PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DIN POST

Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca


Nu ştiţi ce cereţi! (Luca X, 38)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască, a ales pe ucenicii Săi nu la voia întâmplării; de altfel vedem că la început aceste persoane nu întruneau multe virtuţi pe care le propovăduia Mântuitorul Hristos. Vedem că şi ei, mai înainte de a fi curăţiţi prin Duhul Sfânt, erau mândri, ambiţioşi, râvnitori după onoruri şi vrednicii lumeşti.
Tocmai de aceea i-a ales Mântuitorul, ca arătându-le pe faţă ambiţia şi învăţându-i, să înţelegem şi noi umilinţa şi morala cea nouă pe care s-o punem în practică şi să ne fie de temei pentru mântuirea noastră. Cuprinsul Evangheliei de astăzi este acesta: "doi ucenici se apropie de Mântuitorul lumii şi-L roagă să le dea locurile cele dintâi în Împărăţia Sa.
Ei nu cunoşteau această împărăţie duhovniceasă, ci o socoteau a fi o împărăţie pământească, lumească. Iată de ce ambiţia şi pofta de a se înălţa mai presus de ceilalţi i-a împins să facă această cerere. Ca să cunoaştem cât de nepotrivită a fost cererea celor doi ucenici; este nevoie să ştim timpul şi împrejurările în care ea a fost făcută.
Luna nouă a lui Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munţi, oameni trimişi prin ţara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel îşi va serba Paştele. Fiecare saluta cu bucurie această veste şi se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au săvârşit la ieşirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, şi plecau spre Ierusalim, iar pentru ca să se poată curăţi mai înainte de sărbătoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârşitul lunii martie.
În această perioadă timpul era frumos, ploile din urmă încetaseră şi un soare curat şi frumos veselea cu razele sale cele dintâi flori de primăvară. Toate acestea contribuiau la călătoria pioasă a călătorilor către cetatea cea sfântă.
Pe când poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Iisus care predica Evanghelia simţea că i se rupe inima. Pentru toţi, Paştele era viaţă, pentru Iisus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-şi predica, Iisus se hotărî să se suie în Ierusalim pentru cea din urmă oară şi luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl urmau tăcuţi.
Mulţimea nu ştia ce să creadă şi se simţea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristeţea de pe faţa Mântuitorului; ei erau cuprinşi de multă bucurie şi povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puţină vreme. Ei visau onoruri, demnităţi şi funcţii înalte, iar Iisus se gândea la chinurile ce-L aşteptau la Ierusalim. Ucenicii se întrebau care va fi scaunul lor în împărăţia mesianică, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.
Luându-i la o parte, le spunea ce are să i se întâmple Lui. "Iată, ne suim în Ierusalim zicea Domnul şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-l vor judeca spre moarte, îl vor batjocori, îl vor scuipa, şi-L vor bate, şi-L vor omorî pe El, dar a treia zi va învia. Ascultând aceste cuvinte, ucenicii au fost cuprinşi de groază şi s-au tulburat în inimile lor. Li se părea un lucru cu neputinţă ceea ce auzeau, iar cuvintele Mântuitorului le dărâmau toate speranţele lor despre împărăţia pământească pe care o visau şi în care se vedeau ocupând posturi înalte de dregători.
S-a apropiat atunci Salomeea, femeia lui Zevedei şi mama celor doi ucenici Iacob şi Ioan. Alegând momentul când Iisus era singur, se apropie de El închinându-I-se şi cerând ca cei doi fii ai ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga întru împărăţia Sa. Salomeea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei, neprevăzând nici ea şi nici copiii săi unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au meritat răspunsul acesta aspru din partea Mântuitorului: "Nu ştiţi ce cereţi!
Ei au cerut aceste două locuri ca să se deosebească de ceilalţi ucenici şi să aibă autoritate asupra lor. Fiul lui Dumnezeu le-a zis după cum am văzut în Evanghelia de astăzi, că aceste locuri vor fi ocupate de cei care merită şi care au chemarea de la Dumnezeu.
Mai întâi însă Iisus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi! Eu voiesc să vă fac vânători de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare? Eu vreau să vă fac fii ai cerului, apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi cugetaţi cele pământeşti? Cu adevărat nu ştiţi ce cereţi!
Cuvintele acestea spuse atunci ucenicilor se potrivesc de minune creştinilor de astăzi. Ucenicii Domnului nu ştiau că toate sunt rânduite de sus de la Tatăl ceresc. Mintea lor era tot pe pământ, tot la lucrurile trecătoare ale acestei lumi, nu la împărăţia duhovnicească a lui Hristos, deşi văzuseră atâtea minuni. Simţiseră ei că Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu, dar firea lor era tot aşa de îndărătnică şi uitucă ca şi firea noastră a celor de astăzi.
Să stăm şi să ne gândim: câţi părinţi nu sunt şi astăzi care cer pentru copiii lor, întocmai ca mama fiilor lui Zevedei din Evanghelia de astăzi, ca odraslele lor să ocupe posturi înalte, fără să se gândească dacă merită sau dacă au chemarea de sus pentru a ocupa acele posturi. Câţi nu sunt care în ambiţia lor lucrează numai cu răutate, nedreptate şi necredinţă, exagerând răul, micşorând binele; peste toate acestea recurg la minciună şi calomnie numai ca să zdrobească şi să ocupe locul pe care alţii l-ar merita.
Câtă aroganţă şi câtă mândrie nu întrebuinţează cei ambiţioşi, căci ei nu cruţă pe nimeni ci privesc cu dispreţ pe oricine e mai prejos decât ei. Ei doresc să fie respectaţi, să fie admiraţi de toţi. Cei mândri şi ambiţioşi apasă cu asprime pe cei mai mici şi umilesc pe cei mari. Cei ambiţioşi se poartă cu nerecunoştinţă faţă de cei din jur. După cum vedeţi, apucăturile omului stăpânit de păcatul ambiţiei sunt cu totul păgâneşti, deoarece în păgânism cei mari tratau cu dispreţ pe cei mici, pe când în creştinism cei mici trebuie să fie trataţi cu respect de către cei mari.
Iată de ce Mântuitorul a zis: "Domnii păgânilor îi domnesc pe ei şi cei mari îi stăpânesc pe dânşii, dar între voi să nu fie aşa. Pentru că Fiul Omului n-a venit ca să-I slujească Lui cineva, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi?. În ambiţia şi mândria, intrigile şi toate dorinţele cele deşarte, lumeşti şi pământeşti de care am amintit sunt căzuţi toţi oamenii care au părăsit complet rugăciunea şi legătura strânsă cu Împărăţia cerească.
Din sfintele cărţi bisericeşti, vedem că Dumnezeu a făcu îngeri şi oameni cu scopul de a-L slăvi neîncetat. Ce oare altceva fac îngerii în cer decât să-L slăvească pe Dumnezeu? Oare noi oamenii pe pământ nu se cade să-i imităm pe îngeri, să fim recunoscători şi noi către Ziditorul şi să-I aducem slavă şi cinste?! Căci şi omul este un fel de înger amestecat, aşa după cum spune Sfântul Ioan Damaschin că în om sunt puteri îngereşti spirituale şi puteri omeneşti materiale.
Omul are misiunea divină, să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Aceasta nu se va putea împlini aşa uşor dacă nu va întrebuinţa rugăciunile curate, virtuţile şi toate faptele bune. Rugăciunea s-a născut în mintea şi în inima lui Adam chiar din timpul când a fost izgonit afară din rai. Rugăciunea a devenit necesară pentru el după ce a fost înstrăinat, izgonit de la faţa Ziditorului său. A început a suspina şi a se ruga cu şiroaie de lacrimi, plângând după raiul cel pierdut.
Vedem acum toate vietăţile de pe faţa pământului că sunt mulţumite, numai omul nu află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesel în codrii, fluturii zboară liberi în aer, peştii saltă în ape limpezi, animalele se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul, acest călător fără patrie, nu-şi află odihna sufletul său. El ştie că nu este pe pământ ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, că aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga.
Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. S-a revărsat peste spinii pământului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă, cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi să stea nepăsător!
Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată dumnezeirei, dator este şi omul să se înroleze în acest univers la măreţul cer al zidirilor şi al naturii. Afară de om, toate celelalte zidiri de la aştrii cei de sus până la firele de iarbă, nu au altă grijă decât să-L slăvească pe Dumnezeu. Sfântul Părinte Augustin, pătruns de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, după o vreme de zbucium şi nelinişte, zise: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mai tu poţi să dai linişte sufletului meu, numai la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică!?
Iată dar că rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ de Bunul Dumnezeu. Viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de o mulţime de dureri, necazuri şi primejdii,suferinţe şi lacrimi. Cum va putea străbate acest călător străin calea aceasta primejdioasă de nu va avea călăuză un toiag de sprijin pe acest drum spinos! Acest toiag este sfânta rugăciune.
Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor, cu rugăciune au crescut în viaţă, cu rugăciunea în inimă au pornit la luptă pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îmbătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeu şi se amestecă cu îngerii.
Rugăciunea este sufletul creştinătăţii. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor şi din sânul ei se nasc toate celelalte virtuţi. Ea ridică mintea către Dumnezeu, este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii şi sufletul Bisericii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune nici un suflet nu se poate mântui.
Fiind aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, ea are şi cei mai mulţi duşmani: satana, lumea, trupul, plăcerile şi grijile vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al rugăciunii, el face orice numai ca omul să nu se roage, să nu ajungă să vorbească cu Dumnezeu. Când omul vrea să se roage el caută să-i dea alte ocupaţii; îl îndeamnă să vorbească, să citească cărţi nefolositoare, să mănânce, să doarmă mult şi multe alte pofte numai să-l îndepărteze de la rugăciune, iar dacă creştinul biruieşte şi începe a se ruga, diavolul se străduieşte să facă tulburare şi ceartă în casă.
Seara îi dă omului somn devreme, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuţi, ca să-l oprească şi să nu meargă la biserică să se roage. Vai, câţi creştini sunt înşelaţi astăzi de diavol, câţi nu vor să se roage de ruşinea oamenilor, câţi nu se duc la biserică fiindcă râde lumea, câţi nu găsesc timp de rugăciune toată viaţa pentru că sunt robi ai acestei lumi trecătoare, iar satana îi ţine în braţe cu plăcerile lui.
Mulţi creştini se roagă numai când dau de necazuri sau atunci când cer de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. După ce au primit de la Dumnezeu împlinirea dorinţelor întorc spatele Domnului ca evreicele care atunci când nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicând: "Ajută-mă Marie, uşurează-mă Marie, nu mă lăsa Marie! După ce nasc iau mătura şi, măturând prin casă zic: "Acum ieşi afară Marie, pleacă Marie!
Aşa sunt mulţi creştini de-ai noştri, mulţi care se roagă dar nu li se împlinesc rugăciunile şi numai ce-i auzi zicând: "Am plătit slujbe pe la mănăstiri, pe la biserici şi nu ştiu ce se întâmplă că nu m-am folosit cu nimic?. Aceşti creştini să fie siguri că sunt încurcaţi cu păcate grele nespovedite şi Dumnezeu nu vrea ca să asculte rugăciunile lor mai ales că de multe ori nu ştiu ce cer.
Mulţi nu cer mai întâi cele de folos pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea păcatelor, nu cer vreme de pocăinţă, nu cer tărie în credinţă, nu cer dragoste înflăcărată, nu cer răbdare în ispite. Cei mai mulţi cer ca şi cei doi ucenici din Evanghelie de astăzi; mărire pământească, bani mulţi, spor în cele pământeşti, servicii bune, viaţă lungă, viitor fericit; cinste de la oameni, sau să fie bine văzuţi în serviciu.
Unii, împinşi de dorinţa de a li se împlini rugăciunea cât mai curând, nu mai ţin seama de nimic şi se duc orbiţi chiar la alte religii, apelează la rugăciunile sectanţilor, pe la vrăjitoare, pe la sinagogile evreilor şi astfel amestecă păcate peste păcate, iar rugăciunile lor se fac spre osândă. Alţii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea duşmanilor, îi pun în pomelnicul de morţi ca să-i omoare Dumnezeu şi aşa mai departe.
Rugăciunile celor care nu vor să se spovedească cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin în biserică îmbrăcaţi necuviincios, mai ales femeile care fac sminteală cu îmbrăcămintea tulburând mintea şi liniştea bărbaţilor. Rugăciunile femeilor, făcute cu capul descoperit, atât la biserică cât şi acasă, nu sunt primite. Pentru ca să fie primită rugăciunea, trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune: de dragoste către săraci şi toţi oamenii necăjiţi, de milostenii, de post, de iubire către vrăjmaşi, de iertare pentru cei care au greşit.
Să avem smerenie adâncă şi să cerem mai întâi cele de trebuinţă sufletului şi apoi cele pământeşti. Preocuparea principală a creştinului adevărat trebuie să fie pentru cei ce s-au mutat din viaţa aceasta, pentru cei răposaţi, părinţi, fraţi, surori, rudenii, care au făcut vreun bine în viaţă, să le poarte de grijă făcându-le rugăciuni, sărindare şi parastase; căci mulţi din cei plecaţi stau în temniţele iadului şi aşteaptă să fie salvaţi de cineva, de rude, de cei apropiaţi, iar aceştia nici nu se gândesc, din contră sunt mulţi care se ţin numai de petreceri, de distracţii şi păcate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despărţiri ca să-şi aducă aminte de cei răposaţi, să le facă şi lor pomenire şi uşurare de greşeli.
La foarte mulţi creştini nu li se îndeplinesc rugăciunile din cauză că nu vin duminicile la biserică, la masa Împăratului ceresc, aici acasă la El, la Dumnezeu, pentru că Biserica e casa lui Dumnezeu. Aceştia parcă ar aştepta să vină Dumnezeu la ei acasă, să le dea după placul lor şi după poftele lor. Toţi cei ce se aşează şi se ridică de la masă fără rugăciune insultă bunătatea dumnezeiască şi rugăciunile lor ca şi ale celor ce se arată nemulţumiţi şi cârtesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.
Sunt unii părinţi care dau o pildă rea copiilor prin faptul că se aşează la masă fără să se închine sau cu pălăria pe cap mâncând fără nici un respect din bunătăţile lui Dumnezeu, iar copiii lor fac la fel când ajung mari, pentru că aşa au văzut la părinţii lor. Aşa se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: "Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!? Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: "Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.
Consumăm aerul, apa şi lumina Lui şi toate bunătăţile pe care ni le pune înainte masa aceasta de pe faţa pământului; dacă le luăm şi nu-I mulţumim Lui, nu ne închinăm Lui, nu venim la biserică şi nu ne rugăm Lui, suntem nişte nătângi şi ticăloşi, nerecunoscători în faţa Împăratului ceresc, întocmai ca cel ce s-a ospătat din masa împăratului fără să-i mulţumească. Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea să împlinească rugăciunile noastre este şi acesta; Dumnezeu ştie că pentru ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mântuirea noastră şi cerem cu gând rău ca să le risipim în plăcerile noastre, aşa după cum spune apostolul Iacov în epistola sa la cap. IV, v. 3.
Aşa este; iată spre exemplu: un om bogat, roagă pe Dumnezeu să-i înmulţească averea ca să se poată desfăta şi petreacă o viaţă de trândăvie; altul se roagă să capete sănătatea pierdută, să scape de boala ce-l necăjeşte ca să-şi poată lua iarăşi viaţa cea păcătoasă de mai înainte şi să trăiască în desfrânare; altul se roagă să câştige un proces ca să poată răpi moştenirea unor orfani sau văduve; alţii să reuşească în afaceri necinstite, alţii se roagă să câştige la jocuri de cărţi, loterie şi altele. Poate Dumnezeu să asculte astfel de rugăciuni? Desigur că nu!
De aceea zice Domnul Dumnezeu: "Când vă rugaţi şi întindeţi mâinile voastre, Eu îmi întorc ochii de la voi şi oricât v-aţi ruga nu vă ascult, căci astfel de rugăciuni sunt ca nişte mirosuri greţoase ce vin din grămezile de gunoaie. Sfinţii Părinţi ne spun că atunci când citim o cartea sfântă, mai ales Biblia, să fim atenţi că în acel moment ne vorbeşte nouă Dumnezeu de acolo şi să facem ceea ce ne spune El nouă în carte, adică voia Lui.
Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu şi îi spunem noi Lui ce ne doare. Dacă noi ascultăm şi facem ce ne spune Dumnezeu din carte, şi El ne ascultă pe noi şi va face ce-i cerem noi, atunci când cererea este bună, când e cu nădejde, cu credinţă şi cu fapte bune şi când ştim ce să cerem. Rugăciunea trebuie să fie şi cu stăruinţă, să aşteptăm cu răbdare aşa cum ne învaţă Domnul Hristos. Dumnezeu pe mulţi i-a întors de pe căile pierzării prin răbdarea de care a dat dovadă sau chiar printr-un vis înspăimântător.
Aşa s-a întâmplat cu un mare necredincios dintr-o comună din apropie de oraşul Târgovişte, un fapt adevărat, petrecut acum, de curând.
Acest necredincios nu credea că există rai şi iad, dimpotrivă, prigonea pe cei credincioşi, pentru că în satul acela avea o funcţie oarecare şi spunea tuturor: "Eu sunt Dumnezeu, eu tai şi spânzur aici, eu fac ce vreau cu voi. Îşi prigonea mai ales soţia pe care o oprea să se ducă la biserică o înjura, o da necuratului, o îngrozea cu fel de fel de vorbe urâte şi cu răutatea lui. Femeia nu mai ştia ce să facă. Făcuse şi ea rugăciuni, plătise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie îşi pierduse nădejdea de a-l vedea şi pe el un om liniştit vreodată.
Într-o zi, nemaiputând de tulburare, plină de supărare, se duce la preotul satului şi-i spune necazul. Preotul a îndemnat-o la rugăciune spunându-i: "Nu te deznădăjdui, mergi şi ai încredere în Dumnezeu, roagă-te şi mă voi ruga şi eu, că Dumnezeu poate să facă din uscat verde şi să-l schimbe dintr-odată încât ai să te miri de el dacă vei avea credinţă tare?. Femeia s-a dus acasă şi cu lacrimi fierbinţi a început să facă rugăciuni, metanii, milostenii şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să i se îndrepte bărbatul.
Nu a trecut mult şi, odată după rugăciunile acestea fierbinţi, pe la miezul nopţii se trezeşte biata femeie speriată de răcnetele lui, căci ţipa ca o fiară sălbatică. El avea o vedenie înfricoşată. Se rostogoli şi căzu jos din pat, rămânând nemişcat în mijlocul camerei. Soţia lui când l-a văzut a crezut că a murit. A aprins repede lumânarea şi a vrut să iasă afară şi să strige la vecini să o ajute. Când s-a uitat la el a văzut că deschisese ochii şi întrebându-l ce i s-a întâmplat nu a căpătat nici un răspuns. După ce s-a ridicat de jos, acesta s-a aşezat pe marginea patului şi, cu o voce stinsă, şi-a întrebat soţia: "Femeie, unde te închini tu?? aşa de sălbatec era că nu ştia nici în ce parte să se închine. După ce îi arătă icoanele la răsărit, el mai întrebă: "Ce rugăciuni zici tu, femeie? Învaţă-mă şi pe mine!?
"Te învăţ eu pe urmă, dar acum citeşte aici. I-a dat cartea şi a citit şi el Tatăl nostru, că nu-l ştia, a făcut semnul Sfintei Cruci şi apoi a început să povestească ce visase spunând: "M-am pomenit că au venit la mine doi diavoli înalţi de câte doi metri cu coarne şi coadă, cu păr pe ei şi negri cum e smoala; le ieşeau văpăi de foc din gură şi din ochi şi aveau priviri îngrozitoare. M-au luat cu sila între ei şi m-au dus înaintea Domnului Hristos, care era într-o lumină cerească, pe un scaun strălucitor şi înconjurat de o mulţime de îngeri ce cântau cântări de slavă.
Atunci acei demoni urâţi au zis: ?Dreptule Judecător, dă-ni-l nouă pe acest păcătos că Tu îl hrăneşti, îl miluieşti din toate bunătăţile Tale, iar el toată viaţa lui numai nouă ne-a slujit, dă-ni-l nouă! Atunci Domnul Hristos a zis:Da, ticălosul, Eu i-a dat minte să înţeleagă ce e bine şi ce e rău, dar el şi-a ales partea cea rea. Eu i-am dat mădulare ca să le întrebuinţeze spre fapte bune iar el şi-a cheltuit timpul numai în răutăţi spre bucuria voastră. De aceea luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în marea cea clocotită cu smoală.
Atunci acei înfricoşaţi demoni m-au luat cu ei şi în câteva clipe am ajuns într-un loc trist, părăsit, fără aer şi verdeaţă, unde am văzut o mare fără sfârşit care clocotea cu lume în ea, cum clocoteşte cafeaua cea neagră la foc, aşa era smoala aceea, iar lumea ţipa cât putea. Atunci acei demoni au vrut să mă arunce şi pe mine şi m-au luat unul de mâini şi altul de picioare. Eu am început să ţip şi în momentul acela am sărit în mijlocul casei unde m-am trezit".
Abia a aşteptat să se facă ziuă, şi dimineaţă s-a dus la preotul satului şi s-a spovedit spunându-i visul acesta, iar preotul l-a rugat să spună dacă vrea toate acestea în biserică duminica ce urma ca să audă toată lumea. Toată lumea l-a ascultat uimită şi cu lacrimi în ochi pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată în biserică şi-l ştiau cât e de pornit împotriva lui Dumnezeu.
Iată ce face Dumnezeu prin puterea rugăciunii. Acest om trăieşte şi spune cu gură de foc la toţi, iar cei care-l cunoşteau cum era, când se întâlnesc cu ei îi spun: "Ce mă, te-ai pocăit?? Dar el le răspunde: "Dacă aţi vedea şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic, aţi plânge şi v-aţi pocăi şi voi, dar vai de voi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!
Acum el este primul la biserică, plânge şi spune la toată lumea, şi acestea, iată, dintr-un vis. Câţi nu pierd raiul pentru că se mulţumesc cu nimicuri, crezându-se oameni cinstiţi, susţinând că nu fac cine ştie ce rele şi că nu sunt păcătoşi ca alţii. Noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile cele către mântuire şi să zicem:

Rugăciune
Stăpâne, Împărate al cerului şi al pământului, care ai venit în lume să ne mântuieşti şi să ne faci părtaşi ai bunătăţilor celor negrăite, noi n-am ştiut până acum ce cerem, noi n-am ştiut până acum, Doamne, ce vrem, dar am înţeles că tu vrei să ne dai, ca un Părinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.
Ajută-ne ca să ne dezlipim mai uşor de pământul acesta trecător, şi să nu mai dorim nimic altceva decât numai pe Tine şi Împărăţia Ta cea cerească, ca în ziua Ta cea mare, când vei veni să ne judeci cu slava Ta pe norii cerului să ne aşezi la dreapta ta, ca să fim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA BUNA VESTIRE


Şi a zis Maria: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca I, 38)

Fraţi creştini,

Astăzi prăznuim aniversarea faptei celei mai mari pe care a făcut-o Dumnezeu în lume, arătarea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni prin întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, în pântecele Fecioarei Maria. Şi această sărbătoare o numim Buna Vestire, adică ziua când Fecioara Maria a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin încuviinţarea Fecioarei.
Fericitul Augustin spune că prima pagină a Evangheliei Sfântului Ioan este bine să fie săpată cu litere de aur în toate bisericile. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Sfânta Evanghelie de astăzi, căci amândouă au aceeaşi însemnătate: Sfântul Ioan Evanghelistul descrie naşterea cea de veci a Cuvântului care s-a pogorât din sânul lui Dumnezeu şi zice: "La început era Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut? Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Iar Sfântul Evanghelist Luca ne spune din ce mamă, în ce loc, şi în ce chip s-a făcut Cuvântul trup ca să locuiască printre noi păcătoşii. Din toată Sfânta Evanghelie, această pagină este cea mai mişcătoare şi mai importantă pentru că ea este împlinirea proorocilor care au vorbit cu sute şi mii de ani înaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Acesta a fost aşteptat să izbăvească biata omenire căzută şi subjugată de păcatul strămoşesc.
În această Sfântă Evanghelie ni se prezintă faptul cel mai de căpetenie ce s-a petrecut pe pământ, înţelege iubirea cea nemărginită a lui Dumnezeu, puterea şi înţelepciunea prin care a voit să ne ridice. Să o sărutăm dar şi noi cu respect, recunoştinţă şi iubire şi să cerem cu smerenie prin Sfânta Fecioara Maria ca să ne lumineze Sfântul Duh spre a o înţelege cu mintea, cu sufletul şi cu inima curată.
Fraţi şi surori, până la venirea Mântuitorului în lume, omenirea căzuse într-o mare dobitocie cu păcatele. Cinci mii de ani şi mai bine, adevărul şi virtuţile sfinte, care sunt cele mai preţioase bunuri pentru om, au fost înăbuşite de întuneric şi de crime. De la Adam, întunericul păcatului apasă greu asupra pământului, oamenii trăiau afundaţi în acest întuneric, căci toţi se făceau vinovaţi de păcate şi de păcatul neascultării lui Adam făcut în rai, ei purtau pe frunte pecetea răzbunării cereşti. Dar, odată cu venirea pe lume a Sfintei Fecioare Maria, se vesteşte apropiatul sfârşit al tristei nopţi a păcatului, începutul zilei de lumină şi de bucurie.
Când zorile se arată, toată firea se bucură păsările cântă, pomii înfloresc, văzduhul se îmbată de mirosul florilor şi toată natura râde de bucurie încălzindu-se la razele soarelui. Aşa a fost Sfânta Fecioară Maria asemănată în Sfânta Scriptură, cu razele ce se ivesc, cu luna care e mai strălucitoare decât celelalte stele şi care luminează în timpul nopţii împrumutându-şi strălucirea de la soare.
Prin Fecioara Maria a început a se risipi întunericul de care era înfăşurată omenirea, fiindcă, prin minunata strălucire a virtuţilor sale, ne arată calea de urmat şi ca un soare străluceşte între noi şi Dumnezeu. Iată dar despre cine se întreba Solomon zicând: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi aleasă ca soarele? Iar împăratul David zice: "Dumnezeu şi-a aşezat scaunul Său în soare!
Iată deci cât de curată, cât de strălucită şi cât de luminoasă în întunericul nopţilor a fost Sfânta Fecioară Maria. Biserica noastră o cântă scaun de heruvimi Fecioara, sau ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi eşti mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Sfânta Fecioară Maria în Biserica Domnului s-a pregătit, s-a sfinţit şi s-a îndumnezeit cu trupul şi cu sufletul; căci acolo a petrecut de la etatea de trei ani până la cincisprezece ani, în rugăciune şi în meditaţii ale Sfinte Scripturi.
Acolo a fost hrănită de sfinţii îngeri cu mană cerească, cetele îngereşti îi slujeau cu frică şi nu ştiau taina întrupării lui Dumnezeu din această Sfântă Fecioară. Sfânta Evanghelie ne spune că în luna a şasea din an a fost trimis arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileia, al cărui nume era Nazareth, la o fecioară ce era logodită cu un bărbat ce se numea Iosif din familia lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Luna a şasea este luna martie; la evrei anul începe cu luna septembrie.
Când a intrat arhanghelul în casa lui Iosif, s-a închinat Sfintei Fecioare, zicându-i: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de Har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei? Când a auzit Fecioara, s-a tulburat şi sta nemişcată cugetând întru sine: "Oare ce să fie aceasta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată, i-a liniştit sufletul zicându-i: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus, acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum a înşelat şarpele pe Eva, se gândea şi zicea întru sine: "Văd chipul tău ca al unui om, graiul şi portul tău sunt din lumea veşniciei, mie îmi spui lucruri mari şi minunate pe care nu le pricep. Tu zici că Dumnezeu se va sălăşlui în mine. Cum poate să încapă în mine Dumnezeu, Acela care a făcut cerul şi pământul şi nu-l poate încăpea tot universul?
Iar arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire, i-a spus că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi i-a adus aminte de multele minuni pe care le făcuse Dumnezeu, pe care Fecioara le citise în Sfânta Scriptură cât a stat în templu. I-a adus aminte de toiagul lui Aaron care fusese uscat şi care apoi a înverzit şi înflorit. I-a adus aminte de Sara, femeia lui Avraam, care, fiind bătrână şi stearpă, a născut la bătrâneţe pe Isaac. I-a adus aminte de sfânta Ana, mama ei, care a născut-o tot aşa la bătrâneţe. Şi ca s-o încredinţeze mai bine, i-a vorbit de o minune petrecută de curând: "Iată, Marie, şi verişoara ta Elisabeta fiind stearpă se află acum însărcinată în luna a şasea, du-te la ea şi te vei convinge de cuvintele mele!
Sfânta Fecioară Maria asculta cu atenţie cuvintele sfântului arhanghel, dar înţelegea în parte porunca lui Dumnezeu, căci ea făgăduise să rămână fecioară şi nu înţelegea cum va fi aceasta. De aceea, cu smerenie, mai întrebă pe înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Aceste cuvinte ne arată cu câtă grijă şi înţelepciune voia să-şi păzească fecioria. Atunci arhanghelul Gavriil, cu mult respect, îi linişteşte sufletul, descoperindu-i această taină, şi-i zice: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine, Marie, Şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta şi sfântul care se va naşte din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte intrară în sufletul Fecioarei ca o rază luminoasă, luminând toate îndoielile despre curăţia fecioriei sale. Dar ea se întreba zicându-şi: "Da, a consimţi să fiu Maică a lui Dumnezeu este uşor; dar cum să-i explic eu logodnicului meu, bătrânul Iosif şi oamenilor; când mă vor vedea însărcinată, va crede cineva cuvântul meu? Voi fi blestemată sau binecuvântată?Voi fi omorâtă cu pietre sau slăvită? Toate acestea îi prevesteau un viitor dureros Fecioarei.
Sta în genunchi nemişcată, cu ochii lăsaţi în jos, cu mâinile încrucişate pe piept şi plină de credinţă, cu umilinţă şi cu o nevinovăţie supraomenească vorbi îngerului, însă în realitate, lui Dumnezeu , zicându-i: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!Acest răspuns era aşteptat, acest cuvânt de iubire dorit şi cerut de Dumnezeu, cuvânt puternic care deschise cerul şi atrase pe Dumnezeu pe pământ, făcând din Fecioara Maria cortul cel viu al dumnezeirei, umplându-se de nespuse daruri.
În acel moment miresmele raiului au început să izbucnească din crinul pe care arhanghelul îl dete Fecioarei. Iar Duhul Sfânt, prin fulgerele cele luminoase ale razelor, a străbătut ca razele soarelui prin geam, în pântecele Fecioarei. Şi astfel Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos s-a întrupat în pântecele ei cel Fecioresc.
Dumnezeu Tatăl, când a făcut toate câte le vedem la creaţiune, a zis: "Să fie, şi îndată s-a făcut tot universul. Tot aşa şi Fecioara Maria a zis: "Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a săvârşit taina întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină s-a întrupat şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi.
Cuvântul de umilinţă şi de supunere desăvârşită al Sfintei Fecioare Maria, ne-a adus mântuirea. Ea a zdrobit capul şarpelui celui vechi şi a lucrat la mântuirea lumii, ea a veselit cerul şi a făcut să salte de bucurie pământul. Prin ea, neamul omenesc cel osândit la întuneric şi la moarte, a văzut lumină mare şi i s-a dat viaţa cea adevărată, deschizându-i porţile raiului.
Dacă Adam a fost capul omenirii celei vechi, Domnul Hristos este începutul omenirii celei noi. Dumnezeu, ca să facă pe cel dintâi om, a luat pământ şi, suflând în el duh de viaţă, a creat pe Adam primul om, omul cel vechi. Iar ca să facă pe omul cel nou Dumnezeu a luat o picătură de sânge din omenirea aceasta pe care trebuia s-o curăţească, s-o reînnoiască şi s-o împreune cu viaţa dumnezeiască. De această picătură de sânge s-a servit, pentru ca să formeze, fără ajutorul omului, în pântecele Fecioarei celei curate, pe omul cel nou, pe modelul cel vrednic de urmat, pe Iisus Hristos. Iar pentru aceasta trebuia consimţământul Fecioarei, adică trebuia un contract adică un fel de căsătorie duhovnicească, între Creator şi creatură, între Fiul lui Dumnezeu şi natura omenească, reprezentată prin Sfânta Fecioară Maria, care trebuia să nască pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată motivul pentru care Dumnezeu a trimis pe arhanghelul Gavriil la această Fecioară n-a fost trimis la Roma, la fecioarele împăraţilor, nici la Atena, la fiicele învăţaţilor lumii de atunci, n-a fost trimis la vreo împărăteasă puternică sau vreo prinţesă plină de frumuseţe trupească ci a fost trimis în oraşul Nazareth din Galileea, la o fecioară smerită din neamul împăratului David, care era logodită cu un bătrân de optzeci de ani, numit Iosif, tot din acelaşi neam al lui David.
Cu adevărat, fraţilor, astăzi este zi de mare bucurie, căci prin arhanghelul Gavriil ni s-a adus bucurie la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria spunându-i mai întâi: "Bucură-te! şi apoi: "Ceea ce eşti mai cinstită, ceea ce eşti plină de dar, că prin tine vine bucuria la toată lumea şi se risipeşte întunericul.
Fecioara Maria cu adevărat a fost plină de daruri, ea este comoara tuturor darurilor duhovniceşti ale Duhului Sfânt, fiindcă în dânsa se află darurile arhanghelilor şi îngerilor, ale căpeteniilor, începătoriilor, puterilor, stăpâniilor, domniilor, scaunelor, heruvimilor şi serafimilor. De aceea Sfânta Fecioară Maria este împărăteasa îngerilor, a cerului şi a pământului. Dar mai presus de toate darurile pe care le avea Fecioara, era smerenia, ea a zis către înger: "că a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Iată deci că, smerenia a fost cea mai dintâi calitate pentru care Dumnezeu a ridicat-o în slavă şi cinste spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile.
Smerenia a înălţat şi pe ceilalţi sfinţi de pe pământ la ceruri şi i-a împodobit Dumnezeu cu aureolă nemuritoare. Cea mai mare smerenie a fost a Mântuitorului Hristos : smerindu-Se pe Sine, s-a făcut ascultător până la moarte. De aceea zice Sfântul Isac Sirul: "Smerenia este haina dumnezeirei, fiindcă cu aceasta s-a îmbrăcat Dumnezeu când a voit să vină printre noi, oamenii, ca să ne mântuiască. Adică a luat firea noastră cea smerită, trup pământesc. Iar dacă vrea cineva să ştie de unde se naşte smerenia, să afle de la Sfântul Ioan Scărarul, care zice: "Smerenia se naşte din ascultarea şi tăierea voii.
Dar pentru ce este smerenia aşa de mare şi o iubeşte Dumnezeu pentru că numai cu ea se poate ucide păcatul cel mare, care este mândria, prin care au căzut îngerii şi apoi strămoşii noştri din rai.
Dintre toate făpturile pământeşti, Sfânta Fecioara Maria a fost darul cel mai vrednic şi frumos şi cel mai iubit de Dumnezeu . Noi pământenii ne lăudăm cu un astfel de dar nepreţuit şi ne punem mare nădejde în sprijinul Sfinte Fecioare ca să fim ocrotiţi şi scăpaţi de vicleanul şarpe care vrea să înghită tot pământul cu răutatea lui. Nimeni nu va putea scăpa, nu se va putea mântui fără adâncă smerenie pe care a avut-o Sfânta Fecioară.
Astăzi vedem mai mult ca oricând păcatul mândriei, păcatul acesta grozav care a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească, să-i stăpânească. Fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, să fie mai lăudat, mai pus în cinste, fiecare se crede mai înţelept, mai iscusit, de aceea se luptă fără milă să distrugă pe alţii; se urăsc se duşmănesc, se pârăsc, fără motive. Mândria este pricina. Femeile în mândria lor uită buna cuviinţă şi frica de Dumnezeu, îmbrăcându-se după ultima modă şi vopsindu-se, stricându-şi chipul pe care l-a lăsat Dumnezeu, făcându-se bucurie demonilor şi curse bărbaţilor.
Să nu uităm, fraţi şi surori, că Dumnezeu va pedepsi la judecata de apoi toată fărădelegea şi păcatul. Dacă vrem să ne facem fii ai lui Dumnezeu, trebuie să ascultăm de poruncile Lui, trebuie să ne silim să dobândim şi noi darurile cele alese ale Sfintei Fecioare Maria. S-o avem pildă de urmat, să iubim curăţia trupului, rugăciunea minţii, smerenia inimii; căci cine îşi întinează trupul cu desfrânări, cine-şi omoară sufletul cu ucideri de prunci, cine-şi întunecă mintea cu griji pământeşti, cine-şi umple inima cu trufia vieţii ticăloase, acela nu poate fi un copil al darului dumnezeiesc, acela nu poate vedea faţa lui Hristos şi nu se va învrednici nici de mila rugăciunilor Maicii Domnului.
Cine huleşte pe Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, cu înjurături, cuvinte de batjocură, cum fac sectanţii care o coboară pe Maica Domnului în rândul femeilor păcătoase, vai lor. Aceia vor moşteni focul gheenei şi viermilor celor neadormiţi şi niciodată nu se vor ridica să vadă lumina lui Hristos. Cine nu se închină ei aşa cum s-au închinat arhanghelii şi îngerii şi cum o slăvesc şi acum în cer mulţimile sfinţilor, aceia vor rămâne fără de glas când se va arăta pe norii cerului Împărăteasa cu Fiul ei cel dorit şi iubit, care va judeca lumea.
Părinţii să aibă grijă de copii, să-i înveţe rugăciuni şi cântări sfinte, să se roage împreună cu ei, să-i înveţe să facă Sfânta Cruce dreaptă pe feţele lor şi să fie o pildă de rugăciune şi fapte bune în faţa copiilor. Copiii, ce văd la părinţi, aceea fac şi ei. Feriţi copiii de filme imorale şi reviste pornografie. Veniţi cu copii la Sfânta Bisericã unde a venit şi Sfânta Fecioară şi învăţaţi acest limbaj ceresc. În zadar învăţăm alte limbi străine dacă nu învăţăm limba care se vorbeşte în ţara cea de sus, ţara fericirii raiului! Căci din cauza neştiinţei şi a necredinţei, mulţi ajung în fundul iadului, fiindcă cei necredincioşi n-au nici un reazem în viaţa aceasta la vreme de mari supărări şi ajung de se spânzură, se otrăvesc şi aşa se dau în gheara diavolului.
Era un învăţat care cunoştea douăzeci de limbi. Într-o zi prietenii lui l-au găsit spânzurat şi lângă el o hârtie cu aceste cuvinte: "Nimic din lumea aceasta nu mă mai mulţumea, eu trăiam zadarnic şi am găsit cu cale să termin cu viaţa aceasta. Mirare mare i-a cuprins pe toţi cunoscuţii lui. Sărmanul, în zadar învăţase aşa de mult, dacă n-a învăţat limba credinţei, limba bisericii, a Duhului Sfânt. În lumea aceasta, o ştim cu toţii, că suntem călători, facem numai un popas de 50-70 de ani, poate nici atât şi trebuie să mergem în ţara veşniciei.
Omenirea a rămas mult în urmă cu această ştiinţă despre credinţă, despre Dumnezeu, despre mântuirea sufletului. De aceea ajung aceste suflete în locul cel de jale acolo în chinuri. Acolo nu se aud decât ţipete sfâşietoare, ca fiarele sălbatice. Această limbă o cântă sărmanele suflete în iad.
Să ne aducem aminte de Sfânta Fecioară Maria şi s-o avem ca pildă înaintea ochilor noştri. Să urmăm smerenia şi ascultarea ei de poruncile dumnezeieşti şi începând de astăzi să ne lăsăm de toate relele şi păcatele şi hotărâţi să mergem pe calea Bisericii ca să ne mântuim şi noi, ca să ajungem la locul acela fericit, la viaţa veşnică.

Rugăciune
O, Prea Curată Fecioară, ceea ce eşti plină de daruri, Împărăteasa îngerilor şi Maica creştinilor, ajută-ne şi nouă cu sfintele tale rugăciuni şi roagă-L pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să ne apere de toate ispitele celui rău. Roagă-te şi pentru preoţii ţării noastre, pentru tot clerul Bisericii Ortodoxe, roagă-te, Preafericită Fecioară, pentru părinţii noştri, moşii şi strămoşii, roagă-te pentru ţara aceasta România să fie păzită de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.
Întăreşte-ne credinţa şi ajută-ne să ajungem cu toţii la limanul mântuirii, să slăvim şi noi în ceruri pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, împreună cu tine în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST

Duminica Sfântului Ioan Scărarul


O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?! (Marcu IX, 19)

Fraţi creştini,

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Aşa ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.
Toate acestea ne dovedesc existenţa chinurilor din iad, unde vrăjmaşii sufletelor noastre - demonii vor chinui necontenit pe cei ce nu se vor trezi din păcate în această viaţă. Azi ca şi atunci există în lume boli sufleteşti si trupeşti, există aceste duhuri necurate care chinuiesc pe mulţi din cauza depărtării de Dumnezeu, din cauza răcirii de Sfânta Biserică, din cauza nepregătirii prin spovedanie şi împărtăşanie.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile lui Dumnezeu; căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Mântuitorului şi de a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături.
Numai aşa ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini.
Să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune.
Era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patima şi de suferinţele Sale cele de bună voie.
Mântuitorul, ca să arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochii pământeşti.
Acolo au auzit ei glasul Tatălui ceresc, care a mărturisit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi! După ce s-au petrecut acestea, Domnul a coborât din vârful cel înalt al Taborului împreună cu cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Ajungând în vale la poalele muntelui, Domnul vede o mare mulţime de oameni, zgomotoasă, întărâtată împrejurul celor nouă ucenici care rămăseseră acolo de cu seară. Printre aceşti oameni erau cărturari şi farisei. Apostolii şi cărturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcaţi, ruşinaţi şi păreau biruiţi, pe când duşmanii lor se făleau cu neruşinare şi îngâmfare, iar mulţimea făcea mare haz de aceasta şi aproba pe fariseii şi cărturarii care prin cuvinte înfundaseră şi reduseseră la tăcere pe ucenici.
Un glas strigă: "Iată învăţătorul! Şi toate privirile se întorc spre Iisus. Mulţimea alergă înaintea Lui şi i se închină cu respect, că în sfârşit sosise omul căruia i se supune toată făptura şi acum va răzbuna pe ucenici, pedepsind pe duşmanii lor. Iisus trece prin mijlocul lor, merge drept la cărturari şi farisei şi, arătând pe apostoli, le zice: "De ce le căutaţi ceartă, ce vă întrebaţi cu dânşii?
Nimeni nu răspunde. Răutatea lor nu poate decât să tacă. Fariseii şi cărturarii rămaseră încremeniţi. Mântuitorul îi ruşinase de atâtea ori, deşi întrebările lor erau pregătite cu mult mai înainte.
Iată că din mulţime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui şi cu o voce rugătoare îi zice: "Doamne, rogu-te, caută spre fiul meu, miluieşte copilul meu, e singurul meu fiu, l-am adus la Tine pentru că suferă rău, fiind lunatic şi stăpânit de un duh mut şi surd şi oriunde îl apucă pe el, îl zdrobeşte, face spume şi scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut.
Pentru ce cei nouă ucenici nu au putut să scoată duhul necurat din tânăr? Fariseii şi cărturarii, care întotdeauna pândeau astfel de ocazii, au început să râdă de ei ca să surpe încrederea poporului în Învăţătorul lor, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei spuneau poporului că Iisus nu este Mesia cel adevărat, este un înşelător care scoate pe draci cu putere domnului dracilor.
În această încurcătură se aflau ucenicii şi nu ştiau ce să răspundă. Iisus le dăduse putere de a izgoni duhurile necurate şi reuşiseră de multe ori, dar acum nu ştiau nici ei care era pricina. Înainte de a răspunde nenorocitului tată, Iisus zise cu amărăciune şi întristare aceste cuvinte: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi pe voi?
Astfel vorbea Domnul acestui popor îndărătnic şi acestor făţarnici farisei care tot timpul căutau pricini împotriva lui Dumnezeu. Cum să nu se întristeze Iisus, când făcuse atâtea minuni şi ei tot necredincioşi îndărătnici rămăseseră! Dar iată că şi de data aceasta, în faţa rugăciunii şi a credinţei acestui tată îndurerat, Domnul nostru Iisus Hristos cu ton poruncitor s-a adresat diavolului şi i-a zis: "Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el!
Diavolul, îndată, scoţând un strigăt mare, aruncă pe copil la pământ, îl scutură cu putere şi ieşi afară lăsându-l nemişcat. Lumea începu să strige: "E mort, e mort! Iisus, apucându-l însă de mână, îl ridică şi bolnavul îndată se sculă sănătos. Mântuitorul îl dădu tatălui său plin de viaţă şi sănătate. Cărturarii erau învinşi, batjocurile şi cuvintele pline de răutate pe care le spuseseră împotriva apostolilor şi Domnului Hristos căzură asupra lor. Ei se duseră ruşinaţi şi umiliţi, iar mulţimea slăvea pe Dumnezeu şi pe marele făcător de minuni, Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Această vindecare a tânărului stăpânit de duhul cel mut şi surd este una din minunile cele mai însemnate ale Mântuitorului, căci aceste nenorociri chinuiesc şi astăzi pe oameni sufleteşte şi trupeşte. Această minune simbolizează lucrarea Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi, ca să ne aducă la mântuire; căci Domnul a tămăduit pe copil ca să cunoaştem şi noi minunea.
Omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei. Omul stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, este ca un epileptic chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor.
Nenorocirea şi mai mare este că aceşti mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce poate să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări.
În timpul acestor petreceri diavoleşti, diavolul pune stăpânire pe multe suflete. Nici nunţile nu se mai fac spre bucuria oamenilor şi folosul cel sufletesc şi trupesc al lor, ci este o ocazie ca diavolul şi iadul să culeagă o mulţime de roade bogate de pe urma acestor munţi blestemate, pline de desfrânare şi vorbe urâte; acolo nu mai stă Iisus, Domnul nostru care s-a dus la nunta din Cana Galileii. Au început să se arate roadele cele rele ale necredinţei şi ale îndrăcirii sufleteşti şi trupeşti ale multora; căci foarte mulţi copii care s-au zămislit în timpul acestor blestemate urgii s-au născut bolnavi cu sufletul şi cu trupul.
Duhul cel necurat şi-a făcut apariţia iarăşi în lume punând stăpânire pe sufletul şi trupul multora. Aceste blestemăţii au intrat ca alcoolul şi nicotina în sânge la mulţi şi cred că nu ar putea trăi fără otrava aceasta a plăcerilor lumeşti. Spitalele, puşcăriile sunt pline din cauza acestor plăceri vinovate.
Acum câţiva ani în urmă am văzut o întâmplare foarte tristă. O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui prieten al meu durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal. După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor.
Ea venise la prietenul meu, care era preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând: "O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic.
Preotul o întrebă atunci: "A dansat fiica dumitale în viaţă? Femeia îi răspunde:"Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte.
"Din ce cauză a murit? întreabă preotul. "A răcit la un bal - zise femeia eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani. Preotul o întrebă: "La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?
"N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei.
"Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?
"A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte.
Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat. Aşa foc şi durere îngrozitoare era pe această tânără acolo în iad, ca şi pe tânărul surd şi mut din Evanghelia de astăzi, pe care-l aruncau demonii în foc şi-n apă, făcându-l să spumege şi să se usuce. Grozave sunt chinurile demonilor şi aici pe lumea aceasta, dar mai ales la ei acolo în iad, în temniţele cătrănite de unde nu mai poţi ieşi. Vai sufletelor care ajung acolo!
O, lume neascultătoare, ţi se spune ce să faci, dar nu vrei să asculţi, ţi se arată ce trebuie să faci şi nu vrei să te supui poruncii dumnezeieşti. Şi atunci când guşti rodul neascultării, te vaiţi că e amar. Iertător mai eşti Doamne, Dumnezeule că nu îngădui să vină negri aceia urâţi să danseze cu ei aici de vii pentru neascultările lor, să danseze tot aşa de îngrozitor până când vor auzi şi vor înţelege să asculte de poruncile Tale.
Mi-aduc aminte, de la mănăstire, de un călugăr tânăr şi frumos, de neam mare, care a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr numai pentru faptul că fiind odată la horă, cum era hora pe la sate, jucând acolo, lângă el s-a prins diavolul şi juca cu ei, râzând cu ei. Toţi ceilalţi nu l-au văzut, numai el l-a văzut. S-a smucit din joc şi nu după mult timp la mănăstire s-a oprit. A văzut pe diavol cum juca cu ei şi s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu.
Iată, fraţi creştini, cum îşi bate joc satana de zidirea lui Dumnezeu, aşa ca şi în vremea Mântuitorului. Această scenă se repetă de multe ori în zilele noastre. Iată ce vedem, lume răzvrătită, lume îndrăcită, strigăte de jale, plângere şi tânguire, diavolul râde şi se răsfaţă, iar biata lume înşelată şi încătuşată de poftele lui, deznădăjduită fără nici o putere suferă şi nu ştie ce are.
Sfânta Bisericã, care este muntele Taborului, este plină de lumină, de nădejde, de viaţă, de bucurie şi sănătate, în ea locuieşte Mântuitorul Iisus Hristos, Dătătorul a tot binele. Tatăl ceresc strigă mereu să ascultăm de El, de învăţătura Fiului Său, de poruncile Lui, ca să ne izbăvim şi să ne mântuim sufletul de rele. Omenirea însă rămâne mută şi surdă la glasul Tatălui Ceresc. Aleargă în toate părţile, se zbate în supărări şi necazuri de tot felul, n-aude, nu vede.
Clopotele bisericilor, care simbolizează glasul lui Dumnezeu, în zadar îi cheamă pe oameni, căci nu vor să asculte. Tocmai în timpul Sfintei Liturghii, din duminici şi sărbători, când preoţii în biserică se roagă pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, pentru cei ce locuiesc într-însele, tocmai în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, când toată suflarea ar trebui să stea cu frică şi cu cutremur, căci se jertfeşte pe Sfintele Altare Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, tocmai atunci tineretul nostru urmează chemării diavolului, duhurilor necurate care sunt slobozite pe faţa pământului, să înveţe lumea cum să necinstească pe Dumnezeu, cum să-L insulte şi să nu asculte de voia Sa.
În acest timp ei se duc cu miile şi zecile de mii în locurile periculoase sufletelor; prin cârciumi, pe la teatre, cinematografe. Ţi se rupe inima când vezi atâta tineret înghesuindu-se peste tot şi stând ceasuri întregi transpiraţi de fericire şi palpitând de emoţie în faţa câtorva oameni îmbrăcaţi în tricouri care aleargă, asudă, se lovesc şi se rostogolesc şi îşi rup picioarele alergând după o minge. Ei nu văd în jurul lor nici o faptă măreaţă, nici un alt act de admirat.
Mulţi s-au schimbat în felul de a vorbi, de a se purta şi de a gândi. Când îi auzi ţipând, înjurând, gesticulând în diferite feluri, nu poţi să nu te gândeşti la îndrăciţii din Evanghelie, văzând cum îi apucă furiile îndrăcirii. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au băgat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu au învins favoriţii lui; câte certuri, bătăi, despărţiri dintre soţi, din cauza jocurilor acestora blestemate, jocurilor demonilor care au adus pe pământ multă nelinişte şi despărţire de Dumnezeu.
Iată cum chinuieşte satana biata lume, iată îndrăcire sufletească, vrednică de plâns, care usucă sufletul tineretului nostru creştin. Mai sunt şi altele aduse la noi de străinii păgâni sau de creştinii plimbaţi prin străinătate ca fiul cel pierdut. De pildă balurile, seratele, ceaiurile, discotecile şi multe petreceri sunt năravuri ale popoarelor străine aduse în ţara noastră. Sulemenirea sau fardul, cum i se mai zice într-un termen modern, nu luminează persoana ci, dimpotrivă, o umbreşte; căci femeile care ţin zece ani la rând aceste practici cu unsori, după acest timp faţa lor începe să se zbârcească, să îmbătrânească, făcându-se ca o pungă.
S-a constatat de unii savanţi că roşul de buze este cel mai bun teren şi cel mai favorabil pentru dezvoltarea microbilor; aşa de repede se înmulţesc, că la două zile se fac câte cinci sute de colonii de microbi. Înainte, păcatul acesta nu exista decât la personalul din circuri sau teatre, a trecut apoi în rândul doamnelor de la oraş, iar acum, în cele din urmă, a pătruns această plagă şi în satele cele mai depărtate. Le-a învăţat duhul cel necurat al sulemenirii, nu numai să-şi vopsească buzele, obrajii ci şi unghiile de la mâini şi picioare. Aceste păcate au devenit atât de necesare, încât cele mai multe femei cred că nu ar putea să trăiască fără aceste unsori microbiene, aceste murdării ale satanei.
Sora unei creştine, care a murit dintr-o boală foarte grea, s-a arătat în vis acesteia şi i-a spus: "Vai, sora mea, spune tu şi la alţii să nu mai facă nimeni ca mine. Ce chinuri grozave am tras de la demoni, nu atât pentru alte păcate, cât pentru că m-aţi îngropat cu unghiile roşite la mâini şi picioare. Vai, cum trăgeau de ele şi se agăţau, ce ace îmi băgau pe sub ele şi ce chinuri am suferit?
Multe femei nu pot să se abţină nici când vin la biserică, aşa de mult a intrat în sânge acest obicei rău, această învăţătură drăcească, încât şi la moarte au pretenţia unele să fie vopsite şi pudrate.
Se pretează la acestea chiar şi unii bărbaţi, neştiind cu câtă mâhnire şi silă privesc sfinţii îngeri când văd aceşti morţi în acest fel mascaţi, cu ţigara în mână sau cu pachetul de ţigări pe piept în coşciug.
Ce întuneric mare este în lume! Unde e credinţa creştinilor noştri? Cum cred ei că se pot mântui şi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în halul acesta? O, ce multă neştiinţă şi necredinţă! Aşa râde diavolul de lume, aşa îşi bate joc de creştini. Altădată, unde era un creştin fugeau demonii şi se înspăimântau, iar acum râd diavolii de atâţia creştini şi îşi bat joc de ei, şi când sunt vii şi când sunt morţi, şi de trupurile şi de sufletele lor. Vai de sufletele lor, acelora care merg în felul acesta la judecată.
Dacă cineva are urechi de auzit, să audă, căci va veni o vreme când demonii le vor scoate şi ochii, căci sprâncenele şi le-au scos mai dinainte. Toate chemările rele le aud, le înţeleg, le urmează cu multă pasiune, numai glasul Evangheliei şi al poruncilor lui Dumnezeu nu vor să-l audă. Vai de părinţii aceia care au copii cu astfel de fumuri în cap, care sunt surzi şi muţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci îşi iau plata izbucnind în ţipete şi plângeri nemângâiate ca să plătească astfel chiuiturile de la nunţile din posturi. În aceşti copii zămisliţi în posturi şi sărbători s-a încuibat duhul cel mut şi surd, s-au încuibat duhurile cele rele care îi chinuie pe copii cu necredinţa şi pe părinţi ca să-şi vadă păcatele în faţă. Aceşti copii rătăcesc din pântecele maicii lor, cum zice Sfânta Scriptură, căci de la zămislire au fost în rătăcire.
Mă doare sufletul când aud aproape în fiecare zi mame spunându-mi despre copii lor că nu mai ştiu cum să facă să-i aducă la credinţă. Nu vor să audă de rugăciune, de biserică. "Fiica mea, singura mea copilă, - zicea o mamă îndurerată - m-a înjurat de paşte în faţă, pe mine, mama ei care am născut-o, care am crescut-o şi pe care am hrănit-o; când am chemat-o la biserică, mi-a zis s-o las în pace cu această rătăcire, acuzându-mă că sunt sectantă.
De altfel, vorba aceasta - de sectant - este foarte mult pe limba omului de astăzi; cum vede un creştin mai apropiat de Dumnezeu, de biserică, îi şi scoate vorba aceasta că-i sectant, e pocăit. Aceştia nu ştiu ce înseamnă un sectant, o sectă, pentru că nu cunosc credinţa adevărată, credinţa noastră ortodoxă, credinţa lăsată de Dumnezeu Iisus Hristos . Ei vorbesc aşa pentru că diavolul le spune, ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.
Pentru diavol ştiu însă să cânte toate cântecele lumeşti, toate hulele, toate înjurăturile şi insultele, limba lor e focar de cuvinte murdare, ea s-a făcut cheie de descuiat iadul. Urechile lor sunt astupate de diavol, care locuieşte în inimă şi stăpâneşte tot trupul. Sunt unii care dau şi pe la biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu dar nu cu urechile sufleteşti, ci cu cele trupeşti. De aceea rămân înţeleniţi şi auzirea lor a fost numai pe moment, când au plecat din biserică au uitat tot şi fac iarăşi ce-i învaţă duhul cel necurat. Vor auzi şi ei o dată glasul trâmbiţei judecăţii celei de pe urmă, când vor fi adunaţi în faţa Dreptului Judecător să dea seama fiecare de faptele ce le-a făcut. Atunci însă va fi prea târziu şi nu vor mai putea face nimic pentru suflet.
Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos ne zice şi nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei?.
Într-adevăr, fraţi creştini, să nu uităm că în Sfânta Scriptură stă scris că, înainte de a veni sfârşitul, vine lepădarea de credinţă. Creştinii se vor lepăda de Dumnezeu şi de credinţa cea adevărată. Poate puţină vreme mai este, şi Dumnezeu nu ne va mai suferi şi va trimite peste noi urgiile apocaliptice şi fiarele cele cu cap de om, ca să ne pedepsească în chipul cel mai îngrozitor şi să ne arunce focului şi chinurilor iadului, aşa după cum merităm.
Să ne trezim din păcate, fraţi creştini, acesta este glasul lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, acum este momentul, sculaţi-vă din somnul cel greu, este momentul să ne pregătim cu toţii de drum. Lăsaţi-vă de toate blestemăţiile, de toate poftele diavoleşti, lepădaţi-vă de satana şi de toate lucrurile lui, ca nu cumva să ne apuce cu ceva ale lui, vremea plecării.
Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

Rugăciune
O, prea Milostive şi îndelung răbdătorule Iisuse, îţi mulţumim că ne-ai îngăduit până acum şi nu ne-ai lăsat să pierim în păcatele noastre, îţi mulţumim că ne-ai trezit inimile ca să cunoaştem Calea Ta.
Alungă Tu duhurile cele necurate de la toţi creştinii care sunt pecetluiţi cu botezul Tău şi să urmeze poruncile Tale ca să Te slăvească şi acum şi în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DIN POST

Duminica Sfintei Cruci


...ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?! (Marcu VIII, 36)

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul, ar trebui să fie scrise cu litere mari pretutindeni pe unde aleargă şi se ostenesc oamenii purtaţi de vârtejul acestei lumi. Privirile ar trebui să ne fie aţintite la Sfânta Cruce, la Dumnezeu Omul care s-a răstignit pe ea pentru ca astfel neamul omenesc să fie izbăvit din robia morţii în care gemea. Pe Sfânta Cruce, atârnând între cer şi pământ, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi-a dovedit pe deplin dumnezeirea Sa. Iată de ce socotesc că înţelept lucru este să aprofundăm astăzi învăţătura cu privire la dumnezeirea lui Iisus, astăzi în această duminică numită şi a Sfintei Cruci. Vom face acest lucru şi-l socotim ca fiind foarte necesar, cu atât mai mult cu cât se fac tot mai auzite vocile sectanţilor moderni care, neputând pătrunde taina Sfintei Treimi, nu-L cunosc pe Iisus ca fiind însuşi Dumnezeu.
Ei nu pot crede în Dumnezeul adevărului, pentru că nu au duhul lui Dumnezeu în inimile lor şi nici nu mă străduiesc pentru unii ca să-i întorc, pentru că nu se vor întoarce din cauza mândriei, a păcatelor şi pentru că au rătăcit din pântecele maicii lor aşa cum spune Sfânta Evanghelie.
Când a creat Dumnezeu cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute era cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Când a făcut pe om au vorbit împreună: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria a putut zice: ,,Eu şi Tatăl una suntem?. Cuvântul acesta s-a făcut trup, s-a făcut om şi a locuit în noi plin de har şi adevăr şi noi am văzut slava Lui ca a unuia născut din Tatăl.
Când a locuit pe pământ între ucenicii Săi, cărora le vorbea foarte des despre Dumnezeu Tatăl Său aşa de frumos, încât se aprindeau inimile lor de iubire ca să-l vadă pe Tatăl, odată Filip apostolul nu s-a mai putut opri şi a zis Domnului: ,,Arată-ne pe Tatăl şi ne va ajunge!? Iisus i-a zis: ,,De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl cum zici tu, dar arată-ne pe Tatăl; nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci de la Tatăl care locuieşte în Mine. El face aceste lucruri, ale Lui sunt. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!
Iată deci, iubiţi creştini, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pe care le găsim în Sfânta Evanghelie. Pentru aceasta Mântuitorul a putut spune slăbănogului din Evanghelia de astăzi: ,,Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale, că era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină. Avea puterea de a ierta păcatele, puterea aceasta creatoare prin care slăbănogul nu numai că s-a vindecat, dar îndată a primit putere ca să plece pe picioare cu patul în spate prin mulţimea aceea care era adunată. A plecat deplin sănătos, împuternicit, vesel şi liniştit.
Aici este minunea dumnezeirei lui Iisus, dovada grăitoare că El a fost adevărat.
Minunile dumnezeieşti, pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu pe pământ, au fost ca să ne scape de slăbănogirea sufletească care este cea mai rea, fiind pierzătoare de suflet. Aceste minuni sunt amintite de cei 4 evanghelişti şi vedem că Mântuitorul Iisus a vindecat nu numai boli obişnuite ci chiar lepra care atunci ca şi acum nu se putea vindeca prin mijloace omeneşti. Observăm că bolnavii îndată ce primeau vindecarea luau şi puterile pierdute în timpul bolii.
Oricât se vor sili necredincioşii să explice aceste minuni, silinţele lor sunt zadarnice, mai ales faţă de vindecările săvârşite de Iisus în lipsa celor vindecaţi. Exemplificăm prin vederea omului împărătesc, a slugii sutaşului şi a fiicei femeii canaanence care nu erau de faţă, ci Iisus de la distanţă i-a tămăduit numai cu cuvântul. Dar ce pot zice necredincioşii de vindecarea celor surzi, sau a celor orbi din naştere!
Ce pot zice de vindecarea muţilor, a celor cu mâini uscate, a ologilor şi şchiopilor, ale căror membre erau distruse, ca şi moartea, pentru că în asemenea cazuri nu mai poate fi vorba nici de credinţa celor vindecaţi. Ei nici nu-L ştiau pe Iisus, iar de puterea Lui vindecătoare nici nu auziseră, aşa cum a fost orbul din Betsaida, surdul şi mutul, sau slăbănogul din Vitezda.
Ce pot zice necredincioşii de vindecarea îndrăciţilor? Ei, de bună seamă, îi numesc pe îndrăciţi nebuni. Chiar dacă au fost nebuni, cu ce putere a dat Iisus iarăşi minte celor nebuni? Cum pot explica necredincioşii învierea morţilor de către Iisus, învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi învierea lui Lazăr, al cărui trup începuse să putrezească, astfel încât Marta, sora lui socotea zadarnică deschiderea mormântului! Dar foarte poruncitor Iisus a strigat: ,,Lazăre, vino afară!
Mortul a înviat, a ascultat glasul Creatorului, al Ziditorului său.
Dumnezeirea lui Iisus a făcut minuni şi din lucrurile neînsufleţite care nu sunt înzestrate cu minte ca omul. Spre exemplu prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galilei. Despre aceasta ne vorbeşte Ioan, unul dintre primii ucenici ai lui Iisus, ca un martor care a văzut totul cu ochii lui. Avem apoi cele două pescuiri neobişnuite şi vedem cum peştii au ascultat glasul Stăpânului şi au venit în mrejele apostolilor, s-au altă dată, când trimite Domnul Hristos pe Petru să arunce mreaja şi primul peşte pe care-l prinde să caute într-însul, căci va găsi o monedă de aur pe care s-o dea ca dajdie pentru el şi pentru Domnul.
O, mari sînt minunile Tale, Doamne! Dar ce vom zice de săturarea celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti şi au mai strâns şi 12 coşuri cu fărâmituri; astfel că mulţimea văzând această minune, a vrut atunci să-L ia pe Iisus să-L proclame rege în Israel. Acestea ne sunt istorisite de apostolii Matei, Marcu, Petru, Iacov, Ioan.
Ce vom zice apoi despre potolirea furtunii, acea furtună care ameninţa cu pieirea pe apostoli şi când cu glas blând Iisus vorbea cu vântul şi cu marea zicându-le: ,,Taci, linişteşte-te!? Altădată vedem cum Iisus umbla pe apă martori erau ucenicii Lui, care L-au văzut cu ochii lor, deşi la început au crezut că este o nălucă, dar când s-a suit la ei în corabie s-au încredinţat cu adevărat că este Învăţătorul lor, Stăpânul şi Creatorul mărilor şi oceanelor, cerului şi pământului.
Ce vom zice de minunea cu smochinul, în care Iisus a căutat fructe, dar negăsind decât frunze l-a blestemat să nu mai facă roade în veac, iar acesta pe loc s-a uscat, încât ucenicii foarte s-au mirat. Câte alte minuni nu sunt pe care le-a făcut Iisus şi pe care timpul şi locul nu ne îngăduie să le amintim!
Dar dintre toate acestea, cea mai mare minune, minunea minunilor, a fost învierea Lui din morţi. El care cu adevărat murise cu trupul răstignit pe Cruce de oameni păcătoşi şi L-au văzut după înviere timp de 40 de zile ucenicii şi o mulţime din popor din Ierusalim şi din alte localităţi. L-au văzut apoi înălţându-se la cer; înaintea lor s-a înălţat la cer de pe muntele Eleonului. Despre toate aceste minuni necredincioşii zic că n-a fost nimic adevărat şi că toate acestea sunt născociri omeneşti.
Dar ei nu ştiu cum să explice şi alte lucruri; căci dacă aceste minuni ar fi fost numai născociri şi nu ar fi fost adevărate, cum ar fi putut nişte pescari simpli care nu ştiau nici o altă limbă în afară de cea aramaică, să străbată toată lumea cunoscută pe atunci şi să propovăduiască pe Iisus cel înviat, pe Acela care murise pe Cruce răstignit. Dacă El n-ar fi înviat, la ce şi pentru ce L-au mai propovăduit ei?!
Ce i-a putut face pe ei să se lepede de toate ale lumii acesteia şi să-şi pună viaţa în primejdie, doar ca să susţină o minciună, o amăgire! O, nu, necredincioşilor! Nimeni n-ar fi putut face una ca aceasta, să-şi pună viaţa în pericol fără să urmărească ceva de preţ. Ştim că înşelătorii urmăresc mai întâi avantajele lor personale. Apostolii însă n-au urmărit nici un fel de interese ale lor şi nu puteau să sufere tot felul de torturi şi să meargă fără nici o teamă chiar la moarte, dacă nu erau încredinţaţi pe deplin că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi a înviat din morţi cu adevărat.
Iată de ce noi îi credem pe apostoli ca pe nişte martori adevăraţi din cei mai vrednici de credinţă mai ales că avem până în zilele noastre o mulţime de documente care dovedesc existenţa minunilor Fiului lui Dumnezeu şi ale Apostolilor. Dacă sucim aşa de uşor datele istorice, atunci de ce n-am proceda la fel şi cu existenţa lui Neron împăratul şi cu torturile cele cumplite îndreptate de el împotriva creştinilor.
Trecutul istoric al omenirii ne vorbeşte destul de clar că 300 de ani, cei mai cruzi împăraţi păgâni au persecutat pe ucenicii lui Iisus, voind să înăbuşe credinţa în El, dar tot mai mult se aprindea flacăra. Avem atâtea documente care ne istorisesc şi ne prezintă cruzimea şi răutatea îndreptate de aceşti canibali împotriva creştinilor.
Examinând fiecare minune săvârşită de Iisus vedem că aceste minuni au fost săvârşite de El în numele Său şi cu puterea Sa dumnezeiască, nu cum au făcut sfinţii prooroci, nici cum au făcut apostolii, care săvârşeau aceste minuni în numele lui Iisus Hristos, nu în numele lor.
El, Iisus, când a înviat pe fiica lui Iair i-a zis: ,,Copilă, ţie îţi spun, scoală-te! Fetiţa s-a sculat imediat, a înviat din morţi. Altă dată, când a înviat pe fiul văduvei care era în drum spre mormânt, aceleaşi cuvinte a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Băiatul s-a sculat imediat, a înviat. Leprosului i-a zis: ,,Voiesc, vreau să te curăţeşti, curăţeşte-te!
Numai la învierea lui Lazăr s-a adresat Tatălui din cer, spunând lămurit celor de faţă că a făcut aceasta pentru poporul ce stătea acolo de faţă ca să creadă că El lucrează cu puterea lui Dumnezeu, nu cu diavolul cum ziceau fariseii, cărturarii, mai marii poporului, ducând lumea în rătăcire. De aceea Domnul a strigat la Tatăl pentru că, fiind ultima minune înainte de răstignirea Sa, a vrut să-i convingă pentru ultima dată de unirea Sa cu Tatăl Ceresc, că este Fiul Lui, al Aceluia care a creat totul.
Puterea învăţăturii lui Iisus apoi, cuvintele pe care le-a vorbit şi tainele descoperite de El ne dovedesc că nu erau omeneşti, ci numai Dumnezeu le putea şti toate. Aşadar, faptele săvârşite de Hristos, învăţătura Lui, viaţa şi minunile Lui mărturisesc despre El şi dovedesc că a fost cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeu în trup şi a umblat cu lumea pe pământ; nu cum spun necredincioşii că a fost un om genial şi de înaltă moralitate.
Hristos a fost nevoit să vorbească de persoana Sa ca Dumnezeu, văzând atâta necredinţă în ei. El S-a rugat Tatălui să-L preamărească cu slava pe care a avut-o înainte de facerea lumii. De asemenea a mai spus fariseilor: ,,Eu am fost înainte de a fi Avraam, iar când a fost judecat de Pilat şi întrebat dacă El este împărat, Iisus a spus: ,,Da, sunt, dar împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.
Evreii care nu ştiau aşteptau un Mesia, un salvator de sub jugul romanilor; ei L-au răstignit ca să se împlinească scripturile, pentru că Dumnezeu ştia împietrirea inimii lor, ştia necredinţa, răutatea şi mândria de care erau purtaţi. De aceea şi astăzi se silesc pe toate căile să înăbuşe credinţa în Fiul lui Dumnezeu.
Sunt o bună parte dintre ei care nu-L cunosc, nu cred şi chiar se luptă împotriva Lui aşa cum s-au luptat în toate veacurile cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mesia cel adevărat, care s-a întrupat din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră. Minunile Lui ne dovedesc însă căci cu adevărat a fost Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu.
Sunt mulţi necredincioşi care nu pot să admită părerile teologilor, filozofilor şi scriitorilor creştini, preoţilor care au scris în trecut şi au vorbit foarte mult despre existenţa lui Dumnezeu. Dar au fost mulţi oameni de ştiinţă, cam 99% care au dovedit în majoritate celor necredincioşi că pe Dumnezeu îl putem vedea în natură. Fizicienii, anatomiştii, geologii, astronomii, toţi cu multă căldură au vorbit despre existenţa lui Dumnezeu.
Camille Flammarion a scris o celebră carte intitulată ,,Dumnezeu în natură?, carte care are peste 400 de pagini. Ascultaţi acum câteva cuvinte din această carte: ,,Dumnezeu este în natură forţa vie şi personală, cauza mişcărilor atomice, legea fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria şi susţinătorul lumii. Natura lui Dumnezeu este necunoscută lumina, căldura, electricitatea, magnetismul, atracţiunea, afinitatea, viaţa vegetală, instinctul, inteligenţa, toate îşi au obârşia în Dumnezeu.
Umbre ale serii ce plutiţi pe coastele munţilor ? zice el mai departe parfumuri ce coborâţi din păduri, flori plăpânde ce închideţi cu atâta gingăşie buzele voastre, zgomote tainice ale oceanului, a cărui voce nu se stinge, linişte adâncă a nopţilor înstelate; voi mi-aţi vorbit de Dumnezeu cu elocvenţă mai convingătoare şi mai de neînvins decât cărţile oamenilor.
Prin urmare ce poate fi mai de folos necredinţa sau credinţa în Dumnezeu? Ce va câştiga omenirea dacă va fi lipsită de credinţa în Dumnezeu? Cine este mai bun, omul care crede în Dumnezeu sau cel care nu crede? Puteţi să observaţi cu toţii în lume care sunt roadele necredinţei, că au început cam de mult să se arate, şi pe zi ce trece se înmulţesc aceste roade ale necredinţei în Dumnezeu. Sunt unii care nu cred că există Dumnezeu. Dar cu gura îl înjură mereu pe Dumnezeu. Deci dacă nu cred, de ce îl înjură, de ce atâta luptă împotriva a ceea ce nu există? Nu vedeţi gheara diavolului, cum lucrează el din umbră?
Aceştia nu-şi recunosc nici părinţii din care s-au născut, căci în loc să-i cinstească şi să-i îngrijească, îi bat, îi chinuiesc şi chiar îi omoară, iar de neascultare nu mai vorbesc. Le e ruşine cu părinţii lor şi nu le mai zic nici pe nume sau îi dispreţuiesc socotindu-i ca pe nişte animale ce fac umbră pământului degeaba. De aceea sunt căzuţi cei mai mulţi sub blestemul dumnezeiesc şi părintesc; se zbat din această cauză în greutăţi şi necazuri de tot felul, ca peştii pe uscat, şi nu-şi găsesc nici o linişte.
Ce înseamnă apoi atâtea divorţuri, atâtea crime, atâtea furturi, atâţia trădători, atâta răutate în lume şi multe altele, decât roade ale necredinţei în Dumnezeu?! Aşa cum a spus Domnul Hristos, la vremea de apoi se va răci credinţa şi oamenii se vor vinde unii pe alţii, se vor urî unii pe alţii, se vor omorî frate pe frate, şi nu se vor mai şti neamurile între ele din cauza dezbinărilor şi a răutăţilor.
Urmele Dumnezeului nostru Iisus Hristos le avem şi le vedem şi astăzi peste tot pământul. La Ierusalim unde a venit şi s-a răstignit, acolo unde a fost îngropat şi a înviat, la mormântul Lui în fiecare an de Paşti este prezentă lumina lui Hristos. Creştinii care merg acolo de Paşti, primesc sfânta lumină de la mormântul Domnului, care vine coborându-se de sus de la Dumnezeu. Cei care au fost acolo au văzut cu ochii lor şi chiar mulţi dintre păgâni, căci vin şi păgânii, iar unii dintre ei se întorc şi se botează făcându-se creştini ortodocşi.
De Bobotează la râul Iordanului, când preoţii fac slujba de sfinţire a apei, apa Iordanului se întoarce înapoi, aşa cum a fost când s-a botezat Domnul Hristos şi cum zice în psaltire: ,,Ce-ţi este ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi? De asemenea, pe muntele Eleonului, acolo unde s-a înălţat Domnul Hristos, se află urma piciorului Său, pe care o sărută cu evlavie creştinii care merg acolo. Şi tot aşa cum a spus Domnul toate pietrele şi toţi copacii vorbesc de existenţa Dumnezeului nostru Iisus Hristos, care ne-a făcut cunoscut pe Tatăl cel ceresc.
Tot urmele existenţei lui Dumnezeu sunt şi sfintele moaşte, trupurile neputrezite ale atâtor sfinţi şi sfinte, pe care le avem şi în ţara noastră, aruncând mireasmă duhovnicească, din ele se fac o mulţime de minuni, tămăduindu-se tot felul de boli până în zilele noastre. Cine n-a auzit câte minuni s-au făcut la Cernica la Sfântul Calinic, la Sfânta Paraschiva de la Iaşi, la Sfântul Dimitrie Basarabov de la Mitropolie, la Sfânta Filoteia de la Curtea de Argeş! Şi câte minuni nu se fac prin sfintele biserici, prin preoţii credincioşi, prin sfintele masluri, prin sfintele icoane, căci prin toate lucrează Dumnezeu, Harul Său cel ceresc.
Cine nu ştie că Sfânta Agheasmă nu se strică niciodată. Toate acestea ne dovedesc mărirea lui Dumnezeu, existenţa Lui şi nemernicia noastră, care, după ce că suntem încărcaţi de păcate, mai îndrăznim a-L şi insulta prin necredinţa noastră.
Toate aceste minuni, ca şi multe altele care s-au făcut pe pământ de Dumnezeu, de Fiul Său Iisus Hristos, de sfinţii apostoli şi de toţi sfinţii Lui prin puterea lui Dumnezeu sunt urme care ne arată destul de clar existenţa Dumnezeului nostru.
Şi astăzi lucrează Dumnezeu şi face minunile Sale, dar nu prea are cui să le facă, pentru că omenirea a căzut într-o mare înşelăciune de necredinţă şi chiar dacă ar învia în fiecare casă câte un mort şi să le spună ce au văzut ei pe acolo prin veşnicie, tot nu vor crede. Căci oamenii, cum li se încurcă puţin afacerile, cum cade peste ei o nenorocire, o boală sau orice altă durere sau supărare, nu mai cred în Dumnezeu. Aceasta pentru lipsa de cunoştinţă adevărată, fiindcă nu cunosc şi au rămas în urmă cu ştiinţa aceasta despre Dumnezeu, despre suflet, despre existenţa lucrurilor nevăzute.
Nu vor să cunoască şi nu vor să ştie. Au fost mulţi în toate vremurile şi vor mai fi, aşa zice şi Sfânta Carte la Proverbele lui Solomon: ,,Pe nebun de l-ai pisa cu pisălogul în piuă şi nu scoţi nimic de la el?. Deci nu-l poate convinge nimic. Toate minunile, toate semnele îl lasă rece.
Aşa a fost odată un împărat nebun care a chemat la el pe toţi învăţaţii din împărăţia lui şi le-a cerut să îi arate şi lui pe Dumnezeu, să-i spună cine a fost înaintea lui Dumnezeu şi ce face Dumnezeu acum. Le-a dat timp de gândire o săptămână, iar apoi să vină şi dacă nu vor răspunde la aceste trei întrebări, la toţi li se vor tăia capetele.
Mare tulburare a fost peste ei, nu ştiau ce să facă să răspundă împăratului. Trei dintre ei mai cunoscuţi au plecat trişti şi îngânduraţi spre dealurile şi pădurile din apropierea oraşului lor. Mergând ei, întâlnesc pe câmpie un ciobănaş cu sufletul curat, păscându-şi oiţele. Când îi vede aşa de trişti acesta îi întreabă: ,,Pentru ce sunteţi aşa de supăraţi? Ei îi spun supărarea lor, iar ciobănaşul îi domoleşte cu cuvinte blânde, spunându-le că în ziua când vor trebui să meargă la împărat, să-l ia şi pe el şi va răspunde la întrebările lui.
Aşa au făcut. În ziua când s-au prezentat toţi în faţa împăratului l-au luat şi pe ciobănaş. Când i-a întrebat împăratul pe filozofi dacă au găsit răspunsul la întrebările lui, aceştia l-au prezenta pe ciobănaş spunând că va răspunde în locul lor. Împăratul a întrebat atunci pe ciobănaş: ,,Eşti tu capabil să răspunzi la aceste întrebări. ,,Da, împărate, voi răspunde cu ajutorul lui Dumnezeu?. Vezi ? i-a zis împăratul că dacă nu-mi dovedeşti, unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul. Atunci în faţa la toţi învăţaţii, care se adunaseră acolo, împăratul îi cere să-i arate pe Dumnezeu. Acesta îi răspunde: ,,Împărate, nu se poate aici în palat, că Dumnezeu este mare; să ieşim afară ca să ţi-L arăt.
Ieşind afară în curtea palatului îi spune împăratului: ,,Ia priveşte în sus împărate, priveşte bine în soare, uită-te bine acolo!. Împăratul se uita şi nu putea să ţină ochii în soare, îi pleca repede în jos. Ciobănaşul îi spuse cu glas tare: "Priveşte bine, împărate, în soare, că acolo îl vei vedea. Împăratul îi spuse că nu se poate uita. Atunci ciobănaşul îi răspunse: ,,Păi vezi, împărate nu poţi să priveşti la lucrul mâinilor Lui, la o jucărie a lui Dumnezeu, atunci cum ai să poţi privi cu ochii aceştia muritori, pe Acela care a făcut toate, nu te temi că ai să fi ars?
Împăratul s-a lămurit pe loc şi a trecut la a doua întrebare: ,,Bine, bine dar atunci să-mi spui cine a fost înaintea lui Dumnezeu? Întrebarea aceasta o pun mulţi nebuni şi în vremea noastră, să ştiţi. Ciobănaşul îi răspunde împăratului: ,,Te rog, împărate, numără până la zece?. Împăratul începu să numere zicând: ,,Unu, doi ..... ,,A, nu aşa, împărate, zi înainte de unu ce este? Atunci împăratul îi spuse că înainte de unu nu este nimic. ,,Aşa şi cu Dumnezeu împărate ? zice ciobănaşul ? înaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic?.
Atunci a treia întrebare: ,,Ia spune tu ce face Dumnezeu acum. Ciobănaşul îi răspunde: ,,Dumnezeu lucrează mereu, împărate, şi creează mereu. El a creat cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi mările, oceanele şi tot ceea ce vedem şi nu vedem. El dezlănţuie fulgerele şi trăsnetele, vânturile, ploile şi apele îl ascultă şi se cutremură pământul şi temeliile lui când priveşte spre ele. El lucrează prin îngerii săi şi prin oamenii curaţi la suflet şi aleşi de El. El, împărate, vorbeşte prin gura mulţimii şi într-o zi când El nu va mai vrea să fi împărat, vei fi alungat din scaunul tău fără voia ta şi pierzarea te aşteaptă.
La toate acestea împăratul a rămas mut şi s-a mirat de înţelepciunea unui simplu ciobănaş care a scăpat pe toţi filozofii şi învăţaţii din împărăţia lui, de la moarte. Împăratul s-a smerit şi a oprit pe ciobănaş cu el ca să-l înveţe mai departe căile de urmat ale acestui mare Dumnezeu care nu se poate pipăi cu mâna omului pământean. După cum ne încredinţează Sfânta Scriptură Dumnezeu este Duh şi tot Dumnezeu este foc mistuitor, aşa cum s-a lăsat descoperit prima dată lui Moise în pustie şi aşa cum zic sfintele cărţi că pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, căci spre El nu pot privi nici oştile îngereşti; dar prin Născătoarea de Dumnezeu ni s-a arătat Dumnezeu întrupat, ca să ne arate ca la nişte copii existenţa Lui şi să ne încredinţeze de puterea Lui.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care ai putere pe pământ ca să ierţi păcatele, întăreşte-ne şi pe noi în credinţă tare; dăruieşte-ne şi nouă iertarea şi fă-ne pe toţi care ne-am adunat aici în Sfânt Locaşul Tău, să umblăm numai pe calea Ta cea sfântă să nu mai risipim nici un ceas din viaţa noastră pe drumul celui rău, ca să slujim Ţie şi aici şi în veşnicie.

Amin.

Pentru cei care doresc sa publice pe blog,site sau în ziar puteți lua articolul de mai jos

Gabriela Tudorache își dorește să-și vadă copii crescând.

V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar raspunde că și-ar cumpăra 2 litri de ulei de calitate mai slabă, alți mi-ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări.Răspunsul la această întrebare depinde de la o persoană la alta.Dar v-ați pus întrebarea că cu 10 lei ați putea salva viața unei persoane? Poate ați spune că aș fi absurd sau că viața Gabrielei Tudorache costă numai 10 lei. Nu costă atât că o viață nu o putem cumpăra nici cu toți bani din lume.Dar 10 lei contează pentru Gabriela că în momentul de față are nevoie de ajutorul nostru al tuturor.Își dorește din tot sufletul să-și vadă copii crescând. Orice părinte își dorește să-și vadă copii mari, realizați la casele lor și cu tot ce este mai bun.

Haideți să fim un pic mai uniți pentru a salva viața acestei mame cu chip angelic și cu o bunătate rar întâlnită.

Gabriela Tudorache, de care va scriam în rândurile de mai sus are 42 de ani și este mama a doi copii unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani.A doi copii care are acum cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mangâia în clipe grele, pentru ai sprijini în drumul lung al vieți.Însă Gabriela are de trecut un obstacol greu a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoare cerebrala benigna) în termeni noștri binecunoscuți tumoare pe nervul optic ceea ce înseamnă întâi pierderea vederi și pe urmă cei mai dureros pirderea celui mai frumos dar VIAȚA.Toate aceste necazuri au început în anul 2007, când a avut primele semne ale boli dureri groaznice de cap și slăbirea vederi.Și de atunci a început o continuă luptă: analize, căutări pe internet a unei clinici de specialitate până ce a aflat că singura ei speranță este în Germania la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra la medicul Prof. Dr. Fahlbusch fiind singurul medic care ia garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp.Dar durerea este că familia nu are suma cerută pentru operație fiind foarte mare 35.000 de euro fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.
Fiecare persoană putem fi un înger păzitor al Gabrielei donând din puținul pe care îl avem.
Fiecare leu contează în salvarea vieți acestei mame eroine.Să ne unim cu toți să donăm sau
macar să postăm pe facebook povestea de viață a Gabrielei dacă noi nu putem dona o pot face alți.
Viața ei depinde de noi.
Cei care doresc să doneze o pot face cu toată încrederea în contul prezentat mai jos:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT : RNCB RO BU

Mai multe detali despre Gabriela Tudorache o găsiți pe blogul ei http://gabrielatudorache.blogspot.com/.

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DIN POST

Duminica Sfântului Grigorie Palama


Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu II, 5)

Fraţi creştini,

După cum observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, dacă pe faţa pământului există fel de fel de suferinţe, boli şi necazuri, cauza este numai păcatul. Omenirea este slăbănogită de o mulţime de păcate întocmai ca bietul slăbănog din Evanghelia de astăzi. Cei mai mulţi oameni nu s-au spovedit din copilărie, iar alţii nu s-au spovedit niciodată cum trebuie şi astfel nu au primit iertare.
Slăbănogul de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie, îndată după ce a primit iertarea păcatelor de la Domnul Hristos, a luat şi putere tămăduitoare, deoarece vedem că s-a întărit, luându-şi patul în spate şi mergând vesel la casa sa. Creştinii noştri nu cunosc greutatea păcatului, nu ştiu cum să se spovedească şi nici nu ştiu cât de importantă şi necesară este taina mărturisirii sau spovedaniei, cum îi mai zicem. Iată de ce oamenii împlinesc taina spovedaniei formal şi nu fac pocăinţă adevărată pentru iertarea păcatelor.
Sunt unii care trăiesc în vrajbă cu vecinii, fraţii, cunoscuţii, cumnaţii, sunt deci oameni cărora le place cearta şi gâlceava. Când se apropie timpul de spovedanie şi de împărtăşanie, caută să se împace, însă după ce a trecut puţin timp de la împărtăşanie, iarăşi caută râcă şi duşmănie, şi aşa o ţin multă vreme. Toţi aceştia să nu creadă că-L înşeală pe Dumnezeu. O mare pedeapsă îi aşteaptă chiar aici, căci primesc foc în gura lor la împărtăşanie şi nu vor scăpa nici de dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Dacă omul nu caută pacea şi sfinţenia, nu se mântuieşte. De aceea zice Mântuitorul: ,,De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre?. Iată condiţia iertării păcatelor. Nu putem trece peste aceste cuvinte ale Mântuitorului; nu putem închide ochii să nu vedem cu ce fel de legături ne-a legat, ca să putem primi iertarea păcatelor, aceasta făcându-se fie prin taina sfintei spovedanii, fie prin rugăciunile şi faptele bune ale noastre pe care le facem.
Toată strădania demonilor este însă parcă îndreptată împotriva noastră, ca să nu fim nici unul scutiţi de a nu cădea în acest păcat de învrăjbire, de mânie şi ceartă cu cineva. Parcă mai mult ca oricând aceste răutăţi s-au înmulţit. E frecventă duşmănia dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi rudenii, dintre soţi şi, nu mai vorbim, dintre vecini şi străini. Trebuie să ştim că, oricât de mare ar fi paguba materială pe care ne-o fac cei care ne duşmănesc, nu există iertare nici chiar la spovedanie, dacă nu îi iertăm din toată inima.
Pentru aceea, frate şi soră, dacă ai vrajbă cu cineva, întâi să te împaci imediat, că altfel nici o rugăciune sau faptă bună, sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu; nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poţi spune, căci atunci când zici ,,şi ne iartă nouă precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, îţi ceri singur osânda de la Dumnezeu, fiindcă ceri să-ţi ierte precum şi tu ierţi, iar dacă tu nu ierţi şi ţii duşmănie, ură, nici Dumnezeu nu te va ierta. Domnul zice să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi celor ce ne greşesc. Aceasta înseamnă să iertăm la infinit, aşa cum Dumnezeu ne iartă nouă când ne întoarcem cu adevărată căinţă şi hotărâre de a nu mai greşi. Suntem datori şi noi să iertăm la infinit tuturor acelora care ne greşesc şi mai ales atunci când ei vin sinceri şi cu durere în suflet şi ne cer iertare. Dacă ei nu înţeleg că atunci când ne greşesc trebuie să vină cu părere de rău să ne ceară iertare, noi, care suntem creştini şi cunoaştem mai mult, trebuie totuşi să-i iertăm din toată inima, căci ei nu ştiu ce fac; nu numai să-i iertăm, dar noi să le cerem lor iertare, că în felul acesta ei se umilesc şi se îmblânzesc.
Dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi ne iau în râs sau, şi mai rău ne tulbură, deşi ei sunt vinovaţi, datoria noastră de buni creştini cere ca noi să le facem bine şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea lor, că iarăşi zice Domnul: ,,Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!. Însuşi Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce, zicând: ,,Părintele Meu, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!. Dacă vom ţine seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .
Dumnezeu nu ne dă iertarea direct, ci prin Taina Sfintei Spovedanii, pe care trebuie s-o facem sub epitrahil, înaintea unui preot duhovnic. Această Sfântă Taină a fost mai înainte proorocită de Duhul Sfânt prin unii prooroci ai Vechiului Testament . Iată ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel: ,,Spune-le pe viaţa mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce vreţi să muriţi în păcat, voi, casa lui Israel, voi, creştinilor?
Prin proorocul Osia, zice: Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, căci ai căzut prin nelegiuirea ta, adu cuvinte de căinţă şi întoarce-te la Domnul. De vom citi psalmii lui David, vom vedea că acolo se vorbeşte de iertare prin pocăinţă şi pocăinţa constă în întoarcerea la Domnul Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; întoarcerea de la calea rea la cea bună , adică pe calea Bisericii.
Pocăinţa constă în a fugi de calea cea largă a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi necăjită. Pocăinţa constă în părerea de rău şi căinţa pentru păcatele făcute, hotărându-te să nu mai faci. Pocăinţa constă în mărturisirea păcatelor la preot, aşa cum vedem în Sfânta Scriptură, că după ce a înviat din mormânt, Domnul Hristos a venit în mijlocul ucenicilor şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Pilde de iertare a păcatelor prin spovedanie la preot, avem destule în Sfânta Scriptură spre exemplu: întoarcerea fiului risipitor sau neosândirea femeii care a fost prinsă în preacurvie.
Mai pe scurt, Domnul Hristos spune că a venit să caute oaia cea rătăcită, a venit să mântuiască pe cei păcătoşi care se pocăiesc, că nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Tot un fel de spovedanie e şi trimiterea celor 10 leproşi, pe care i-a vindecat, să se arate preoţilor. Sfântul Ioan Botezătorul, înainte de a boteza în apa Iordanului, îi punea pe cei care veneau să-şi mărturisească păcatele, adică îi spovedea.
Mai înainte, în Legea Veche, până la marii prooroci inspiraţi de Dumnezeu ca să vorbească despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, în Legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului. Căci aşa scria în Legea lui Moise: ,,moarte pentru moarte, şi chiar de la altar să fie scos ucigaşul şi să fie omorât. Viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi aşa mai departe. Cine muncea sâmbăta, spre exemplu, chiar dacă promitea că nu mai face, nu era iertat. Dacă desfrâna cineva, fără discuţie trebuia omorât. Aşa era de aspră Legea cea veche a lui Moise.
În legea cea nouă a lui Hristos, a Evangheliei, totul e schimbat. Dumnezeu a trimis pe Ioan Botezătorul mai înainte, ca să strige: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor, faceţi roade vrednice de pocăinţă! Cu toate că idealul credinţei noastre creştine este ca nimeni să nu păcătuiască, omul este însă neputincios şi foarte lesne se lasă amăgit de vrăjmaşii mântuirii sufletului, care sunt: trupul, lumea şi diavolul. De aceea a lăsat Domnul Hristos această poruncă a mărturisirii păcatelor.
Spovedania se face la reprezentanţii lui Hristos, la ucenicii Lui, care sunt preoţii şi arhiereii. Creştinii ortodocşi trebuie să se spovedească la arhiereii şi preoţii duhovnici care au acest dar. Ereticii şi mulţi necredincioşi plini de mândrie se ridică împotriva spovedaniei susţinând mărturisirea directă, lui Dumnezeu, motivând că preotul duhovnic este şi el un om păcătos. La alţii intervine sentimentul ruşinii şi-l evită pe preotul duhovnic, iar unii judecă uşor, susţinând că nu au păcate grele.
Oamenii pătimaşi întotdeauna au iubit întunericul nopţii, ca la adăpostul întunericului să poată săvârşi fărădelegea fără grijă că-i poate vedea cineva. Aceştia sunt la fel ca fiarele sălbatice, care după ce se înnoptează pleacă să prădeze, iar când se luminează de ziuă se retrag în culcuşurile lor. Aşa şi cu oamenii pătimaşi: nu suferă Evanghelia, lumina credinţei, învăţătura sănătoasă, ci stau în întunericul păcatelor. Noi, oamenii, trăind în această viaţă, nu se poate să nu greşim cu ceva; dacă nu înaintea oamenilor, înaintea lui Dumnezeu sigur suntem plini de păcate. Cine zice că nu are păcate face un îndoit păcat, căci îl face pe Dumnezeu mincinos, fiindcă numai El este fără păcat.
A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruinţă a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuţi ale faptelor bune. În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căinţă, cu lacrimi, se şterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ţi se dublează şi celelalte şi te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să amintească omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinţilor părinţi din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de faţă, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primeşti iertare de la Domnul. Iată, şi sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate câte mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să şti că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, aşadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat.
Ca dovadă că sunt adevărate aceste cuvinte, ascultaţi ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise şi la alţi duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de ruşine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind şi la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul şi a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un şarpe mare. Ieşea puţin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în faţa ei era o grămadă de şerpi mai mici. Pe când preotul duhovnic îi da dezlegare, a văzut ucenicul cum şarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci şi ceilalţi şerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a văzut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii faţă de Dumnezeu şi-a primit pedeapsa pierzându-se şi vremelnic şi veşnic.
Vrăjmaşul diavol învaţă pe oameni să nu-şi mărturisească păcatele lor înaintea preotului. Aşa i-a învăţat şi pe primii oameni, Adam şi Eva, să păcătuiască, să mănânce din pomul oprit. Căzând în păcat, Adam şi Eva au fost constrânşi a-L minţi pe Dumnezeu. Iată ce zice Sfânta Scriptură: ,,Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, Adam şi femeia lui s-au ascuns de la faţa Domnului!?. Dovedit că a mâncat din pomul oprit, şi astfel cunoscând că este gol, Adam a dat vina pe femeie, iar femeia pe şarpe. Domnul Dumnezeu a aruncat blestemul asupra şarpelui, iar femeii i-a zis: ,,Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea naşterii; în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni. Lui Adam i-a zis: ,,Pentru că ai ascultat de femeia ta şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine... În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.
Iată, fraţi creştini, primul blestem aruncat de Dumnezeu asupra lumii. Observăm că Dumnezeu a plecat cu blestemul de la cel care a fost pricina păcatului, de la şarpe. Pe şarpe l-a blestemat întâi, apoi a trecut la femeie, iar apoi la Adam, ca să ne înveţe că mai mare păcat are cel care face pe altul să păcătuiască. Diavolul, după ce-i învaţă pe oameni să păcătuiască, nu-i lasă să se spovedească cum trebuie. La spovedanie fiecare pârăşte pe celălalt: soţia pe bărbat, bărbatul spune că femeia l-a făcut să zică, părinţii pe copii şi aşa mai departe.
Cu acestea nu facem nimic, iar blestemul nu-l curmăm de la noi decât printr-o spovedanie sinceră, cu căinţă, fără ocol. De aceea creştinul este dator să facă trei feluri de mărturisiri ale păcatelor în viaţa lor. Mai întâi trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic, prin psalmul 50, unde se aminteşte de păcat, psalmii 3 şi 87, precum şi alte rugăciuni. A doua mărturisire trebuie făcută către oamenii din jurul nostru; adică să nu le spunem niciodată că suntem buni sau drepţi, ci mari ticăloşi în faţa lui Dumnezeu, căci de aceea zice apostolul Iacov: ,,Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, plângeţi-vă păcatele unii altora!. A treia mărturisire a păcatelor trebuie făcută către episcopi sau preoţii duhovnici, păstrătorii cheilor împărăţiei cerurilor, reprezentanţii autorizaţi ai lui Hristos pe pământ.
Aceste porunci, ca şi toate celelalte, nu sunt grele de împlinit. Dar, cum am spus, diavolul stă de capul omului, îndemnându-l să nu-şi mărturisească păcatele niciodată, iar dacă o face, să o facă incomplet. Îl îndeamnă pe om să facă păcate multe şi cu neruşinare. Când merge să le spovedească îi dă ruşine să nu le poate spune. De aceea aceşti oameni se aseamănă cu unii care oricât ar sta pe fundul apei nu simt greutatea noianului de apă ce stă deasupra lor; dacă sunt scoşi pe uscat şi le pui 50-60 kg de apă în spate nu pot suferi povara.
Aşa sunt aceştia care sunt cufundaţi în adâncul fărădelegilor. Ei nu simt greutatea păcatelor, dar când se întorc la Domnul Hristos cu inimă smerită şi fac un păcat cât de mic, îi mustră conştiinţa şi nu pot suferi până când nu se spovedesc la preot. Pe mulţi, din cauza ruşinii de a mărturisi păcatele la preot, i-a apucat moartea în păcate grele iar acum se află în temniţele iadului, în focul veşnic, în chinuri. Acolo au văzut ei paguba nemărturisirii păcatelor şi acolo strigă cu ţipete mari, ca bogatul din Evanghelie, dar e prea târziu.
Noi, care vrem să ne mântuim din văpaia focului veşnic, să lăsăm ruşinea la o parte, fraţilor, şi să alergăm după iertarea păcatelor până nu ne mutăm din viaţa aceasta trecătoare, căci nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Domnul. Nu se poate pocăinţă fără mărturisire şi fapte bune şi nici spovedanie fără pocăinţă şi fapte bune; căci toate acestea trei sunt legate între ele.
Sectanţii şi mulţi creştini neştiutori fac puţină pocăinţă, ţinând post, fac rugăciuni, mai fac milostenii, dar nu vor să se spovedească la preot. De aceea pierd şi osteneala postului şi a faptelor bune pe care le-au făcut. Poate omul să-şi dea viaţa averea de pomană, să facă toate faptele bune posibile, dacă nu se spovedeşte la preotul duhovnic, tot în iad se duce, cu toate faptele lui bune. Aşa înţeleg sectanţii, rătăciţi, cei care s-au despărţit de biserică şi de preot, că e suficient să aibă credinţă şi nu le trebuie preot şi nici spovedanie.
Unii creştini se spovedesc mai rar, alţii mai des, dar preoţii nu le dau canon pentru păcatele lor şi nici ei nu fac nici un fel de pocăinţă. Nu postesc, nu se roagă, nu fac milostenii, fiind şi ei tot în pericol sufletesc. De aceea vin peste ei canoane de ispăşire a păcatelor în diferite chipuri, canoane de la Dumnezeu. Aceste canoane constă în mari supărări, în boli, închisori, pagubă, moarte în familie şi fel de fel de suferinţe. Nimeni să nu se înşele că dacă a făcut păcate şi nu le-a spovedit va putea fi iertat, făcând fapte bune sau plătind slujbe pentru ele. Ascultaţi dintr-o carte veche a Bisericii un astfel de caz.
O femeie făcuse un păcat de moarte şi nu îndrăznea de ruşine, să-l mărturisească. Făcea însă fapte bune, mereu, ca: milostenii, postea, se ruga, priveghea, se spovedea de celelalte păcate şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i ierte păcatul cel mare pe care-l făcuse şi-l ţinea ascuns. Iată că a căzut într-o boală grea şi nici atunci nu şi-a mărturisit păcatul cel mare, ci plângând s-a împărtăşit cu dumnezeieştile taine şi aşa a murit.
După multe zile, o fată a ei se ruga cu credinţă în cameră şi deodată a simţit un miros nespus de greu şi nu ştia de unde vine. Privind într-o parte a camerei, vede stând deasupra patului o umbră urâtă şi înfricoşată. Ea a căzut jos şi a început să strige pe Dumnezeu şi Maica Domnului în ajutor. Atunci i-a venit glas de la acea umbră, zicându-i: ,,Nu te teme, fiica mea, eu sunt nenorocita ta mamă. Fata îi spune: ,,Cum este cu putinţă, maica mea, să vii cu acest miros atât de urât, tu care erai atât de bună şi plină de fapte frumoase!?. Ea a răspuns: ,,Adu-ţi aminte, fiica mea, că ţi-am spus eu odată că am făcut un păcat mare, de moarte, şi nu l-am spovedit la preot fiindu-mi ruşine; pentru acest păcat mă chinuiesc nespus de mult!
"Dar celelalte fapte bune zise fata nu ţi-au folosit, mamă? ,,Nu mi-au folosit cu nimic răspunse femeia pentru că eu am ascuns păcatul. Fata îi zise: ,,Dar acum pot să te ajut eu cu slujbe, sărindare, liturghii şi milostenii, ca să capeţi iertare mamă?Aceasta îi răspunse: ,,Nu mai este pocăinţă în iad, fiica mea; cât am avut vreme nu m-am îndreptat, iar acum nu-mi mai foloseşte la nimic. Îndată ce m-am despărţit de trup m-au răpit viclenii diavoli şi m-au dus la judecata lui Hristos unde mi s-a spus cu glas înfricoşat, de tunet: Du-te de la Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită. Deodată m-am pomenit în fundul iadului. Aşadar, nu mai este milă pentru mine; ci doar am fost slobozită ca să-ţi spun ţie să propovăduieşti la toţi şi să nu mai păcătuiască şi alţii ca mine. Spune şi fratelui tău să-şi îndrepte viaţa, să se lase de toate împodobirile lumeşti, să nu se mai ducă la distracţii, căci aici în iad sunt multe femei şi mulţi oameni care se chinuiesc pentru multe păcate de acestea.
Fata a întrebat-o mai departe şi altele, dar ea nu i-a mai spus nimic, spunându-i că nu are voie să-i zică mai multe. S-a stins apoi ca fumul şi a rămas în urma ei un miros atât de greu, încât nimeni nu mai putea intra în camera aceea. A trebuit să-şi facă patul în altă parte, unde a zăcut bolnavă multe zile de frica acestei vedenii. A chemat apoi duhovnicul şi i-a spus toate câte a văzut şi le-au şi scris într-o carte, ca să citească toţi şi nimeni să nu se mai înşele şi din cauza ruşinii să nu se spovedească.
Din Sfânta Scriptură vom aduce câteva mărturii, care ne arată cum trebuie să fie spovedania noastră. Ne vom referi la doi apostoli dintre cei 12: Iuda care l-a vândut pe Domnul pe 30 de arginţi şi Petru care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a primit iertare şi s-a făcut iarăşi prieten al lui Hristos, iar Iuda a rămas neiertat şi s-a spânzurat, lăsându-şi ticălosul trup atârnat de o cracă, iar sufletul în chinuri veşnice căzând în deznădejde. Pentru ce a rămas Iuda neiertat? Ce trebuia să facă? Trebuia oare să-şi spovedească greşeala? Da, dar a mărturisit-o şi pe faţă a spus: ,,Am greşit vânzând sânge nevinovat!? Pe lângă aceasta, a întors înapoi şi cei 30 de arginţi, pe care i-a aruncat în templu în faţa arhiereului. Atunci ce n-a făcut Iuda ca să fie iertat de Domnul? El n-a făcut pocăinţă, fraţi creştini, pocăinţa adevărată, nu s-a căit înaintea Domnului, n-a plâns cu lacrimi păcatul ci a căzut în deznădejde. El a dat vorbe şi bani, aşa cum majoritatea creştinilor noştri se spovedesc numai cu gura, spunând fel de fel , dar numai adevăratele lor păcate nu le spun înaintea duhovnicului. Pălăvrăgesc fel de fel, mai ales femeile, şi socotesc că dacă plătesc cu bani la spovedanie va veni şi iertarea de la Dumnezeu.
Nimeni să nu se înşele, că fără spovedanie curată şi dreaptă înaintea duhovnicului, nu este mântuire. Străină şi mincinoasă a fost spovedania lui Iuda; adevărata mărturisire a fost a lui Petru, care după ce şi-a cunoscut greşeala, a ieşit din casa lui Caiafa unde se lepădase de trei ori de Hristos şi a plâns cu lacrimi amare.
Deci, frate creştine, când vrei să te mărturiseşti, părăseşte şi tu casa cea blestemată unde pentru dragostea unei femei blestemate te-ai lepădat de Dumnezeu; pleacă definitiv din casa ei, nu numai cu trupul, ci şi cu inima şi cu mintea. Fugi afară, desparte-te de obiceiurile cele rele, de prietenii cei răi, de calea pierzării în care ai petrecut şi te-ai dezmierdat; căci Petru i-a părăsit pe toţi, a rămas singur, s-a cutremurat, a plâns şi, frângându-şi inima, cu căinţă mare s-a rugat la Domnul de iertare. Retrage-te şi tu, frate creştine, un ceas la o parte, înlătură toate grijile lumeşti, adună-ţi gândurile, roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze şi, amintindu-ţi toate păcatele, scrie-le pe hârtie, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Ucenicii lui ţineau totdeauna la ei câte o mică cărticică unde însemnau toate gândurile, nu numai păcatele pe care le spovedeau la duhovnic.
Gândeşte-te cu de-amănuntul ce păcate ai făcut cu mintea, cu cuvântul, cu fapta, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de tine însuţi. De ai vreun vrăjmaş, iartă-l din tot sufletul, de ai în casă vreun lucru străin, întoarce-l înapoi, de te-ai atins de cinstea cuiva, cere iertare, înduioşează-te, umileşte-te, suspină şi plângi cu amar, iar pentru toate păcatele ceartă-te pe tine însuţi, hotărându-te cu multă statornicie să nu le mai faci niciodată. Cu inimă zdrobită şi umilinţă mergi către duhovnic şi mărturiseşte-te. Mergând la duhovnic, să nu duci, ca Iuda, vorbe şi bani, ci, ca Petru, fapte şi lacrimi.
Spovedania să fie întâi fără ruşine şi în al doilea rând fără scuze şi acuzări. Să nu facem ca Adam care zicea că Eva l-a îndemnat, aceasta a aruncat pe şarpe şi aşa cu toţii sau osândit. Cine ascunde păcatele sale, zice duhul prin gura lui Solomon, nu va câştiga nici un bine, ci va fi ca un netrebnic înaintea lui Dumnezeu, căci păcatul ascuns este ca o rană ce putrezeşte şi rămâne fără leac dacă nu o cunoaşte doctorul. Să facem ca David, care nu s-a ruşinat, ci mărturisind Domnului păcatul zicea: ,,Am arătat fărădelegea mea Domnului şi păcatul meu nu l-am ascuns!(Psalmul 31).
Este dator omul care se spovedeşte să-şi amintească şi de câte ori a păcătuit, mai ales în ceea ce priveşte păcatele grele. De pildă: ,,Câţi copii sunt fără cununie religioasă, câte avorturi, când ai păcătuit, în posturi sau sărbători; păcatele sunt unele mai grele şi altele mai uşoare. Cel care păcătuieşte cu femeia nemăritată face desfrânare, iar cel ce păcătuieşte cu femeie măritată, face păcatul preacurviei. Trebuie să spui în ce loc ai făcut păcatul, în ascuns sau la arătare; pentru că toate acestea îngreunează sau micşorează păcatul.
Iată un exemplu de păcat: am furat, părinte. Una este însă a fura un ou şi alta este a fura un bou, cum spune vorba bătrânească. Una este a fura de la bogat şi din cauza lipsei tale şi alta este a fura de la văduvă, de la orfani, lăsându-i cu lacrimile pe obraz. În ce priveşte acest păcat, trebuie precizat un lucru: nu ai iertare de te-ai spovedit la toţi arhiereii până nu dai înapoi în vreun chip oarecare ceea ce ai furat. Chiar dacă nu mai trăiesc persoanele acelea, să le dai la săraci, la văduve, la orfani, la necăjiţi.
Un alt exemplu: părinte, am minţit. Dar şi minciuna îmbracă mai multe aspecte: de pildă când, un beţiv ţi-a cerut bani pentru băutură şi cunoşti acest lucru, mai bine este să spui că nu ai, căci nu faci un păcat. Dar în nici un caz să nu te faci martor mincinos, să nu bagi pe cineva la închisoare, să nu spui minciuni despre o familie, să nu vorbeşti pe cineva de rău şi aşa mai departe, căci acestea sunt păcate care apasă sufletul şi nu vei scăpa de osânda lui Dumnezeu dacă nu le spovedeşti cum trebuie. La ieşirea sufletului va fi vai şi amar, că de aceea trag unii câte o săptămână ca boii la jug şi nu le iese sufletul din cauza acestor păcate grele, minciuni, pârâciuni, răutăţi. Adevărul trebuie să iasă la iveală din toate păcatele, acestea trebuie să le ştie duhovnicul, nu vorbe goale cu care să-l oboseşti în zadar. Persoana care vrea să se spovedească să o facă cu smerenie, să-şi cunoască păcatul, să se aşeze în genunchi înaintea duhovnicului pe care l-a ales şi, cu capul plecat, să facă mărturisire completă. Este bine să căutaţi duhovnici iscusiţi, că şi aceştia sunt ca doctorii, unii mai cunoscători, alţii mai puţin cunoscători, iar alţii fac pe cunoscătorii şi dau un tratament greşit.
Mulţi creştini m-au întrebat dacă e bine sau nu să schimbe duhovnicul. Ascultaţi cu luare aminte, ca să nu vă mai încurcaţi în această problemă. Într-adevăr, nu este bine să se schimbe duhovnicul, ci e bine să ştie un preot duhovnic toate păcatele tale. Dacă schimbi duhovnicul că nu ţi-a împlinit voile tale, adică te-a oprit de la împărtăşit, sau spui unele păcate la unul şi altele la altul, cu gând să te dezlege la împărtăşit, e o mare greşeală.
Se admite schimbarea duhovnicului atunci când nu ai fost mulţumit, că nu ţi-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu răbdare ca să-i spui toate păcatele. Tot aşa să fugi de preotul care a fost caterisit sau, şi mai grav, să fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele, îndrăznind la glume necuviincioase, dovedind astfel că este un om neserios şi fără frică de Dumnezeu. E bine să te depărtezi şi să atenţionezi şi pe alţii spre a nu cădea în astfel de ispite.
Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa şi să se apropie cu curaj, cu credinţă tare de scaunul de spovedanie, cu hârtiuţa cu păcatele scrise, începând cu cele mai grele. Mărturisirea să fie făcută cu smerenie, cu lacrimi dacă se poate. Iată care este spovedania cea adevărată.
Întâi, caută să te împaci cu toţi cei pe care i-ai supărat sau ai vreo supărare din partea lor.
Al doilea: cercetează-ţi păcatele prin rugăciune şi pregăteşte-te să le pui pe hârtie.
Al treilea: caută duhovnic care să ştie vindeca rănile păcatelor; duhovnicul trebuie să vindece pe cel bolnav, nu să-l omoare, să rânduiască canon după starea materială a persoanelor, după funcţia pe care o îndeplinesc, după păcatele lor. Celui bogat să-i dea milostenii, celui sărac metanii, celui sănătos şi voinic post, celui slab şi neputincios rugăciuni.
Al patrulea: mărturiseşte după hârtiuţă cu smerenie păcatele sub epitrahil, fără să spui vorbe fără rost.
Al cincilea: mai înainte de a începe să citeşti păcatele, zi aceste cuvinte cu lacrimi:
,,Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, înaintea sfinţiei voastre, cinstite părinte, că am păcătuit cu mintea, cu gândul, cu ochii, cu urechile, cu picioarele, cu mâinile şi cu toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, noaptea şi ziua de faţă şi în ascuns, împotriva cerului şi a pământului, împotriva aproapelui, am făcut cu voie şi fără de voie şi începi astfel să-ţi citeşti păcatele după hârtie.
După ce v-aţi spovedit, aveţi grijă să împliniţi canonul şi să-l primiţi cu dragoste şi bucurie, nu cu neplăcere şi silă. Nimeni să nu se întristeze dacă este oprit de la Sfânta Taină pentru o vreme, crezând că nu se mântuieşte. Dacă se află sub canon şi-l apucă astfel moartea, dar n-a mai săvârşit păcate de moarte, mila lui Dumnezeu îl primeşte şi se mântuieşte. Păcatul, odată mărturisit, a fost iertat de Dumnezeu prin gura preotului care zice:
,,Să te ierte pe tine, fiule sau fiică duhovnicească, Dumnezeu de toate păcatele şi fărădelegile tale. Să ţinem seama că această taină este atât de importantă pentru că ţine al doilea loc după botez. Cel care se spovedeşte cum trebuie este ca şi când s-a botezat din nou. Dacă nu te păzeşti de păcatele de moarte, de cele strigătoare la cer, sau împotriva Duhului Sfânt, te asemeni cu un pom care-şi dezbracă haina cea frumoasă şi o aruncă la gunoi. Cei care fac cu ştiinţă păcate mari ca: preacurvia, desfrânarea, avorturile, mergerea la vrăjitoare, cei ce se leapădă de ortodoxie şi se fac sectanţi, se leapădă de Dumnezeu şi alte păcate asemănătoare să se aştepte că le va veni pedeapsă dumnezeiască în vreun chip oarecare încă în lumea aceasta, chiar dacă va fi mai târziu: adică boli grele, suferinţe, pagube, închisoare, moarte.
Aceştia să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu i-a lepădat, ci vrea să-i cureţe prin suferinţă ca să fie buni pentru grădinile raiului celui curat. Căci pe cei pe care nu îi ceartă Domnul pe aici, îi păstrează ca pe nişte uscături pentru focul veşnic al iadului. De aceea e bine să frecăm mereu rugina păcatelor de pe cazanul sufletului şi al trupului nostru prin pocăinţă, fraţi creştini. Să frecăm până se ia toată rugina, căci omul, când păcătuieşte, rugineşte, cocleşte şi într-un astfel de vas nu se poate pune ceva curat.
Nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Scumpului nostru Iisus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăinţă adevărată, adică post, rugăciuni, metanii, osteneli, diferite fapte bune, chiar ajunări - unii care pot. Să fugim ca de foc de toate păcatele mari şi mici de care aţi auzit, cu riscul de a primi moartea ca sfinţii mucenici, căci numai aşa vom dovedi şi noi că-L iubim pe Dumnezeu, păzindu-ne cât mai curaţi şi împlinind sfintele Lui porunci .

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte mărturisirea noastră, deschide mintea şi inima tuturor celor ce au ascultat şi vor asculta aceste cuvinte, ca nici unul să nu fie înşelat de diavol. Dă-ne tărie şi putere şi fă-ne ca să ne mărturisim drept şi cu pocăinţă înaintea feţei tale, ca să fim şi noi părtaşi împărăţiei cerurilor şi să ne mântuim împreună cu toţi creştinii şi sfinţii în vecii vecilor.

Amin.