BannerFans.com

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Tăierea împrejur a Domnului Nostru Iisus Hristos

Sfântul Vasile cel Mare

Anul nou


Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditaţia noastră toate cele trei aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecţiile doar asupra Tăierii împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi asupra începutului Anului nou civil, urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalţi doi mari Sfinţi Părinţi răsăriteni: Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.
I. În Cartea Facerii, XVII 12 şi 14, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam: “În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi (…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a călcat legământul Meu.”
În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta şi poporul evreu ce se va naşte din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui şi poporului, asistenţa şi ocrotirea Sa deosebită, precum şi stăpânirea asupra Canaanului. Ca semn al acestei alianţe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum ştim este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Hristos.
Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanţial, de o fiinţă cu Tatăl, nu avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Şi a făcut-o cu un întreit scop: să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieţii Sale pământeşti, că nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, şi să ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.
Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu îşi primeşte numele de Isus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume care, cum ştim, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul şi puterea căruia trăim, credem, sperăm, iubim şi ne mântuim.
Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.
II. Dar, azi, ne mai bucurăm şi pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare răspundere: aceea de a întrebuinţa timpul ce ne stă în faţă în scopul de a repara trecutul cu greşelile şi păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitenţă şi rugăciune, înnoindu-ne astfel sufleteşte prin eliminarea păcatului şi însuşirea virtuţilor copilului Isus, pentru a creşte mereu spiritualiceşte în El şi prin El, urmându-L în viaţa de fiecare zi.
Dar, oare, bilanţul spiritual cu care am încheiat examenul de conştiinţă, pe care presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut şi cel în care am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelităţi, Dumnezeu mă va mai răbda încă un an?
La Sfântul evanghelist Luca, Iisus Se adresează evreilor cu următoarea parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa şi a venit să caute rod şi nu a aflat. Şi a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu aflu. Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l şi în acest an, până îl voi săpa şi voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine»” (Luca XIII,6-9).
Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc, smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtăşească primul din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Iisus Hristos, Care S-a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele aşteptate, adică fără să primească şi urmeze Cuvântul lui Iisus.
În această pildă, nu ne regăsim, oare, şi noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a rândul, ci, poate, o viaţă, Dumnezeu ne-a răbdat, aşteptând an de an să-i aducem roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin al viei, Isus Domnul. Şi, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea şi neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul vieţii: “Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?” Isus însă, arătându-I Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l şi în acest an, doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Şi Tatăl, în mila Sa, ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.
Şi, acum, după atâtea infidelităţi, nu ne simţim constrânşi să ne întrebăm: Oare îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un smochin sterp, şi aruncat în foc? Şi în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veşniciei prin cuvinte ce îngheaţă bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce am stricat.” Sentinţa va fi definitivă, inapelabilă şi pentru o veşnicie.
O, iubiţilor, cât de puţin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veşnicia şi cât de preţios este timpul! Nu greşesc dacă afirm că timpul valorează cât veşnicia. Într-o clipă de căinţă desăvârşită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Iisus a primit cerul din mâna lui Iisus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”, îi spune Isus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu. Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum conlucrăm cu ea, ne sfinţeşte sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi traşi la răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilităţi de sfinţire zădărnicite de nepăsarea sau neglijenţa de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept consecinţă un iad, precum unul primit şi fructificat poate aduce cerul.
Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în aşa fel încât să fim gata pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar şi Judecătorul nostru şi împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.
În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijenţă, omisiuni, căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitenţă şi spovedanie, de omul cel vechi şi ne vom îmbrăca în virtuţile omului nou, în Hristos, spre a trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădaţi chipul vieţuirii de mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, “şi vă înnoiţi cu spiritul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înşine, în iubire de adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare minciuna, fariseismul, ura, corupţia, din această societate bolnavă de necredinţă, dezorientată şi lipsită de speranţă. Numai înnoindu-ne astfel noi înşine vom putea deveni factori de reînnoire sufletească şi pentru alţii: părinţii pentru copii, dascălii pentru elevi, conducătorii de instituţii şi uzine pentru subalterni, şefii de stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.
De Anul nou, toată lumea îşi face urări de fericire; toţi îşi doresc sieşi, precum şi prietenilor şi cunoscuţilor, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăţia cerurilor este în voi”, ne-o spune Iisus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Dacă noi înşine nu ne pregătim fericirea, aşa cum spuneam mai sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate acestea nu ne vor ajuta la nimic şi vor rămâne doar vorbe goale.
Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc şi vă doreşte Biserica, fiecăruia dintre dumneavoastră, cât şi celor dragi, să realizaţi în fiinţa dumneavoastră, prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Hristos; El să vă conducă gândurile, preocupările, conversaţiile, faptele, întreg comportamentul, ca să devenim adevăraţi lampadofori, purtători ai luminii lui Hristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Hristos în Împărăţia lui Hristos”. Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în faţă este, poate, pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai acordă, ca în el să-Ţi aduc roadele pe care atâţia ani de-a rândul le-ai căutat zadarnic în viaţa mea. Te rog, nu îngădui să-Ţi resping şi de data aceasta harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă, ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu, numai Tu, să fii slăvit în viaţa mea, spre mântuirea şi fericirea mea. 


Amin.

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

       Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit?! (Matei III, 17)

       Fraţi creştini,


       Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.
       Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
       Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!"
       Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.
       Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!? Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.
       Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.
       Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
       În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
       Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
       Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.
       Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!? Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.
       Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
       Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
       Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!?
       Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
       Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
       Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
       Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea?. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
       Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!? Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos???
       Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!? Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
       Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?? Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
       Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea!? Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!? acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
       El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.
       Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.
       Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
       Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
       Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
       Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.
       Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.
       Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
       Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.
       Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.
       E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
       Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul ? cel ce are două haine să dea celui ce nu are ? şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.
       Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.


       Rugăciune
       Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor
Amin.

miercuri, 28 decembrie 2011




PREDICA LA DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS


... Si sculandu-se, Iosif a luat, noaptea, Pruncul si pe mama Lui si a plecat in Egipt (Matei II, 14).

       Frati crestini,
       Dupa ce S-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Bethleemul din Iudeea in zilele Imparatului Irod, iata ca au venit niste magi, filozofi din rasarit si, ajungand la Ierusalim, au inceput sa intrebe unde s-a nascut de curand imparatul iudeilor. Acesti magi au venit calauziti de o stea pana au intrat in orasul Ierusalim, dar aici steaua s-a ascuns de ochii lor si au fost nevoiti sa intrebe. Cand imparatul Irod a auzit aceasta s-a tulburat si tot orasul s-a tulburat impreuna cu el.
       Evanghelia acestei sfinte sarbatori a Nasterii Domnului ne da prilejul sa invatam mai multe lucruri folositoare pentru sufletele noastre.
       Cand Sf. Ioan Proorocul era in pantecele maicii sale Elisabeta, a saltat de bucurie cand a venit Preacurata Fecioara Maria in vizita la ea. Si noi ne bucuram acum cand sarbatorim nasterea Mantuitorului nostru care a venit sa ne izbaveasca din tirania diavolului. Nasterea Imparatului nostru Hristos ne ridica inimile si ne duce cugetele la Bethleem, unde, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, cantam imnuri de slava.
       Acest indemn l-a facut Biserica in toate sarbatorile din postul acesta prin catavasia ce s-a cantat:
       "Hristos se naste, slaviti-L!
       Hristos din ceruri intampinati-L!
       Hristos pe pamant inaltati-va,
       Cantati Domnului tot pamantul
       Si cu bucurie laudati-L, popoarelor,
       Ca S-a preaslavit!"
       Dar pentru ce este chemat tot pamantul sa cante pe Dumnezeu? Acest lucru este de mare trebuinta a sti tot crestinul, fiindca a venit ziua cea mare a bucuriei, ziua eliberarii neamului omenesc de sub robia satanei. Greutatea pacatului era atat de mare ca, in nici un chip, nu se putea izbavi, si impacarea cu Dumnezeu a omului era imposibila. Lumea se vanduse demonului prin inselaciunea din gradina raiului. Ea era condamnata la inchisorile cele intunecoase ale iadului. Era pierduta fara de scapare si nimeni n-o putea izbavi.
       Tot neamul omenesc de la Adam si Eva incoace pana la Domnul Hristos era in ghearele celui rau, aruncat in prapastia pierzarii. Biata omenire nu avea nici o pilda de urmat, caci toti se zbateau in tot felul de patimi. Nu avea un invatator care sa o invete adevarata cale ce duce la fericirea vesnica.
       De aceea, odata cu nasterea Domnului Hristos, se schimba toate in lume, pentru ca El a venit sa ne arate calea fericirii, sa ne invete adevarul, sa ne lumineze mintea ca sa castigam fericirea vesnica in viata de veci. Pentru aceasta s-a coborat Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc si a zis despre Sine: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata; Eu sunt Pastorul cel bun, care-Mi pun viata pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt Usa; prin Mine, de va intra cineva, se va mantui; Eu sunt Invatatorul vostru, sa nu aveti alti invatatori!"
       Mare bucurie s-a facut in cer si intr-un alai au pornit sfintii ingeri sa cante Domnului. Sa cantam impreuna cu ei si noi si in cantarile noastre sa-I multumim lui Dumnezeu cu multa recunostinta ca ne-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne invete si sa ne fie pilda de urmat in aceasta vale a plangerii. Cand s-a nascut imparatul Alexandru cel Mare, tatal lui s-a bucurat nespus si a socotit un mare noroc ca fiul sau s-a nascut in vremea marelui filozof Aristotel. El era convins ca, instruit de marele invatat, fiul sau va invata tot totul si va fi fericit.
       Cu cat mai mult trebuie sa ne bucuram noi ca ne-am nascut in vremea adevarurilor credintei, a Mielului lui Dumnezeu, ce este mai presus de orice invatator si filozof pamantesc, care a zis: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba, adica unde sunt Eu si voi sa fiti langa Tatal, la fericirea vesnica." De aceea, cantau ingerii la nasterea Sa: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace!"
       Ingerii indemnau pe oameni sa ia parte la bucuria lor, ca insusi Fiul lui Dumnezeu a venit cu trup pe pamant. Ei ii scoala in noaptea aceea pe pastori si-i trimit sa vada pe Domnul cel nascut in ieslea din pestera. De atatea ori ingerii fusesera trimisi de Dumnezeu pe pamant si vazusera in lume multa jale. Acum ei isi ziceau ca oamenii toti se vor bucura de venirea Domnului si se asteptau ca toata lumea sa-L primeasca si sa-I urmeze invatatura.
       Mare de tot le-a fost mirarea cand au vazut purtarea lumii fata de Fiul lui Dumnezeu. Pamantul nu vrea sa-L primeasca. Pentru Iisus nu s-a gasit in Bethleem nici o casa calda in care sa Se nasca. Parca ar fi vrut ca Domnul sa Se nasca afara in frig si sa moara.
       Curand dupa nasterea Lui, Irod imparatul cauta sa-L omoare. Asa ca Iosif si Maria au fost nevoiti sa fuga cu El in Egipt. Cand Domnul Hrists a iesit in lume predicand Evanghelia si facand numai bine, in atatea randuri oamenii L-au izgonit si au vrut sa-L omoare. Si nu s-au lasat pana cand nu L-au omorat, rastignindu-L pe Cruce. Dupa ce a fost dat jos de pe Cruce, au avut grija sa puna o piatra mare la usa mormantului, sa puna ostasi de paza si sa pecetluiasca piatra zicand: "Poate acum am scapat de El!"
       Iata cum este lumea. Iata cum s-a purtat lumea cu Domnul Hristos. O singura fiinta nevinovata, fara de pacat, a venit la noi pe pamant, dar noi am ucis-o. Cand auziti despre aceasta rautate a lumii de pe vremea Domnului Hristos, cand S-a nascut cu trup pe pamant, imediat va vine in gand sa-i osanditi pe oamenii aceia pentru purtarea lor cea rea fata de Domnul Slavei si sunteti gata sa ziceti:
        Astazi lucrurile s-au schimbat, cine nu se bucura de nasterea Domnului? In ce tara sarbatoarea aceasta nu este o sarbatoare a veseliei?
       Asa este, in toata lumea nasterea Domnului se sarbatoreste cu multa bucurie. Ne intrebam, numai, ce fel de bucurie simte lumea?!
       Bucurie pentru venirea Domnului in lume ca sa ne mantuiasca? Ori bucuria ca in aceste zile avem parte si timp mai mult de odihna, de hrana mai buna si de petreceri cu tot felul de pacate? Caci, din marea gloata de crestini, cati petrec cu adevarat zilele acestea crestineste? Cati Il primesc pe Iisus cu o inima calda, cu o minte treaza, plina de recunostinta, cu un suflet iubitor, cu scutecele albe ale dragostei crestinesti. Cati Il hulesc la petreceri si betiile lor?! Cati Irozi nu-I stau impotriva? Vai, ce crestinatate straina de Hristos!
       Cati pacatosi inveninati la inima stau gata sa ia sufletul pruncului, adica acolo unde s-a nascut un suflet de crestin care vrea sa creasca si sa se hraneasca din laptele credintei adevarate! Cati vrajmasi nu ridica satana impotriva acestui suflet cautand sa-I omoare din fasa! Cata tulburare nu face diavolul in cate o casa unde se naste un crestin!
       Ce mari sunt rautatile si dusmaniile pornite impotriva credinciosilor adevarati, impotriva acestor suflete nascute din Cuvantul lui Dumnezeu, din duhul cel de viata datator impotriva acestor crestini! Pentru toate se gaseste loc in casele crestinilor de suprafata: pentru pofte, pentru mancaruri, bauturi, cantece, dansuri, jocuri de noroc, chiote si injuraturi... pentru toate se face loc in inima. Inimile sunt deschise si, cu multa bucurie, le primesc pe toate si pe toti. Numai pentru Domnul Slavei nu s-a gasit un loc. Domnul Hristos nu este primit. El n-are nici un amestec in inimile crestinilor de forma.
       Crestinismul nostru este un crestinism care repeta numai obiceiurile cele trupesti in mancaruri si bauturi, dar, fara Hristos si Evanghelie. Crestinii nostri se aseamana cu niste sticle care au etichete frumoase, dar sunt pline cu apa, care, dupa un timp, se strica si grozav s-ar pacali cineva care ar socoti ca in sticla aceea este ce scrie pe ea. Asa sunt cei mai multi, crestini doar cu numele, insa inimile lor sunt pline de ganduri si porniri vrajmase impotriva lui Hristos si a Evangheliei Lui. Daca sunt indemnati sa se intoarca la Dumnezeu, sa vina la Sf. Biserica, sa se lase de pacate, te iau in ras, poreclindu-te: ratacit, habotnic, fanatic si altele. Oamenii nu iubesc pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos care s-a nascut in ieslea din Bethleem si nu vor sa creada in El si sa asculte Cuvantul Lui.
       Pe de alta parte, oamenii se vaita de greutati, de necazuri, de suferinta, de lipsa de putere in credinta si de mangaiere, iar in fata mortii tremura ingroziti. De ce, oare? Pentru ca nu au pe Domnul Hristos ca Stapan si Mangaietor.
       Numai atunci bucuria ta va fi bucurie adevarata si sfanta, cand vei putea sa zici: eram rob pacatului si diavolului, dar Iisus a venit sa ma izbaveasca. Pentru mine a venit El pe pamant. Pentru mine S-a smerit si S-a nascut in pestera saraca. Pentru mine a suferit frigul si zaduful, foamea si chinurile si a murit rastignit pe Cruce. Pentru mine a inviat. El este al meu si eu sunt al Lui.
       Daca ai incredintarea deplina in aceste lucruri si duci viata ta alaturi de invatatura Sa, ai inteles rostul venirii Mantutorului pe pamant si atunci te bucuri deplin cu o bucurie sfanta, ca El iti va da bucuria mantuirii, pentru ca El este Rasaritul cel de sus, Rasaritul rasariturilor.
       Se cade sa amintim acum si de batranul Iosif. Ce fapte marete vedem la acest barbat, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria. El a fost un ascultator devotat Cuvantului lui Dumnezeu pana la moarte. Un astfel de om ii trebuia Fecioarei Maria, ca pazitor si slujitor minunii, care sa nu dea inapoi din lucrarea mantuitoare care se facea lumii prin Fecioara si Pruncul Iisus. Din traditie cunoastem o multime de intamplari periculoase prin care au trecut Iosif, Fecioara si Pruncul pana in Egipt si pana la intoarcerea din Egipt: foamea si setea, cum le-au iesit talharii inainte si fiarele salbatice care ii pandeau la tot pasul.
       Fericit suflet a fost si batranul Iosif care a putut sa dea o mana de ajutor nevinovatei Fecioare Maria, prin care ne-a venit mantuirea. De la supunerea si ascultarea acestui om sfant sa luam pilda si sa primim cu bucurie si cu dragoste totdeauna Cuvantul lui Dumnezeu. Numai acesta ne incalzeste si ne binecuvinteaza, ne curata de pacate si ne sfinteste toate simturile noastre. El alunga de la noi toate gandurile cele rele, scoate din stricaciune viata noastra, ne incununeaza cu mila si cu indurari, ne umple de bunatati si ne innoieste tineretile ca ale vulturului, cum zice In Psalmul 103.
       Intr-o imprejurare, pe cand Domnul Hristos vorbea multimii, iata ca a venit mama Lui si cauta sa vorbeasca cu El. Atunci cineva ii zice: "Iata mama Ta si fratii Tai stau afara si cauta sa vorbeasca cu Tine!" Dar Iisus a raspuns: "Cine este mama Mea si care sunt fratii Mei? Oricine face voia tatalui Meu, care este in ceruri, acela imi este frate, sora si mama."
       Iata ce cinste mare capata cel ce face voia Tatalui Ceresc. Cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-L implinesc. Iata ca Domnul Hristos ne da o pilda ca si noi sa ne lepadam de cei ce nu asculta Cuvantul lui Dumnezeu, fie el cine ar fi. Acei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc se numesc copiii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Sau. Tot Domnul Hristos ne spune ca, acel care aude cuvintele Sale si le implineste se aseamana barbatului intelept, care-si cladeste casa pe temelie tare, pe piatra. Cel ce aude cuvintele Sale, dar nu le implineste, se aseamana barbatului nebun, care-si cladeste casa pe nisip.
       Noi sa intelegem, din ascultarea lui Iosif si a Sf. Fecioare Maria care purtau in bratele lor pe pruncul Iisus, ca asa trebuie sa fim si noi ascultatori si implinitori. Vai de unii crestini ai veacului nostru care fac acelasi pacat pe care l-a facut Irod imparatul! Ca si Irod care a omorat 14.000 de prunci ? care au murit martiri pentru Domnul si s-au botezat in sangele lor ? unii crestini isi omoara copiii inca din pantece.
        Aproape ca nu e femeie care sa nu fi omorat macar unul din copiii ei, cu voie sau fara voie. Ele au lipsit copilasii de amandoua vietile: si de viata aceasta vremelnica si de viata vesnica, pentru ca nu au fost botezati.
      Toti acesti parinti care au indraznit sa faca un asemenea pacat sunt condamnati la temnitele iadului impreuna cu Irod cel blestemat si cu demonii cei urati care i-au inselat.
       Pentru iertarea pacatelor acestea mari sunt cateva canoane de mare importanta pe care sa le ascultati si sa le faceti:
        Mai intai si intai de toate, trebuie sa se opreasca cu hotarare de a mai face acest pacat, orice s-ar Intampla.
    Al doilea, sa se spovedeasca cu sinceritate, spunand la duhovnic cate avorturi, intreruperi medicale si fereala are.
      Al treilea, sa se caiasca cu lacrimi si cu cainta toata viata pana-i va iesi sufletul.
        Sa boteze copii saraci pentru rascumpararea acelor suflete.
       Al cincilea, sa invete toata viata partea femeiasca sa nu faca avorturi si sa aduca cat mai multe suflete pe calea credintei adevarate.
       Acestea se vor socoti ca rascumparare a sufletelor pe care le-a trimis in intuneric. Metanii, post, rugaciuni si milostenii si tot felul de fapte bune trebuie sa faca fiecare, ca moartea vine fara veste si ne gaseste nepregatiti. Asa cum a venit si la o tanara despre care vreau sa va povestesc.
       In vara anului 1970 a venit o femeie plangand la manastire. Era de prin partile Botosanilor. Batea la usa fiecarui duhovnic si cerea sfat pentru sufletul fiicei sale. Cu lacrimi in ochi spunea ca fata ei a murit nespovedita din pricina ei.
        Eu, parinte, spunea ea, am avut o fata nemaritata, cam de 25 de ani. Ea traia cu mine in casa, era fata buna, harnica dar ii placea viata. In vara asta, nu-i nici o luna de atunci, fata mea s-a imbolnavit rau, zacand la pat, slabind mult.
       Mama, eu ma simt tare bolnava, ar trebui sa chemi preotul sa ma spovedeasca, ca am niste pacate mari, am gresit cu cineva si am trei avorturi ? a zis fata.
      Lasa, fata mea, ca am sa ma duc sa-l chem, sa termin mai intai treburile; dar n-am dat importanta cuvintelor ei, nu credeam ca va muri asa repede! A doua zi m-a intrebat fata:
       Mama, vine preotul?
       Iata, acum ma duc la parintele.
       Fata a tacut cateva minute, dar cand am ajuns la poarta, gata sa ies in drum, numai ce aud fata zicand:
       "Parintele, sa vina parintele, sa vina repede..." Si, in clipa aceea, si-a dat sufletul. De atunci nu mai am liniste in sufletul meu. De aceea, am venit la manastire, parinte, ca sa dau slujbe si sa ma sfatuiti ce sa fac ca sa ma ierte Dumnezeu si pe mine si pe fata. Iata, cum se inseala omul!
       Sa luam aminte, sa nu ni se para lucru de gluma, ca vai de sufletul acela pe care-l va apuca moartea nepregatit!
       O alta intamplare s-a petrecut in satul Versani, comuna Boureni, judetul Iasi. O familie cunoscuta in partea locului, a cetateanului Nicolae Ungureanu. Sotia lui, care traieste si acum, este o buna crestina, se spovedeste, tine posturile, merge la Biserica, face rugaciuni si milostenii. In schimb, sotul ei, decedat de curand, era foarte slab in credinta, nu mergea la biserica, nu se spovedea, nu postea, nu se temea de Dumnezeu, era betiv si desfranat.
       Cand cineva il indemna sa se indrepte, el raspundea cu ironie:
       "Lasa ca am aranjat eu cu sfintii sa nu mor acum... m-oi indrepta mai incolo, la batranete si m-oi duce la biserica... ca tot la biserica oi fi."
       La inceputul postului mare, sotia acestui crestin s-a hotarat ca, macar prima saptamana, sa tina post, ca sa se poata spovedi si impartasi. In a treia zi de post, satana a zadarnicit planul ei, ca ticalosul ei sot, imbatandu-se, a silit-o la trupeasca lui placere, neinduplecandu-se de lacrimile ei. Dar, chiar in noaptea aceea l-a ajuns mania lui Dumnezeu. A sarit din pat si, infricosat, a inceput sa strige:
       "Femeie, nu ma lasa, cuptorul, cuptorul de foc, dracii imi dau foc, scapa-ma femeie...!"
       In clipa aceea, mana nevazuta a mortii i-a oprit glasul pentru totdeauna si i-a rapit sufletul.
       Asa mor toti pacatosii care nu vor sa se indrepteze, dupa cum zice proorocul David: " Moartea pacatosului este cumplita." Sa punem la suflet tot ce am auzit si sa mergem numai pe calea cea frumoasa a bisericii ca niste adevarati ascultatori si implinitori ai Cuvantului lui Dumnezeu si sa-L slavim si noi pe pruncul Iisus care S-a nascut in ieslea din Bethleem, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, si sa ne inchinam Lui zicand:


       Rugaciune
       O, Preadulce si Scump Iisuse, primeste-ne si pe noi in preajma staulului Tau si chiar daca inimile noastre sunt reci, incalzese-le Tu cu dragostea Ta; vino in pestera inimii noastre si cu caldura dumnezeirii Tale ne vom infierbanta si noi si vom putea birui toate ispitele vietii acesteia.
       Atrage-ne la Tine, Stapane, si deschide inima noastra, ca sa putem sa Te laudam in ceruri, pe Tine, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, in vecii vecilor
Amin.

luni, 26 decembrie 2011





Predica la Sfantul Mucenic si Arhidiacon Stefan 

PDF Imprimare

 


Si au ales pe cei sapte diaconi pe care ii aminteste cartea Faptele Apostolilor. Cel dintai dintre ei era Sfantul Stefan care s-a distins de la inceput si ca un foarte bun predicator; un om evlavios, plin de Duhul Sfant si cu o dragoste netarmurita pentru Sfanta credinta noua, cea in Hristos Iisus. Acest sfant era si invatat, era grec, facuse scoala biblica la Ierusalim la picioarele lui Gamaliil, era coleg cu Sfantul Pavel, Saul din Tars si [cu] alti tineri care erau impreuna in Ierusalim, ucenici ai lui Gamaliil. Insa din acesti elevi ai lui Gamaliil, marelui dascal si inteleptului Gamaliil, numai Sfantul Stefan s-a distins ca un mare aparator al crestinismului. Saul din Tars ii era dusman, pazea hainele ucigasilor lui in momentul martiriului, cand a fost ucis cu pietre si altii, din umbra, din multimea de dusmani, atatau si ei poporul impotriva lui Stefan care devenise crestin.
Si asa fiind, intr-o buna zi, in conflictele descrise in Faptele Apostolilor in capitolul VII, Sfantul Stefan este in situatia de a apara ideea crestina. Si intr-un anumit loc, a predicat pe Hristos si ei s-au razvratit impotriva lui, sinedristii, adica capii poporului evreiesc si l-au tarat la tribunalul lor si acolo l-au acuzat ca este dusmanul lui Moise, profetul la care tineau foarte mult. Si atunci Sfantul Stefan s-a aparat printr-un cuvant, un cuvant lung in care face istoria poporului evreiesc de la inceput, de la Avraam si pana in momentul in care se afla, insa numai [ce] a deschis gura despre Hristos si atunci a inceput tragedia pentru el.
Am aici in fata o carte a unui parinte din veacul IV, Asterie al Amasiei, care are un cuvant foarte frumos despre Sfantul Stefan [si] martiriul lui. Si, pentru ca e mai concis si mai bine alcatuit, am sa-l citesc inaintea fratiilor voastre, insa nu tot, o parte numai din el, ca sa nu va obositi prea mult. El incepe aratand ce merite avea primul martir; daca ar fi fost al doilea sau al treilea era mai usor, avea niste modele inainte, insa el era primul marturisitor. Si spune Asterie aici - “Faimos este cel care lupta pentru credinta, chiar daca este al doilea sau al treilea dintre luptatori. Dar nu e vrednic de atata admiratie ca cel dintai. Cel de-al doilea este indemnat spre imitare, in temeiul ravnei celui dintai si asa este atras catre slava si catre ravna. Cel care insa nu s-a folosit de nici un invatator, ci singur este descoperitorul binelui, acela pe buna dreptate primeste intaietatea. Mare este, asadar, zelul Sfantului Stefan. Pentru aceasta, mare este si cinstea, pomenirea nemuritoare pe care n-a acoperit-o nici uitarea, n-a innegrit-o nici vremea, ci generatii dupa generatii primesc istorisirile faptelor lui mari. Preoti, popoare, copii, barbati, femei, sarbatorim intr-un chip ce nu se poate uita sarbatoarea de astazi”, a Sfantului Stefan. “Dar trebuie sa privim si istoria vietii sale, ca sa admiram si mai mult pe mucenic, cunoscandu-i cu de-amanuntul faptele.
Stefan a fost primul dintre diaconi[ai lui Hristos], sfintiti prin har, vas plin de Duhul Sfant. Intarea in fiecare zi pe crestini si intorcea pe cei rataciti pe calea cea dreapta. Indurera pe dusmani, pentru ca era mai puternic in ce priveste invatatura, mai mult decat ceilalti apostoli. Dar inaintea tuturor dusmanilor, pe cel dintai dusman, pe diavolul. Acesta era cu ochii inflacarati, cu privirea salbatica spre cei care erau mai mult alipiti de credinta. A ridicat deci impotriva Sfantului Stefan o ceata de oameni, neamul Alexandrinilor, gata totdeauna pentru razvratire.
Ati auzit negresit ca cetatenii acelui oras egiptean se inflacareaza si se aprind iute, ori in ce parte i-ar impinge. Cand Stefan a vazut multimea celor care se scurgeau impotriva lui, nu stia ce sa faca deocamdata. A descoperit insa un mijloc dibaci: sa le vorbeasca masurat si bland. Nimic, nici un leac nu este asa de puternic si potrivit pentru potolirea maniei si a revoltei ca o vorba dulce si masurata. Si a grait Stefan: “Spuneti-mi care este pricina urii voastre, ca intindeti mainile asupra mea cu gandul sa ma sfasiati?” Si au raspuns ci: “Pentru ca strici legile stramosesti si introduci invataturi straine”. Atunci Sfantul retor, fara arta oratoriei si pe nepregatite, caci nu vorbea cele pe care le invatase prin arta oratorica, ci pe cele pe care le inspira Duhul Sfant, a stat in mijloc si a spus: “Barbati frati si parinti, ascultati!” Intelepte sunt cuvintele cu care a inceput, cel mai bun inceput pentru o cuvantare rostita catre un public inversunat.
Si intr-adevar, cuvintele lui dulci si placute, oarecum pline de miere, asemanatoare cu untdelemnul curat, au potolit furia fiarelor. Si le aduce aminte apoi de Avraam, pentru ca incepand din timpurile vechi si prelungind mult cuvantarea sa, sa-i faca sa-si potoleasca mania. Dupa ce a vorbit mult despre Avraam, arata ca si Moise a profetit despre Hristos, pentru ca prin vrednicia de credinta a legiuitorului sa introduca oarecum pe furis si cu talent invatatura despre credinta. A spus in mod stiintific tot ceea ce contribuia la folosul ascultatorilor.
Dar cand a vazut ca rautatea lor este de neclintit, iar parerea lor de neinduplecat, atunci deci, plin de indrazneala, renuntand la viata de aici, a lasat la o parte toata arta oratorica de a indupleca pe ascultatori prin cuvinte de linguseala, a vorbit deschis celor care erau tari in cerbice, netaiati imprejur la inima, celor ce se lupta cu legea, celor care duc razboi impotriva Duhului Sfant si altele inca. Acum cainii multi l-au inconjurat ca pe Stapanul Hristos si tauri grasi, potrivit cuvintelor psalmistului, l-au cuprins. Statea singur, inconjurat din toate partile de un popor de ucigasi. In acel ceas nu era alaturi de el nici un prieten, nici un cunoscut, nici o ruda. In adevar, prezenta unor cunostinte de aproape da o oarecare mangaiere celor care sunt in primejdie. Dar inaltul Arbitru al marii lupte, Dumnezeu, a cunoscut ca Stefan are nevoie de un ajutator - caci, desi era curajos si viteaz, totusi era om si simtea cele omenesti - si i Se arata indata. Si pe cand se uita Stefan spre cer, S-a aratat Dumnezeu avand pe Fiul in dreapta, in forma omeneasca.
Ce mare iubire de oameni, ce mare bunatate! S-a aratat atletului pentru care lupta, Dumnezeul dumnezeilor. Iar Dumnezeul tuturor i-a spus cam aceste cuvinte: “Nu fi intristat, Stefane, ca n-ai pe nici un om care sa te ajute, ca nu-i langa tine la vreme de necazuri nici un prieten”.” Ca de obicei el avea colegi, erau prin multime pe acolo, insa nimeni nu lua parte. Asa suntem parasiti cand suntem in mare necaz. “”Dar Eu impreuna cu iubitul Meu Fiu” spunea Dumnezeu, “vad cele ce se fac. Gata este odihna, deschise sunt usile Raiului, cu putina rabdare paraseste viata aceasta trecatoare si grabeste-te spre viata cea vesnica si fara de sfarsit. Inca pe cand esti in trup vezi pe Dumnezeu, lucru ce depaseste toata firea omeneasca. Ai fost initiat de apostolii mai batrani ca Tatal are Fiu adevarat si iubit. Iata Eu Ma arat tie atat cat poti purta tu. Sta alaturi de Mine, in dreapta, si Fiul, ca sa cunosti din locul in care sta, ce cinste are la Mine. Atunci cand Dumnezeu umbla pe pamant in trup omenesc, scandaliza pe multi, dar tu acum vezi-L langa Mine intru inaltime, cu chip de om ceresc si supraceresc pentru a te incredinta de intruparea care s-a savarsit. Nu te tulbura, nu te pierde cu firea, daca esti pietruit pentru El. Nu te teme de lupta, caci vezi pe Arbitrul luptelor. Paraseste trupul, dispretuindu-l ca pe o legatura pamanteasca, ca pe o casa putreda, ca pe un vas de lut usor de spart. Alearga liber ca sa mostenesti viata de aici. Cununa virtutii tale ti-e gata, muta-te de acum de pe pamant la cer. Lasa trupul ucigasilor tai (…), paraseste tu un popor cuprins de furie si vino in ceata ingerilor.”" Cam aceasta ii spunea Dumnezeu in aceasta vedenie foarte mangaietoare pentru Stefan.
“Dumnezeu s-a aratat Sfantului Stefan cu intentia ca sa nu sufere ceva cumplit si sa-i dea mai mult zel in fata marii primejdii care sta inaintea lui. Din aceasta pricina, nu i-a trimis in ajutor un inger ca apostolilor in temnita, nici o putere slujitoare sau un semn; S-a aratat El insusi, Domnul. Stefan a fost parga mucenicilor, iar cea dintai fapta de mucenicie trebuia sa fie desavarsita, pentru ca mucenicii, cei care vor fi ziditi in urma, sa ia reazim tare de ravna si sa nu fie imitatori ai fricii”. Toti mucenicii aproape au avut un sprijin, niste ocrotitori. Unora, in temnita aruncati fiind, plini de rane, in timpul noptii li se arata cineva, un batran sau un apostol, un inger, si le vindeca ranele si a doua zi erau intregi si uimeau pe cei care i-au chinuit in ziua precedenta. Asa incat aceste aratari, aceste incurajari supraomenesti dadeau foarte mult curaj martirilor de la inceput. Iar Sfantului Stefan nu s-a aratat un inger sau un sfant apostol, ci insusi Dumnezeu Tatal si Fiul in slava cereasca.
“Asa se intampla si in razboaiele obisnuite. Soldatul din primele randuri este cel care da tonul luptei: daca se poarta cu barbatie si cu vitejie incurajeaza pe toti ceilalti” care vin in urma lui.
“(…) Cel invrednicit de marea vedenie ca nici un altul n-a trecut sub tacere ceea ce a vazut. Dimpotriva, indata a strigat: “Iata vad cerul deschis si Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu”. Credea Sfantul Stefan ca indata ce va spune vedenia, are sa-i convinga pe necredinciosi. Ei insa au facut cuvintele prilej de mai multa manie si furie si astupandu-si urechile la auzul cuvintelor lui, socotindu-le drept hula, s-au pornit de indata sa ucida. Tragandu-l afara din cetate pe omul purtator de Hristos, care purta rabdarea ca si Hristos crucea, vindeca raul savarsit tot prin rau, se apara de ucidere prin ucidere si adauga crucii pietrele. Au asezat pe un loc ses pe de trei ori fericitul Stefan, trupul acela inalt, trofeul mare al mucenicilor, si poporul sangiurilor si al maniei au inconjurat pe Stefan si imitand acea numita aghinie intrebuintata in lupte, au aruncat cu pietre in diaconul Pietrei celei care sta in capul unghiului”, in Sfantul Stefan.
“Mana evreiasca a savarsit omorul. Tinta celor care aruncau era mucenicul care statea in mijloc, ca si semnul de ochit pentru arcasi. Trupul sau ranit din toate partile si scaldat in sange n-a mai putut sta drept, se clatina si ameninta cu caderea, ca un plop inalt taiat la radacina de multi taietori de lemne. Dar n-a cazut neelegant ca cei mai multi dintre oameni, n-a cazut lungit cu fata la pamant, nici n-a fost doborat pe o coasta, nici n-a cazut trupul lui pe spate, ci a cazut punandu-si genunchii in chipul plin de cuviinta al unui om care se roaga”.
A murit rugandu-se. “A grabit prin rugaciune despartirea trupului de suflet, strigand catre Domnul vazut de el: “Doamne Iisuse Hristoase, primeste duhul meu”. Se silea sa se mute de aici ca dintr-o tara straina in patria sa, ca dintr-un pamant pustiu si secetos intr-un oras stralucitor. Pe langa rugaciunea sa a adaugat si o rugaciune pentru cei care il loveau cu pietre. Cei ce raneau faceau fapte bune - pentru el, pentru Stefan - “cei ce aruncau cu pietre mantuiau, cei ce ucideau dadeau viata, cei ce-l desparteau de tarana il trimiteau in imparatia Cerurilor.
Sa vedem ce scop au si cuvintele rugaciunii lui: “Doamne, nu socoti lor pacatul acesta”. Stefan nu s-a rugat, dupa cum gresit socotesc unii, ca sa ramana pacatul dusmanilor lui nepedepsit si fara raspundere. (…) Dar ce sens au cuvintele “Doamne, nu socoti lor pacatul acesta”? Iata ce vrea sa spuna Sfantul Stefan: “Da-le, Doamne, teama umilintei; du spre cainta pe cei indrazneti! Nu ingadui sa moara in taierea imprejur a necredintei! Atrage-i, Doamne, prin pocainta la cunoasterea Ta! Aprinde-le in inimi flacara dumnezeirii! Daca se vor imbunatati in chipul acesta, este clar ca atunci nu le vei socoti lor pacatul. Daca se vor spala cu sangele Tau si al meu in baia harului, vor fi sloboziti de crimele lor”.
Acestea s-au intamplat si drama s-a savarsit. Osti de ingeri se bucurau de lupta sa si cu multa suita l-au asezat pe Sfantul Stefan in ceata ingerilor. Diavolul insa s-a intors fara nici o isprava, grozav nedumerit. Dar ca sa vorbesc intr-un chip mai material despre duhul vazduhului care are fata, ca sa ma exprim prin cuvintele profetice, ca arsura oalei, diavolul a savarsit tocmai contrariul decat ceea ce nadajduia: prin cele prin care socotea ca are sa imputineze pe crestini, prin acelea a inmultit catalogul mucenicilor”.
Frati crestini, asa ne e prezentat acest martiriu al Sfantului Stefan, primul martir crestin. A fost cu adevarat parga a mucenicilor si un exemplu, cu tot ansamblul de chinuri si cu tot sprijinul dumnezeirii intregi care l-a intarit. Duhul Sfant era in el, iar sus pe bolta cereasca, deasupra teatrului in care patimea, erau Tatal, Dumnezeu Tatal si Fiul, (…) pentru care murea Sfantul Stefan. Locul unde a fost mucenicit Sfantul Stefan este cunoscut la Ierusalim, cine a fost acolo stie, este o biserica ridicata in cinstea lui, cand se iese din cetatea Ierusalimului catre Ghetsimani. Se trece prin poarta Sfantului Stefan si e o biserica frumoasa, nu prea veche, insa [facuta] pe zidul uneia [mai] vechi. Acolo a fost alta biserica la inceputuri. Si de acolo se coboara la Ghetsimani. Ceea ce adauga la frumusetea bisericii si la aceasta intamplare cu martiriul Sfantului Stefan, sunt indeosebi clopotele. Frati crestini, cine a fost si a ascultat acest dangat de clopot, e rascolit cu adevarat dumnezeieste. Cine a armonizat aceste clopote, cine a pus in ele metalul ca sa dea un sunet asa de duios si asa de armonios, desteapta in inimi momentul dramatic, dar si de slava in care Sfantul Stefan si-a dat duhul in mainile Sfintei Treimi.
A fost cules de crestini, trupul lui ucis cu pietre, a fost ingropat cu cinste acolo, insa a disparut pentru multa vreme. Abia in anul 415 s-a descoperit Sfantul lui trup si a fost pus din nou intr-o racla de argint aurit si pastrat cu cinste la Constantinopol. Dupa aceea moastele lui au circulat si Dumnezeu stie unde sunt acum; parti din ele sunt in mai multe locuri din lumea crestina. Si un moment important: cand s-au gasit moastele Sfantului Stefan, in loc sa se bucure toata lumea crestina din insula in care s-au gasit, in Mediterana - erau si evrei acolo - toti evreii au fost ciomagiti de crestini, ca un fel de razbunare pentru aceasta crima, ca l-au ucis pe Sfantul Stefan.

miercuri, 21 decembrie 2011

Predica la Nasterea Domnului

Predica la Nasterea Domnului




''Un prunc s-a nascut noua, un fiu s-a dat noua...inger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului"... (Isaia IX, 5.)


Frati crestini,

Aceasta este bucuria marturisita de proorocul Isaia al Vechiului Testament, si aceasta este bucuria clipelor de fata pe care crestinatatea le traieste in fiecare an in aceste sfinte sarbatori ale Nasterii Domnului. Pruncul a carui nastere o sarbatorim e ''inger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, parinte al veacului"...

Si precum in chip firesc, mare e bucuria familiei in care se praznuieste un nou nascut, cu atat mai mare bucurie e pentru intreaga familie crestina, cand sarbatoreste intruparea lui Dumnezeu ca om.

Si iarasi, in chip firesc, e ca omenirea crestina sa se bucure la aceasta praznuire a Nasterii Domnului, pentru ca Dumnezeu s-a facut om pentru mantuirea ei.
Intr-adevar, prin nasterea Mantuitorului ni s-a dat o noua faptura pentru intreaga omenire. In istoria lumii, orice crestin vede doua zidiri ale omenirii. Doua sunt creatiile: una atunci cand a facut Dumnezeu pe primul om, iar a doua acum cand Dumnezeu s-a facut om, pentru a zidi din nou faptura omeneasca, care se nimicise prin pacat.

Aceasta intrupare a lui Dumnezeu va aduce infaptuirea unei zidiri noi pentru lume. Crestinul e ''o faptura noua'', dupa cum spune Sf. Apostol Pavel... Omul cel vechi e omul pacatului. Hristos s-a nascut om adevarat, dar fara de pacat. Aceasta nastere e inceputul mantuirii noastre. De acum inainte ne vom forma si noi sufleteste, dupa chipul lui Hristos. Fiecare se va stradui sa fie un urmas al lui Hristos, al carui nume il si poarta.

Inainte de venirea lui Hristos, omenirea nu avea putinta sa se renasca la aceasta noua viata adusa prin nasterea lui Hristos. Caci din vechime era numai sub imperiul primei creatii, prin care omenirea era chemata sa se inalte pana la perfectiune, pana la Dumnezeu. Si cum ca asa este, citeasca fiecare prima pagina a Bibliei, in care e vorba de creatia lumii.

Dar iata ca, fiecare din noi, in chip firesc suntem framantati impreuna cu Sf. Ambrosie de intrebarea urmatoare: ''Pentru ce in Sf. Scriptura se zice ca Dumnezeu creand lumina, taria, astrele, planetele, animalele si toate cate exista in lume, la toate a zis: ''Si a vazut ca sunt bune;''... numai la om n-a zis: ''Si a vazut Dumnezeu ca omul este bun''?''

Sfantul si inteleptul episcop cauta sa-si raspunda la aceasta intrebare, zicand: ''Soarele nu poate sa fie mai soare decat este, floarea mai floare si nici animalul mai animal, sau lumina mai lumina, deoarece acestea nu sunt perfectionabile, adica nu sunt capabile de o desavarsire mai mare, decat au avut atunci cand au iesit din mainile celui Atotputernic. Omul insa, fiind facut dupa un model infinit superior lui, este capabil de desavarsire, adica folosind exact si corect facultatile si insusirile cu care a fost inzestrat, sa se apropie cat mai mult de modelul sau, de Prea bunul Parinte ceresc".

Dar iata ca prin pacat omul nu se mai putea inalta la Dumnezeu, caci el fusese indepartat de la El, si atunci in loc sa creasca si sa sporeasca aceasta zidire, ea se naruia. Omenirea nu se putea ridica la cer, caci Dumnezeu nu mai era cu ea, iar ea prin puterile ei nu se putea zidi sufleteste, pentru a se inalta. Prin pacat omenirea cazuse in iadul distrugerilor.

Si cum ca nu se putea inalta omenirea la perfectiune, fara de Dumnezeu, n-ar fi sa va ganditi decat la faptul ca, inainte de venirea lui Hristos, omul nu era privit ca un scop in sine. Nu. Omul era socotit ca un mijloc de realizare a idealurilor altuia... ale acelui bogat, sau ale Statului. Copiii erau crescuti in vederea Statului. Si numai cei cari erau capabili sa apere Patria, erau crescuti, iar pe ceilalti ii omorau. Asa era socotit omul inainte de venirea lui Hristos.
Familia avea o singura chemare, de a produce cetateni.

Si ceea ce este mai dureros, e ca chiar si religia era inchinata intereselor omenesti. Dusmania dintre oameni era asmutata de religie. Iar deznadejdea e si mai mare, cand ne gandim ca si patimile isi aveau unii proteguitori.

Si in sfarsit, morala, acea disciplina de insanatosire si inaltare a fiintei omenesti, era fructul acelorasi interese patimase. Cei vechi aveau o morala a intereselor, o morala scoasa din faptele lor pline de egoism si razbunare.

Ei bine, pe aceasta prima zidire distrusa, vine sa o ridice Iisus Hristos. Intruparea lui Hristos e temelia rezidirii noastre.

De acum se va vorbi de o noua chemare a omenirii spre perfectiune. Pana acum: ''Nimeni nu se putea ridica la cer decat Acela care s-a pogorat din cer". (Ioan III, 13).

A trebuit ca sa se pogoare Hristos Dumnezeu din ceruri ca sa ne inalte. Caci, iarasi, dupa cum spune Mantuitorul: ''nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan XVI, 6).

Prin Nasterea Domnului ajungem sa fim ''partasi firii dumnezeiesti''.

Prin Nasterea lui Iisus Hristos, prin har si prin invatatura cea sfanta, oricine de acum poate sa ajunga la perfectiune. Fiecare poate sa se ridice in muntele cel sfant de care se intreaba psalmistul: ''cine se va sui in muntele Domnului, sau cine va sta in locul cel sfant al lui?''

Cel cu maini nevinovate si cu inima curata care nu si-a intinat cu minciuni sufletul sau si cu viclesug nu s-a jurat vecinului sau." (Psal. XXII, 3-4.) Prin venirea Mantuitorului, omul din nou se infiaza Cerului, caci dupa spusa Mantuitorului: ''Cel ce va face voia Tatalui Meu celui din cer acela imi este frate, sora si mama". (Mat. XII, 50.)

Pentru crestini viata nu e un blestem, nu e o micsorare pentru traitor, ci din contra e o fericire si o binecuvantare. Si de aceea pe drept Sf. Ioan Hrisostom si spune: ''Ce spui nenorocitule si nemernicule? este vicleana viata prezenta, in care am cunoscut pe Dumnezeu, in care filosofam asupra vietii viitoare, in care am ajuns din oameni ingeri si dantuim cu puterile cele de sus?... Nu trupul, ci faptele si imprejurarile sunt spre nenorocirea noastra".

Si ce este mai inaltator decat ca prin viata noastra sa slujim lui Dumnezeu? Sa slujim Aceluia prin puterea caruia straluceste soarele si luna, sa slujim Aceluia de care asculta astrele in miscarea lor, sa slujim Aceluia care cantareste lacramile celor in suferinti, sa ascultam de Acela intru care adorm intru fericire cei binecredinciosi...

Fratilor, iata cum prin Nasterea pe care o sarbatorim avem pe Dumnezeu.

Prin Nasterea Domnului, toti cari credem in Dumnezeu Tatal, Fiul si Sf. Duh, alcatuim de acum o familie sfanta. Dumnezeu e pentru noi, nu un stapan rau, ci un parinte milostiv si bun, iar Fecioara Maria o Mama a intregului neam omenesc pe care l-a mantuit prin nasterea Fiului Ei. Iar noi cu totii suntem frati intre noi si frati mai mici ai lui Hristos, si fii credinciosi ai lui Dumnezeu. In aceasta Imparatie a lui Dumnezeu, nici nu se poate nadajdui sa fie decat bucurie si stralucire, caci Insusi Dumnezeu e cu noi, iar traiul vietii noastre nu poate sa infloreasca decat in pace si liniste, caci in aceasta gradina a Imparatiei lui Dumnezeu, nu se aude decat un singur cor al ingerilor, cari in cer si pe pamant canta: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intru oameni bunavoire.

Amin.

marți, 13 decembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS


Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Matei, I, 23)


Fraţi creştini,



Aceste cuvinte din proorocia Isaiei ni le aminteşte astăzi Sfânta noastră Biserică prin Evanghelistul Matei, ca dovadă că s-a împlinit Scriptura. Evanghelia aceasta se citeşte în duminica dinaintea naşterii Domnului Hristos, pentru ca să ne pregătească cu vrednicie să întâmpinăm măreaţa zi a naşterii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Îmăpăratul nostru al creştinilor.
Noi toţi trebuie să simţim iubirea Lui de oameni, fiindcă a venit să ne mântuiască. Cei ce călătoresc în Italia şi vizitează insula Corsica sunt atraşi, mai întâi, de parfumul florilor: de rozmarin, de crini, de trandafiri... Aşa şi pe noi ne atrag spre ieslea lui Hristos, prin Bethleemul din Iudeea, cântările Bisericii care tot mai des anunţă această zi plină de bucurie şi de mântuire. Această zi plină de lumină, când Dumnezeu se face om şi se naşte pe pământ, sălăşluindu-se printre noi, păcătoşii.
O, ce mare minune este aceasta, fraţilor! De peste cinci mii de ani păcatul lui Adam închisese uşile cerului, oamenii ajunseseră sclavii demonului, ai patimilor celor mai îngrozitoare cufundaţi în întunericul idolatriei şi în umbra morţii. Prin păcatul lui Adam şi ale lor proprii, oamenii sfărâmaseră legăturile care îi uneau cu Dumnezeu. Ei se revoltaseră împotriva celui Atotputernic.De aceea, şi Dumnezeu se depărtase de acest pământ plin de nedreptăţi şi nu-i mai socotea fii ai Săi, căci răul ajunsese a extrem şi vrajba între cer şi pământ nespus de mare.
De aceea,pentru a împăca cerul cu pământul trebuia să se nască un mijlocitor, un om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu. Un mijlocitor care să ne poată învăţa calea către fericire prin exemplul Său. Şi iată că acest mijlocitor, care a venit ca să ne împace cu tatăl Ceresc a fost vestit de Duhul Sfânt prin prooroci cu sute şi chiar mii de ani înaintea poporului evreu, din a cărui seminţie trebuia să se nască.
Dar, nu numai poporul evreu aştepta un salvator care să-l scape din robia diavolului, ci întreg neamul omenesc, căci Dumnezeu luminase pe unii înţelepţi din fiecare popor ca să vadă şi să aştepte pe trimisul Lui întrupat, pe liberatorul omenirii, pe Mesia, pe Cuvântul lui Dumnezeu din cer.
În istoria religiilor altor popoare găsim că aşa aşteptau chinezii pe un oarecare rege păstor şi mare doctor sfântul care va veni din cer ca să mântuiască lumea. Un mare învăţat a scris atunci că se va ridica un om sfânt care va face un ocean de fapte bune. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ.
Egiptenii aşteptau şi ei pe Isis, mama neamului omenesc care va naşte pe Horus, eroul care va zdrobi pe Tifon, vrăjmaşul neamului omenesc, adică pe diavol. Indieni aşteptau şi ei pe Brahma sau Vişnu, care va apare în chip omenesc, va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ruinele omenirii.
Perşii aşteptau pe Mitra, mijlocitorul suprem care va birui pe Ahriman, spiritul cel rău şi va uni într-o singură familie omenirea întreagă cu o limbă şi un sceptru. În Japonia, în Siham, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient aşteptau pe un Dumnezeu venit din cer care să-i înveţe pe oameni şi să repare greşelile lor. Popoarele din America ziceau că Purul va trimite din cer pe propriul său fiu, pentru a extermina şarpele.
Mexicanii credeau într-o transformare reigioasă care va înlocui sacrificiile omeneşti. Aceeaşi aşteptare, aceeaşi nădejde se observă la popoarle edin Occident. La Atena şi la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizaţii din vechime. De la aceste înălţimi privirea lor a zărit figura curată şi luminoasă a Aceluia ce trebuia să vină. Filozoful Socrate spunea ucenicilor săi: "Să nu cerem nimic zeilor, să aşteptăm un trimis din cer care va veni să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni şi să nădăjduim în bunătatea divină că această zi nu este departe".
Puternica Romă de atunci asculta cu fericire cuvântul unui orator numit Cicerone care îi anunţa că un rege universal va veni şi va cârmui toate popoarele rege văzut al tuturor oamenilor; de asemeni, marele poet Virgiliu, în cântările lui, pomenea de un prinţ fiul cerului, vlăstar iubit ai zeilor el vedea globul pământesc clătinându-se în fundamentele sale. Pământul, mările şi cerul tresăltând de bucurie şi salutând era cea nouă ce se deschidea.
Şi, aşa, toate popoarele aşteptau cu nerăbdare venirea izbăvirii lor. Fiecare, după cum putea şi după cum era inspirat. Unii ziceau că va veni din Orient, alţii că din Occident. Dar, din Iudeea trebuia să vină Izbăvitorul, după Scriptură, cum se anunţase prin prooroci. Poporul evreu ştia şi când va veni acest trimis şi unde se va naşte. El avea profeţii săi, glasurile lor inspirate de Dumnezeu nu încetau a le făgădui un Mântuitor.
Proorocul Isaia s-a ridicat şi a descoperit cu precizie portretul trimisului lui Dumnezeu. El zicea că va fi prunc: "Că Prunc se va naşte şi se va da nouă". El zicea că se va naşte din fecioară: "iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuel, înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie". Acesta este Fiul lui Dumnezeu. El va învia din morţi, El va deschide ochii orbilor şi urechile surzilor. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi se va limpezi limba gângavului.
Proorocul Miheea anunţă locul naşterii Mântuitorului zicând: "Şi tu Bethleeme, casa Eufratului, mic eşti între miile Iudeii că din tine va ieşi Mie să fie povăţuitor în Israel".Şi aşa Dumnezeu a căutat să convingă şi să întoarcă pe fiii rătăciţi şi revoltaţi acasă. Dar în zadar. Poveţele proorocilor le descopereau atât de clar chipul Fiului Său, ca să-L cunoască, dar ei tot nu L-au cunoscut! Omenirea era înăbuşită de toate viciile şi decăzută încât nu putea să ridice capul şi să privească cerul. Nimic nu se schimbase pe pământ şi răul rămăsese aproape general. Nu mai era decât un singur mijloc şi fără îndoială sublim şi hotărâtor.
Pentru că lumea nu voia să vină la Dumnezeu, S-a hotărât Dumnezeu să vină la lume şi să Se sălăşluiască în mijlocul făpturilor Sale răzvrătite. Şi l aplinirea vremii, când a vrut Dumnezeu, S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria prin vestea cea bună a arhanghelului Gavriil şi prin încuviinţarea acesteia.
Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei că va naşte un fiu. Era aproape momentul când Fiul lui Dumnezeu trebuia să se nască în lume. Iosif şi Maria locuiau în Nazareth, la depărtare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv să se ducă în patria lui David, la Bethleem, dar se împliniră proorociile. Dumnezeu a insuflat împăratului Romei care domnea în lux şi era cel mai puternic din întreaga lume de atunci şi subjuga popoarele, să numere oamenii, să măsoare ţările ca să vadă ce impozite poate să pună.
În Iudeea toată ţara era în mişcare. Roma voia să ştie câţi urmaşi ai lui Avraam şi Iacov au mai rămas în ţara părinţilor lor, şi la chemarea ei, nenorociţii evrei au trebuit să se înscrie în registrele mai-marilor stăpânirii.
Împăratul Octavian August ocrotea religia păgână. El făcea pe placul lumii, iar lumea păgână era mulţumită de el. Iată ce sune împăratul Octavian August: "Am hotărât pentru popor şi nobilime să se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. În aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi şi o mie de struţi. Eu am băruit Galia, am învins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia şi Africa, am subjugat Germania şi toate popoarele se închină înaintea mea, ca înaintea lui Dumnezeu".
Ce vorbe mari! Câtă mândrie! Şi tocmai în timpul acela a ales Dumnezeu să se nască Fiul Său, într-o peşteră săracă din Bethleem. O dată cu naşterea Domnului Iisus Hristos a început şi numărătoarea anilor în toată lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbăvirea cea de mult aşteptată.
Pentru Iosif şi Maria, porunca dată de împăratul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleacă şi, după o călătorie de câteva zile, ajung spre seară la Bethleem oraşul lui David (strămoşul Mariei din care s-a născut Iisus). Maria şi Iosif s-au dus în Bethleem pentru că se trăgeau din familia regală, iar Iisus era cu adevărat fiul lui david, după cum au spus mai înainte proorocii.
Nimeni nu vedea mâna care urmăreşte toate din înălţime şi nimeni azi nu poate să pătrundă tainele lui Dumnezeu în ocârmuirea lumii! În acea noapte sfântă orăşelul Bethleem dormea fără să se îngrijească că Dumnezeu l-a cercetat şi fără să-i pară rău că l-a închis porţile şi nu L-a primit în casele lui. Să facem şi noi o călătorie până la Bethleem pe aripile credinţei noastre şi să vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie săracă, puţine paie, un copil tremurând de frig.
O, Doamne! Acesta este Fiul Tău?
Acest umil copil este Acela care a fost aşteptat cinci mii de ani, anunţat de atâţia profeţi, Împăratul Slavei şi Domnul păcii?
De ce ai ales această stare atât de umilă, Doamne?
Împăratul cerului şi al pământului s-a născut într-o iesle, în sărăcie. De mic ne-a arătat calea de urmat, calea lepădării de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut şi Îl aşteaptă şi astăzi să sosească.
Aşa din toate popoarele lumii unii au crezut, alţii n-au crezut în Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Bethleem. Totuşi, în toate popoarele se află creştini şi ucenici ai lui Iisus şi până la ziua judecăţii, când va veni a doua oară să judece viii şi morţii, va mai fi încă timp de a recunoaşte pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu?! Cine nu se va întoarce până atunci va rămâne în pieirea veşnică! Peştera unde s-a născut Iisus există şi astăzi în Bethleem. Acolo s-a ridicat o biserică, dar nu numai acolo, ci pe tot pământul s-au înălţat biserici, unde în fiecare zi de sărbătoare se repetă minunea din peştera din Bethleem, prin Sf. Liturghie, însă cu o singură deosebire: atunci Iisus S-a arătat oamenilor faţă către faţă, iar acum la Sf. Liturghie se arată învăluit de tană sub chipul pâinii şi al vinului.
Atunci s-a arătat un prunc culcat în iesle, acum se arată sub forma Sf. Împărtăşanii.
Atunci o Fecioară L-a născut, acum Biserica Îl ţine în braţele ei.
Fecioara cea curată este Biserica Creştină Ortodoxă, bătrânul Iosif închipuie Vechiul Testament cât şi poporul ales care a crezut şi va crede până la sfârşitul veacurilor. Bethleemul este lumea cea îpietrită care nu L-a primit. Peştera este Altarul unde se săvârşesc toate tainele. Ieslea este Sf. Potir din care ne împărtăşim noi, creştinii.
Sf. Părinţi au rânduit ca să se prăznuiască naşterea Domnului o dată pe an la 25 decembrie. S-a rânduit la sfârşitul anului, pentru că şi Domnul Hristos a venit în lume către sfârşitul veacurilor să împlinească legea, şi în vreme de iarnă, când inimile oamenilor sunt reci şi lipsite de căldură.
Naşterea Domnului Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor păcătoşi. El care Sa născut fără de păcat, trebuia să se nască mai presus de păcătoşi. Fecioara Maria nu a avut dureri la naştere şi cheile fecioriei nu s-au stricat. Pruncul Iisus a ieşit din pântecele Fecioarei, aşa cum mai târziu a intrat la ucenici prin uşile încuiate.
Sf. Biserică se pregăteşte pentru marele praznic care ne stă înainte şi se îmbracă în veşminte noi şi luminoase. În acest timp auzim cântându-se: "Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din cer, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă mai presus de cele pământeşti". Acum ne pregătim şi noi creştinii, pentru a-L întâmpina pe Împăratul şi Mântuitorul nostru, căci fără o pregătire duhovnicească din partea noastră, în zadar sunt toate slujbele Bisericii.
Sf. Biserică nu ne opreşte a ne îngriji şi de cele trebuincioase trupului ca să se veselească şi el împreună cu sufletul. Trupul închipuie pe bătrânul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, iar sufletul şi mintea, închipuie pe Fecioara Maria. Amândoi trebuie să se bucurie de naşterea Pruncului Sfânt Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a fi pregătiţi cât mai bine la marele praznic al naşterii Domnului, trebuie să curăţim casa sufletului prin spovedanie sinceră şi curată, până la umilinţă. Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a pocăinţei, să ne pregătim masa inimii noastre cu tot felul de fapte bune; să punem acolo asemenea magilor: aur lămurit care este dragostea cu care Îl câştigăm pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste! Să punem lângă au tămâie curată, adică sfânta rugăciune, căci ea este maica faptelor bune şi călătoreşte odată cu omul de la naşterea lui şi până la moarte.
Rugaţi-vă pentru preoţi, rugaţi-vă unii pentru alţii, rugaţi-vă cei adormiţi, aduceţi-vă aminte de cei în suferinţă, de toţi necăjiţii şi asupriţii. Făcând aşa ne vom asemăna magilor şi păstorilor care au adus daruri Pruncului Iisus.
Pe lângă acestea să punem pe masa bunătăţilor şi alte virtuţi: blândeţea, răbdarea, iertarea, post şi milostenie, ca în clipa când Oaspetele cel aşteptat va intra în casa noastră în clipa când Îl vom primi prin Sf. Împărtăşanie pe Pruncul Iisus, el să Se odihnească în ieslea inimii noastre, să Se nască în noi, să-L vedem faţă către faţă, să cinăm cu El. În clipa aceea vom deveni o Biserică vie, trupul peşteră, mintea fecioară şi vom putea cânta slavoslovii împreună cu îngerii.
Eş, Dumnezeu, înconjurat de oştile îngereşti, de serafimi şi heruvimi, S-a pogorât într-o peşteră săracă. În numele cui şi pentru cine a venit? Credinţa noastră răspunde la această întrebare: "Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Să suspinăm că n-am putut face măcar ce au făcut înaintaşii noştri care-L adorau plini de fapte bune şi-i aduceau la iesle viaţa cea mai curată. Să ne cutremurăm de nemernica noastră şi să-L întâmpinăm cu umilinţă, dar şi cu nădejde nestrămutată în mila şi bunătatea Lui.
Dacă împăraţii şi domnii pământului fac graţieri deţinuţilor când li se naşte un fiu dorit, cu mult mai mult Dumnezeu ne va graţia pe noi osândiţii, greşiţii şi călcătorii legii Lui, la naşterea Fiului Său, Iisus Hristos!


Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dinte care cel dintâi sunt eu, vino şi în ieslea săracului meu suflet şi luminează-l cu lumina strălucirii Tale, făcându-l locaş dumnezeiesc, ca să fiu cu Tine în toate zilele vieţii mele în vecii vecilor.

Amin.

miercuri, 7 decembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina împăratului


Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata (Luca XIV, 17)

Fraţi creştini,

Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit că un om a facut cină mare, a pregătit un ospaţ bogat şi strălucit şi a poftit lume multă ca să vină să mănînce la el. La o masă aşa bogată ar fi trebuit ca cei chemaţi să alerge într-un suflet ca să guste din bunătăţile pregătite. Dar ce vedem?
Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu."
Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
- Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
- Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
Altul zise:
- Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
- La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
- Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
- Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
- Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrţitul veacurilor.
Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipesc de toate acele daruri binecuvîntatte şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:? "Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău ? diavolul ? îi opreşte spunîndu-le: "Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!" La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: "Nu este timp!"
În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evanghelia de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin piceoarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: "Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa". În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: "Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate".
Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufleteleşi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
- Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre" nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileşte-i", adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!" Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, avâînd mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idolişi şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci.

Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...