BannerFans.com

Se afișează postările cu eticheta invidia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta invidia. Afișați toate postările

miercuri, 25 iulie 2012


PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Sfânta Împărtăşanie
... şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. (Matei XIV, 19)
       Fraţi creştini,

       Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi.
       Am auzit cum Mântuitorul cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni afară de femei şi copii. Înmulţirea aceasta a pâinilor a fost tot aşa de minunată ca şi prefacerea apei în vin la nuna din Cana Galileii, atunci când nuntaşii au bău vinul acela minunat şi s-au mirat cu toţii de bunătatea, dulceaţa şi gustul lui plăcut. La fel s-a întâmplat şi aici în pustie, când Mântuitorul a binecuvântat pâinile. Mulţimile s-au minunat de dulceaţa şi bunătatea acestei pâini şi, văzând puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au hotărât să-L pună împăratul lor, împăratul lui Israel, fiindcă se îngrijea de nevoile lor şi le vindeca toate bolile.
       Dar Domnul Iisus le spuse: "Lucraţi nu pentru mâncarea care piere ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care Eu voi da, Eu Fiului Omului. Mulţimea L-a întrebat atunci: "Ce semn faci Tu ca să credem în Tine? Auziţi, văzuseră minunea cu pâinile şi totuşi Îi cereau semn ca să creadă în El că este Fiul lui Dumnezeu. Le dovedise de multe ori şi ei tot nu înţeleseseră.
       Dar Domnul Iisus le spuse şi ne spune şi nouă că El este pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi că El îşi va da Trupul Său spre viaţa lumii şi că cine va mânca Trupul Său şi va bea Sângele Său va avea viaţă veşnică. Iisus mai spune: "Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el; după cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aşa este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta, Trupul Meu, va trăi în veac.
        Ni se spune că auzind aceste cuvinte unii din ucenici au zis: Cuvintele acestea sunt greu de înţeles: şi de atunci unii L-au părăsit pe Domnul. Discuţia aceasta ce s-a făcut atunci, se face şi acum şi cât va fi veacul acesta, fiindcă oamenii fără credinţă nu pot înţelege minunile lui Dumnezeu şi nu vor cunoaşte, spre paguba lor, că se vor duce în osânda veşnică.
       Dar noi, pe care ne-a miluit Bunul Dumnezeu ca să putem crede în Iisus Hristos şi în cuvintele Lui, să fim cu băgare de seamă ca nu cumva să ne înşele ispititorul şi să-L părăsim pe Domnul Hristos. Să zicem şi noi ca Sf. Ap. Petru: "Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Astfel , Domnul Iisus, dându-şi Trupul şi Sângele Său spre viaţa lumii, nu ni L-a dat ca să-l mâncăm ca pe o bucată de carne şi să ne săturăm pântecele, ci spre sfinţirea trupurilor şi sufletelor noastre, ca în ziua învierii de obşte, să ne facem părtaşi bunurilor cereşti. Ştiind slăbiciunea firii omeneşti, Dumnezeu ne-a dat să-I mâncăm Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului. El a ales aceste două materii cu care omul este obişnuit. De aceea, aceste două mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul  prefacerea apei în vin şi înmulţirea pâinilor  au închipuit minunea minunilor care se săvârşeşte la Sf. Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
       Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii a fost prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, căci zice Sf. Evanghelie: "Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi. Minunea înmulţirii pâinilor a avut loc în al doilea an al propovăduirii Sale, într-un loc pustiu, de unde nu se putea face rost de nici o pâine.
       Pentru aceea, Domnul Iisus Hristos, înainte de a fi răstignit pe cruce pentru păcatele a toată lumea, în seara zilei de joi a înfiinţat această taină mântuitoare a frângerii pâinii spre iertarea păcatelor. Pe când mâncau spune Sf. Evanghelie Iisus a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu l-a dat zicând: "Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.
       Observaţi cum spune cuvântul: acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, nu zice că pâinea închipuie Trupul sau Vinul Sângele, ci este însuşi Trupul şi Sângele Său. Deci, prin rugăciune pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Despre acest Trup şi Sânge ne vorbeşte Evanghelia de la Ioan cap. VI, când zice: "De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi; cine va mânca Trupul Meu şi va bea sângele Meu, va avea viaţă veşnică.
       Este vorba, deci, despre acest trup şi sânge transformat prin rugăciune din pâine şi vin. Această minune a transformări a făcut-o pentru prima dată chiar Domnul Hristos în prezenţa apostolilor Săi, pe care Însuşi îi împărtăşi, iar ei au crezut că este în realitate Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Domnul Iisus le porunci apoi ucenicilor Săi să continue această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, până va veni El a doua oară pe norii cerului.
       Această putere dumnezeiască, Domnul Iisus Hristos le-a dat-o imediat după scularea Sa din morţi, după ce a înviat chiar în ziua întâi a săptămânii duminică seara când S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: "Pace, vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. După aceea, a suflat peste ei şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi. Ucenicii au transmis această putere harică altor creştini prin rugăciune şi punerea mâinilor, iar aceşti lucrători ai tainelor lui Hristos pregătesc în altarele bisericilor hrana cea cerească, mâncarea cea sfântă şi scumpă Trupul şi Sângele Domnului pentru cei ce vor să se mântuiască.
       Mulţi necredincioşi, între care intră toţi sectanţii care s-au despărţit de biserică şi de dreapta credinţă ortodoxă spun că doar Sângele lui Iisus Hristos vărsat atunci pe Cruce, când a fost răstignit, ne mântuie sufletele, iar nu Sf. Împărtăşanie. Ei spun că Trupul şi Sângele Domnului transformat prin darul Duhului Sfânt ce-l au preoţii, reprezintă o simplă aducere aminte de patimile şi moartea Domnului. Mare rătăcire. Să ştiţi că nu este adevărat.
       Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum credem noi ortodocşii, este adevărata taină a Sfintei Biserici. Ştim şi credem cu toţii că Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce, făcând ispăşirea păcatelor lumii, plătindatunci datoria noastră a tuturor înaintea Tatălui ceresc pentru totdeauna. Dar, pentru că oamenii au făcut destule păcate, după ce S-a răstignit Domnul Hristos, şi fac mereu este nevoie de o continuă jertfă care se face sub forma pâinii şi a vinului prin mâinile preoţilor Săi, ale ucenicilor Săi, continuându-se, deci, vărsarea Sângelui Său.
       Cei care nu mărturisesc acest mare adevăr sunt în rătăcire grozavă care îi va duce în osânda focului veşnic. Mântuitorul a ştiut că oamenii sunt supuşi păcatelor, răutăţilor. Dacă ar fi fost de ajuns numai jertfa de pe Golgota, atunci de ce a mai făcut Domnul Iisus prima Liturghie după Învierea Sa, căci vedem că a frânt pâinea, a împărtăşit chiar El pe apostoli şi le-a spus: "Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, care se frânce şi se varsă spre iertarea păcatelor.
       Domnul îi învaţă şi le spune ca şi ei să facă aşa mai departe pentru pătimirea Sa până va veni a doua oară. Sf. Apostol Pavel întăreşte acestea zicând: "Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun, paharul pe care-L binecuvântăm nu este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?
        Iată, Sf. Pavel ne spune că nu se închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele lui Hristos, ci este adevărat Trupul şi Sângele Lui. După capul cel rătăcit al sectanţilor, ar însemna ca toţi creştinii să binecuvânteze şi să frângă pâinea ca şi preoţii. Mare rătăcire, căci iată Sf. Ap. Pavel nu zice: pe care îl binecuvântaţi voi, ci spune: paharul pe care îl binecuvântăm, adică noi apostolii.
       Să vedem acum, cum se împărtăşea lumea creştină în vremea sfinţilor apostoli şi cum se împărtăşesc acum creştinii de astăzi după aproape 2000 de ani de creştinism. Istoria ne spune că, la început, creştini se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului de Sf. Apostoli, în fiecare duminică şi sărbătoare. Lucrul acesta, pentru cei ce nu-l ştiu se pare ca o minciună, iar pentru cei crezători este de mirare. Cauza este că atât de mult s-au depărtat creştinii de astăzi de Sf. Împărtăşanie, încât foarte mulţi, neştiind ce este şi ce valoare mare are, au nesocotit-o şi pleacă din lumea aceasta nemântuiţi, umplând iadul cu sufletele de creştini pentru care Domnul Hristos a murit pe Cruce.
       Sf. Apostoli au umblat cu Domnul Hristos, au auzit propovăduirea Lui, au văzut minunile Lui, au crezut şi totuşi a trebuit să fie împărtăşiţi. Vedeţi, că nu le era de ajuns credinţa în Iisus, cum zic sectanţii, trebuia să fie împărtăşiţi ca să fie vrednici de Împărăţia Cerului. Sfinţii Mucenici au biruit tot prin Sângele Domnului Hristos, împărtăşindu-se foarte des.
       Jertfa Mielului Pascal din legea veche era doar o închipuire a jertfei de pe Cruce, a Mielului lui Dumnezeu. Prin Sângele lui Iisus Hristos s-a făcut împăcarea tuturor celor pe pământ şi a celor din cer. De ce credeţi că mai înainte creştinii erau în stare să moară pentru Hristos? Fiindcă erau des împărtăşiţi cu Sângele Domnului, luând parte la Sf. Liturghie, atunci când Duhul Sfânt transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.
       O picătură din Sângele Domnului şi o mică părticică din Trupul Lui, dacă le primim cu vrednicie şi ne împărtăşim cu ele ni se iartă toate păcatele, ne sfinţeşte şi ne uneşte cu Dumnezeu. Această sfântă mâncare de taină nu trebuie să ne umple gura şi pântecele, căci o singură picătură este de-ajuns ca să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească, aşa după cum o picătură de otravă de am lua-o în apă sau mâncare, ar fi de-ajuns să ne ucidă trupul. Cu atât mai mult ne poate sfinţi toată firea noastră sufletească şi trupească, sfinţirea lui Dumnezeu.
       Dacă aţi privit vreodată la cei ce vă spoiesc vasele de aramă, aţi văzut cât de puţin cositor pun şi, totuşi, cu el vă spoiesc un vas foarte mare şi-l fac bun de treabă. Aşa sunt şi corpurile noastre, trupurile noastre omeneşti, ca nişte vase de aramă, pline cu otrava coclelii în care nu poţi face mâncare, căci aceasta s-ar otrăvi. Curăţându-le bine, mâncarea este gustoasă şi sănătoasă. Aşa este şi firea omenească plină de otrava păcatului, coclită de patimi murdare.
       Dar Meşterul Cel Mare Dumnezeu ne-a dat Trupul şi Sângele Său să-L mâncăm, spoindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară şi sfinţindu-ne toată fiinţa. De aceea, zice apostolul: "Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi, de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, fiindcă s-au făcut părtaşi cărnii şi sângelui lui Hristos. Ştim iarăşi cu toţii că un vas de aramă spoit şi întrebuinţat iarăşi cocleşte şi din când în când iarăşi trebuie curăţat, căci prin întrebuinţare se ia spoiala şi rugineşte. Aşa şi omul împărtăşit, trăind în lumea aceasta mai greşeşte câte ceva şi se ia sfinţenia de la el. De aceea, trebuie iarăşi împărtăşit.
       Omul creştin, cu cât este mai des împărtăşit, cu atât este mai bine de el, fiindcă este întotdeauna un vas bun de slujbă, pentru ca să locuiască în el Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile lui. De aceea, una din poruncile Mântuitorului este să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi să moştenim viaţa veşnică.
       Am auzit până acum că a ne împărtăşi este o poruncă şi bine este să ne împărtăşim cât mai des, aceasta fiind de mare folos, atât sufletului cât şi trupului. Dar ce ne facem, că se ridică o mulţime de probleme, pentru că diavolul nu vrea să-l lase pe om să se folosească de darurile lui Dumnezeu spre mântuire? De aceea, el se luptă ca să ne rătăcească în diferite chipuri şi să nu mai ţinem seama că înainte de a ne împărtăşi cu Sf. Taină ni se cade să facem o pregătire cât mai serioasă vasului nostru, pentru a putea primi spoiala cea frumoasă albă şi de trebuinţă  Împărtăşania. Să amintim aici de vasul cel de aramă coclit şi murdar. Mai întâi, să ştiţi, că meşterul îl freacă bine, bine, apoi îl pune pe foc pe cărbuni aprinşi şi, când s-a încălzit de-ajuns, topeşte spoiala pe însuşi vasul acela încălzit. Aşa intră spoiala în porii vasului şi se lipeşte, făcându-se una cu el. Dacă vasul nu e bine curăţat şi încălzit, spoiala nu prinde. Tot aşa şi cu omul care vrea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca să se lipească de el sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să se curăţească de murdăria gândurilor rele care ies din inimă. Căci din inimă, zice Domnul Hristos, ies gândurile rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, mărturiile mincinoase, hulele. Dacă toate acestea sunt în inima celui ce vrea să se unească cu Hristos, apoi poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, că este în zadar.
       După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sf. Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.
       Aşa se povesteşte într-o carte bisericească numită "Patericul că un frate creştin s-a dus la un părinte bătrân pustnic şi plin de mâhnire sufletească, pentru că nu putea scăpa de nişte păcate vechi şi gânduri urâte a întrebat cum se poate izbăvi de ele. Sf. Părinte i-a spus o pildă foarte minunată, plină de adevăr, ca să-l facă să înţeleagă că el este pricina acestor gânduri rele, pentru că s-a răcit în credinţă şi s-a dat lenevirii nemaiarzând de dragoste pentru Dumnezeu. Astfel îi zise sfântul părinte: "Ai văzut, frate, când oala cu mâncare fierbe pe foc, nu se apropie de ea muştele şi nici o gânganie. Dar, de îndată ce nu mai arde focul şi se răceşte mâncarea, atunci toate muştele şi gângăniile se apropie de vas, intră în mâncare şi murdăresc vasul.
        Aşa şi noi, dacă nu suntem înfierbântaţi pentru Dumnezeu şi pentru fapte bune, se apropie muştele cele negre şi scârboase, duhurile cele necurate şi ne murdăresc vasul sufletului nostru, trupul, mintea prin fel de fel de gânduri şi pofte, otrăvind şi molipsind viaţa omului. Dacă nu luăm aminte şi nu cântăm cu dragoste fierbinte în timpul Sf. Liturghii se apropie muştele cele urâte şi murdare în mintea noastră şi, aşa, ne duc şi ne scot din biserică plimbându-ne pe străzi şi pe la toate relele, hoinărind mintea în voie. De aceea, să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sf. Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.
       Sf. Ap. Pavel ne învaţă cum trebuie să fim atunci când vrem să ne împărtăşim şi ne spune: "Fiecare să se cerceteze pe sine şi apoi să mănânce Trupul şi Sângele Domnului, pentru că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie o face nu spre iertarea păcatelor, ci spre adăugirea lor.
       Iată, deci, că Sf. Împărtăşanie nu putem s-o luăm aşa oricum, ci trebuie să ne cercetăm bine viaţa noastră, să vedem ce fel de păcate, ce fel de rugină şi cocleală avem în vasul nostru şi, mai ales, să mergem la spovedanie. La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc  rugăciunea fierbinte şi cu apă tare lacrimile să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.
       A ne cerceta cugetul înseamnă a ne uita în inima noastră şi să vedem de care lucruri rele suntem atacaţi. Să luăm apoi o hotărâre temeinică ca să urâm desfătările lumeşti, grija, să fugim de clevetiri, de mândrie, minciuni şi mânie, descântece şi farmece. A te cerceta înseamnă să vezi dacă ai lepădat beţia, desfrâul, tutunul, cearta şi vrajba, să te împaci cu cel ce te-a mâhnit, să-l ierţi şi chiar să-l iubeşti. Să nu mai dai diavolului pe cineva, să nu mai huleşti, să nu mai înjuri; femeia să-şi asculte soţul, dacă e credincios, şi merită ascultare, iar bărbatul să-şi iubească soţia ca pe el însuşi.
       Să se cerceteze fiecare, dacă nu cumva este abătut de la dreapta credinţă ortodoxă. Cu nevrednicie se împărtăşeşte acela care nu a lepădat toate năravurile şi patimile acestea rele. Nu trebuie numai să le spui, ci trebuie să te lepezi cu convingere de ele, căci şi Iuda s-a împărtăşit chiar atunci la Cina cea de Taină, dar nu i-a folosit împărtăşania, căci în inimă avea otrava lăcomiei de bani, vicleşugul, invidia, minciuna şi vânzarea Stăpânului. În loc să primească prin împărtăşanie pe Domnul Hristos, l-a primit în sufletul lui pe diavolul, aşa cum zice Sf. Carte.
       Oricât de păcătos ar fi cineva, Dumnezeu îl primeşte dacă se hotărăşte să se lepede de păcate, căci Dumnezeu pentru păcătoşi a venit. Mare osândă va lua cine se împărtăşeşte şi se ţine mereu de păcatele cele mari. Aceştia  zice Dumnezeu  că-L răstignesc din nou pe Iisus Hristos. Unii cred că numai evreii sunt vinovaţi de răstignirea Domnului, dar mai vinovaţi sunt creştinii care se ţin de şirul păcatelor grele, că se vor osândi ca şi evreii. Sunt o mulţime de creştini care au căzut în rătăcire din cauza neştiinţei şi, mai ales, din cauza lipsei de credinţă şi de duhovnici iscusiţi, cu frică de Dumnezeu, călăuziţi cu adevărat de Duhul Sfânt, ca să tămăduiască şi să vindece sufletele cele bolnave.
       Unii duhovnici sunt foarte îngăduitori cu păcatele, mai ales cei care caută la faţa omului, nu la faţa Domnului, şi nu ţin seama de canoanele care opresc pe oricine ar fi el de la Sf. Împărtăşanie pe un anumit timp de săptămâni, luni sau ani, pentru anumite păcate grele. Ei nu fac deosebire între păcate şi le pun pe toate la un loc, uitând că şi păcatele sunt îndreptăţite, fiecare cu greutatea şi canonul lor. Aşa sunt: păcatele strigătoare la cer, împotriva Duhului Sfânt, păcate de moarte, păcate uşoare şi greşeli. Una e greşeala şi alta e păcatul.
       O mare deosebire se află între aceste feluri de păcate. De aceea, preotul este dator şi obligat ca un judecător din partea cerului să orânduiască fiecăruia păcatele lui cele de trebuinţă, ca să se poată mântui. Dar există o mare deosebire între preoţii duhovnici, ceea ce a derutat pe unii credincioşi, nemaiştiind ce să creadă. Astfel, unii aplică canoane cu toată asprimea lor, fără să ţină seama că Hristos Domnul  Împăratul slavei i-a dat şi cheia dezlegării şi chiar a graţierii pentru unele suflete care dovedesc pocăinţă, oprire de la păcate şi apropiere prin lacrimi şi fapte bune de Dumnezeu. Se mai ţine seama, apoi, şi de puţinul timp ce ne-a mai rămas, căci nu ştim ce aduce ziua de mâine pentru fiecare.
       Alţi duhovnici, dimpotrivă, au căzut într-o mare neorânduială şi rătăcire, căci s-au apucat să spovedească pe creştini în comun şi să-i îndemne să se împărtăşească cât mai des. Ei nu mai ţin seama de canoane şi au uitat sau, poate, nu au ştiut niciodată că dezlegarea de la spovedanie se face în baza canonului pe care i l-a dat creştinului ce s-a spovedit. În mod obligatoriu, trebuie să-i rânduiască un canon penitentului pe care l-a spovedit, după greutatea păcatelor pe care le-a auzit, mergând până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie, pentru păcatele cele mari şi grele.
       Noi trebuie să facem o deosebire între viaţa creştinilor din timpul nostru şi viaţa creştinilor din timpul apostolilor, fiindcă păcatele pe care le fac creştinii noştri de astăzi nu le făceau în vremea apostolilor nici păgânii. Iată, de ce trebuie spovedanie aparte şi amănunţită. Cei ce se spovedesc în comun nu se pot numi spovediţi, iar împărtăşania pe care o primesc nu este valabilă. Cel ce se spovedeşte trebuie să spună clar şi tare întâi păcatele cele mari şi grele, să nu le ocolească, legându-se de nişte mărunţişuri, aşa, ca preotul să nu mai ţină seama, ca să rânduiască canonul.
       Sunt unii creştini care caută duhovnici ca să nu-i oprească de la Împărtăşanie, în timp ce alţii nu spun păcatul aşa cum l-au făcut de teamă să nu fie opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mare greşeală fac aceştia, care se înşeală singuri. Alţii, mai ales, femeile ascund la spovedanie unele păcate mari, de moarte, de ruşine sau de teamă. Împărtăşindu-se cu nevrednicie, vin peste ele boli grele şi multe din ele cad pradă morţii, în chinuri îngrozitoare, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, "... că din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini mor.
       Să nu ni se pară lucru de glumă, pentru că chiar din cauza aceasta sunt atâtea şi atâtea boli nevindecabile; aceasta pentru că oamenii noştri nu primesc canon la spovedanie pentru păcatele mari sau ascund păcatele grele şi aşa se duc şi se împărtăşesc cu nevrednicie, fără canon şi spovedanie curată. Vedem o minune în faptul că Domnul pedepseşte în mânia Sa pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie, după cum tot o minune este şi atunci când cineva, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu vrednicie s-a însănătoşit şi s-a ridicat de pe patul durerilor şi al suferinţelor, unde zăcuse multă vreme. Iată, deci, minunea Sf. Împărtăşanii.
       Mai greu este, însă, de cei ce o viaţă întreagă n-au vrut să ştie de spovedanie şi de împărtăşanie, de preoţi şi de biserică şi tocmai pe patul morţii cheamă şi ei, în grabă, ca preotul să-i împărtăşească. Să se ştie clar şi să le spuneţi tuturor celor care amână mereu şi ajung în această situaţie că împărtăşania făcută în asemenea condiţii nu este garantată de nici un sfânt părinte, adică nu poate fi pentru mântuire, chiar dacă a apucat să se împărtăşească, aşa cum zic unii. De aceea, se zice că "cine va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma iar peste cine va cădea ea îl va spulbera.
        Noi, însă, ca să nu îngrămădim păcat peste păcat şi foc peste foc, să alegem viaţa cu Hristos, fraţi, creştini, mântuirea sufletului, căci Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă nu fără voia noastră. Fiecare este liber să-şi aleagă el ce vrea; aşa că, dacă amânaţi mereu sau dacă veţi mânca Trupul Domnului şi veţi bea Sângele Lui, dar în chip nevrednic, la fel veţi fi osândiţi şi tot acolo mergeţi. De ce să iubim noi păcatul? De ce să nu iubim noi pe Domnul Hristos şi poruncile Sale?
       Să ne apropiem de El cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva să ne apuce moartea nepregătiţi aşa cum i-a apucat pe mulţi. Să căutăm să ţinem seama de porunca lui Dumnezeu, care zice: "de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi, căci viaţă veşnică vor avea aceia care vor mânca Trupul şi Sângele Meu şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi.
       Ascultaţi acum câteva sfaturi pentru cei ce sunt nelămuriţi şi cum trebuie să se păzească fiecare ca să nu greşească şi să se poată împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În primul rând, trebuie să se ştie că preotul duhovnic este acela care trebuie să rânduiască fiecăruia după putere şi de la caz la caz canon, căci orice creştin are cazul lui deosebit. De aceea, trebuie ales şi preotul duhovnic, aşa cum se alege un doctor bun. Trebuie, mai întâi, o spovedanie bună, se înţelege, spuse toate păcatele fără ocolire şi să se ia un canon. Să se facă canonul şi să fie părăsite păcatele mari. De aceea, preotul trebuie să oprească de la împărtăşanie persoanele cu păcate mari, măcar un an de zile, ca să vadă dacă cel oprit s-a lăsat de păcate şi să aibă timp să-şi facă şi canonul. Persoanele care nu dovedesc pocăinţă şi nu se opresc de la păcatele mari în acest timp numai la moarte să se împărtăşească, pentru că au ştiut cât de greu este păcatul şi, totuşi, l-au făcut în continuare.
       Cei ce n-au ştiut, însă, cât de grele sunt păcatele acestea, să ia agheasmă mare în posturi şi de mai multe ori, apoi, după o aspră pocăinţă, să se apropie de împărtăşanie. Aceste păcate sunt atât de grele, încât nu se iartă aşa de uşor şi, dacă nu încetează, îi desparte Dumnezeu prin moarte. Fetele şi femeile tinere n-au voie să se împărtăşească în timpul rânduielii lunare, ci numai după ce s-au curăţit. De aceea, trebuie să aibă grijă să se pregătească mai înainte, ca să nu se lipsească de Sf. Taină, măcar de patru ori pe an, la cele patru posturi.
       Nu au voie să se împărtăşească mirenii fără spovedanie şi fără cel puţin trei zile de post şi înfrânare de la orice poftă lumească şi păcate. Nu au voie să se împărtăşească femeile cu capul descoperit, cele ce se dau cu farduri şi unsori murdare, care spurcă trupul, căci acele unsori sunt din grăsimi de animale necurate. Să nu se apropie de împărtăşanie cei ce ţin duşmănie pe cineva, cei ce nu postesc, cei necununaţi la biserică, precum şi cei ce trăiesc în păcatul concubinajului.
       Mai sunt, desigur, şi alte lucruri de lămurit, pe care preotul este dator să le facă cunoscut, dacă nu vrea să se osândească, iar creştinul să asculte, dacă vrea să nu meargă la iad şi dacă vrea să scape şi aici de suferinţele grele. Nimeni să nu se înşele şi să nu creadă că, făcând spovedanie şi împărtăşanie de formă, nu-i va păsa odată. Cu acestea să nu ne jucăm!

       Rugăciune

       Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, care eşti pâinea vieţii, Tu care eşti mana cea cerească, izvorul bunătăţilor, învredniceşte-ne şi pe noi să ne apropiem de Tine şi de Sfintele tale Taine totdeauna cu frică şi cu cutremur, cu pocăinţă adevărată şi cu toată pregătirea sufletească şi trupească, ca să fim cu Tine şi aici şi în vecii vecilor
 
Amin.

miercuri, 1 decembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII

Femeia gârbovă



Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! (Luca XIII, 12)


Fraţi creştini,


Dovezi că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu,găsim în cărţile proorocilor şi apoi în minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pe pământ.O mulţime de profeţi din neamul evreiesc a pregătit omenirea până la Domnul Hristos ca să fie crezută Evanghelia şi să-L cunoască lumea pe Iisus după minunile săvârşite de El.
Timp de 4000 de ani,neîncetat şi fără schimbare,au venit unul după altul,să prezică această persoană dumnezeiască.Un popor întreg L-a anunţat şi L-a mărturisit, chiar cu preţul vieţii.Toţi erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume.Şi iată că o dată cu apariţia Sa,a început să radieze bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci,căci oamenii se obişnuiseră să tremure în faţa cezarilor pământeşti şi a zeilor născociţi de ei.
Dar prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus s-a descoperit adevăratul Dumnezeu, adevărata bunătate şi umanitate, o mare iubire, nu numai faţă de cei perfecţi şi virtuoşi, ci şi faţă de cei păcătoşi. El a iubit şi a ajutat deopotrivă şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi pentru care venise să-i ridice. Prin multele minuni pe care le săvârşea Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci şi smeriţi. Ceilalţi deşi vedeau cu ochii lor toate minunile, deşi cunoşteau prorociile şi viaţa curată a lui Iisus, din pricina invidiei, închideau ochii şi stăteau împotrivă. Invidioşi, mândri şi îngâmfaţi erau orbi la toate minunile lui Iisus, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul Hristos se duce într-o sâmbătă la Sinagogă şi acolo învaţă poporul credinţa cea adevărată şi tainele mântuirii. Pe când vorbea poporului cuvintele vieţii veşnice, a văzut acolo o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă şi gârbovită de spate, de 18 ani. Cine putuse număra lacrimile şi suspinurile ei, nopţile cele nedormite, junghiurile şi toate durerile de zi şi noapte. Dar ea nu a deznădăjduit; mergea întotdeauna la biserică şi se ruga cu credinţă, să-i ajute Dumnezeu să se tămăduiască. Mulţi dintre toţi cei ce o întâlneau, o dispreţuiau şi o ocoleau, dar ea se obişnuise cu dispreţul oamenilor şi cu suferinţa de atâţia ani.
În această zi de sâmbătă o întâlneşte Iisus, o cheamă şi-i zice: "Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi-a întins mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi însănătoşindu-se, slăvea pe Dumnezeu. Domnul Hristos îi cunoscuse sufletul ei răbdător în boală, nădejdea şi aşteptarea ei cu credinţă şi mai ales Mântuitorul a văzut cum satana ţinea legată de 18 ani pe această fiică a lui Avraam. Biata femeie de atâta amar de ani, mergea încovoiată de spate ca şi cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozavă este suferinţa şi în câte feluri macină ea omenirea pe faţa pământului.
Medicina a căutat fel de fel de leacuri ca să curme durerea şi răul, din trupul omului, dar mai ales a căutat şi caută mereu să găsească rădăcina din care ies atâtea suferinţe în lume. S-au găsit desigur leacuri pentru multe boli şi s-a găsit şi izvorul de unde pleacă aceasta, dar şi sfaturile doctorilor sunt tot aşa de dispreţuite ca şi învăţătura Domnului Hristos, pe care o propovăduim noi.
Doctorii au spus, au scos chiar cărţi şi spun mereu cu gură de foc că alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor şi suferinţelor. De aici pleacă multe boli fără leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor şi stricarea sângelui şi de aici distrugerea copiilor, fiindcă din astfel de părinţi se nasc copii bolnavi. Dar cine ascultă pe medici şi cine caută să facă ce spun ei? Abia când se văd neputincioşi, iar boala i-a pus la pat, încep să mai rărească de a se îndopa cu astfel de otrăvuri. Merg la spitale, dar cum se ameliorează boala încep din nou acelaşi fel de viaţă, sau şi mai rău. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferinţei mai pe urmă, după Evanghelia şi învăţătura Mântuitorului Hristos propovăduită de Sfânta Biserică Ortodoxă, care a arătat cât de grozav este păcatul, viciile şi patimile şi cum distrug acestea atât sufletul cât şi trupul.
Păcatul este pricina a tot răul din lume. Toate suferinţele, lacrimile şi tulburările îşi au rădăcina în păcate. Cine nu ştie ce mare rău provoacă într-o familie un beţiv şi câte divorţuri se petrec din cauza acestui păcat al beţiei. De aici omul ajunge cu uşurinţă şi la celelalte: desfrânare, ucidere, despărţire de Dumnezeu. Sunt nenumărate feluri de suferinţe pe pământ din cauza acestor patimi urâte, din cauza cărora oamenii trăiesc într-un mare întuneric sufletesc şi trupesc.
Aşa îmi povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.
- Când m-am dus zice el am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de 12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.
Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.
Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.
- De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.
- Mi-au dat lacrimile de milă părinte răspunse ea mai mult pentru Lenuţa care poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.
- Cred că mai vin vecinele să te ajute?
- Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.
- Rude aveţi?
- Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.
- Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?
- Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!
- Aveţi ce vă trebuie?
- Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.
M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.
Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.
Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului. De la beţie pleacă, aşa cum am mai spus, toate, şi suferinţa se ţine lanţ ca şi la biata femeie care a oftat până şi-a distrus inima şi plămânii. Şi câte necazuri nu aduc în lume aceste patimi urâte pe care le condamnă nu numai religia şi Biserica, dar şi medicina şi doctorii. Din cauza beţiei auzim cum unul a dat foc la casă, sau a spart tot ce a găsit prin casă un altul şi-a bătut soţia şi copiii, sau a ajuns chiar la crimă. Câţi copii nu au fugit de acasă din cauza certurilor din familie şi a tatălui beţiv.
Iată gârbovie periculoasă, căci toţi aceştia sunt stăpâniţi de duhuri necurate şi sunt legaţi de satana ca şi femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi. Ei sunt înfăşuraţi în legături cu lanţuri de vrăjmaşul diavol; stau încovoiaţi de mulţimea patimilor şi nu pot privi în sus, ci privesc numai în jos la noroiul acestei lumi. Ei nu văd cerul şi nici nu vor să-l vadă. Pentru ei cerul este închis. Sunt gârboviţi, nu au simţul dragostei de aproapele şi nici milă de nimeni, caută numai gâlceavă şi să facă rău.
Oricând sunt gata să-şi îndeplinească numai aceste pofte animalice şi nu văd cum acestea le aduc sufletul şi trupul în starea cea mai dezastruoasă. Sunt nepăsători de strigătul neîntrerupt care vine dinspre ţărmul suferinţelor omeneşti. Îşi astupă urechile şi nu vor să audă cuvintele Izbăvitorului Iisus: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!. Dar nu aud şi nu văd albastrul cerului divin.
O, ce cer închis pentru ei şi ce capac de oţel pentru sicriul vieţii lor! De mii de ori mai tristă e viaţa lor, decât a femeii gârbove care credea şi aştepta. Ce înseamnă viaţa lor? Cu ce folos se scurg zilele vieţii acestor oameni? De ce mai răsare soarele pentru ei şi de ce mai rodeşte pământul atâtea bunătăţi?! Se mai pot numi oameni aceştia care-şi chinuie copiii cu beţia lor, care-şi chinuie soţiile cu desfrânările şi patimile lor? Se mai pot numi oameni cei căzuţi prin şanţuri, lângă care nu poţi sta câteva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului şi a murdăriei?! Iată de ce sfintele cărţi îi pun pe aceştia în rândul necuvântătoarelor, a animalelor neştiutoare.
Noi suntem datori să trăim pe pământ dar să avem fruntea sus şi ochii aţintiţi spre cerul albastru. Altfel ne asemănăm cu cârtiţele neputincioase şi cu râmătorii care scormonesc pământul fără de folos. Păcatul este pricina tuturor relelor şi a suferinţelor de pe faţa pământului. De aceea până când nu ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră, cu sinceritate, suntem căzuţi în blestemul dumnezeiesc, căci iată ce zice proorocul Maleahi: "Sunteţi blestemaţi; întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul!
Să luăm în serios cuvintele Domnului, căci ne păgubim pe noi singuri şi nu e pagubă mai mare ca aceasta ca să vezi la sfârşit că ţi-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc şi nu se dezlipesc de rugina păcatelor şi a plăcerilor lumeşti, căci va fi prea târziu când se vor scufunda ca Sodoma şi Gomora, în adâncul pământului cu toate păcatele lor.
Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre. Grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji şi truda cea mai de seamă să fie pentru mântuirea sufletului.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că atunci când a vindecat Domnul Hristos această femeie gârbovă, legată de satana de 18 ani, toată lumea se mira şi se bucura de fapta aceasta minunată a Mântuitorului şi de binele făcut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii şi ceilalţi farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!.
"Făţarnicilor a răspuns Domnul fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Vedeţi viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mântuitorul i-a mustrat pe toţi acei farisei făţarnici şi pe toţi zavistnicii, până la sfârşitul veacurilor, făcându-i să se ruşineze zicându-le, "făţarnicilor.Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire şi război în cer, s-a tulburat pacea fericită pe care o aveau îngerii între ei şi a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui.
Din cauza zavistiei diavoleşti au căzut strămoşii noştri şi au călcat porunca dumnezeiască, pentru care au fost izgoniţi din rai şi osândiţi să mănânce pâine în sudoarea feţei şi să nască copii în dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urât fratele pe frate şi l-a omorât, spurcând pământul cu sânge curat. Din cauza zavistiei diavoleşti s-a pornit prigoană împotriva lui Dumnezeu şi a fost răstignit Iisus pe cruce, fiind omorât în chinurile cele mai grele.
Zavistia este învăţătura neascultării, pricina morţii şi rădăcina tuturor răutăţilor. Demonul zavistiei îl face pe mai marele sinagogii să strige ca ieşit din minţi şi să găsească vină Mântuitorului, pentru că a făcut o minune, o faptă bună de alt fel, în zi de sărbătoare. Diavolul care stăpânea trupul femeii gârbove a intrat în acest fariseu care a început să facă zarvă şi să ţipe găsind vină pentru o faptă bună.
Ce rău făcuse Mântuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea să-şi ridice capul de gârbovită şi abia îşi ţinea sufletul pe buze. Tot poporul lăuda această faptă şi slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuieşte însă minunea şi cleveteşte pe Făcătorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care ţinuse legată pe femeie în gârbovenie timp de 18 ani, îl leagă acum pe mai marele sinagogii cu zavistia şi prin gura lui cleveteşte minunea lui Dumnezeu.
Iată fraţi creştini, ce păcat otrăvitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei făţarnici întâlnim şi astăzi foarte des. Unii sunt pizmaşi pe noi şi caută să ne oprească prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca să nu venim la sfânta biserică şi să ne tămăduim. Alţi farisei făţarnici sunt sectanţii care ca şi cei de demult învaţă lumea să ţină ca sărbătoare sâmbăta şi nu sfânta duminică cum trebuie să o ţinem noi creştinii ortodocşi, pentru că este ziua răscumpărării noastre prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi tot aşa o mulţime de farisei făţarnici, stăpâniţi de duhul cel necurat al invidiei, se luptă pe toate căile să împiedice pe drept credincioşii creştini ca să urmeze calea adevărului, a bisericii şi a sfinţeniei. Aşa cum rugina roade fierul, tot aşa şi zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticăloşi. Cea mai puternică otravă se află în gura acestei fiare blestemate care este invidia.
Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot înţelege! Ce casă nefericită este aceea unde nu se mai termină cearta din cauza zavistiei şi a dezbinării dintre fraţi! Ce inimă îndurerată trebuie să aibă o mamă, când copiii ei trăiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl ceresc, faţă de maica noastră Biserica şi de sufletul lor, acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură. Toţi acei creştini care au păcatul acesta al invidiei să ştie că poate să aibă toate faptele bune, tot în iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, împreună cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos, tot din păcatul zavistiei şi al invidiei.
Păcatul acesta al invidiei, să ştiţi, că nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, iertare şi smerenie, pentru că numai de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate şi anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui şi necazul pentru binele aproapelui.
Pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrurile acestea, ascultaţi o istorioară cu mult tâlc.
Un gospodar avea o ţarină foarte întinsă, dar toată era o baltă de apă şi nu rodea mai nimic. I-a venit atunci în gând să o sece. Astfel a început să scoată apa cu găleata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnică, căci în curând apa a venit la loc. Atunci un om priceput şi înţelept l-a sfătuit:
- Ca să scapi de apa de pe locul tău, mai întâi seacă izvoarele. El a făcut aşa, iar după ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură şi a devenit un pământ foarte bun, căci toată sămânţa pe care a semănat-o a rodit însutit.
Aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti. Dacă vrei să seci mlaştina vieţii tale, frate creştine, dacă vrei să dai vieţii tale un duh nou ca să poţi face numai roade bune spre viaţa de veci, trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale, hulele, şi băutura, glumele cele deşarte, tutunul şi defăimările, invidia şi desfrânarea, poftele cele dobitoceşti şi plăcerile cele lumeşti. Acestea sunt izvorul răutăţilor şi acestea trebuie secate cu desăvârşire, dar astăzi nu mâine, căci mâine poate fi prea târziu şi nu vei mai putea face poate nimic cu mâinile, cu picioarele şi cu gura ta, care se vor închide şi se vor lega pe veci.
Să ne gândim mai adânc la acestea, că ne vine rândul şi nouă când se va sparge bâlciul vieţii acesteia trecătoare şi va trebui să ne arunce cineva şi pe noi într-o groapă adâncă. Să răscumpărăm timpul pierdut până nu e prea târziu. Aşa au făcut şi aşa fac şi astăzi adevăraţii creştini, care au temelie sănătoasă. Creştinii înţelepţi se hrănesc în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfânta biserică duminicile şi sărbătorile, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturi şi chiar mai des, fiindcă ştiu că ce fac astăzi e bun făcut, mâine nu se ştie dacă se mai poate face ceva.
Aşa se spune în Pateric, că un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!Ei i-au zis lui: "Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nici o mângâiere şi nici o nădejde de mântuire. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.
Să alergăm cu mic cu mare, învăţaţi şi neînvăţaţi, tineri şi bătrâni, să-L iubim pe Iisus, să-L ascultăm şi să împlinim sfintele Lui porunci, căci acestea au darul şi puterea să ne facă fericiţi, să ne izbăvească de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti şi să ne asigure în viaţa de veci.
Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu eşti Cel ce ne iubeşti, Tu simţi milă de cei ce suferim; Tu singur ştii ce mare nevoie avem de Tine în această lume. Nici unul dintre nenumăraţii oameni din viaţă sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da nouă nevoiţilor şi căzuţilor în cumplita mizerie a sufletului şi a trupului, binele cel mântuitor.
Iisuse, toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu. Cei ce nu ştiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită.
Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine.


Rugăciune
Deci să ridicăm ochii noştri spre Împăratul Slavei, spre Stăpânul vieţii şi al morţii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul şi Milostivul Iisus şi plini de credinţă să-L rugăm să ne dezlege şi pe noi de gârbovia sufletului nostru, ca şi pe femeia din Evanghelia de astăzi. Să aprindă şi în noi focul dragostei dumnezeieşti, spre a-L iubi mai mult şi a împlini cât mai bine sfintele Sale porunci, ca să fim şi noi ai Lui, în vecii vecilor. Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...