Fraţi
creştini,
Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi
din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit
zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în
fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o
gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre
cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o
credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea
dumnezeiescului om - Iisus Hristos.
Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă.
Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului,
lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă
asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele
tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a
făcut curat.
În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă
trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele
paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu.
Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A
doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale
cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi
inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în
inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele
tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are
Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului:
"Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a
dus la casa sa."
Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe
Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce
minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L
cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau
pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia
dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu
cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu
Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului,
recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel
Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul
primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse
multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit
la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea,
venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo
multe boli ale oamenilor.
Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea
decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi,
într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de
sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai
învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai
puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta
autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi
trupeşti.
Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către
toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul
căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă,
îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era
atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus.
Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva
ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care
se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa
şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.
Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni
care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre
erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa
Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau
chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui
Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu
ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa
poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul
era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer
curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina,
iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.
În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai
de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor,
învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate
urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe
această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic
pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus.
Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie
vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa
îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.
El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la
necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă
păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost
slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut
şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără
înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut
sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.
Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar
aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a
zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să
înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra
mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns
blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe
loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns
aşa de repede blestemul.
Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung
să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun
sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de
sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi
nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că,
din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.
Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni,
neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti,
aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem
că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi
pleacă pe picioarele lui la casa sa.
Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o
mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape
2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că
Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi
cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi
din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.
Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul
veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva
lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să
plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne
înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că
mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu
poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care
umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi
sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.
Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe
slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de
ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii
evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se
tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii
paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul
slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia
şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.
Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca
aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii
adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui
Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai
mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji
şi descântece.
Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne
mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze?
Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori
suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar
întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te
salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei
mai mulţi dintre creştinii noştri.
Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare
sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte
în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de
suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja
păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca
slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în
Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine
care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care
te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.
Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te
lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui
sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate
să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te
aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în
zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care
este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de
vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată
primi lumina soarelui.
La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc.
Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul.
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii
urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la
întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când
pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă
stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde
Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe."
E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează
întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu
un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la
servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să
se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se
atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează
nicidecum.
Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea
trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să
aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi
dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul
zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se
poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.
Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au
purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem
tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi
nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de
toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite
până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul
de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile
diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns
în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate
lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.
Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor
avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice
chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă
tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu
muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.
Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi
copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi
mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din
pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai
chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu
mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru
lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate
şi cu rugăciunea şi cu blestemul.
Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi
vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare
neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară
Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi
neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu
vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă
cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la
tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.
Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire
a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se
poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat
părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării.
Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele
şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul
zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din
părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători,
în cântece şi beţii.
Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor
care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa
ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung
netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu
gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi
faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi,
unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.
În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei
nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din
festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400
000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie -
căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o
băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul
excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau
în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această
molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?
Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi.
Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una
se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce
îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii.
Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa
de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne
izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în
biserică.
Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la
biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia
păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce
să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt
realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii
care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea,
copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va
dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.
Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec!
Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi
de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea
paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia
de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi
duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care
este trupul, ascultaţi o istorioară:
Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre
altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar
desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor.
Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul
şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a
pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească
trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale
împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început
ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe
împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi
biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.
Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi
socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se
războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice
el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns
stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea
Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi
dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea
şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd
plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu,
nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul
şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o
înjunghie cu sabia.
Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se
întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi
făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot
poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu
aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul
Constantinopolului."
Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia
legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să
scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi
să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l
stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care
nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi
Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de
muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul
curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.
Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii,
duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul
demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se
scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor
stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile
tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu
poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul
îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să
te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci
ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi,
aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.
Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată
nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine
legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe.
Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge
mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate
creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine,
şi zi din adâncul sufletului:
- Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de
mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele
mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez
cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să
am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu
mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.
Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie
fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi
în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup
toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu
diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se
îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei
vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea
spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui
să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va
fi prea târziu.
Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne
aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe
toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de
toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti
şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce
piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu
desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela
care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi
vai de trupul şi de sufletul lui.
Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile
acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi
pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la
petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la
petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut
pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie
de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales
când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm
seama de toate câte am făcut.
Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata
să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e
gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru
iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.