curăţat şi încălzit, spoiala nu prinde. Tot aşa şi cu omul care vrea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca să se lipească de el sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să se curăţească de murdăria gândurilor rele care ies din inimă. Căci din inimă, zice Domnul Hristos, ies gândurile rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, mărturiile mincinoase, hulele. Dacă toate acestea sunt în inima celui ce vrea să se unească cu Hristos, apoi poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, că este în zadar.        După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sf. Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.        Aşa se povesteşte într-o carte bisericească numită "Patericul că un frate creştin s-a dus la un părinte bătrân pustnic şi plin de mâhnire sufletească, pentru că nu putea scăpa de nişte păcate vechi şi gânduri urâte a întrebat cum se poate izbăvi de ele. Sf. Părinte i-a spus o pildă foarte minunată, plină de adevăr, ca să-l facă să înţeleagă că el este pricina acestor gânduri rele, pentru că s-a răcit în credinţă şi s-a dat lenevirii nemaiarzând de dragoste pentru Dumnezeu. Astfel îi zise sfântul părinte: "Ai văzut, frate, când oala cu mâncare fierbe pe foc, nu se apropie de ea muştele şi nici o gânganie. Dar, de îndată ce nu mai arde focul şi se răceşte mâncarea, atunci toate muştele şi gângăniile se apropie de vas, intră în mâncare şi murdăresc vasul.         Aşa şi noi, dacă nu suntem înfierbântaţi pentru Dumnezeu şi pentru fapte bune, se apropie muştele cele negre şi scârboase, duhurile cele necurate şi ne murdăresc vasul sufletului nostru, trupul, mintea prin fel de fel de gânduri şi pofte, otrăvind şi molipsind viaţa omului. Dacă nu luăm aminte şi nu cântăm cu dragoste fierbinte în timpul Sf. Liturghii se apropie muştele cele urâte şi murdare în mintea noastră şi, aşa, ne duc şi ne scot din biserică plimbându-ne pe străzi şi pe la toate relele, hoinărind mintea în voie. De aceea, să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sf. Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.        Sf. Ap. Pavel ne învaţă cum trebuie să fim atunci când vrem să ne împărtăşim şi ne spune: "Fiecare să se cerceteze pe sine şi apoi să mănânce Trupul şi Sângele Domnului, pentru că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie o face nu spre iertarea păcatelor, ci spre adăugirea lor.        Iată, deci, că Sf. Împărtăşanie nu putem s-o luăm aşa oricum, ci trebuie să ne cercetăm bine viaţa noastră, să vedem ce fel de păcate, ce fel de rugină şi cocleală avem în vasul nostru şi, mai ales, să mergem la spovedanie. La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc  rugăciunea fierbinte şi cu apă tare lacrimile să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.        A ne cerceta cugetul înseamnă a ne uita în inima noastră şi să vedem de care lucruri rele suntem atacaţi. Să luăm apoi o hotărâre temeinică ca să urâm desfătările lumeşti, grija, să fugim de clevetiri, de mândrie, minciuni şi mânie, descântece şi farmece. A te cerceta înseamnă să vezi dacă ai lepădat beţia, desfrâul, tutunul, cearta şi vrajba, să te împaci cu cel ce te-a mâhnit, să-l ierţi şi chiar să-l iubeşti. Să nu mai dai diavolului pe cineva, să nu mai huleşti, să nu mai înjuri; femeia să-şi asculte soţul, dacă e credincios, şi merită ascultare, iar bărbatul să-şi iubească soţia ca pe el însuşi.        Să se cerceteze fiecare, dacă nu cumva este abătut de la dreapta credinţă ortodoxă. Cu nevrednicie se împărtăşeşte acela care nu a lepădat toate năravurile şi patimile acestea rele. Nu trebuie numai să le spui, ci trebuie să te lepezi cu convingere de ele, căci şi Iuda s-a împărtăşit chiar atunci la Cina cea de Taină, dar nu i-a folosit împărtăşania, căci în inimă avea otrava lăcomiei de bani, vicleşugul, invidia, minciuna şi vânzarea Stăpânului. În loc să primească prin împărtăşanie pe Domnul Hristos, l-a primit în sufletul lui pe diavolul, aşa cum zice Sf. Carte.        Oricât de păcătos ar fi cineva, Dumnezeu îl primeşte dacă se hotărăşte să se lepede de păcate, căci Dumnezeu pentru păcătoşi a venit. Mare osândă va lua cine se împărtăşeşte şi se ţine mereu de păcatele cele mari. Aceştia  zice Dumnezeu  că-L răstignesc din nou pe Iisus Hristos. Unii cred că numai evreii sunt vinovaţi de răstignirea Domnului, dar mai vinovaţi sunt creştinii care se ţin de şirul păcatelor grele, că se vor osândi ca şi evreii. Sunt o mulţime de creştini care au căzut în rătăcire din cauza neştiinţei şi, mai ales, din cauza lipsei de credinţă şi de duhovnici iscusiţi, cu frică de Dumnezeu, călăuziţi cu adevărat de Duhul Sfânt, ca să tămăduiască şi să vindece sufletele cele bolnave.        Unii duhovnici sunt foarte îngăduitori cu păcatele, mai ales cei care caută la faţa omului, nu la faţa Domnului, şi nu ţin seama de canoanele care opresc pe oricine ar fi el de la Sf. Împărtăşanie pe un anumit timp de săptămâni, luni sau ani, pentru anumite păcate grele. Ei nu fac deosebire între păcate şi le pun pe toate la un loc, uitând că şi păcatele sunt îndreptăţite, fiecare cu greutatea şi canonul lor. Aşa sunt: păcatele strigătoare la cer, împotriva Duhului Sfânt, păcate de moarte, păcate uşoare şi greşeli. Una e greşeala şi alta e păcatul.        O mare deosebire se află între aceste feluri de păcate. De aceea, preotul este dator şi obligat ca un judecător din partea cerului să orânduiască fiecăruia păcatele lui cele de trebuinţă, ca să se poată mântui. Dar există o mare deosebire între preoţii duhovnici, ceea ce a derutat pe unii credincioşi, nemaiştiind ce să creadă. Astfel, unii aplică canoane cu toată asprimea lor, fără să ţină seama că Hristos Domnul  Împăratul slavei i-a dat şi cheia dezlegării şi chiar a graţierii pentru unele suflete care dovedesc pocăinţă, oprire de la păcate şi apropiere prin lacrimi şi fapte bune de Dumnezeu. Se mai ţine seama, apoi, şi de puţinul timp ce ne-a mai rămas, căci nu ştim ce aduce ziua de mâine pentru fiecare.        Alţi duhovnici, dimpotrivă, au căzut într-o mare neorânduială şi rătăcire, căci s-au apucat să spovedească pe creştini în comun şi să-i îndemne să se împărtăşească cât mai des. Ei nu mai ţin seama de canoane şi au uitat sau, poate, nu au ştiut niciodată că dezlegarea de la spovedanie se face în baza canonului pe care i l-a dat creştinului ce s-a spovedit. În mod obligatoriu, trebuie să-i rânduiască un canon penitentului pe care l-a spovedit, după greutatea păcatelor pe care le-a auzit, mergând până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie, pentru păcatele cele mari şi grele.        Noi trebuie să facem o deosebire între viaţa creştinilor din timpul nostru şi viaţa creştinilor din timpul apostolilor, fiindcă păcatele pe care le fac creştinii noştri de astăzi nu le făceau în vremea apostolilor nici păgânii. Iată, de ce trebuie spovedanie aparte şi amănunţită. Cei ce se spovedesc în comun nu se pot numi spovediţi, iar împărtăşania pe care o primesc nu este valabilă. Cel ce se spovedeşte trebuie să spună clar şi tare întâi păcatele cele mari şi grele, să nu le ocolească, legându-se de nişte mărunţişuri, aşa, ca preotul să nu mai ţină seama, ca să rânduiască canonul.        Sunt unii creştini care caută duhovnici ca să nu-i oprească de la Împărtăşanie, în timp ce alţii nu spun păcatul aşa cum l-au făcut de teamă să nu fie opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mare greşeală fac aceştia, care se înşeală singuri. Alţii, mai ales, femeile ascund la spovedanie unele păcate mari, de moarte, de ruşine sau de teamă. Împărtăşindu-se cu nevrednicie, vin peste ele boli grele şi multe din ele cad pradă morţii, în chinuri îngrozitoare, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, "... că din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini mor.        Să nu ni se pară lucru de glumă, pentru că chiar din cauza aceasta sunt atâtea şi atâtea boli nevindecabile; aceasta pentru că oamenii noştri nu primesc canon la spovedanie pentru păcatele mari sau ascund păcatele grele şi aşa se duc şi se împărtăşesc cu nevrednicie, fără canon şi spovedanie curată. Vedem o minune în faptul că Domnul pedepseşte în mânia Sa pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie, după cum tot o minune este şi atunci când cineva, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu vrednicie s-a însănătoşit şi s-a ridicat de pe patul durerilor şi al suferinţelor, unde zăcuse multă vreme. Iată, deci, minunea Sf. Împărtăşanii.        Mai greu este, însă, de cei ce o viaţă întreagă n-au vrut să ştie de spovedanie şi de împărtăşanie, de preoţi şi de biserică şi tocmai pe patul morţii cheamă şi ei, în grabă, ca preotul să-i împărtăşească. Să se ştie clar şi să le spuneţi tuturor celor care amână mereu şi ajung în această situaţie că împărtăşania făcută în asemenea condiţii nu este garantată de nici un sfânt părinte, adică nu poate fi pentru mântuire, chiar dacă a apucat să se împărtăşească, aşa cum zic unii. De aceea, se zice că "cine va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma iar peste cine va cădea ea îl va spulbera.         Noi, însă, ca să nu îngrămădim păcat peste păcat şi foc peste foc, să alegem viaţa cu Hristos, fraţi, creştini, mântuirea sufletului, căci Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă nu fără voia noastră. Fiecare este liber să-şi aleagă el ce vrea; aşa că, dacă amânaţi mereu sau dacă veţi mânca Trupul Domnului şi veţi bea Sângele Lui, dar în chip nevrednic, la fel veţi fi osândiţi şi tot acolo mergeţi. De ce să iubim noi păcatul? De ce să nu iubim noi pe Domnul Hristos şi poruncile Sale?        Să ne apropiem de El cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva să ne apuce moartea nepregătiţi aşa cum i-a apucat pe mulţi. Să căutăm să ţinem seama de porunca lui Dumnezeu, care zice: "de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi, căci viaţă veşnică vor avea aceia care vor mânca Trupul şi Sângele Meu şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi.        Ascultaţi acum câteva sfaturi pentru cei ce sunt nelămuriţi şi cum trebuie să se păzească fiecare ca să nu greşească şi să se poată împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În primul rând, trebuie să se ştie că preotul duhovnic este acela care trebuie să rânduiască fiecăruia după putere şi de la caz la caz canon, căci orice creştin are cazul lui deosebit. De aceea, trebuie ales şi preotul duhovnic, aşa cum se alege un doctor bun. Trebuie, mai întâi, o spovedanie bună, se înţelege, spuse toate păcatele fără ocolire şi să se ia un canon. Să se facă canonul şi să fie părăsite păcatele mari. De aceea, preotul trebuie să oprească de la împărtăşanie persoanele cu păcate mari, măcar un an de zile, ca să vadă dacă cel oprit s-a lăsat de păcate şi să aibă timp să-şi facă şi canonul. Persoanele care nu dovedesc pocăinţă şi nu se opresc de la păcatele mari în acest timp numai la moarte să se împărtăşească, pentru că au ştiut cât de greu este păcatul şi, totuşi, l-au făcut în continuare.        Cei ce n-au ştiut, însă, cât de grele sunt păcatele acestea, să ia agheasmă mare în posturi şi de mai multe ori, apoi, după o aspră pocăinţă, să se apropie de împărtăşanie. Aceste păcate sunt atât de grele, încât nu se iartă aşa de uşor şi, dacă nu încetează, îi desparte Dumnezeu prin moarte. Fetele şi femeile tinere n-au voie să se împărtăşească în timpul rânduielii lunare, ci numai după ce s-au curăţit. De aceea, trebuie să aibă grijă să se pregătească mai înainte, ca să nu se lipsească de Sf. Taină, măcar de patru ori pe an, la cele patru posturi.        Nu au voie să se împărtăşească mirenii fără spovedanie şi fără cel puţin trei zile de post şi înfrânare de la orice poftă lumească şi păcate. Nu au voie să se împărtăşească femeile cu capul descoperit, cele ce se dau cu farduri şi unsori murdare, care spurcă trupul, căci acele unsori sunt din grăsimi de animale necurate. Să nu se apropie de împărtăşanie cei ce ţin duşmănie pe cineva, cei ce nu postesc, cei necununaţi la biserică, precum şi cei ce trăiesc în păcatul concubinajului.        Mai sunt, desigur, şi alte lucruri de lămurit, pe care preotul este dator să le facă cunoscut, dacă nu vrea să se osândească, iar creştinul să asculte, dacă vrea să nu meargă la iad şi dacă vrea să scape şi aici de suferinţele grele. Nimeni să nu se înşele şi să nu creadă că, făcând spovedanie şi împărtăşanie de formă, nu-i va păsa odată. Cu acestea să nu ne jucăm!        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, care eşti pâinea vieţii, Tu care eşti mana cea cerească, izvorul bunătăţilor, învredniceşte-ne şi pe noi să ne apropiem de Tine şi de Sfintele tale Taine totdeauna cu frică şi cu cutremur, cu pocăinţă adevărată şi cu toată pregătirea sufletească şi trupească, ca să fim cu Tine şi aici şi în vecii vecilor.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII Despre clevetire Şi fiind scos demonul, mutul a grăit! (Matei IX, 33)        Fraţi creştini,        Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!" Iisus le-a zis: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!"  au răspuns ei. Iisus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: După credinţa voastră, fie vouă!". Îndată li s-au deschis ochii.        Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă. Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Iisus Hristos. Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie.        Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.        Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine. De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi.        Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos  Tatăl nostru. Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.        Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.        Iisus Hirstos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut.        Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi.        De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră. Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.        Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău.        Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură.        După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: Haideţi să-l ucidem cu vorba!".        În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.        Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?! Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe.        Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.        Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune.        Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare. Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.        Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade. Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.        Majoritatea creştinilor care făceau minuni erau pârâţi la mai-marii cetăţilor că săvârşesc aceste minuni prin vrăjitorii, şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa am văzut în Sf. Evanghelie de astăzi că poporul se mira de aceste minuni pe care le făcea Iisus, iar cărturarii şi fariseii ziceau că chiar cu domnul demonilor scoate pe demoni. Hulă grozavă împotriva lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, hulă fără de iertare, de aceea nu au putut să primească iertare şi se află în fundul iadului toţi acei clevetitori şi bârfitori.        În vremea Sf. Apostoli vedem cum clevetitorii erau crezuţi de toată lumea, iar creştinii nu numai că nu era crezuţi, ci erau daţi la chinuri îngrozitoare. O mulţime de clevetitori avea şi Sf. Ap. Pavel, care vorbea urât la adresa lui, aducându-i calomnii grozave, ca nimeni să nu-l mai creadă niciodată. Aceasta s-a întâmplat multor vestitori ai Evangheliei, căci vorbele pline de veninul urii îndreptate împotriva lor îi făcea pe mulţi să se clatine din credinţă şi chiar să cadă pentru totdeauna în pierzare sufletească.        Sunt atâtea guri pornite împotriva adevărului, atâtea guri mincinoase, dar Dumnezeu le-a astupat pe toate, căci mulţi s-au îndrăcit, a intrat necuratul în ei şi i-a chinuit; aceasta este îngăduit de Dumnezeu ca să plătească cu chinuri grozave şi să se mântuiască poate şi ei, până la urmă. Diavolul a băgat de seamă că mult câştig îi aduce limba clevetitorului. Să fiţi atenţi şi niciodată să nu daţi crezare clevetitorilor, căci mulţi şi-au pierdut sufletul pentru că au crezut vorbele lor cele măgulitoare. Chiar dacă n-a reuşit să dărâme pe cineva, vrăjmaşul sufletelor noastre se mulţumeşte dacă ne-a făcut să ne îndoim în credinţă şi să ne răcim de unele persoane care ne-ar fi putut ajuta. Nu se poate spune prin cuvinte ce grozav este păcatul acesta al clevetirii. Aşa după cum aţi auzit, că la prima vamă sunt opriţi clevetitorii şi toţi vorbitorii de rău, ascultaţi acum din Vieţile sfinţilor despre Sf. Cristina fecioara. Această sfântă a murit la 32 de ani, după o viaţă plină de sfinţenie. Când a fost adusă în biserică, ca să i se facă slujba înmormântării, a fost aşezată într-un coşciug deschis şi un mare număr de credincioşi se rugau pentru sufletul ei, aşa cum este obiceiul la înmormântare. În timpul cântării Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...", moarta se ridică din sicriu şi zbură ca o pasăre spre tavanul bisericii, aşezându-se pe un baldachin. Văzând aceasta, lumea a fugit de frică afară, rămânând lângă coşciug numai o soră a ei, mai mare, şi preotul. Aceştia au rugat-o pe sfânta Cristina să coboare. Ea ascultă glasul preotului, coborî ca un fulg de zăpadă şi, împreună cu sora ei, se duse acasă, unde povesti la toată lumea care se adunase acolo următoarele:        Când se despărţi sufletul meu de trup, fusei înconjurată de o mulţime de îngeri care mă duseră într-un loc întunecos şi groaznic. Era acolo mulţime de suflete în chinuri şi suferinţă pe care nici o limbă de om nu le poate descrie cu amănuntul. Pentru cei ce sufereau m-a cuprins mare milă, mai ales când am văzut unele femei de la noi din sat care muriseră de curând şi care în viaţă erau foarte glumeţe, râzătoare, bârfitoare şi clevetitoare.        Văzându-le în ce stare de plâns se află, am întrebat ce loc este acesta şi mi s-a spus că este iadul. Sufletele acelea erau chinuite de demoni în felul următor: pe unele pe agăţau de limbi în nişte cârlige, ca pe vite la măcelărie, la altele le turnau spurcăciuni în gură, la altele smoală fierbinte şi fel de fel de chinuri grozave. Umblau printre ei şerpi mari, se încolăceau pe ei şi-i strângeau foarte tare, încât răcneau ca vitele la abator, iar pe gură, din nas şi pe urechi le ieşeau viermi.        Nu am mai putut suferi să văd acele chinuri îngrozitoare şi am fost dusă imediat înaintea tronului ceresc. Aici am fost întrebată dacă mi-a fost milă de sufletele acelea din iad. Eu am spus cu lacrimi că mi-a fost tare milă şi mi s-a spus că mila aceea a fost de la Dumnezeu ca, venind eu în lume, iarăşi să mărturisesc şi să spun că acolo, în iad, cele mai multe suflete se chinuiesc din cauza limbii neînfrânate."        Această sfântă a mai trăit 42 de ani printre păcătoşi, aici, pe pământ, şi cu lacrimi îi învăţa pe toţi şi îi sfătuia să se lase de bârfire, de clevetire şi de tot felul de păcate. Ziua îi învăţa, iar noaptea fugea spre păduri, în locuri sălbatice, să se roage şi să plângă pentru ei. Mulţi martori oculari au fost cuprinşi de frică, s-au convertit şi şi-au schimbat viaţa. Unii s-au retras prin mânăstiri şi s-au călugărit, iar alte fete tinere şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu păzindu-şi fecioria şi limba de la clevetiri şi bârfiri.        Frate şi soră creştină, când ai ceva pe fratele tău mustră-l în faţă că e mai bine. Dar şi mai bine este să urmezi învăţătura Domnului Hristos: Felul vostru de vorbire să fie ce este da, da, şi ce este nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău." Vorbirea creştinului nu trebuie să fie nici poruncitoare, ca la slugi, nici cu dispreţ, nici cu linguşiri măgulitoare, nici cu aroganţă. Ci, fiecare să sfătuim pe fratele nostru cu smerenie şi cu dragoste, fiindcă păcatele clevetirii şi bârfirii ies din mândrie, din invidie, din lene şi răutate.        Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceşte zicând: Feriţi-vă să nu defăimaţi", iar în altă parte zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi". Undeva, într-o carte numită Prolog, scrie cum a văzut un sfânt părinte un suflet care a fost dus de îngeri în faţa Domnului Hristos. Acesta era plin de tot felul de păcate, dar a fost iertat de Domnul Hristos pentru că nu făcuse niciodată păcatul acesta. De aceea, i-a zis Domnul: Întrucât n-ai judecat pe nimeni, nici eu nu te judec, aşa după cum am spun în Evanghelia Mea; luaţi-l şi-i deschideţi porţile raiului".        Tot în acea carte se mai spunea de un suflet care făcuse multe fapte bune: postea, se ruga, făcea închinăciuni, făcea metanii fără număr, dar, ce folos, că nu ţinea seama de rugăciunea aceasta scurtă a lui David: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele! Acest suflet era întotdeauna cu clevetirea în gură bârfea şi judeca pe toţi, ca şi cum numai el era bun pe faţa pământului. Când a ajuns în faţa judecăţii, a fost osândit de Domnul Hristos cu cărturarii şi fariseii şi cu toţi cei ce L-au răstignit pe Domnul Hristos.        Să luăm aminte, fiindcă această cădere este mare, să ne vedem de păcate noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină să nu purtăm noi grijă de ceea ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept la ziua judecăţii. Până atunci suntem cu toţii aici, în noaptea acestei vieţi, în întunericul cel greu al ispitelor de tot felul. Creştinii noştri au ajuns într-o stare de plâns; se războiesc unii împotriva altora în diferite chipuri. Au făcut limba praştie şi aruncă cuvinte grele unii împotriva altora prin clevetire şi bârfire.        În războaiele care au trecut s-a întâmplat ca, din cauza întunericului nopţii, să se războiască soldaţii între ei, din diferite unităţi. Aşa a ajuns să se lupte frate cu frate, neştiind, şi abia cu răsăritul soarelui ieşea la iveală cumplita greşeală. Această întâmplare adevărată are un înţeles adânc sufletesc pentru noi creştinii.        Oare, noi cei de astăzi nu facem tot aşa! Nu ne războim unii împotriva altora în noaptea invidiei şi a urii de fraţi? Nu lovesc şi nu omoară cu pietre bârfitoare frate pe frate, român pe român, încât străinii râd de noi?! Nici o naţionalitate nu este ca noi neunită în credinţă şi dragoste. Situaţia aceasta se găseşte şi în familii; vedem părinţi care distrug căminul copiilor lor prin fel de fel de vorbe nechibzuite. Nu mai vorbim de războiul crâncen ce se dă între creştini, în toate privinţele. Vedem în viaţa creştinilor noştri de astăzi cum mulţi nu se mai ţin de neamuri, se urăsc şi se duşmănesc, se judecă şi ajung la omor.        Abia la sfârşitul vieţii va vedea fiecare şi vor plânge cu amar cumplitul păcat în care au trăit. Când pe cer va răsări soarele Iisus Hristos şi se va face ziuă, atunci în zadar vor mai căuta îndreptare, căci nu vor mai putea face nimic. E momentul cel mai potrivit să lăsăm această armă diabolică a clevetirii, a bârfirii, a vorbelor îndoielnice şi să strigăm şi noi din întunericul lumii acesteia ca cei doi orbi din Evanghelia de astăzi, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui David, scapă-ne pe noi de orbirea aceasta sufletească, Fiule al lui Dumnezeu, căci nu mai putem suporta întunericul acestor păcate şi luminează-ne ochii sufletului, ca să vedem şi noi frumuseţea feţei Tale, lumina Evangheliei Tale".        Dar, pentru că veni vorba de mutul din care a ieşit demonul, să vorbim acum puţin de gura lumii de astăzi de care se foloseşte demonii iadului în diferite feluri pentru pierzarea sufletului celor care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Dacă clevetitorii deschid cu limba lor uşile iadului şi ajung în cele mai cumplite chinuri, nici cei ce ascultă de ei nu au altă soartă, pentru că şi ei ajung în acelaşi loc de jale şi de plâns în iad.        Aşa cum Lucifer a greşit şi a căzut în prăpastia iadului, trăgând după el pe toţi îngerii care au ascultat de el, tot aşa se întâmplă şi cu creştinii noştri, care slujesc păcatul acesta al clevetirii şi ascultă de clevetitori. De aceea, este şi o vorbă bătrânească, care spune că gura lumii n-o astupă decât pământul. Se observă în lume că, cu cât unii oameni sunt muţi pentru Dumnezeu, pentru biserică şi cele sufleteşti, pe atât sunt de vorbitori, bârfitori şi hulitori de aproapele.        De toate acestea spune Sf. Ap. Pavel că vom da seama înaintea lui Dumnezeu. Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!"        Atunci, tatăl se suie pe măgar şi plecă. Curând se întâlni cu alţi călători care îi luară iar cu gura zicându-i: Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar".        Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?  zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar."        Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.        Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este pusă în slujba diavolului; gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăită, sectantă şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat.        Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Dumnezeu, acolo aleargă şi gura lumii, şi te miri de unde scoate atâtea răutăţi şi de miri şi de oameni cât de uşor se lasă convinşi de răutăţile ce vin din gura lumii. Dar să nu ne mirăm prea mult, pentru că gura lumii, de fapt, e gura diavolului. Oamenii ascultă de gura aceasta mai mult decât de Sf. Biserică, de sfintele cărţi, de Sf. Evanghelie, de Cuvântul lui Dumnezeu.        E destul să spună gura lumii despre un preot că a făcut cine ştie ce greşeală mică, căci diavolul scoate până la urmă acea mică greşeală într-una vrednică de condamnat la moarte. E de ajuns să se condamne într-o biserică toate păcatele şi lucrurile diavolului, că îndată gura lumii spune că acea biserică nu e ortodoxă. Iată, aşa au ajuns creştinii noştri de întunecaţi, mai rău ca orbii din Evanghelia de astăzi. Ei nu văd un păcat în a trăi necununat; nu găsesc că e un păcat avorturile, nu găsesc că e un păcat să mergi la vrăjitoare, să te îmbeţi sau să fumezi.        Îndeosebi, dacă spui că e păcat să te îmbeţi, să fumezi, să te ţii de tot felul de petreceri şi câte altele, imediat gura lumii spune că aceasta e învăţătură sectantă, fiindcă numai sectanţii nu se îmbată, nu fumează şi nu dansează. Prin urmare, ca să fii creştin ortodox, trebuie neapărat să te ţii de aceste păcate.        Aşa s-a întâmplat cu un băiat tânăr care, având servici într-un oraş mare, a apucat pe căi rele, aşa cum se întâmplă cu mulţi tineri. Băiatul se îmbăta, fuma şi înjura. Cineva l-a adus la biserică şi atât de mult i-a plăcut că s-a hotărât să termine cu toate relele. Dar, într-un concediu, s-a dus câteva zile pe-acasă. Acolo a povestit cu dragoste că el merge la biserică în fiecare duminică, că s-a lăsat de păcate şi se simte bine şi liniştit. Cum a auzit tatăl lui, i-a spus că s-a rătăcit şi că se spânzură dacă el se mai duce la biserică. Băiatul a făcut voia tatălui său şi s-a apucat de relele de mai înainte.        Să nu ne mai mirăm, deci, de ce-i bat copiii pe părinţi; să nu ne mai mirăm de ce le fac fel de fel de necazuri. Ce merită acest tată? Nu e un ucigaş de copil? Iată de ce ajung copiii în blestem dumnezeiesc! Din cauza acestor părinţi întunecaţi, orbi şi rătăciţi. Copiii care vin la biserică şi învaţă credinţa adevărată nu ajung în puşcării, nu fac violuri, nu ajung bolnavi şi prăpădiţi. Sunt fericiţi, au mulţumire sufletească şi aduc părinţilor lor numai bucurii.        Dar iată, fraţi creştini, de unde pleacă răutăţile. Iată care sunt autorii răului, la copii şi la tineret. Să nu vă înşelaţi, căci nu vă spunem din capul nostru. Citiţi cărţile bisericii şi vedeţi cum au trăit adevăraţii creştini ai Bisericii Ortodoxe.        Soră şi frate creştin, dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii, moşii şi strămoşii noştri. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!"        Auziţi, când trebuie să ne bucurăm; când suntem ocărâţi şi prigoniţi, căci atunci îndatorăm pe Dumnezeu să ne plătească, pentru că suferim şi noi cum a suferit El. N-ascultaţi de gura lumii. Ascultând de gura lumii, omul din istorioara de mai sus şi-a pierdut măgarul. Ascultând de gura lumii şi făcând poftele ei, noi ne pierdem sufletul şi trupul. Valoarea unui om se măsoară după voinţa lui. Voinţa este făcută de Dumnezeu pentru bine, dar omul nu ia aminte.        Luminarea voinţei noastre se face prin studierea şi cunoaşterea mai bine a datoriilor noastre creştineşti. Întărirea voinţei se capătă prin practicarea virtuţilor, a faptelor bune. Cei care cedează patimilor îşi pierd libertatea, devin nişte sclavi ai patimilor, lipsiţi de curaj şi răbdare. De aceea, Mântuitorul ne recomandă multă răbdare şi spune: "Întru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre."        Fără răbdare nu s-a mântuit nimeni. Când ne gândim la mulţimea martirilor, vedem că toţi au trecut în veşnicie prin răbdare. De aceea, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu să ne întărească în răbdare, în smerenie şi ascultare de dreapta credinţă. Iată, lepădarea de credinţă e gata. Cartea sfântă spune că imediat după lepădare spune sfârşitul.        Să luăm aminte, aşadar, că zadarnic e tot ce am făcut până acum, dacă ne lepădăm de credinţă. Nu trebuie să facem o lepădare ca a Sf. Ap. Petru; e de ajuns să spui sau să scrii că nu eşti creştin sau nu mergi la biserică, şi te-ai ars pentru totdeauna. Aşa spune Mântuitorul: Cine se leapădă de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu!". Examenul acesta se apropie. Să rugăm pe Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii şi cu căinţă tare ca să-l trecem cu bine.        Rugăciune        Doamne, Dumnezeul minunilor, Cel ce ai luminat ochii orbilor şi ai făcut să vadă marea Ta iubire de oameni; deschide şi ochii sufletelor noastre ca să putem vedea adevărul învăţăturilor Tale. Cel ce ai deschis gura mutului şi ai alungat demonul din el, deschide şi gurile noastre, spre slava numelui Tău, ca şi noi să-ţi mulţumim, să-ţi cântăm şi să Te preaslăvim, să Te mărturisim înaintea oamenilor pe Tine, Stăpânul şi Împăratul nostru al creştinilor.        Alungă demonii de la zidirea mâinilor Tale, Doamne, şi nu-i lăsa să ne facă să clevetim, să bârfim, să judecăm pe aproapele nostru. Pune, Doamne, pază gurii noastre şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor noastre.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII Despre slăbănogirea sufletească ... Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei, IX, 2)        Fraţi creştini,        Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om - Iisus Hristos.        Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat.        În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa."        Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.        Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti.        Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus.        Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.        Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.        În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.        El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.        Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul.        Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.        Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa.        Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.        Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.        Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.        Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece.        Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri.        Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.        Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui.        La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe."        E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum.        Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.        Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.        Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.        Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.        Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.        Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii.        Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.        În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie - căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?        Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică.        Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.        Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară:        Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.        Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.        Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului."        Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.        Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.        Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului:        - Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.        Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu.        Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui.        Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut.        Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre".     Amin.