PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII Despre slăbănogirea sufletească ... Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei, IX, 2)        Fraţi creştini,        Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om - Iisus Hristos.        Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat.        În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa."        Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.        Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti.        Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus.        Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.        Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.        În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.        El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.        Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul.        Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.        Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa.        Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.        Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.        Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.        Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece.        Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri.        Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.        Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui.        La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe."        E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum.        Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.        Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.        Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.        Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.        Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.        Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii.        Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.        În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie - căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?        Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică.        Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.        Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară:        Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.        Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.        Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului."        Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.        Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.        Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului:        - Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.        Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu.        Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui.        Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut.        Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre".     Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Duminica Înfricoşatei Judecăţi


Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, A cărui împărăţie nu va avea sfârşit (Simbolul Credinţei, Art. 7).

Fraţi creştini,

În tot cursul anului nu există o Evanghelie mai zguduitoare ca aceasta pe care ne-o pune în faţă Sfânta Biserică astăzi. Această Evanghelie ne zguduie sufletul, căci ne vorbeşte despre acea cumplită zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti, ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum zicem şi în Simbolul Credinţei: "... A cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Imaginea aceasta a judecăţii celei din urmă au avut-o în faţa ochilor întotdeauna creştinii adevăraţi din toate veacurile.
Ei vedeau în ea sfârşitul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai lor, ei vedeau în ea pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui, după osteneala lui, după dragostea lui. De aceea mucenicii mergeau cu zâmbetul pe buze la chinurile cele mai îngrozitoare. Pustnicii sufereau frigul şi zăduful, foamea şi setea şi vărsau şiroaie de lacrimi cu pocăinţă din inimă. Fecioarele îşi păzeau fecioria cu preţul vieţii lor şi cu toţii privegheau rugându-se să fie gata de plecare. Aceşti creştini adevăraţi şi următori ai lui Hristos în toată clipa se vedeau în faţa judecăţii celei din urmă, acolo, în faţa înfricoşatului tribunal ceresc, în faţa miilor şi milioanelor de îngeri şi de sfinţi, şi se mai vedeau şi în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi.
Aşa vom sta şi noi de faţă, aşteptând undeva sentinţa Dreptului Judecător, ori la dreapta cu drepţii, ori la stânga cu toată pleava, cu caprele. Cel dintâi lucru pe care ni-l descoperă Sfânta Evanghelie despre judecata din urmă este că va veni prin surprindere. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor sădi şi vor zidi mereu case peste case, până ce deodată, ca un hoţ ce vine noaptea, va veni Domnul Hristos pe norii cerului, ca fulgerul ca să ne cheme pe toţi să răspundem de faptele noastre.
Domnul Hristos n-a spus ziua şi ceasul, nici anul când va veni, dar a spus semnele care vor fi înaintea judecăţii. Aceste semne înspăimântătoare, foarte multe dintre ele, le-am văzut le vedem şi le vom vedea. Va suna cel din urmă ceas al neamului omenesc.
Sfintele Scripturi aşa ne spun, că se va distruge credinţa aproape cu totul, iar oamenii vor ajunge la cel din urmă grad de stricăciune. Anticrist-satana întrupat-va înşela pe oameni prin mincinoasele minuni ale lui şi prin persecuţiile asupra creştinilor. Popoarele se vor distruge aproape, prin războaie, ciuma şi foamea vor pustii pământul, cutremure de pământ vor înghiţi oraşe întregi. Echilibrul lumii se va rupe, vânturile se vor dezlănţui, soarele nu va mai da decât luciri sinistre şi încreţite, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea. Fulgere şi trăsnete vor izbucni, vulcanii se vor înfuria şi vor vărsa şiroaie de flăcări, munţii de gheaţă se vor topi, apa umflând oceanele şi mările acestea vor ieşi din hotarele lor şi mugetul lor îngrozitor va inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele.
O ploaie de foc şi pucioasă va îneca pământul şi tot ce se găseşte pe deasupra lui va ajunge într-un minut pradă flăcărilor şi va fierbe apa în mări şi în oceane cum fierbe apa în oală la foc. Îngrozite vor ieşi fiarele şi toate vietăţile răcnind de durere şi sfâşiind văzduhul cu ţipetele lor. Astfel nu va mai rămâne decât o grămadă de cenuşă fumegând, iar pământul va fi întocmai ca un mormânt luminat de un slab opaiţ. În acest întuneric va domni o tăcere adâncă şi posomorâtă. În această tăcere se va auzi un zgomot mai înspăimântător decât trăsnetele cele mai puternice.
Acesta va fi sunetul trâmbiţei cele de pe urmă de care vorbeşte Sfânta Scriptură, atunci îngerii judecăţii vor suna în cele patru colţuri ale lumii, căci acesta va fi glasul care va ieşi din gura Fiului lui Dumnezeu şi va porunci neamului omenesc zicând: "SCULAŢI-VĂ, MORŢILOR, IEŞIŢI LA ÎNVIERE! La acest glas vor tresări toţi morţii din morminte şi din adâncurile mării, osemintele vechi se vor mişca, membrele risipite se vor apropia, ţărâna cea rece se va însufleţi şi toţi morţii vor scutura de pe fruntea lor ţărâna mormântului ca să se supună glasului Celui Atotputernic.
Oamenii care au populat universul de la începutul lumii şi până în ziua aceea se vor însufleţi pentru ca să se înfăţişeze în suflet şi în trup la judecata lui Dumnezeu. Atunci vor învia şi păcătoşii şi drepţii, şi tremurând de frică vor fi aduşi de îngeri în valea lui Iosafat, unde deasupra, pe nori, vor fi scaunele de judecată. Judecata se va face după trăire şi după fapte. În acele clipe îngrozitoare se vor cunoaşte cei buni dintre cei răi, fiindcă cei buni vor fi la dreapta păstorului vor fi pe nori luminaţi şi slăviţi ca şi îngerii. La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste. Bucuria şi strălucirea celor de la dreapta vor fi negrăite. Cei necredincioşi - zice Sfânta Carte - vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni. Toţi cei ce zic că aici e raiul şi iadul, toţi cei răi care nu au milă de aproapele, toţi hulitorii şi necredincioşii, care au crezut numai în aceste lucruri trecătoare ale lumii, vor rămâne aici pe pământ, adică la stânga păstorului; vor învia şi ei, dar pentru osândă.
Vor rămâne în acea zi înfricoşată în întunericul acela mare, cu diavolii care i-au înşelat. Atunci iadul va slobozi din el toate sufletele care au fost acolo până în clipele acelea şi vor fi aduse de demonii care le-au înşelat ca să fie judecate de Domnul Hristos. Cu trupul cu care au păcătuit vor fi aşezate sufletele acelea cete, cete, după păcatele lor. La un loc hoţii, la un loc curvarii, la un loc beţivii, la un loc nemilostivii, necredincioşii şi aşa, toţi păcătoşii cu păcatele scrise pe frunţile lor şi cu demonii fiecărui păcat lângă ei, vor sta de faţă atunci ca să audă sentinţa de condamnare a Dreptului Judecător pe vecii vecilor.
Vor sta de faţă atunci toţi împăraţii păgâni care au persecutat pe creştini şi vor vedea pe aceia cărora le-au tăiat capetele, îi vor cunoaşte bine, vor plânge cu amar, gândindu-se la răul pe care l-au făcut. Aici la stânga, adică jos pe pământ, păcătoşii vor fi fără deosebire, bogaţii şi săracii la un loc, împăraţii şi cerşetorii la un loc, conducătorii de state lângă măturătorii de stradă, savanţii lângă neştiutorii de carte, nici o deosebire. Atunci toate rangurile, toate titlurile vor dispărea şi toţi vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă. În acel înfricoşat ceas, lacrimile, rangurile, căinţa şi strigătele de disperare nu le vor folosi la nimic. Atunci nimeni nu va mai mijloci, nu se va mai ruga pentru noi, căci rănile deschise şi sângele vărsat pentru noi ale Dreptului Judecător, Fiul lui Dumnezeu, vor cere pe dreptate să fie răzbunate. Toţi hulitorii, toţi vrăjmaşii care s-au luptat sub orice formă contra împărăţiei Lui îşi vor rupe carnea de pe ei şi-şi vor muşca limbile de durere şi de frică. Atunci va fi ziua răzbunării dumnezeieşti. De aceea zice Domnul că va veni ca un hoţ, când nu ştie nimeni, ca să prindă pe toţi vrăjmaşii Lui în răutate şi în nelegiuirile lor.
Iată de ce Domnul Hristos ne mai dă o pildă ca să ne facă să înţelegem mai bine cum să-L aşteptăm şi cum să ne pregătim pentru această zi a judecăţii. El ne spune pilda cu cele zece fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.
Să fim atenţi, că Mirele vine la miezul nopţii, când e somnul mai dulce şi întunericul cel mai greu, adică atunci când ispitele vor fi cele mai multe şi când lumea va dormi în noaptea păcatelor celor mai grele. Cele cinci feciore nebune, nechibzuite, care s-au îngrijit numai pentru desfătarea trupului, care s-au îngrijit cum să se facă pe placul bărbaţilor, care s-au îngrijit numai de lux şi plăceri, în zadar vor mai striga atunci: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! - căci uşa s-a închis pentru totdeauna şi ele au rămas afară.
Aşa va fi ziua judecăţii lui Dumnezeu. Domnul Hristos va găsi două feluri de oameni: oameni buni, credincioşi, şi oameni nebuni. Până atunci omenirea, prin fapte, prin trăire, printr-o vieţuire bună sau rea aici pe pământ, se va trece de bună voie la dreapta sau la stânga. Când va veni păstorul, va despărţi oile de capre, grâul de neghină, pe cei buni de cei nebuni, atunci va rosti sentinţa de judecată şi va plăti fiecăruia după faptele lui.
Să ne întrebăm fiecare, chiar în clipa aceasta: dacă astăzi sau la noapte va apărea pe norii cerului Domnul Hristos să judece pământul, pe care drum ne-ar găsi, pe cel bun, sau pe cel rău?
Vai de cei care vor fi în fel de fel de păcate, în beţii, în desfrânări, necununaţi, cu avorturi, la cârciumă, cântece, descântece, în fel de fel de nedreptăţi. Vai celor ce mănâncă munca altora, vai celor ce umblă cu spurcăciuni pe la vrăjitoare şi se ţin de tot felul de răutăţi ca să facă ceartă şi duşmănii între oameni! Vai de cei pe care îi va apuca ziua aceea înfricoşată nespovediţi, neîmpărtăşiţi, neduşi la biserică.
Vai de toţi hulitorii lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte, căci nu va mai fi atunci pentru ei nici o scăpare!
Să nu plecăm urechile la necredincioşii care spun că nu va mai veni Domnul Hristos şi că nu va mai fi nici un sfârşit. Citiţi Biblia şi vedeţi semnele, semnele care au fost spuse de Domnul Hristos că într-adevăr multe din ele se împlinesc sub ochii noştri, şi iată care sunt:
Întâi vor ieşi Hristoşi mincinoşi; aceştia sunt capii religiilor care au transformat înţelesul Sfintei Scripturi şi au pus istorisiri mincinoase în locul adevărului.
Al doilea, vor ieşi prooroci mincinoşi; aceştia sunt cei ce s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sectanţii care propovăduiesc minciuni şi hulesc Sfânta Cruce şi pe Maica Domnului.
Al treilea, se vor înmulţi fărădelegile şi se va răci dragostea dintre creştini şi nu vor mai iubi pe Domnul Hristos şi Sfânta Biserică ba chiar se vor lepăda pe faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte.
Al patrulea, se va predica Evanghelia la toate neamurile ca să le fie spre mărturie, adică să nu zică nimeni că n-a ştiut.
Al cincilea , se va dezlega satana din iad şi se va duce să tulbure tot pământul, făcând să se încaiere conducătorii de state şi oamenii între ei, deci nu va mai fi pace pe pământ aproape nicăieri.
Al şaselea, se vor lepăda oamenii de credinţă, creştinii vor cădea şi vor rătăci trecând la secte, iar cei mai mulţi nu vor mai crede în Dumnezeu.
Al şaptelea, vor apărea pe cer stele cu coadă, comete, care prevestesc mânia dumnezeiască aşa s-a arătat pe cer, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1938, un foc mare care s-a văzut în toate părţile Europei fiind publicat în ziare.
Al optulea, se va lua Harul lui Dumnezeu prin închiderea multor biserici şi persecutarea preoţilor celor mai evlavioşi.
Al nouălea, se vor arăta în multe locuri pe pământ semne, minuni şi vedenii unor tineri şi bătrâni, care au fost trimise de Domnul Hristos şi de Maica Lui să spună la lume să se întoarcă la Dumnezeu, că este aproape venirea judecăţii.
Al zecelea, va veni Anticrist care se va da drept Dumnezeu şi va cere de la lume închinăciuni şi se vor lepăda creştinii de Sfânta Treime.
Al unsprezecelea, se vor arăta în lume la Ierusalim cei trei mari sfinţi: Ilie proorocul, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care n-au primit moartea trupească şi vor da lupte cu Anticrist, îl vor ruşina dar vor primi şi ei moartea că aşa e îngăduit de Dumnezeu.
Al doisprezecelea, Dumnezeu va întuneca soarele, luna şi stelele şi va fi întuneric mare, beznă peste tot pământul.
Al treisprezecelea, va trimite Dumnezeu pe Sfântul Arhanghel Mihail şi va suna cu trâmbiţa înviind toţi morţii, de la Adam şi până în ziua aceea.
Al patrusprezecelea, se va arăta pe cerul acela întunecat, îndoliat, semnul Fiului Omului; adică Sfânta Cruce şi toate popoarele vor plânge când o vor vedea.
Al cincisprezecelea, va veni Domnul Hristos cu sfinţii îngeri şi-i va trimite să adune pe toţi credincioşii şi să-i răpească în văzduh aşezându-i la dreapta Sa.
Atunci va fi cum spune Domnul în Sfânta Evanghelie că unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor fi la moară, una va fi luată şi alta lăsată soţii care vor fi într-un pat, unul va fi luat celălalt va fi lăsat, adică cel bun va fi luat de îngeri pe norii cerului la dreapta Domnului şi cei răi vor fi lăsaţi aici unde şi-au pus nădejdea, în pământ şi în viaţa aceasta trecătore. Iată deci că sunt multe din semnele pe care le-am văzut, le-am simţit şi le vedem unele.
După ce Domnul Hristos a vorbit despre aceste semne, le-a atras atenţia ucenicilor, zicându-le: "De la smochin învăţaţi pilda lui; când îi frăgezeşte şi-i înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste semne, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, chiar lângă uşă. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece.
Un creştin a visat un ceas mare pe cer, care arată 12 fără 5 minute şi scria pe el Matei XXIV, 25 - adică unde se vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre venirea Domnului Hristos, despre sfârşitul lumii. Să nu închidem ochii ca necredincioşii şi să zicem ca ei, că a mai fost aşa ceva adică cutremure de pământ, războaie şi unele semne. Într-adevăr, ştim că au mai fost, dar să spună cineva când a mai fost ca acum, tot pământul în tulburare, în războaie şi nenorociri!
Zăpada, în ţinuturile calde, unde nu a fost niciodată, şi câte alte semne pe care le arată Dumnezeu în timpurile noastre. Să nu dăm crezare explicaţiilor unor oameni care se cred atotştiutori şi explică toate semnele ce ni le arată Dumnezeu că ar fi din cauza unora sau altora pricini, neştiute, că aceste semne sunt trimise de Dumnezeu ca nişte predicatori înflăcăraţi ai vremii de apoi ca să trezească lumea din amorţeala păcatelor şi să se întoarcă la adevărul Lui. Dumnezeu a ştiut că în aceste vremuri se va împuţina credinţa şi la păstori şi nu vor mai voi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând lumea să rătăcească şi să umble în întunericul păcatelor.
De aceea Milostivul Dumnezeu trimite aceste semne şi urgii, aceşti ani ai durerilor de care vorbeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri, care nu ştiu carte şi care nu citeau Biblia aşa cum o citesc astăzi creştinii. Acestea toate sunt ca să ne întoarcem de pe calea pierzării, iar dacă nici acestea nu ne mai trezesc, atunci suntem pierduţi. Vai de cei ce trec peste ele aşa, fără să-şi schimbe viaţa plină de păcate! Să ne fie milă de sufletul nostru şi să facem voia lui Dumnezeu, să păzim porunca dragostei şi a milei de aproapele nostru care este căzut în necazuri şi în lipsuri de tot felul. Această faptă este recomandată de Sfânta Evanghelie de astăzi.
Să avem milă şi să sărim în ajutorul celui lipsit, bolnav, străin sau nedreptăţit; căci cele ce facem aproapelui nostru, îl facem însuşi Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie, că a fost flămând, a fost însetat, a fost gol, a fost bolnav, a fost străin şi la închisoare. Domnul Hristos, ca un Dumnezeu ce era, a ştiut că la sfârşit nu va mai fi milă pe pământ, aşa cum vedem astăzi; căci oriunde îţi întorci privirea în lume nu mai există fapta milei adevărate.
Au fost cazuri când au tăbărât doi trei huligani asupra unor persoane fără putere de apărare şi nimeni nu a sărit ca să le scape. Ce milă este aceasta la creştini ca să vezi cum îl omoară pe fratele tău şi să nu îl scapi! Unde este mila copiilor de părinţii lor, căci sunt mulţi părinţi pe drumuri şi mulţi părinţi în azile, băgaţi de copiii lor şi uitaţi acolo, după ce le-au mâncat banii şi le-au crescut copiii, ajungând să moară pe mâinile străinilor, şi îi lasă uitării, căci nu vin nici să-i îngroape, îi lasă să fie arşi la crematoriu. Vai, ce păcate mari, unde este mila la părinţii care îşi omoară copiii, rodul pântecelui lor!
Ce milă au părinţii care se bagă în căsniciile copiilor să-i despartă prin intrigi şi fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare?! Unde este mila la soţiile care-şi spurcă bărbaţii cu tot felul de murdării?! Unde este mila la bărbatul care îşi lasă soţia şi copilaşii plângând şi se duce la desfrânate, care-şi bate soţia, care-şi chinuie copiii, lipsindu-i de hrană, lumină şi căldură!
Şi aşa este lung şirul diferitelor cazuri de nemilostivire; căci unii fără milă sunt pârâţi, bătuţi şi chinuiţi, altora fără milă li se iau nişte bani pe la tribunale, pe la spitale, pe la şcoli, în multe locuri şi în diferite cazuri. De aceea, grozavă va fi ziua judecaţii pentru cei ce nu au făcut milă pe pământ. Fapta milosteniei putem s-o facem în multe feluri, fraţi creştini. Când vrem să facem milostenie nu trebuie numaidecât să ne gândim la unele bucate sau bani, sau altceva de felul acesta, ci mila, în general, trebuie să o avem în multe feluri şi în orice loc în numele Domnului Hristos.
Mila cea mai arzătoare în timpul de faţă, trebuie să o avem pentru cei care nu cunosc credinţa cea adevărată, cei rătăciţi pe căile pierzării, cei fără Dumnezeu, căci aceştia sunt flămânzi, sunt însetaţi, au sufletele fripte de sete şi rănile pline de bube înveninate, otrăvite cu veninul şarpelui diavol. Aceştia nu au nici o putere, să ieşim în cale şi să-i aducem la adăpostul cel de obşte, la Casa milei şi dragostea lui Dumnezeu care este Sfânta Biserică.
Sfinţii părinţi spun că milostenia este regina virtuţilor şi această faptă o poate face şi săracul şi bogatul, bolnavul ca şi cel sănătos. Au fost mulţi necredincioşi care au primit milostenie în câte un spital, de la câte o bolnavă care i-a învăţat credinţa şi astfel şi-au tămăduit sufletul, cunoscând pe Dumnezeu prin milostenia acelei bolnave. De aceea să avem milă, fraţi creştini, de toţi cei ce sunt în pierzare sufletească şi trupească, căci numai prin milă vom afla şi noi milă de la Dreptul Judecător în ziua cea mare a judecăţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de la sfârşitul lumii, zice că Dumnezeu va face aceasta pentru două motive principale: întâi, ca să arate lumii dreptatea Lui şi apoi, să facă dreptate aleşilor Lui. Acum Dumnezeu este ascuns după un văl de taină, este necunoscut, tăgăduit şi chiar dispreţuit. De aceea unii au declarat că nu există, iar alţii că a murit.
Puterea lui Dumnezeu este nebăgată în seamă, providenţa Lui, criticată. Iată de ce va veni să-şi apere pricina când va şedea pe scaunul de judecată arătând muritorilor, hulitorilor şi tuturor vrăjmaşilor Lui că există, că El este viu, iar puterea Lui este fără de sfârşit.
Ceea ce va îngrozi şi mai mult pe cei aduşi în faţa tribunalului ceresc va fi chipul Dumnezeului dreptăţii, Dumnezeului şi judecătorului care atunci va fi fără milă şi cu dreptate va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Toate păcatele pentru care fiecare om va trebui să dea socoteală în cursul judecăţii vor fi împărţite în patru categorii :
Întâi vom fi răspunzători de păcatele pe care le-am făcut noi.
Al doilea, vom răspunde de păcatele de care ne-am făcut vinovaţi când am îndemnat pe alţii la rău, cu vorba sau pilda noastră cea rea.
Al treilea, vom răspunde de atâtea fapte bune pe care trebuia să le facem; am ştiut că e bine să le facem şi nu le-am făcut, din răutate, din lene, din mândrie, îngropându-le precum acela din Evanghelie talantul lui.
Al patrulea, vom răspunde şi pentru cei pe care nu i-am lăsat să facă fapte bune, împiedicându-i prin vorbe amăgitoare sau în alt chip să vină la biserică, să se spovedească sau să se roage. Despre aceştia zice Domnul Hristos: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci voi nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lăsaţi!
Înfricoşată va fi ziua aceea a judecaţii pentru cei care vor rămâne pe pământ, pentru toţi păcătoşii pe care i-a apucat moartea nepregătiţi; căci ei vor face feţe, feţe strigând disperaţi, blestemându-se, blestemând ziua în care s-au născut şi pe părinţii care nu i-au învăţat sfânta credinţa, blestemând pe cei ce i-au îndemnat să facă păcate. Alţii, rugându-se cu lacrimi şi cu ţipete, vor privi spre Dumnezeu rugându-L să le dea iertare. Fiecare va încerca să se apere cu cuvinte strigătoare la cer.
Unii vor zice: "Doamne, Doamne adu-ţi aminte că suntem creştini şi ne-am botezat în numele Tău, alţii vor zice: "Doamne, Doamne, am fost şi noi pe la biserici şi am făcut şi noi câte o faptă bună am propovăduit în numele Tău, am făcut şi minuni în numele Tău. Doamne, ne-am făcut mulţi fini şi fine, am cununat şi botezat, iartă-mă, Doamne, că am făcut şi fapte bune; am dat şi eu câte un ban la săraci. Aşa va căuta fiecare să spună câte o faptă bună pe care a făcut-o în viaţă.
În zarva aceea dintre ei, Dumnezeu cu glas de tunet va face tăcere şi le va zice: "Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii, căci v-aţi înşelat de la Anticrist şi aţi căzut, neţinând până la sfârşit. Iată deci că degeaba o începem bine dacă o terminăm prost. Atunci vor zice şi sfinţii care sunt lângă Domnul Hristos, către păcătoşi: "De ce n-aţi crezut în propovăduirea noastră, de ce n-aţi ţinut credinţa aşa cum v-a învăţat Sfânta Biserică? De ce n-aţi voit să vă ţineţi mereu de fapte bune şi să vă rugaţi păzindu-vă de păcate? De ce nu v-aţi întors la Dumnezeu? V-aţi ţinut mai mult de păcate, de chefuri şi beţii, de petreceri, şi v-a înşelat necuratul ca să nu vă spovediţi, să nu vă împărtăşiţi, rupând legătura cu Biserica, nemaicrezând în nimic; aşa că v-a prins moartea şi judecata fără pocăinţă, fără fapte bune şi fără Dumnezeu. Când vi se spunea râdeaţi, luaţi în batjocură pe cei ce vă vorbeau. Acum s-a închis uşa milostivirii; Dumnezeu v-a aşteptat destul, v-a făcut semne şi minuni, v-a trimis suferinţe şi necazuri ca să vă întoarceţi la El, iar voi pe toate le-aţi nesocotit, le-aţi batjocorit şi n-aţi primit pe cei ce vă îndemnau la pocăinţă.
Mare plângere şi jale va fi atunci când pe veci vor fi despărţiţi de mângâierea cea cerească şi când Dreptul Judecător va zice: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cu diavolul pe care l-aţi ascultat. Atunci se vor despărţi cu mare jale copiii de părinţii lor, soţii de soţiile lor, fraţii de fraţi, surori de surori, soacre de nurori, rudenii de rudenii, prieteni de prieteni, mergând fiecare la locul de osândă unde e pregătit după păcatele lor.
Să luăm aminte şi să ne trezim acum, că nu este departe ziua aceasta înfricoşată a judecăţii; fiindcă atunci va fi prea târziu, atunci pe mulţi îi va apuca lepădaţi de credinţă pentru o coajă de pâine, pe unii necununaţi, pe alţii la cârciumi, pe unele femei la avorturi şi desfrâu; pe copii în necredinţă, şi astfel multă lume va fi găsită pe căile pierzării în fel de fel de păcate mari.
Să deschidem ochii acum, să nu ne aflăm şi noi atunci printre ei, căci vai de sufletul nostru în ceasul acela, mai bine nu ne-am fi născut.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor.


Amin.