PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Duminica Înfricoşatei Judecăţi


Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, A cărui împărăţie nu va avea sfârşit (Simbolul Credinţei, Art. 7).

Fraţi creştini,

În tot cursul anului nu există o Evanghelie mai zguduitoare ca aceasta pe care ne-o pune în faţă Sfânta Biserică astăzi. Această Evanghelie ne zguduie sufletul, căci ne vorbeşte despre acea cumplită zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti, ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum zicem şi în Simbolul Credinţei: "... A cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Imaginea aceasta a judecăţii celei din urmă au avut-o în faţa ochilor întotdeauna creştinii adevăraţi din toate veacurile.
Ei vedeau în ea sfârşitul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai lor, ei vedeau în ea pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui, după osteneala lui, după dragostea lui. De aceea mucenicii mergeau cu zâmbetul pe buze la chinurile cele mai îngrozitoare. Pustnicii sufereau frigul şi zăduful, foamea şi setea şi vărsau şiroaie de lacrimi cu pocăinţă din inimă. Fecioarele îşi păzeau fecioria cu preţul vieţii lor şi cu toţii privegheau rugându-se să fie gata de plecare. Aceşti creştini adevăraţi şi următori ai lui Hristos în toată clipa se vedeau în faţa judecăţii celei din urmă, acolo, în faţa înfricoşatului tribunal ceresc, în faţa miilor şi milioanelor de îngeri şi de sfinţi, şi se mai vedeau şi în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi.
Aşa vom sta şi noi de faţă, aşteptând undeva sentinţa Dreptului Judecător, ori la dreapta cu drepţii, ori la stânga cu toată pleava, cu caprele. Cel dintâi lucru pe care ni-l descoperă Sfânta Evanghelie despre judecata din urmă este că va veni prin surprindere. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor sădi şi vor zidi mereu case peste case, până ce deodată, ca un hoţ ce vine noaptea, va veni Domnul Hristos pe norii cerului, ca fulgerul ca să ne cheme pe toţi să răspundem de faptele noastre.
Domnul Hristos n-a spus ziua şi ceasul, nici anul când va veni, dar a spus semnele care vor fi înaintea judecăţii. Aceste semne înspăimântătoare, foarte multe dintre ele, le-am văzut le vedem şi le vom vedea. Va suna cel din urmă ceas al neamului omenesc.
Sfintele Scripturi aşa ne spun, că se va distruge credinţa aproape cu totul, iar oamenii vor ajunge la cel din urmă grad de stricăciune. Anticrist-satana întrupat-va înşela pe oameni prin mincinoasele minuni ale lui şi prin persecuţiile asupra creştinilor. Popoarele se vor distruge aproape, prin războaie, ciuma şi foamea vor pustii pământul, cutremure de pământ vor înghiţi oraşe întregi. Echilibrul lumii se va rupe, vânturile se vor dezlănţui, soarele nu va mai da decât luciri sinistre şi încreţite, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea. Fulgere şi trăsnete vor izbucni, vulcanii se vor înfuria şi vor vărsa şiroaie de flăcări, munţii de gheaţă se vor topi, apa umflând oceanele şi mările acestea vor ieşi din hotarele lor şi mugetul lor îngrozitor va inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele.
O ploaie de foc şi pucioasă va îneca pământul şi tot ce se găseşte pe deasupra lui va ajunge într-un minut pradă flăcărilor şi va fierbe apa în mări şi în oceane cum fierbe apa în oală la foc. Îngrozite vor ieşi fiarele şi toate vietăţile răcnind de durere şi sfâşiind văzduhul cu ţipetele lor. Astfel nu va mai rămâne decât o grămadă de cenuşă fumegând, iar pământul va fi întocmai ca un mormânt luminat de un slab opaiţ. În acest întuneric va domni o tăcere adâncă şi posomorâtă. În această tăcere se va auzi un zgomot mai înspăimântător decât trăsnetele cele mai puternice.
Acesta va fi sunetul trâmbiţei cele de pe urmă de care vorbeşte Sfânta Scriptură, atunci îngerii judecăţii vor suna în cele patru colţuri ale lumii, căci acesta va fi glasul care va ieşi din gura Fiului lui Dumnezeu şi va porunci neamului omenesc zicând: "SCULAŢI-VĂ, MORŢILOR, IEŞIŢI LA ÎNVIERE! La acest glas vor tresări toţi morţii din morminte şi din adâncurile mării, osemintele vechi se vor mişca, membrele risipite se vor apropia, ţărâna cea rece se va însufleţi şi toţi morţii vor scutura de pe fruntea lor ţărâna mormântului ca să se supună glasului Celui Atotputernic.
Oamenii care au populat universul de la începutul lumii şi până în ziua aceea se vor însufleţi pentru ca să se înfăţişeze în suflet şi în trup la judecata lui Dumnezeu. Atunci vor învia şi păcătoşii şi drepţii, şi tremurând de frică vor fi aduşi de îngeri în valea lui Iosafat, unde deasupra, pe nori, vor fi scaunele de judecată. Judecata se va face după trăire şi după fapte. În acele clipe îngrozitoare se vor cunoaşte cei buni dintre cei răi, fiindcă cei buni vor fi la dreapta păstorului vor fi pe nori luminaţi şi slăviţi ca şi îngerii. La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste. Bucuria şi strălucirea celor de la dreapta vor fi negrăite. Cei necredincioşi - zice Sfânta Carte - vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni. Toţi cei ce zic că aici e raiul şi iadul, toţi cei răi care nu au milă de aproapele, toţi hulitorii şi necredincioşii, care au crezut numai în aceste lucruri trecătoare ale lumii, vor rămâne aici pe pământ, adică la stânga păstorului; vor învia şi ei, dar pentru osândă.
Vor rămâne în acea zi înfricoşată în întunericul acela mare, cu diavolii care i-au înşelat. Atunci iadul va slobozi din el toate sufletele care au fost acolo până în clipele acelea şi vor fi aduse de demonii care le-au înşelat ca să fie judecate de Domnul Hristos. Cu trupul cu care au păcătuit vor fi aşezate sufletele acelea cete, cete, după păcatele lor. La un loc hoţii, la un loc curvarii, la un loc beţivii, la un loc nemilostivii, necredincioşii şi aşa, toţi păcătoşii cu păcatele scrise pe frunţile lor şi cu demonii fiecărui păcat lângă ei, vor sta de faţă atunci ca să audă sentinţa de condamnare a Dreptului Judecător pe vecii vecilor.
Vor sta de faţă atunci toţi împăraţii păgâni care au persecutat pe creştini şi vor vedea pe aceia cărora le-au tăiat capetele, îi vor cunoaşte bine, vor plânge cu amar, gândindu-se la răul pe care l-au făcut. Aici la stânga, adică jos pe pământ, păcătoşii vor fi fără deosebire, bogaţii şi săracii la un loc, împăraţii şi cerşetorii la un loc, conducătorii de state lângă măturătorii de stradă, savanţii lângă neştiutorii de carte, nici o deosebire. Atunci toate rangurile, toate titlurile vor dispărea şi toţi vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă. În acel înfricoşat ceas, lacrimile, rangurile, căinţa şi strigătele de disperare nu le vor folosi la nimic. Atunci nimeni nu va mai mijloci, nu se va mai ruga pentru noi, căci rănile deschise şi sângele vărsat pentru noi ale Dreptului Judecător, Fiul lui Dumnezeu, vor cere pe dreptate să fie răzbunate. Toţi hulitorii, toţi vrăjmaşii care s-au luptat sub orice formă contra împărăţiei Lui îşi vor rupe carnea de pe ei şi-şi vor muşca limbile de durere şi de frică. Atunci va fi ziua răzbunării dumnezeieşti. De aceea zice Domnul că va veni ca un hoţ, când nu ştie nimeni, ca să prindă pe toţi vrăjmaşii Lui în răutate şi în nelegiuirile lor.
Iată de ce Domnul Hristos ne mai dă o pildă ca să ne facă să înţelegem mai bine cum să-L aşteptăm şi cum să ne pregătim pentru această zi a judecăţii. El ne spune pilda cu cele zece fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.
Să fim atenţi, că Mirele vine la miezul nopţii, când e somnul mai dulce şi întunericul cel mai greu, adică atunci când ispitele vor fi cele mai multe şi când lumea va dormi în noaptea păcatelor celor mai grele. Cele cinci feciore nebune, nechibzuite, care s-au îngrijit numai pentru desfătarea trupului, care s-au îngrijit cum să se facă pe placul bărbaţilor, care s-au îngrijit numai de lux şi plăceri, în zadar vor mai striga atunci: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! - căci uşa s-a închis pentru totdeauna şi ele au rămas afară.
Aşa va fi ziua judecăţii lui Dumnezeu. Domnul Hristos va găsi două feluri de oameni: oameni buni, credincioşi, şi oameni nebuni. Până atunci omenirea, prin fapte, prin trăire, printr-o vieţuire bună sau rea aici pe pământ, se va trece de bună voie la dreapta sau la stânga. Când va veni păstorul, va despărţi oile de capre, grâul de neghină, pe cei buni de cei nebuni, atunci va rosti sentinţa de judecată şi va plăti fiecăruia după faptele lui.
Să ne întrebăm fiecare, chiar în clipa aceasta: dacă astăzi sau la noapte va apărea pe norii cerului Domnul Hristos să judece pământul, pe care drum ne-ar găsi, pe cel bun, sau pe cel rău?
Vai de cei care vor fi în fel de fel de păcate, în beţii, în desfrânări, necununaţi, cu avorturi, la cârciumă, cântece, descântece, în fel de fel de nedreptăţi. Vai celor ce mănâncă munca altora, vai celor ce umblă cu spurcăciuni pe la vrăjitoare şi se ţin de tot felul de răutăţi ca să facă ceartă şi duşmănii între oameni! Vai de cei pe care îi va apuca ziua aceea înfricoşată nespovediţi, neîmpărtăşiţi, neduşi la biserică.
Vai de toţi hulitorii lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte, căci nu va mai fi atunci pentru ei nici o scăpare!
Să nu plecăm urechile la necredincioşii care spun că nu va mai veni Domnul Hristos şi că nu va mai fi nici un sfârşit. Citiţi Biblia şi vedeţi semnele, semnele care au fost spuse de Domnul Hristos că într-adevăr multe din ele se împlinesc sub ochii noştri, şi iată care sunt:
Întâi vor ieşi Hristoşi mincinoşi; aceştia sunt capii religiilor care au transformat înţelesul Sfintei Scripturi şi au pus istorisiri mincinoase în locul adevărului.
Al doilea, vor ieşi prooroci mincinoşi; aceştia sunt cei ce s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sectanţii care propovăduiesc minciuni şi hulesc Sfânta Cruce şi pe Maica Domnului.
Al treilea, se vor înmulţi fărădelegile şi se va răci dragostea dintre creştini şi nu vor mai iubi pe Domnul Hristos şi Sfânta Biserică ba chiar se vor lepăda pe faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte.
Al patrulea, se va predica Evanghelia la toate neamurile ca să le fie spre mărturie, adică să nu zică nimeni că n-a ştiut.
Al cincilea , se va dezlega satana din iad şi se va duce să tulbure tot pământul, făcând să se încaiere conducătorii de state şi oamenii între ei, deci nu va mai fi pace pe pământ aproape nicăieri.
Al şaselea, se vor lepăda oamenii de credinţă, creştinii vor cădea şi vor rătăci trecând la secte, iar cei mai mulţi nu vor mai crede în Dumnezeu.
Al şaptelea, vor apărea pe cer stele cu coadă, comete, care prevestesc mânia dumnezeiască aşa s-a arătat pe cer, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1938, un foc mare care s-a văzut în toate părţile Europei fiind publicat în ziare.
Al optulea, se va lua Harul lui Dumnezeu prin închiderea multor biserici şi persecutarea preoţilor celor mai evlavioşi.
Al nouălea, se vor arăta în multe locuri pe pământ semne, minuni şi vedenii unor tineri şi bătrâni, care au fost trimise de Domnul Hristos şi de Maica Lui să spună la lume să se întoarcă la Dumnezeu, că este aproape venirea judecăţii.
Al zecelea, va veni Anticrist care se va da drept Dumnezeu şi va cere de la lume închinăciuni şi se vor lepăda creştinii de Sfânta Treime.
Al unsprezecelea, se vor arăta în lume la Ierusalim cei trei mari sfinţi: Ilie proorocul, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care n-au primit moartea trupească şi vor da lupte cu Anticrist, îl vor ruşina dar vor primi şi ei moartea că aşa e îngăduit de Dumnezeu.
Al doisprezecelea, Dumnezeu va întuneca soarele, luna şi stelele şi va fi întuneric mare, beznă peste tot pământul.
Al treisprezecelea, va trimite Dumnezeu pe Sfântul Arhanghel Mihail şi va suna cu trâmbiţa înviind toţi morţii, de la Adam şi până în ziua aceea.
Al patrusprezecelea, se va arăta pe cerul acela întunecat, îndoliat, semnul Fiului Omului; adică Sfânta Cruce şi toate popoarele vor plânge când o vor vedea.
Al cincisprezecelea, va veni Domnul Hristos cu sfinţii îngeri şi-i va trimite să adune pe toţi credincioşii şi să-i răpească în văzduh aşezându-i la dreapta Sa.
Atunci va fi cum spune Domnul în Sfânta Evanghelie că unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor fi la moară, una va fi luată şi alta lăsată soţii care vor fi într-un pat, unul va fi luat celălalt va fi lăsat, adică cel bun va fi luat de îngeri pe norii cerului la dreapta Domnului şi cei răi vor fi lăsaţi aici unde şi-au pus nădejdea, în pământ şi în viaţa aceasta trecătore. Iată deci că sunt multe din semnele pe care le-am văzut, le-am simţit şi le vedem unele.
După ce Domnul Hristos a vorbit despre aceste semne, le-a atras atenţia ucenicilor, zicându-le: "De la smochin învăţaţi pilda lui; când îi frăgezeşte şi-i înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste semne, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, chiar lângă uşă. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece.
Un creştin a visat un ceas mare pe cer, care arată 12 fără 5 minute şi scria pe el Matei XXIV, 25 - adică unde se vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre venirea Domnului Hristos, despre sfârşitul lumii. Să nu închidem ochii ca necredincioşii şi să zicem ca ei, că a mai fost aşa ceva adică cutremure de pământ, războaie şi unele semne. Într-adevăr, ştim că au mai fost, dar să spună cineva când a mai fost ca acum, tot pământul în tulburare, în războaie şi nenorociri!
Zăpada, în ţinuturile calde, unde nu a fost niciodată, şi câte alte semne pe care le arată Dumnezeu în timpurile noastre. Să nu dăm crezare explicaţiilor unor oameni care se cred atotştiutori şi explică toate semnele ce ni le arată Dumnezeu că ar fi din cauza unora sau altora pricini, neştiute, că aceste semne sunt trimise de Dumnezeu ca nişte predicatori înflăcăraţi ai vremii de apoi ca să trezească lumea din amorţeala păcatelor şi să se întoarcă la adevărul Lui. Dumnezeu a ştiut că în aceste vremuri se va împuţina credinţa şi la păstori şi nu vor mai voi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând lumea să rătăcească şi să umble în întunericul păcatelor.
De aceea Milostivul Dumnezeu trimite aceste semne şi urgii, aceşti ani ai durerilor de care vorbeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri, care nu ştiu carte şi care nu citeau Biblia aşa cum o citesc astăzi creştinii. Acestea toate sunt ca să ne întoarcem de pe calea pierzării, iar dacă nici acestea nu ne mai trezesc, atunci suntem pierduţi. Vai de cei ce trec peste ele aşa, fără să-şi schimbe viaţa plină de păcate! Să ne fie milă de sufletul nostru şi să facem voia lui Dumnezeu, să păzim porunca dragostei şi a milei de aproapele nostru care este căzut în necazuri şi în lipsuri de tot felul. Această faptă este recomandată de Sfânta Evanghelie de astăzi.
Să avem milă şi să sărim în ajutorul celui lipsit, bolnav, străin sau nedreptăţit; căci cele ce facem aproapelui nostru, îl facem însuşi Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie, că a fost flămând, a fost însetat, a fost gol, a fost bolnav, a fost străin şi la închisoare. Domnul Hristos, ca un Dumnezeu ce era, a ştiut că la sfârşit nu va mai fi milă pe pământ, aşa cum vedem astăzi; căci oriunde îţi întorci privirea în lume nu mai există fapta milei adevărate.
Au fost cazuri când au tăbărât doi trei huligani asupra unor persoane fără putere de apărare şi nimeni nu a sărit ca să le scape. Ce milă este aceasta la creştini ca să vezi cum îl omoară pe fratele tău şi să nu îl scapi! Unde este mila copiilor de părinţii lor, căci sunt mulţi părinţi pe drumuri şi mulţi părinţi în azile, băgaţi de copiii lor şi uitaţi acolo, după ce le-au mâncat banii şi le-au crescut copiii, ajungând să moară pe mâinile străinilor, şi îi lasă uitării, căci nu vin nici să-i îngroape, îi lasă să fie arşi la crematoriu. Vai, ce păcate mari, unde este mila la părinţii care îşi omoară copiii, rodul pântecelui lor!
Ce milă au părinţii care se bagă în căsniciile copiilor să-i despartă prin intrigi şi fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare?! Unde este mila la soţiile care-şi spurcă bărbaţii cu tot felul de murdării?! Unde este mila la bărbatul care îşi lasă soţia şi copilaşii plângând şi se duce la desfrânate, care-şi bate soţia, care-şi chinuie copiii, lipsindu-i de hrană, lumină şi căldură!
Şi aşa este lung şirul diferitelor cazuri de nemilostivire; căci unii fără milă sunt pârâţi, bătuţi şi chinuiţi, altora fără milă li se iau nişte bani pe la tribunale, pe la spitale, pe la şcoli, în multe locuri şi în diferite cazuri. De aceea, grozavă va fi ziua judecaţii pentru cei ce nu au făcut milă pe pământ. Fapta milosteniei putem s-o facem în multe feluri, fraţi creştini. Când vrem să facem milostenie nu trebuie numaidecât să ne gândim la unele bucate sau bani, sau altceva de felul acesta, ci mila, în general, trebuie să o avem în multe feluri şi în orice loc în numele Domnului Hristos.
Mila cea mai arzătoare în timpul de faţă, trebuie să o avem pentru cei care nu cunosc credinţa cea adevărată, cei rătăciţi pe căile pierzării, cei fără Dumnezeu, căci aceştia sunt flămânzi, sunt însetaţi, au sufletele fripte de sete şi rănile pline de bube înveninate, otrăvite cu veninul şarpelui diavol. Aceştia nu au nici o putere, să ieşim în cale şi să-i aducem la adăpostul cel de obşte, la Casa milei şi dragostea lui Dumnezeu care este Sfânta Biserică.
Sfinţii părinţi spun că milostenia este regina virtuţilor şi această faptă o poate face şi săracul şi bogatul, bolnavul ca şi cel sănătos. Au fost mulţi necredincioşi care au primit milostenie în câte un spital, de la câte o bolnavă care i-a învăţat credinţa şi astfel şi-au tămăduit sufletul, cunoscând pe Dumnezeu prin milostenia acelei bolnave. De aceea să avem milă, fraţi creştini, de toţi cei ce sunt în pierzare sufletească şi trupească, căci numai prin milă vom afla şi noi milă de la Dreptul Judecător în ziua cea mare a judecăţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de la sfârşitul lumii, zice că Dumnezeu va face aceasta pentru două motive principale: întâi, ca să arate lumii dreptatea Lui şi apoi, să facă dreptate aleşilor Lui. Acum Dumnezeu este ascuns după un văl de taină, este necunoscut, tăgăduit şi chiar dispreţuit. De aceea unii au declarat că nu există, iar alţii că a murit.
Puterea lui Dumnezeu este nebăgată în seamă, providenţa Lui, criticată. Iată de ce va veni să-şi apere pricina când va şedea pe scaunul de judecată arătând muritorilor, hulitorilor şi tuturor vrăjmaşilor Lui că există, că El este viu, iar puterea Lui este fără de sfârşit.
Ceea ce va îngrozi şi mai mult pe cei aduşi în faţa tribunalului ceresc va fi chipul Dumnezeului dreptăţii, Dumnezeului şi judecătorului care atunci va fi fără milă şi cu dreptate va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Toate păcatele pentru care fiecare om va trebui să dea socoteală în cursul judecăţii vor fi împărţite în patru categorii :
Întâi vom fi răspunzători de păcatele pe care le-am făcut noi.
Al doilea, vom răspunde de păcatele de care ne-am făcut vinovaţi când am îndemnat pe alţii la rău, cu vorba sau pilda noastră cea rea.
Al treilea, vom răspunde de atâtea fapte bune pe care trebuia să le facem; am ştiut că e bine să le facem şi nu le-am făcut, din răutate, din lene, din mândrie, îngropându-le precum acela din Evanghelie talantul lui.
Al patrulea, vom răspunde şi pentru cei pe care nu i-am lăsat să facă fapte bune, împiedicându-i prin vorbe amăgitoare sau în alt chip să vină la biserică, să se spovedească sau să se roage. Despre aceştia zice Domnul Hristos: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci voi nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lăsaţi!
Înfricoşată va fi ziua aceea a judecaţii pentru cei care vor rămâne pe pământ, pentru toţi păcătoşii pe care i-a apucat moartea nepregătiţi; căci ei vor face feţe, feţe strigând disperaţi, blestemându-se, blestemând ziua în care s-au născut şi pe părinţii care nu i-au învăţat sfânta credinţa, blestemând pe cei ce i-au îndemnat să facă păcate. Alţii, rugându-se cu lacrimi şi cu ţipete, vor privi spre Dumnezeu rugându-L să le dea iertare. Fiecare va încerca să se apere cu cuvinte strigătoare la cer.
Unii vor zice: "Doamne, Doamne adu-ţi aminte că suntem creştini şi ne-am botezat în numele Tău, alţii vor zice: "Doamne, Doamne, am fost şi noi pe la biserici şi am făcut şi noi câte o faptă bună am propovăduit în numele Tău, am făcut şi minuni în numele Tău. Doamne, ne-am făcut mulţi fini şi fine, am cununat şi botezat, iartă-mă, Doamne, că am făcut şi fapte bune; am dat şi eu câte un ban la săraci. Aşa va căuta fiecare să spună câte o faptă bună pe care a făcut-o în viaţă.
În zarva aceea dintre ei, Dumnezeu cu glas de tunet va face tăcere şi le va zice: "Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii, căci v-aţi înşelat de la Anticrist şi aţi căzut, neţinând până la sfârşit. Iată deci că degeaba o începem bine dacă o terminăm prost. Atunci vor zice şi sfinţii care sunt lângă Domnul Hristos, către păcătoşi: "De ce n-aţi crezut în propovăduirea noastră, de ce n-aţi ţinut credinţa aşa cum v-a învăţat Sfânta Biserică? De ce n-aţi voit să vă ţineţi mereu de fapte bune şi să vă rugaţi păzindu-vă de păcate? De ce nu v-aţi întors la Dumnezeu? V-aţi ţinut mai mult de păcate, de chefuri şi beţii, de petreceri, şi v-a înşelat necuratul ca să nu vă spovediţi, să nu vă împărtăşiţi, rupând legătura cu Biserica, nemaicrezând în nimic; aşa că v-a prins moartea şi judecata fără pocăinţă, fără fapte bune şi fără Dumnezeu. Când vi se spunea râdeaţi, luaţi în batjocură pe cei ce vă vorbeau. Acum s-a închis uşa milostivirii; Dumnezeu v-a aşteptat destul, v-a făcut semne şi minuni, v-a trimis suferinţe şi necazuri ca să vă întoarceţi la El, iar voi pe toate le-aţi nesocotit, le-aţi batjocorit şi n-aţi primit pe cei ce vă îndemnau la pocăinţă.
Mare plângere şi jale va fi atunci când pe veci vor fi despărţiţi de mângâierea cea cerească şi când Dreptul Judecător va zice: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cu diavolul pe care l-aţi ascultat. Atunci se vor despărţi cu mare jale copiii de părinţii lor, soţii de soţiile lor, fraţii de fraţi, surori de surori, soacre de nurori, rudenii de rudenii, prieteni de prieteni, mergând fiecare la locul de osândă unde e pregătit după păcatele lor.
Să luăm aminte şi să ne trezim acum, că nu este departe ziua aceasta înfricoşată a judecăţii; fiindcă atunci va fi prea târziu, atunci pe mulţi îi va apuca lepădaţi de credinţă pentru o coajă de pâine, pe unii necununaţi, pe alţii la cârciumi, pe unele femei la avorturi şi desfrâu; pe copii în necredinţă, şi astfel multă lume va fi găsită pe căile pierzării în fel de fel de păcate mari.
Să deschidem ochii acum, să nu ne aflăm şi noi atunci printre ei, căci vai de sufletul nostru în ceasul acela, mai bine nu ne-am fi născut.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIII-A DUPĂ RUSALII

Vameşul şi Fariseul


Învăţaţi de la Mine că sunt şi blând şi smerit cu inima?!

Fraţi creştini,

Maica noastră Sfânta Biserică ne pregăteşte în duminica aceasta a vameşului şi a fariseului pentru sfântul şi marele post. Începe cu o pildă foarte minunată, pilda vameşului şi a fariseului unde este condamnată mândria, păcatul cel mai mare şi cel dintâi păcat care a fost făcut de îngeri, de Lucifer iar apoi de oameni. Nici un păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu ca mândria, nici un păcat nu este mai mare ca acesta. Mare păcat este înaintea lui Dumnezeu minciuna, urât este păcatul desfrânării, al sodomiei, al onaniei, grozav păcat este uciderea, batjocoritoare este beţia.
Mânia lui Dumnezeu urmăreşte pe cei ce ghicesc, pe cei ce vrăjesc şi descântă, mare păcat este necredinţa, deznădejdea, sinuciderea. Mari păcate sunt chefurile, cântecele lumeşti, jocurile. Toate aceste păcate, ne spune Dumnezeu, că de nu le vom părăsi, vom fi aruncaţi în ziua judecăţii Domnului Hristos în iazul cu foc şi pucioasă, iar osânda aceea se numeşte moartea a doua.
Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult, Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este iubire: "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
"Spune-le pe viaţa Mea zice Domnul Dumnezeu că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa lui Israel, adică creştinilor!
De aici vedem că Bunul Dumnezeu Atotputernicul îi cheamă pe păcătoşi la pocăinţă, la mântuire, pe care o dă gratis celor ce se întorc la El. Există însă o singură categorie de păcătoşi spre care Dumnezeu nu numai că nu-şi întinde mila chemării Sale la pocăinţă, dar le stă împotrivă aceştia sunt cei mândri. De ce oare?
Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu. Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem ce este mândria.
Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie, nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în gura mare.
Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el, chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de dispreţ. Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el. Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: "asta o ştiam şi eu!
Ne spune Dumnezeu că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, însă mândria este începutul tuturor răutăţilor. Din cauza mândriei a fost aruncat din cer satana cu îngerii lui. Acum să vedem de ce este aşa de mare păcatul mândriei.
Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească, oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la Dumnezeu, precum zice: "Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.
Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.
Judecaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se laudă cu ce nu le aparţine? El va pedepsi pe toţi cei mândri după dreptate, căci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt în fiecare om şi în tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum l-ai fi avut tu?
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă: "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, îţi va sta Dumnezeu împotrivă.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul! Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă. Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.
Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei întunecându-se în inima sa. A schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului, iar Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai scârboase plăceri.
Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu. Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.
Tot din mândrie au rătăcit unii de la dreapta credinţă, lepădându-se de Biserică, de preoţie, de toate Sfintele Taine. Dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi de vorbă cu vreun sectant, un rătăcit, imediat poţi să-l cunoşti de câtă mândrie, de câtă înfumurare şi îngâmfare este stăpânit. Ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel.
Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.
Fraţi creştini, vrând Bunul Dumnezeu să ne ferească de păcatul mândriei şi totodată vrând să ne arate cât de mult urăşte pe cei mândri, ne-a dat mai multe pilde, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament, ne dă pildă de un împărat anume Iehonia, fiul lui Ioachim, împărat al iudeilor: "Pe viaţa Mea zice Domnul că, chiar dacă Iehonia, fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, l-aş scoate şi de acolo! Şi drept este că acest împărat a fost lepădat de Dumnezeu, ca să ia aminte toţi cei mândri. Nişte inele de pecetluit în mâna dreaptă a lui Dumnezeu au fost apostolii cei dintâi ai lui Hristos, precum şi urmaşii lor până la sfârşitul veacurilor. Însă care dintre ei s-au îngâmfat, s-au mândrit în inima lor, au fost lepădaţi de Dumnezeu, cum a fost Iuda Iscarioteanul şi, după Iuda, până în zilele noastre, o mulţime de preoţi şi predicatori, oameni morali de altfel, au dispreţuit pe semenii lor. Acestora le-a stat Dumnezeu împotrivă, iar ei au rătăcit şi au fost lepădaţi ca nişte cârpe murdare.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi, creştinii, suntem o pecete a apostoliei în Domnul. Va să zică Pavel era un inel de pecetluit, iar creştinii sunt pecetluiţi de inele ca acesta. Deci, dacă pe inele le leapădă Dumnezeu când se mândresc, cu atât mai mult pe cei ce sunt pecetluiţi dacă ei cad în păcatul mândriei. La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: "Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos?, iar la proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: "Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi doborî.
Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul, căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.
Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: "Tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te voi pogorî? În altă parte zice: "A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi! Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.
De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori, profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap, le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu.
Iar pe cei care nu se trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul Hristos: "Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei? Vedeţi dar, fraţi creştini, că duhul mândriei duce la piere veşnică. Naţiuni mari, împărăţii puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.
Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate darurile bune şi tot ce avem noi.
Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte; dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.
De păcatul mândriei se ruda proorocul David să-l scape Dumnezeu, zicând: "Iartă-mi Doamne, greşalele pe care nu le cunosc şi păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine, şi atunci voi fi fără de prihană, nevinovat de păcate mari! Iar în alt loc zice: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule! Aşa se rugau oamenii sfinţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă erau smeriţi. Nu se socoteau buni, drepţi sau fără de păcate, ci cei dintâi păcătoşi.
Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o numeşte podoabă. De aceea zice: "Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. (I Petru V, 5).
Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.
Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Va să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o podoabă.
Aţi văzut vreodată la sărbători naţionale ofiţeri împodobiţi cu decoraţii diferite, medalii de aur şi argint sau diferite insigne ca podoabe pe îmbrăcămintea lor. Aţi văzut poate arhierei şi preoţi împodobiţi cu medalioane şi cruci, cu lănţişoare de aur purtând la gât. Aşa şi creştinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra îmbrăcămintei cu virtuţile, să fie smerenia.
Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.
Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat.
Fraţi creştini, să căutăm a ne cumpăra şi noi această podoabă ce ne face cinste, ce ne laudă şi ne înalţă înaintea lui Dumnezeu. Să ne dezbrăcăm de duhul mândriei care ne lipseşte de slava cerească. Să ne agonisim smerenia care nu costă nici un ban. A avea această podoabă trebuie ca în cugetul inimii să te socoteşti că eşti cel dintâi păcătos, aşa cum zicea despre sine Sfântul Apostol Pavel. Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: "sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac.
Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Iisus.
Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: "Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci smerenia te trimite să te compari cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, să vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a îmbrăcat ea în lumea aceasta, ce podoabe a pus ea în urechi, în mâini, pe cap; smerenia te trimite să te compari cu apostolii, cu mucenicii care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptându-se cu păcatul.
Smerenia te trimite să-i vezi în nevoile lor pe cei apăsaţi, pe cei bolnavi, să le speli bubele, să suferi mirosul cel greu, să stai la căpătâiul lor, să scoţi murdăria de sub ei şi fără de cârtire să-i ajuţi în toate nevoile lor, iar celor lipsiţi care n-au ce le trebuie să le sari în ajutor. Aşa este smerenia. Da, fraţilor şi surorilor, să ne dezbrăcăm de lucrurile blestemate, de fardurile de pe faţă, de pe mâini, de pudră şi roşu, de cercei şi brăţări, de privirile trufaşe şi de toate podoabele şi modele ce atrag bărbaţii în păcate, căci toate acestea fac parte tot din mândria satanei.
Să gândim modest, să vorbim modest, să ne îmbrăcăm modest, să fim cât mai simpli în toate: aceasta este smerenia plăcută lui Dumnezeu. Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită, dacă vrea să se mântuiască, trebuie să observe cu atenţie toate aceste sfaturi. Ştiu că nu toţi pot înţelege aceasta; unora li se pare un lucru greu de împlinit. Dar când se vor trezi în iad, aşa cum s-au trezit mulţi în urma cutremurelor şi a altor catastrofe pe care le-a trimis Dumnezeu, îşi vor aduce aminte de toate acestea şi acolo vor suspina în zadar. Aceasta se întâmplă tot din pricina mândriei, căci nu pot să înţeleagă şi li se pare greu de îndeplinit.
Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului. Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel, după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este expresia gândurilor dinlăuntru. Învăţându-ne smerenia, Dumnezeu ne spune: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu mai este în el, căci tot ce este în lume este pofta trupului, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume, şi lumea trece cu poftele ei. Dar cine face voia Tatălui rămâne în veac.
Va să zică luxul, mândria, nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lumea necredincioasă, e scornitura diavolilor, a duhurilor necurate care au adus în lume răul. Pentru lumea necredincioasă, mândria este ca o hrană, deoarece mai repede se lipsesc unele femei de mâncare bună, numai să le rămână bani pentru a se împodobi, să aibă cu ce se mândri. Aşa s-au împodobit în haine scumpe şi în parfumuri mulţi bogaţi; aşa petrecea zi şi noapte în chefuri bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care până la urmă a moştenit văpaia cu foc nestins.
Aşa ne spune Duhul Sfânt că va fi lumea la sfârşitul veacurilor, trufaşă, plină de mândrie şi neascultătoare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Pretutindeni, la sate şi la oraşe, duhul mândriei stăpâneşte şi a fugit din lume Duhul lui Dumnezeu. De aceea s-au încuibat toate duhurile rele, toate răutăţile în lume, că nu mai are cine să călăuzească. Dacă e firesc să vedem cu ochii noştri, să auzim cu urechile noastre ce n-au văzut şi n-au auzit strămoşii noştri, e firesc să aşteptăm din zi în zi căderea şi sfârşitul acestui veac păcătos, căci din cauza mândriei lumea va fi prăbuşită în cuptorul cu focul cel nestins.
Deci să ne pregătim, fraţilor şi surorilor, să întâmpinăm a doua venire a Domnului Hristos, care va fi ca fulgerul ce se arată de la răsărit spre apus; să ne pregătim a-L întâmpina pe Domnul întru smerenie, ca El să ne înalţe pe toţi în slava Sa cea cerească.
Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post, să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre mântuirea sufletelor noastre.

Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cela ce Te-ai smerit până la moarte ca să ne înveţi pe noi căile Tale şi să ne scapi de duhul mâniei, dă-ne, Doamne, inimă smerită, căci recunoaştem că suntem păcătoşi înaintea Ta; nu putem noi să îndeplinim datoriile noastre pentru atâtea binefaceri care ni le dăruieşti nouă, căci ne saturi din masa Ta bogată, ne hrăneşti sufletele şi trupurile, iar noi nimic nu facem şi nu-Ţi aducem slava şi cinstea care se cuvin Ţie.
Porunceşte Tu, Stăpâne, duhurilor necurate să nu ne mai ispitească iar noi niciodată să nu mai cădem în păcatul mândriei şi să Te vedem înaintea ochilor noştri, blând şi smerit, arătându-ne căile Tale mai departe.


Amin.