PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

Pescuirea minunată

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

Fraţi creştini,

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.
Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.
Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.
Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.
Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.
Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.
Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!" Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta".
Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.
O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor Biblia unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.
Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.
Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:
Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."
Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.
Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.
Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci... Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.
Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.
Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.
Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".
Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!
Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.
Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi".
Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta".
Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.
Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.
O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.
Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?"
Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.
Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.
Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".
S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.
Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.
Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.
Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.
Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.
Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.
El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.
Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.
Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.
Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.
Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.

Rugăciune
Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

Pescuirea minunată

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

Fraţi creştini,

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.
Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.
Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.
Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.
Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.
Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.
Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!" Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta".
Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.
O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor Biblia unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.
Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.
Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:
Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."
Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.
Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.
Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci... Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.
Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.
Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.
Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".
Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!
Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.
Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi".
Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta".
Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.
Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.
O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.
Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?"
Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.
Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.
Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".
S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.
Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.
Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.
Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.
Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.
Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.
El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.
Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.
Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.
Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.
Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.

Rugăciune
Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

Bogatul nemilostiv


Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)

Fraţi creştini,


Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul,lacom şi zgârcit,petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece,băuturi şi mâncăruri alese,în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.
Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei.Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni;vindecă tot felul de dureri,tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum.Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.
Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală,precum şi mulţi săraci,amărâţi şi necăjiţi,Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac,tabloul bogăţiei,al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei,al necazurilor şi suferinţelor.Iată deci, două vieţi,două trăiri deosebite foarte mult între ele.Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:
- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon,veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit.Iar un sărac,anume Lazăr,zăcea înaintea porţii lui plin de bube,poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului;dar şi câinii venind,lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr.Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.
Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele demonilor.Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci.Aceasta s-ar părea la prima vedere,dar lucrurile nu stau aşa.
Dacă sunt bogaţi în iad,fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer,negreşit că sunt şi bogaţi.Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi.Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit,flămând şi gol,cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam,care a fost un om bogat,că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.
Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac.Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi,iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor.Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului.Însuşi Mântuitorul zice:"Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii!Mai uşor se mântuieşte cel sărac,cel lipsit,fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului,pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui,se apropie de grădina fericirii veşnice.De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.
Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit,căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu,au făcut spitale,şcoli şi orfelinate,pentru binele aproapelui.Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului.Toţi aceşti oameni bogaţi,care au făcut o mulţime de fapte bune,Dumnezeu i-a numărat cu Avraam,Isaac şi Iacov,în Împărăţia cerească.
Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice.Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine,Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.
Prin urmare,nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem,ci sunt de la Dumnezeu.El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate.De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor,a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare.Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa,să-i căutăm noi,căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.
Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui,pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol,nemâncat şi bolnav,de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie,din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe el.Sfânta Evanghelie ne spune mai departe,că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.
Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin.Dar dreptul Avraam i-a răspuns:"Fiule,adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr,asemenea,pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti.
Aşadar,la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri,în beţii şi lăcomii?La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii,dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut,dar acum e prea târziu.
Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi,care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet,te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu.Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare,care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai,iar de nu le ai,eşti în iad.Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.
Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis.Am încercat,zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti,dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte,grăindu-mi cu sfidare:"Dragul meu,mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri,căci raiul meu iată-l,acesta este!şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.
Peste cinci ani,l-am vizitat din nou pe prietenul meu,dar vai,ce schimbări grozave!Grădina era uscată, prăpădită,casele ruinate,iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani.Un copil îi murise înecat,fata eşuase în căsătoria ei,iar tatăl se îmbolnăvise de supărare.Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă,eu merg până în oraş,ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse:"Un ştreang să-mi aduci,un ştreang să-mi termin zilele,căci nu mai pot.
Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad.Aşa este cu raiul acesta vremelnic,pământesc;umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor.Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate,şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme,dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat,au suferit diferite accidente, boli,a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Aşa este fericirea aceasta scurtă,ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic,nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul.De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.
Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui.Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit,iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai.Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat,distrat,îmbrăcat şi împodobit,tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului.De acolo din foc,Dumnezeu a voit să-l vadă el,bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.
Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari:nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor.Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor.Este suflet în trup şi viaţă după moarte?
La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt:Nu!Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund:O fi,n-o fi!Îndoielnicii,bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei:Poate da,poate nu!Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început.În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu.Când moare,trupul se întoarce în pământul din care a fost luat,iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.Sufletul este duh creat de Dumnezeu,scânteie din dumnezeire,nemuritor,care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.
Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi.Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică.Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi,ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică,fericită pentru cei drepţi.În ce priveşte pe cei răi,nici sufletele lor nu mor,ci trăiesc veşnic,dar se chinuiesc în iad.Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul,căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.
Sufletul este duh imaterial,care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale.El are raţiune,voinţă şi sentiment. ufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac.După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume,în altă patrie veşnică.Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat,la Dumnezeu Creatorul,ca un porumbel călător ars de sete.
Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice:"Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru,până ce se va odihni în Tine. Aşadar există suflet şi este nemuritor.Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu,locuinţa din cer după care suspinăm.Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte.Dar prin suflet simţim,cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi,îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său,că mai are cinci fraţi,să le spună şi lor chinul lui,să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns:"Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei!Dar bogatul a zis:"Nu,părinte Avraam,ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei,se vor pocăi.
Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui,îi e milă de ei,dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat.El ar fi vrut ca Lazăr să învieze,ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă.Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.
Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair,pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile.În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce.În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult,căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi,care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor,spunându-le ce au văzut pe dincolo.Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi,dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei.Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau,iar ei nu vedeau,nu auzeau şi nu simţeau nimic.
Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu,devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat;deci acei care vin numai de formă la biserică,nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora,spune Sfânta Scriptură,că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni.Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici,atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu,iar noi să fi rămas tot în păcat,tot în necredinţă până la moarte.
Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică,fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu,ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi.Unora poţi să le spui orice le-ai spune;poate să se răstoarne pământul,pot să învieze morţii,ei nu vor alt rai,nu vor altă viaţă veşnică,ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai,dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi,distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte,căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.
În legătură cu raiul acesta pământesc,mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile,dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt,iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii,văzu o spărtură în gard,dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea.Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face,voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă.Zis şi făcut.După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină,apoi începu să mănânce cu lăcomie.
După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase.Ce-i de făcut?N-am cum să scap de aici,zise vulpea,decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc.Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară.Când se văzu scăpată,privind spre grădină zise:
"Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale,dar ce folos am avut eu?Cât am mâncat,atât am răbdat şi cum am intrat,aşa am ieşit!
Ce istorioară plină de înţeles sufletesc,fraţi creştini!Aşa se întâmplă şi cu noi,căci cum am intrat în lumea aceasta,aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi.Lume,lume,cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale,dar ce folos ne rămâne nouă din ele?!De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras,frumos,voinic şi tare,iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită,uscată şi de nerecunoscut.
Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale,căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat,de trup.Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.
Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube,slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului.Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup,iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.
Să ne fie milă de Lazăr de sufletul nostru şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim,să-l adăpăm,să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim.Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el.Hrana,băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu,rugăciunile,cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe.Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune,al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti,ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.
Să fim gata şi noi,spălaţi şi curăţaţi de toate bubele,de toate păcatele noastre,că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam,în grădina fericirii.


Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru,Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta,ca să ne întoarcem la Tine,mai înainte de a veni sfârşitul nostru,ca atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit,în sânul părintelui Avraam,cu toţi sfinţii Tăi.

Amin.