BannerFans.com

Se afișează postările cu eticheta Fiul lui Dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Fiul lui Dumnezeu. Afișați toate postările

marți, 11 septembrie 2012


PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

... şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat... (Simbolul credinţei  Crezul)

                                                                                    Fraţi creştini,

       Astăzi se arată şi se înalţă semnul cinstitei şi sfintei Cruci, taina cea ascunsă de toate seminţiile pământului, dar care s-a arătat spre mântuirea noastră, căci noi creştinii, prin semnul sfintei Cruci ne aducem mereu aminte de binele ce ne-a făcut Dumnezeu şi de mila pe care a avut-o El pentru noi păcătoşii. De aceea, prăznuim cu bucurie înălţarea sfintei Cruci şi ne închinăm cu frică şi cu veselie sufletească, sărutând-o.
       Astăzi este bucurie în cer şi pe pământ; astăzi se veselesc îngerii şi prăznuiesc oamenii credincioşi luminata şi sfânta Cruce a lui Hristos. Prin această sfântă Cruce s-a risipit împărăţia diavolului, blestemul s-a călcat, moartea s-a omorât, iadul s-a golit, morţii au înviat şi cerul s-a deschis.
       Astăzi sfânta Biserică ortodoxă închipuie raiul, fiindcă aşa cum a fost în rai pomul cel de viaţă făcător care a omorât pe Adam pentru greşelile lui, aşa este sfânta Biserică  raiul cel vremelnic al creştinilor  care are cinstita Cruce, lemnul vieţii care a înviat pe Adam prin moartea Domnului Hristos. Pentru aceasta se înalţă sfânta Cruce ca să ne facă să cunoaştem că ea este începătura învierii a toată firea omenească din păcatul lui Adam şi că toţi cei ce cred în Domnul Hristos care s-a răstignit pe ea vor fi mântuiţi de păcatele lor.
       Iată de ce astăzi ne veselim şi ne bucurăm, dat totodată trebuie să suspinăm din inimă şi să vărsăm lacrimi fierbinţi aducându-ne aminte de chinurile şi moartea cea amară a Domnului Iisus, aducându-ne aminte şi văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti Crucea pe care a purtat-o pe umerii Săi mergând la răstignire ca un miel spre junghiere.
       Nici un copil nu se bucură când vede înaintea ochilor lui pe tatăl său mort, mai ales când ştie că el este vinovat de moartea tatălui său. Desigur, că tocmai atunci i se cade să plângă cu amar, căci pentru greşeala lui a trebuit să moară părintele său drag. Aşa şi noi, să plângem cu lacrimi amare, fiindcă pentru păcatele noastre a murit Făcătorul nostru de bine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această sfântă Cruce a fost închipuită de la începutul lumii şi proorocită de toţi profeţii.
       Să ascultăm acum pe scurt însemnătatea praznicului sfintei Cruci şi cum s-a stabilit de sfinţii părinţi această sărbătoare importantă.
       Necredincioşii şi zavistnicii evrei nu ştiau cum să ascundă învierea Domnului. Ei s-au sfătuit mai întâi să pecetluiască mormântul ca nu cumva să învieze Domnul Hristos. S-au dus repede la Pilat şi i-au spus: "Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a zis că după trei zile va învia. Porunceşte să fie păzit mormântul".
       Pilat a trimis ostaşi pentru pază, care au pecetluit mormântul cum au ştiut mai bine. Duminică dimineaţa, pe când ostaşii străjuiau, Arhanghelul Mihail s-a coborât ca să-L primească pe Domnul Slavei cu smerenie. Ostaşii au adormit şi au amorţit, neputând privi lumina orbitoare de la Marele Luminător al lumii, Iisus, dar au simţit puterea şi învierea Lui şi au spus cu gură de foc că Iisus a înviat cu adevărat.
       Vestea învierii a mers ca fulgerul, pe de o parte de la ostaşi, iar pe de altă parte de la femeile mironosiţe, în frunte cu Maria Magdalena, care au vestit ucenicilor că Iisus a înviat. Lumina învierii lui Iisus străbătea pretutindeni ca fulgerul iar căpeteniile evreieşti turbau de supărare. Neavând ce să mai facă, s-au sfătuit să cheme pe ostaşi şi, dându-le bani, i-au rugat să spună la lume că L-au furat ucenicii Lui pe când dormeau ei.
       Unii din ostaşi au făcut întocmai cum li s-a cerut şi, de aceea, între evrei merge vorba şi astăzi că Iisus nu a înviat, ci L-au furat ucenicii. Alţi ostaşi însă, în frunte cu Longhin sutaşul, care a fost de faţă, n-au primit bani, ci au spus adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Acest Longhin a spus răspicat: "Cu adevărat, Hristos a înviat!" A susţinut cu tărie acest lucru până a murit martir chinuit de păgâni.
       Trecând timp de la învierea Domnului iar ucenicii, având contact direct cu Iisus cel înviat, făceau şi ei multe minuni în numele Lui. Astfel vindecau orbi şi ologi, tămăduiau orice boală şi înviau chiar şi morţii. Evreii necredincioşi scrâşneau cu dinţii de mânie şi-i închideau pe ucenici în temniţele lor, bătându-i şi ameninţându-i cu moartea. Ei s-au sfătuit apoi să ascundă locul unde a fost răstignit şi îngropat Domnul Iisus ca oamenii să nu mai ştie nimic şi să uite.
       Evreii socoteau că, dacă oamenii vor vedea mereu Crucea, groapa şi Golgota, nu-L vor uita pe Iisus, ci-şi vor aminti mereu de învăţăturile Lui, de minunile Lui şi vor crede şi mai mult Dumnezeierea Lui. Iată răutatea, iată vrăjmăşie drăcească, fiindcă tot iadul se răsculase împotriva lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
       Aţi auzit cum au zis: "înşelătorul acela". O, Doamne, cum de nu s-a despicat pământul ca să-i înghită atunci când L-au făcut pe Dumnezeu înşelător. Dar Dumnezeu le rabdă şi aşteaptă şi lasă toate ca să se lămurească lumea. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit. Cei cu capul aiurit vor crede minciuni.
       Dumnezeu i-a lăsat însă să-şi îndeplinească sfatul lor cel rău, fiindcă trebuia să se împlinească cele spuse de Domnul Hristos despre oraşul Ierusalim, că va fi ars cu foc şi va fi pustiit, iar locuitorii tăiaţi şi omorâţi şi duşi robi peste tot pământul. Pentru îndrăzneala pe care au avut-o aspra Domnului Hristos au plătit şi plătesc şi astăzi, căci de atunci au pierdut patria şi împărăţia cerească şi au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului.
       Evreii au îngropat Crucea Domnului, au îngropat piroanele Lui, au astupat toate locurile de pe Golgota, precum şi mormântul unde a fost îngropat Domnul. Acestea toate au rămas ascunse până în anul 327 în zilele marelui împărat Constantin, cel dintâi împărat creştin.
       Acest împărat a primit credinţa şi religia cea adevărată în Iisus Hristos printr-o minune dumnezeiască. El trebuia să intre în război cu Maxentie, împăratul Romei, care avea o mulţime de ostaşi bine înarmaţi, iar Constantin avea mult mai puţini şi, de aceea, era întristat. Dar, într-o zi i se arată pe cer chipul sfintei Cruci strălucind mai mult decât soarele pe care erau scrise aceste cuvinte: "Cu acest semn vei birui!"
       Văzând acest semn, împăratul Constantin a primit curaj şi poruncit să se facă cruci şi să fie puse pe steaguri. A plecat astfel la război pe care l-a câştigat cu puţina lui oaste şi, după ce a luat împărăţia Romei, s-a botezat în numele Sfintei Treimi şi a trimis apoi pe maica sa, Elena, la Ierusalim ca să caute Sfânta Cruce. Era în anul 327.
       Împărăteasa Elena a fost întâmpinată de patriarhul Macarie şi, cu toţii, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu ca să li se descopere locul de pe Golgota, unde a fost răstignit Domnul Hristos. În urma rugăciunilor înălţate au aflat trei cruci, precum şi piroanele cu care Domnul fusese ţintuit. Mare bucurie a avut fericita Elena aflând cinstita Cruce.
       Tot atunci s-a făcut şi o mare minune, căci murise de curând o fată de neam mare iar patriarhul Macarie a atins de trupul neînsufleţit, pe rând, cele trei crucişi atunci când a fost atinsă de crucea pe care fusese răstignit Iisus, fata a înviat şi, mulţumind lui Dumnezeu, a început să propovăduiască cu glas mare puterea sfintei Cruci. Răspândindu-se vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-a strâns îndată mulţime mare de popor care dorea să vadă cinstita Cruce. Dar, pentru că nu ajungeau cu toţii s-o poată vedea, patriarhul Macarie s-a suit pe un amvon şi, ridicând cinstita Cruce, toată mulţimea, văzând-o, a strigat cu glas mare: "Doamne, miluieşte-ne!"
       De atunci şi până în zilele noastre se prăznuieşte această sărbătoare  Înălţarea Sfintei Cruci  căci în această zi sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor spre bucuria a toată lumea creştină şi spre lauda şi cinstea Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea sunt, pe scurt, cele legate de praznicul de astăzi şi bucurie mare a cuprins de atunci tot neamul creştinesc care s-a închinat şi a sărutat cinstita Cruce.
       Dar, pentru că Sf. Evanghelie de astăzi ne-a amintit despre suferinţele lui Iisus, despre judecata nedreaptă a lui Pilat, despre Crucea şi răstignirea Lui, care ne-au răscolit sufletul, să pornim şi noi pe urmele paşilor Lui, pe drumul calvarului. Veniţi să vedeţi în ce stare jalnică au adus pe Dumnezeu mâinile nelegiuite şi spurcate ale omului. Când mă uit la cel răstignit pe Cruce, mă gândesc şi la cel ce L-au răstignit. În moartea lui Dumnezeu săvârşită cu nedreptate, descopăr pe ucigaşul de om. Cauza patimilor şi morţii lui este însuşi omul, creatura mâinilor Lui, acela care a fost înzestrat cu frumuseţe, împodobit cu nemurire sufletească şi îndulcit cu atâtea bunătăţi de sus.
       Motivul lacrimilor noastre acesta trebuie să fie, iubiţi creştini, pentru că noi L-am răstignit şi omorât pe Dumnezeu nostru, să plângem, mai ales, că altcineva n-a pătimit pe lume mai mult decât a pătimit El. Trebuie să plângem şi pentru patima Lui şi pentru firea noastră veşnic nemulţumită. Veniţi, dar, să ne suim pe muntele Domnului, pe vârful Golgotei şi să observăm priveliştea cea înfricoşată, să privim întunericul ce acoperă faţa pământului.
       Lemnul cel cinstit să ne arate calea. Vino în faţa noastră, fericite lemn al Domnului, tu care ai fost stropit cu sângele cel dătător de viaţă al lui Hristos. Sfântă Cruce, tu eşti masa pe care s-a plătit răscumpărarea omenească! Sfântă Cruce, tu eşti scaunul prea cinstit pe care a şezut noul Împărat al lui Israel! Sfântă Cruce, tu eşti scara cerului care ne sui la rai! Sfântă Cruce, tu eşti stâlpul de lumină care povăţuieşti poporul creştinesc la dumnezeiasca făgăduinţă, la patria cerească! Sfântă Cruce, a Bisercii noastre, întărirea şi lauda noastră, tu eşti pricina mântuirii noastre!
       Fraţi creştini, judecătorii lui Hristos sunt doi arhierei: Anna şi Caiafa. Când Domnul Hristos răspunde la întrebări, Anna porunceşte să fie lovit ca să tacă, iar dacă nu vorbeşte, Caiafa se mânie şi-L jură să vorbească. Ce trebuie să facă? Dacă vorbeşte, este condamnat, dacă tace, e socotit nebun.
       O, arhiereule fără dar, de ce te juri, de ce cauţi mărturii mincinoase, pentru ce te tulburi ca să afli cine este Iisus? În curte este un ucenic al Lui, întreabă-l şi acela va spune adevărul. Unde eşti, Petre? Vino de mărturiseşte tu. "Nu cunosc pe omul acesta!"
       Cum, Petre, tu nu mai cunoşti pe Dumnezeul tău, pe învăţătorul al cărui ucenic eşti de pste trei ani, nu mai cunoşti pe Acela care te-a făcut din pescar căpetenia apostolilor? Nu cunoşti pe Acela care ţi-a spălat picioarele? Nu este El, Petre, despre care tu ai zis că este Fiul lui Dumnezeu? Nu este Acesta despre care ai spus, cu câteva zile mai înainte, că mai bine preferi să mori decât să te desparţi de El?
       O, Petre, Petre, te juri în faţa unei slujnice că nu-L cunoşti pe omul acesta. Nu vezi cum te mustră însuşi Pilat, cel care-L arată în faţa poporului şi care spune: "Nu găsesc în El nici o vină!" Ah, Iisuse al meu, de ce spune Petru că nu te mai cunoaşte? Poate să aibă dreptate, fiindcă eşti de nerecunoscut, pentru că Ţi-ai pierdut chipul şi frumuseţea feţei, aşa de mult au desfigurat-o palmele, scuipările şi rănile sângerânde.
       Cum să te mai cunoască din atâtea răni groaznice şi atâtea semne pe trupul şi faţa Ta? Iată un lucru nemaipomenit: Pilat spune cu gura lui, poporului, că nu se găseşte în Tine nici o vină. Dar cununa de spini pentru ce Ţi-au pus-o, dacă nu-Ţi găsesc nici o vină? Vai! Patimă, cu adevărat, batjocură peste firea omenească! De aceea, ziceai în grădina Ghetsimani: "Întristat este sufletul Meu până la moarte". Unde eşti, Petre? Dar Petru s-a pocăit, îi pare rău şi ochii lui sunt acum două izvoare de lacrimi amare.
       Sfântă Marie, mamă amărâtă, mai cunoşti pe dulcele tău Fiu? De unde să mai vadă de atâta îmbulzeală!? Să-L vezi Tu, Părinte ceresc, vezi pe Fiul Tău, pe care L-ai născut mai înainte de luceafăr. Dar, în vremea aceasta, şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său.
       La vremea aceasta, apostolii şi ucenicii L-au lăsat şi au fugit. Acum Iisus este omul care nu mai are pe nimeni ca să i se facă milă de El. O, soare, înfricoşează-te! Iar voi, ceruri, suspinaţi! Din toată această mulţime de popor nu se găseşte nimeni căruia să-i fie milă de El. Toţi doresc sângele Lui şi toţi strigă: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" Cum să nu zici, Iisuse: "Întristat este sufletul Meu până la moarte"?! Mielul lui Dumnezeu, linişteşte-Te puţin, pentru că Pilat mai încearcă o dată să te scape de la moarte.
       La evrei erau un obicei ca de Paşti să fie slobozit un condamnat la moarte pe care îl cerea poporul. Era atunci un tâlhar vestit  Baraba  pe care poporul, îndemnat de căpeteniile preoţilor, a cerut să fie eliberat, iar Iisus să fie răstignit. Pilat stă pe gânduri şi nu ştie ce să facă.
       O, Pilate, tu eliberezi pe Baraba, dar acesta este un tâlhar, un hoţ, care a băgat spaima în toată Iudeea. Vei hotărî răstignirea lui Hristos? Pilat întreabă iarăşi pe Iisus: "Ce ai făcut, pentru că, iată, neamul Tău Te-au adus aici la mine?" O, Pilate, de ce întrebi ce-a făcut? Deşi tu eşti străin în Ierusalim, nu eşti însă străin de multe minuni pe care le-a făcut.
       Întreabă pe toţi cei ce s-au folosit de mila şi ajutorul lui Iisus Dumnezeu. Întreabă popoarele care s-au săturat de pâine; întreabă pe samarineanca cea desfrânată întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte draci; întreabă pe Zaheu cel lacom, pe Lazăr cel mort de patru zile şi apoi înviat; întreabă, Pilate, pe fiica lui Iair şi chiar pe femeia ta, Claudia, care a fost de faţă când Iisus a înviat-o şi a dat-o părinţilor ei. Întreabă pruncii Ierusalimului, Pilate!
       Ce a făcut? Dar ce n-a făcut, o, Pilate?! Dacă ai avea minte să înţelegi teologia cea înaltă, eu ţi-aş spune că acesta este Cuvântul cel mai înainte de veci care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele, soarele şi luna, stelele şi lumina, păsările, animalele şi toate câte se văd şi nu se văd. Un singur lucru, însă, n-a făcut. Fiul lui Dumnezeu n-a făcut păcatul şi, să ştii, Pilate, că de un singur lucru nu ştie. Nu ştie de frică. El este Dumnezeu adevărat şi, într-o clipă, poate să vă piardă şi să vă nimicească pe toţi.
       Pilat nu mai răspunde. Îi întoarce spatele, pentru că un cuvânt al arhiereilor i-a astupat gura şi urechile. Iată, acest cuvânt strigat de tot poporul: "De vei elibera pe Iisus, nu eşti prieten al cezarului". Astfel, judecătorul Pilat, ca să nu-şi piardă scaunul şi postul lui, avantajele lui, nu mai vede adevărul, poate să piardă toată lumea. El îl osândeşte la moarte pe Iisus şi dă sentinţa cerută de iudei, zicând:
       "Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul roman, în sala înalţilor prinţi, condamn cu pedeapsă de moarte pe Cruce, pe numitul de popor  Iisus Nazarineanul  un răzvrătitor şi un răsculător contra legilor Tiberiu, care este rege şi împărat al romanilor. Ordon şi hotărăesc soarta lui prin răstignire pe Cruce, dimpreună cu alţi doi, după obiceiul celor condamnaţi. Însărcinez pe primul meu căpitan, Comuto Corneliu, ca să-L ţină legat în public, prin raionul Ierusalimului, apoi, bătându-L şi îmbrăvându-L cu o mantie roşie, să-L încoroneze cu o coroană de spini pe cap. Să fie obligat a-şi duce Crucea pe umeri spre a servi de exemplu pentru toţi tâlharii şi împreună cu El să fie răstigniţi şi alţi doi tâlhari în locul numit al Căpăţânii  Golgota.
       Acela care va fi răstignit, să fie lăsat pe Cruce pentru sfidarea publicului, iar deasupra Crucii să fie scris în evreieşte, greceşte şi latineşte: Iisus Nazarineanul, regele iudeilor. Ordon ca toţi subalternii mei să îndeplinească în grabă această datorie a lor şi să execute întocmai cum am hotărât eu, infailibilul, după legile romanilor. Ierusalim, 23 martie, 5508, de la creaţie"
       Astfel s-a săvârşit asasinarea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cine poate spune cu de-amănuntul, cu câtă sete au sfârşit trupul cel sfânt şi curat al celui mai drept fiu al poporului iudeu după trup? Bătăile cu biciul noduros cu plumb la vârf, apoi coroana de spini pe care I-au îndesat-o pe cap cu loviri pătrunde adânc să rupă carnea, iar sângele să curgă peste ochi şi peste faţă.
       Tot trupul Domnului era o carne vie şi o masă roşie de sânge. Călăii L-au acoperit cu o mantie, care s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie. Aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de psini căută peste ochi,, cu părul încurcat de palmele şi loviturile primite, hulit şi insultat, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-şi pună Crucea pe care să şi-o ducă singur în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota, cale de un ceas.
       Acolo sus pe Golgota a suferit piroane reci şi ruginite şi alte multe suferinţe grele pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Dar, din durerile pe care Le-a suferit, cea mai grea era aceea că Domnul Hristos, ca Dumnezeu adevărat, vedea de pe Cruce, de acolo de sus, că pentru muţi suferă în zadar, fiindcă mulţi se vor ţine, mai departe, tot de păcate; nu se vor trezi la o viaţă bună, nouă nu se vor face mai buni, mai blânzi, mai iertători, mai răbdători. Pe mulţi îi vor apuca moartea nepregătiţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, împietriţi şi înrăiţi, cu păcate mari de moarte. Pentru aceştia în zadar s-a răstignit Hristos, căci iadul îi mănâncă pe toţi. Vai nouă, dacă nu ne trezim în clipele acestea, dacă nu punem început bun vieţii noastre.
       Mulţimea războaielor care au bântuit pământul au făcut ca lemnul Crucii să fie împărţit şi răspândit în mai multe locuri. Aşa se găseşte o parte la Ierusalim, o parte prin Grecia, într-o capelă din Paris, capelă care are vârful cupolei ascuţit ca un spin şi unde se află şi coroana de spini pe care a purtat-o Domnul Hristos în acele zile grele. La Roma se păstrează unul din piroanele răstignirii şi tot acolo se află scara din palatul lui Pilat pe care a căzut Mântuitorul şi şi-a zdrobit picioarele şi mâinile, atunci când plin de sânge a fost îmbrâncit afară.
       Tot la Roma se află o tăbliţă de lemn de cedru pe care au fost scrise în trei limbi cuvintele: "Iisus Nazarineanul regele iudeilor". La Roma se mai află o zăbală făcută pentru calul împăratului Constantin, de mama sa Elena dintr-un piron găsit pe Golgota, ca fiul său să fie apărat în războaie. La Torino există giulgiul sfânt, pânza în care s-a imprimat întreaga Lui figură. De asemenea, la o biserică, lângă Paris, se află mantia plină de sânge şi haina lui Iisus. Acest lucru înfricoşător îl descoperă chia rşi ştiinţa înaintată a veacului al XX-lea în urma cercetărilor făcute.
       După aproape 2000 de ani de la răstignirea Domnului s-au fotografiat şi împrăştiat în lumea întreagă chipul Domnului de pe giulgiu, ca să afle toţi şi să cunoască pe Cel ce s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Aşa au fost descoperite cu câţiva ani în urmă în arhivele cezarilor, nişte scrisori din vremea Mântuitorului. Iată atâtea şi atâtea dovezi.
       Să ne cercetăm, deci, fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem cât suntem noi de recunoscători faţă de Mântuitorul nostru, care a pătimit atât de mult pentru mântuirea noastră ca să ne scape din robia păcatelor, a diavolului şi a iadului. Dacă până acum nu am cunoscut ce a făcut El pentru noi, să începem de astăzi înainte o viaţă mai plăcută Lui, să cunoaştem şi să-I mulţumim pentru jertfa dragostei Lui, faţă de noi păcătoşii, căci pentru noi a murit.
       Istoria parcă se repetă cu fiecare generaţie. Acelaşi Iisus şi astăzi este prins, lovit şi bătut. În faţa noastră stă legat şi scuipat. Să recunoaştem jertfa Lui, osteneala Lui, căci fără plată ne mântuieşte, fără să-I dăm ceva, pentru că nu avem ce să-I dăm. Tot pământul şi cerul sunt ale Lui. El un singur lucru ne cere  sufletul  care este nemuritor. Pentru acest suflet a făcut acea jertfă, a venit să ne înveţe, să ne arate calea şi pentru acest suflet şi astăzi ne vorbeşte, căci cele ce vă spun nu sunt cuvintele mele, ci ale Lui. El este Mântuitorul, El este Izbăvitorul.
       Să-L cunoaştem, să-L credem, să-L ascultăm şi să facem ceea ce ne spune. Alt mântuitor nu va veni. Tot El va veni pe norii cerului să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Să lăsăm răutatea, să lăsăm păcatele, să ne stăpânim gurile, să vorbim mai puţin cu lumea şi să vorbi mai mult cu Dumnezeu în rugăciune ca să fim scutiţi de rele şi să nu ne pierdem sufletul.
       Să lăsăm iscodirile, care fac mare rău sufletului. Cei care sunt iscoditori se aseamănă cu iscoadele care veneau la Mântuitorul să-L ispitească, să-L prindă cu ceva, ca să aibă de ce să-L judece. Cu aceia se vor chinui toţi iscoditorii şi iscoadele care seamănă zâzanie şi discordie.
       Rugăciune
       O, Răstignitule Iisuse, o, dragoste fără margini, care pentru mântuirea noastră ai suferit atât de mult! Coboară-Te de pe Cruce şi, cu ranele Tale, tămăduieşte rănile pe care ni le-au lăsat păcatele noastre şi împărăţeşte Tu cu Crucea Ta cea sfântă în sufletele noastre, ca să fim ai Tăi sfinţiţi, curaţi şi luminaţi. Iar tu, Piate, să dai jos tăbliţa pe care ai scris: "Iisus Nazarineanul, regele iudeilor" şi să scrii aşa:"Iisus Hristos, Împăratul creştinilor"
 
Amin.

miercuri, 22 iunie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII

Alegerea apostolilor

Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei IV, 19).

Fraţi creştini,

Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător".
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.

Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor.

Amin.

vineri, 10 iunie 2011

PREDICA LA PRAZNICUL SFINTEI TREIMI


PREDICA LA PRAZNICUL SFINTEI TREIMI

Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că mare este îndurarea lui faţă de noi. Binecuvântată să fie Sfânta Treime. Aceasta este tema care răsună în liturgia de astăzi. Dar misterul Sfintei Treimi îl întâlnim în toate sărbătorile anului liturgic, în toate întâlnirile euharistice duminicale. Astăzi însă, Biserica subliniază într-un mod cu totul deosebit acest mister al unităţii lui Dumnezeu în trei persoane, mister care constituie fundamentul vieţii noastre creştine.Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm în faţa unui mister, că ne aflăm în faţa celui mai mare şi de nepătruns mister al credinţei noastre: misterul Sfintei Treimi, a unicului Dumnezeu în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cum pot trei să fie unul? Sfântul Bernard, cu privire la acest mister, a spus: “A încerca să pătrunzi cu mintea acest mister înseamnă temeritate, a-l cunoaşte înseamnă viaţă, înseamnă viaţă veşnică”. Dumnezeu Tatăl, datorită bunătăţii sale, datorită iubirii sale nemărginite, îl caută pe om tocmai atunci când omul fuge de el, când se îndepărtează de prezenţa sa, de intimitatea sa. Acest Dumnezeu-iubire, cum îl defineşte sfântul Ioan evanghelistul, îl cheamă pe Moise să urce pe munte. De ce pe munte? Pentru că muntele este unul din locurile cele mai liniştite, este un loc lipsit de zgomot, un loc unde se poate medita. Muntele este locul propice de a te întâlni cu Dumnezeu: “Moise s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul” (Ex 34,4b). Dar, cum am amintit mai sus, sunt şi alte locuri unde putem să ne întâlnim şi să vorbim cu Dumnezeu, sunt şi alte modalităţi şi anume: putem să ne retragem în tăcerea, ascultarea şi meditarea cuvântului său.Moise, aşadar, urcă pe munte, pătruns de un Dumnezeu “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ex 34,6), un Dumnezeu care dă omului abătut de la calea cea dreaptă, decăzut şi dezorientat, Legea sa, adică un indicator care să-l îndrume spre bine. Dumnezeu cel sever, drept, care pedepseşte omul pentru păcatele sale, lasă aici locul unui Dumnezeu blând şi bun, care intervine, înainte de toate, pentru a ajuta şi a salva.Unui Dumnezeu atât de blând şi bun, omul câteodată îi întoarce spatele. Dar Dumnezeu chiar şi în faţa refuzului legii sale din partea omului nu cedează, nu-l abandonează pe om, şi-l trimite pe Fiul său căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Aşadar Dumnezeu îl trimite pe Fiul său în lume pentru ca “lumea să fie salvată prin el” (In 3,17). Sfântul Augustin a spus: “Dacă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit în lume, oamenii ar fi fost pierduţi” (Confesiuni).Faţă de Iisus Hristos, omul ca individ şi omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferenţă. Alegerea nu se poate face decât între a fi cu el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osânda fiecăruia. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi de condamnarea celor care nu cred în Iisus Hristos, a acelora care nu acceptă ajutorul său (cf. In 3,18). Cum poate fi posibil aşa ceva la un Dumnezeu care se declarase în prima lectură bun şi milostiv? (cf. Ex 34,6). Dar în realitate nu Dumnezeu ne condamnă, ci noi singuri ne condamnăm prin refuzarea unităţii cu hristos, când nu ne interesează voinţa sa şi facem totul conform voinţei noastre. Ne condamnăm singuri atunci când crucea sa devine o imagine palidă şi plină de praf, în loc să fie semn şi chemare pe drumul cel drept, pe drumul schimbării. Crucea lui Hristos trebuie să fie pentru noi semn al iubirii lui Dumnezeu şi izvor de har. Dar, refuzând crucea, refuzându-l pe Hristos, e ca şi cum am refuza să credem în soare pentru că nu putem să-l privim şi să ni-l explicăm. Hristos este soarele, este lumina lumii, este mântuirea omului. Cine îl recunoaşte pe Hristos ca soarele vieţii sale, nu are nevoie de idolii zilelor noastre: beţia, desfrâul; nu mai trebuie să caute liniştea sa, nu mai trebuie să înlăture temerile sale, pentru că viaţa sa este iluminată, este clară, şi în dificultăţile din ea se întrevede speranţa. Căci aşa cum un singur soare iluminează lumea, la fel lumina lui Hristos inundă pe toţi aceia care cred în el. De aceea, sfântul Paul afirmă în a doua lectură de astăzi: “Fraţilor preaiubiţi, bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, încurajaţi-vă unii pe alţii, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2Cor 13,11). Cu cât mai mult creştinii se scufundă în Hristos, cu atât mai mult sunt uniţi cu el, formând un singur trup, al cărui cap este Hristos şi în care Spiritul său, Duhul Sfânt, care este comuniune cu Tatăl, devine principiul însufleţitor. În acest trup, toţi oamenii, datorită însufleţirii Duhului Sfânt, devin unul.Dumnezeu Fiul, prin moartea sa pe cruce, ne-a dobândit toate harurile, care ne sunt împărţite de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască. De la Duhul Sfânt primim ajutorul de a ne întoarce la Dumnezeu. De la Duhul Sfânt primim harul de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne dă harul sfinţitor pe care îl primim la botez. Dumnezeu face totul prin el. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhului Sfânt îi datorăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.Să-i mulţumim Sfintei Treimi pentru numeroasele sale binefaceri şi să fim gata oricând mai bine să ne dăm viaţa, decât să renunţăm la credinţa în ea. În Italia, în timpul persecuţie din anul 304, diaconul Euplius a fost martirizat pentru credinţa sa în Sfânta Treime. A suportat cu credinţă şi curaj tortura la care a fost supus. Judecătorul, înfuriat de credinţa şi de curajul său, îi strigă cu cruzime: “Mizerabile! Adoră zeii Marte, Apollo şi Esculap şi vei scăpa de aceste chinuri, şi vei primi avere multă”. Dar diaconul cu o voce fermă îi răspunde: “Eu îl ador pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, singurul Dumnezeu care există”. Diaconul, după ce a rostit aceste cuvinte atât de măreţe, îşi dă cu seninătate viaţa pentru credinţa sa în Sfânta Treime.Tatăl milostiv, Fiul salvator şi Duhul Sfânt Mângâietorul, iată cine animă viaţa noastră comunitară, iată cine ne dă putere în lupta cu greutăţile vieţii. Acesta este misterul Sfintei Treimi, care este mister de iubire şi de dreptate şi pe care noi nu ştim să-l explorăm dar îl recunoaştem, pentru că ne-a fost revelat de Sfânta Scriptură şi confirmat de magisteriul Bisericii. Experienţa ne confirmă că din orice mister dezlegat apar alte mistere. De aceea Sfânta Tereza a lui Iisus, după îndelungi căutări, se resemnează şi recunoaşte spunând: “Cu cât înţeleg mai puţin, cu atât cred mai mult, cu atât experimentez o devoţiune mai mare”. Urmând exemplul diaconului Euplius, să avem o devoţiune şi o credinţă foarte mare faţă de Sfânta Treime şi să ne rugăm cu toţii Sfintei Treimi, ca în momentul morţii noastre să ne dăm ultima suflare în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Sfintei Treimi să ne rugăm mereu ca să ne însoţească pe drumul ce duce la muntele sfânt al lui Dumnezeu, acolo unde îl vom lăuda neîncetat pe Dumnezeu unic şi întreit în persoană.

luni, 18 aprilie 2011

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

Chinuit a fost, dar s-a supus şi n-a deschis gura sa, ca un miel la junghiere s-a dus, şi ca o oaie fără glas înaintea ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa !

Fraţi creştini,

Toată viaţa lui Iisus n-a fost decât o suferinţă. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpăţânii, ci chiar din Bethleem şi până la Ghetsimani şi pârâul Cedrilor. Aşa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile şi fărădelegile noastre.
Se naşte într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzeşte de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învăţăturile drept hule, minunile săvârşite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul şi, aşa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-şi plece capul. În Grădina Ghetsimani, Iisus se roagă cu sudori de sânge, aşa încât Acela care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopţii târzii, Iisus se roagă şi nu ascunde crucea suferinţei Sale zicând: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!
Iisus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările şi cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutăţii, îl socoteşte lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinţei şi El îl primeşte de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar ştiţi cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi şi cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Iisus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupţia urmaşilor, orgoliul şi lipsa de credinţă a oamenilor, făţărnicia şi răutatea evreilor, superstiţiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.
Paharul lui Iisus mai era plin şi cu scandalurile dintre creştini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falşi, rătăcirea sectanţilor, răceala în credinţă a creştinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm şi tot ceea ce e urât şi neplăcut lui Dumnezeu în noi şi în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereţii şi învârtoşarea inimii, laudele de sine, setea de avuţie şi tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea şi necredinţa. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Iisus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci şi de cei bogaţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni.
Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: "Întristat este sufletul Meu până la moarte! pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cereşti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviţi crucea cea reală a lui Iisus şi vedeţi că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este aşa de mare, încât pământul se cutremură şi pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.
Dintre toate suferinţele lui Iisus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulţi oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani şi se ruga cu lacrimi şi sudori de sânge. Lui Iisus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat şi L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredinţa, nemulţumirea şi păcatele noastre. El vedea mulţimea păcătoşilor ce-i va apuca moartea neîndreptaţi, vedea păcatele desfrânaţilor, ale criminalilor, hoţilor şi beţivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele şi Crucea în picioare.
El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai şi cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: "Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc şi să mor bucuros, dar să pătimesc şi să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda şi pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?
Voi, creştinilor, faceţi pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru nişte oameni îndărătnici, nemulţumitori şi nerecunoscători? Iată de ce plângea Iisus şi se întrista. Păcatele omenirii erau aşa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.
Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Iisus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultaţi o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în ţara sa că acelor prinşi în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuşi fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui şi poporul să fie iertat moştenitorul împărăţiei, dar el sta neclintit în hotărârea sa.
După multe intervenţii şi rugăminţi, se mai domoleşte împăratul şi începe să se frământe şi să-şi zică: "dacă voi călca dreptatea şi nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ţine seama de dragostea mea de tată şi-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător şi tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoşi doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată şi celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca şi dreptatea mea şi dragostea şi voi păzi şi legea.
Iată, fraţi creştini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toţi am greşit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieţi, pământească şi sufletească. Prin chinurile cele nesfârşite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toţi sfinţii şi toţi îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preţ şi prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.
Trebuia deci să ia parte şi firea dumnezeiască cea fără de preţ, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum şi cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovaţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Iisus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive şi mult îndurate, oare nu se putea să mântuieşti un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului şi numai cu cuvântul, fără să dea morţii pe Fiul Său. Dar dacă făcea aşa, noi cunoşteam numai puterea cea nemărginită a Sa şi nu cunoşteam coborârea cea dumnezeiască şi nici judecata cea dreaptă a măreţiei Sale.
Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare faţă de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfeşte pe Fiul Său Iisus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pentru noi toţi. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmaşii, să-L bârfească preoţii, să-L batjocorească ostaşii. L-a dat pe mâna unui popor nemulţumit, plin de ură şi mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări şi bătăi, să sufere cununa de spini şi greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.
O, desăvârşită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voinţa Tatălui pentru Fiul. Creştinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care şi-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoşii şi mare este taina creştinătăţii.
Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca şi noi să răspundem cu aceea şi dragoste şi recunoştinţă? Dar, vai, ce vedem între creştinii noştri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredinţă şi lepădare de Dumnezeu. Mii şi milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptăţile bogaţilor, desfrânările şi avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile şi nepăsările creştinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:
"Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini şi picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creştinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor şi nici nu voiesc să se mântuiască. Creştinii aceştia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-şi vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine şi Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creştinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele.
Un creştin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal şi pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmaşii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmaşii Lui. Pentru această măreaţă faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieţi şi pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferinţelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoştinţa noastră.
Parcă îl auzim zicând: "O, voi împietriţilor şi nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeţi atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriţi la inimă pentru că nu vă înmuiaţi să vă plângeţi păcatele voastre, văzând cu ce preţ mare v-am răscumpărat. Nemulţumiţilor, Eu ştiu că numai demonii sunt împietriţi la inimă, nesupuşi din firea lor şi veşnic vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi nici demoni, nici oameni nu sunteţi; pesemne că sunteţi nişte făpturi ciudate alcătuiţi din fire omenească şi din obicei drăcesc. Voi aţi putea să fiţi veşnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreţi. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristaţi şi nu plângeţi pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosiţe, ca Iosif şi Nicodim, şi de ce nu cereţi cu suspine Împărăţia cerului ca tâlharul de pe cruce?
Ah, creştinilor, dacă Hristos ţine în spate o cruce, apoi prezenţa scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în faţa ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce şi ţine sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezenţă a sa pricinuieşte Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.
A pătimit Fiul, a pătimit şi Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat şi Fiul împreună cu ea; aşa că şi Maica şi Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năştea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii şi din inima Maicii în inima Fiului.
Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii şi a Fiului în acele momente de suferinţă sus pe Golgota?
Priviţi cu ochii sufletului şi imaginaţi-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând şi rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâşiată de întristare, obosită şi nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leşinată în mâinile femeilor mironosiţe.
Cum a fost oare inima lui Iisus când a văzut-o frământându-se de durere şi căzând în leşin? O, Împărate Iisuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morţii? Pentru cine zici: "Mi-e sete!? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ţi răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leşinată şi nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ţi domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată şi aceştia au fugit şi te-au lăsat.
O, Prea Bunule şi Mântuitorule Iisuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îţi era sete de sufletele păcătoşilor ca să le mântuieşti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îţi era sete de sufletele cele din iad care aşteptau izbăvirea de la Tine. Îţi era sete de noi toţi, de moşii şi strămoşii noştri, de sufletul cel păcătos.
Da, n-ai fost înţeles, nimeni nu Te-a auzit şi Ţi-au adăugat chin peste chin, Ţi-au dat oţet amestecat cu fiere şi, cu acest pahar amar, ai plătit şi cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: "Săvârşitu-s-a!. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Iisus face ca un iconom înţelept care-şi simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: "Iartă-le lor, Tată, că nu ştiu ce fac! Ostaşilor care L-au răstignit le lasă hainele şi cămaşa pe care au împărţit-o între ei prin tragere la sorţi.
Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta !Sutaşului care a zis: "Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu îi lasă cunoştinţa de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa ("Iată Maica ta!) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic ("Iată fiul tău!) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele şapte taine, iar fiilor ei, creştinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viaţa lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu, după care, plecându-şi cu supunere capul şi-a dat Duhul.
Toate suferinţele şi Patimile Mântuitorului Iisus Hristos, ne mişcă din adâncul sufletului şi ne fac pe noi creştinii să vărsăm lacrimi pline de amar; şi merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Iisus, care ştie tot adâncul inimii noastre, nu ţine seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoţite de umilinţă şi căinţă adevărată.
Iisus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoşii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: "Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!
Aşa ne zice şi nouă astăzi Iisus : "Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile iadului care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi o grea moştenire, cu multe necazuri şi suferinţe. Vai vouă, creştinilor care nu aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare.
Plângeţi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri, dar mai păstraţi-vă o parte din lacrimi ca să plângeţi în chinurile iadului care vă aşteaptă dacă nu vă veţi trezi şi nu vă veţi întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care îşi acoperă faţa cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care îşi acoperă razele sale, şi pământului îi este milă de Mine şi se cutremură. Nu Mă plângeţi, ci plângeţi-vă pe voi, plângeţi-vă păcatele voastre şi înţelegeţi ce am făcut Eu pentru voi!
Cu adevărat, iubiţi creştini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credinţă? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Iisus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră şi a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne aşteaptă de ani de zile; pe unii îi aşteaptă o viaţă întreagă să se lase de vrăjmăşie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulţi nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l duşmănească. Pentru toţi aceştia vă mai dau o pildă.
Poporul laponilor, închinători la idoli şi vrăjmaşi de moarte ai creştinilor şi ai Domnului Hristos, au săvârşit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creştini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creştinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.
Iată, aşa vreau să fac şi eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creştin şi să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la uşile desfrânaţilor şi desfrânatelor, să merg la uşile bodegilor, cârciumilor, teatrelor şi cinematografelor, să merg la toate uşile vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, la toate porţile unde este necinstit şi batjocorit chipul lui Dumnezeu şi acolo să pun Sfânta Cruce cu Iisus pironit pe ea. Când vor voi creştinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Iisus în picioare şi Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoşata sentinţă a Dreptului Judecător: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, căci nu vă cunosc pe voi!
Atunci vor vedea cu toţii că răbdarea s-a sfârşit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna şi atunci îşi va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune
Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule şi Îndelung Răbdătorule Iisuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc şi eu puţin vorbirea mea şi las pe aceşti creştini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini şi cu toţii să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoşii, Te rugăm, Doamne, pomeneşte-ne şi pe noi când vei veni întru Împărăţia Ta.


Amin.

vineri, 17 decembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS



Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Matei, I, 23)


Fraţi creştini,



Aceste cuvinte din proorocia Isaiei ni le aminteşte astăzi Sfânta noastră Biserică prin Evanghelistul Matei, ca dovadă că s-a împlinit Scriptura. Evanghelia aceasta se citeşte în duminica dinaintea naşterii Domnului Hristos, pentru ca să ne pregătească cu vrednicie să întâmpinăm măreaţa zi a naşterii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Îmăpăratul nostru al creştinilor.
Noi toţi trebuie să simţim iubirea Lui de oameni, fiindcă a venit să ne mântuiască. Cei ce călătoresc în Italia şi vizitează insula Corsica sunt atraşi, mai întâi, de parfumul florilor: de rozmarin, de crini, de trandafiri... Aşa şi pe noi ne atrag spre ieslea lui Hristos, prin Bethleemul din Iudeea, cântările Bisericii care tot mai des anunţă această zi plină de bucurie şi de mântuire. Această zi plină de lumină, când Dumnezeu se face om şi se naşte pe pământ, sălăşluindu-se printre noi, păcătoşii.
O, ce mare minune este aceasta, fraţilor! De peste cinci mii de ani păcatul lui Adam închisese uşile cerului, oamenii ajunseseră sclavii demonului, ai patimilor celor mai îngrozitoare cufundaţi în întunericul idolatriei şi în umbra morţii. Prin păcatul lui Adam şi ale lor proprii, oamenii sfărâmaseră legăturile care îi uneau cu Dumnezeu. Ei se revoltaseră împotriva celui Atotputernic.De aceea, şi Dumnezeu se depărtase de acest pământ plin de nedreptăţi şi nu-i mai socotea fii ai Săi, căci răul ajunsese a extrem şi vrajba între cer şi pământ nespus de mare.
De aceea,pentru a împăca cerul cu pământul trebuia să se nască un mijlocitor, un om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu. Un mijlocitor care să ne poată învăţa calea către fericire prin exemplul Său. Şi iată că acest mijlocitor, care a venit ca să ne împace cu tatăl Ceresc a fost vestit de Duhul Sfânt prin prooroci cu sute şi chiar mii de ani înaintea poporului evreu, din a cărui seminţie trebuia să se nască.
Dar, nu numai poporul evreu aştepta un salvator care să-l scape din robia diavolului, ci întreg neamul omenesc, căci Dumnezeu luminase pe unii înţelepţi din fiecare popor ca să vadă şi să aştepte pe trimisul Lui întrupat, pe liberatorul omenirii, pe Mesia, pe Cuvântul lui Dumnezeu din cer.
În istoria religiilor altor popoare găsim că aşa aşteptau chinezii pe un oarecare rege păstor şi mare doctor sfântul care va veni din cer ca să mântuiască lumea. Un mare învăţat a scris atunci că se va ridica un om sfânt care va face un ocean de fapte bune. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ.
Egiptenii aşteptau şi ei pe Isis, mama neamului omenesc care va naşte pe Horus, eroul care va zdrobi pe Tifon, vrăjmaşul neamului omenesc, adică pe diavol. Indieni aşteptau şi ei pe Brahma sau Vişnu, care va apare în chip omenesc, va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ruinele omenirii.
Perşii aşteptau pe Mitra, mijlocitorul suprem care va birui pe Ahriman, spiritul cel rău şi va uni într-o singură familie omenirea întreagă cu o limbă şi un sceptru. În Japonia, în Siham, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient aşteptau pe un Dumnezeu venit din cer care să-i înveţe pe oameni şi să repare greşelile lor. Popoarele din America ziceau că Purul va trimite din cer pe propriul său fiu, pentru a extermina şarpele.
Mexicanii credeau într-o transformare reigioasă care va înlocui sacrificiile omeneşti. Aceeaşi aşteptare, aceeaşi nădejde se observă la popoarle edin Occident. La Atena şi la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizaţii din vechime. De la aceste înălţimi privirea lor a zărit figura curată şi luminoasă a Aceluia ce trebuia să vină. Filozoful Socrate spunea ucenicilor săi: "Să nu cerem nimic zeilor, să aşteptăm un trimis din cer care va veni să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni şi să nădăjduim în bunătatea divină că această zi nu este departe".
Puternica Romă de atunci asculta cu fericire cuvântul unui orator numit Cicerone care îi anunţa că un rege universal va veni şi va cârmui toate popoarele rege văzut al tuturor oamenilor; de asemeni, marele poet Virgiliu, în cântările lui, pomenea de un prinţ fiul cerului, vlăstar iubit ai zeilor el vedea globul pământesc clătinându-se în fundamentele sale. Pământul, mările şi cerul tresăltând de bucurie şi salutând era cea nouă ce se deschidea.
Şi, aşa, toate popoarele aşteptau cu nerăbdare venirea izbăvirii lor. Fiecare, după cum putea şi după cum era inspirat. Unii ziceau că va veni din Orient, alţii că din Occident. Dar, din Iudeea trebuia să vină Izbăvitorul, după Scriptură, cum se anunţase prin prooroci. Poporul evreu ştia şi când va veni acest trimis şi unde se va naşte. El avea profeţii săi, glasurile lor inspirate de Dumnezeu nu încetau a le făgădui un Mântuitor.
Proorocul Isaia s-a ridicat şi a descoperit cu precizie portretul trimisului lui Dumnezeu. El zicea că va fi prunc: "Că Prunc se va naşte şi se va da nouă". El zicea că se va naşte din fecioară: "iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuel, înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie". Acesta este Fiul lui Dumnezeu. El va învia din morţi, El va deschide ochii orbilor şi urechile surzilor. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi se va limpezi limba gângavului.
Proorocul Miheea anunţă locul naşterii Mântuitorului zicând: "Şi tu Bethleeme, casa Eufratului, mic eşti între miile Iudeii că din tine va ieşi Mie să fie povăţuitor în Israel".Şi aşa Dumnezeu a căutat să convingă şi să întoarcă pe fiii rătăciţi şi revoltaţi acasă. Dar în zadar. Poveţele proorocilor le descopereau atât de clar chipul Fiului Său, ca să-L cunoască, dar ei tot nu L-au cunoscut! Omenirea era înăbuşită de toate viciile şi decăzută încât nu putea să ridice capul şi să privească cerul. Nimic nu se schimbase pe pământ şi răul rămăsese aproape general. Nu mai era decât un singur mijloc şi fără îndoială sublim şi hotărâtor.
Pentru că lumea nu voia să vină la Dumnezeu, S-a hotărât Dumnezeu să vină la lume şi să Se sălăşluiască în mijlocul făpturilor Sale răzvrătite. Şi l aplinirea vremii, când a vrut Dumnezeu, S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria prin vestea cea bună a arhanghelului Gavriil şi prin încuviinţarea acesteia.
Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei că va naşte un fiu. Era aproape momentul când Fiul lui Dumnezeu trebuia să se nască în lume. Iosif şi Maria locuiau în Nazareth, la depărtare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv să se ducă în patria lui David, la Bethleem, dar se împliniră proorociile. Dumnezeu a insuflat împăratului Romei care domnea în lux şi era cel mai puternic din întreaga lume de atunci şi subjuga popoarele, să numere oamenii, să măsoare ţările ca să vadă ce impozite poate să pună.
În Iudeea toată ţara era în mişcare. Roma voia să ştie câţi urmaşi ai lui Avraam şi Iacov au mai rămas în ţara părinţilor lor, şi la chemarea ei, nenorociţii evrei au trebuit să se înscrie în registrele mai-marilor stăpânirii.
Împăratul Octavian August ocrotea religia păgână. El făcea pe placul lumii, iar lumea păgână era mulţumită de el. Iată ce sune împăratul Octavian August: "Am hotărât pentru popor şi nobilime să se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. În aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi şi o mie de struţi. Eu am băruit Galia, am învins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia şi Africa, am subjugat Germania şi toate popoarele se închină înaintea mea, ca înaintea lui Dumnezeu".
Ce vorbe mari! Câtă mândrie! Şi tocmai în timpul acela a ales Dumnezeu să se nască Fiul Său, într-o peşteră săracă din Bethleem. O dată cu naşterea Domnului Iisus Hristos a început şi numărătoarea anilor în toată lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbăvirea cea de mult aşteptată.
Pentru Iosif şi Maria, porunca dată de împăratul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleacă şi, după o călătorie de câteva zile, ajung spre seară la Bethleem oraşul lui David (strămoşul Mariei din care s-a născut Iisus). Maria şi Iosif s-au dus în Bethleem pentru că se trăgeau din familia regală, iar Iisus era cu adevărat fiul lui david, după cum au spus mai înainte proorocii.
Nimeni nu vedea mâna care urmăreşte toate din înălţime şi nimeni azi nu poate să pătrundă tainele lui Dumnezeu în ocârmuirea lumii! În acea noapte sfântă orăşelul Bethleem dormea fără să se îngrijească că Dumnezeu l-a cercetat şi fără să-i pară rău că l-a închis porţile şi nu L-a primit în casele lui. Să facem şi noi o călătorie până la Bethleem pe aripile credinţei noastre şi să vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie săracă, puţine paie, un copil tremurând de frig.
O, Doamne! Acesta este Fiul Tău?
Acest umil copil este Acela care a fost aşteptat cinci mii de ani, anunţat de atâţia profeţi, Împăratul Slavei şi Domnul păcii?
De ce ai ales această stare atât de umilă, Doamne?
Împăratul cerului şi al pământului s-a născut într-o iesle, în sărăcie. De mic ne-a arătat calea de urmat, calea lepădării de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut şi Îl aşteaptă şi astăzi să sosească.
Aşa din toate popoarele lumii unii au crezut, alţii n-au crezut în Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Bethleem. Totuşi, în toate popoarele se află creştini şi ucenici ai lui Iisus şi până la ziua judecăţii, când va veni a doua oară să judece viii şi morţii, va mai fi încă timp de a recunoaşte pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu?! Cine nu se va întoarce până atunci va rămâne în pieirea veşnică! Peştera unde s-a născut Iisus există şi astăzi în Bethleem. Acolo s-a ridicat o biserică, dar nu numai acolo, ci pe tot pământul s-au înălţat biserici, unde în fiecare zi de sărbătoare se repetă minunea din peştera din Bethleem, prin Sf. Liturghie, însă cu o singură deosebire: atunci Iisus S-a arătat oamenilor faţă către faţă, iar acum la Sf. Liturghie se arată învăluit de tană sub chipul pâinii şi al vinului.
Atunci s-a arătat un prunc culcat în iesle, acum se arată sub forma Sf. Împărtăşanii.
Atunci o Fecioară L-a născut, acum Biserica Îl ţine în braţele ei.
Fecioara cea curată este Biserica Creştină Ortodoxă, bătrânul Iosif închipuie Vechiul Testament cât şi poporul ales care a crezut şi va crede până la sfârşitul veacurilor. Bethleemul este lumea cea îpietrită care nu L-a primit. Peştera este Altarul unde se săvârşesc toate tainele. Ieslea este Sf. Potir din care ne împărtăşim noi, creştinii.
Sf. Părinţi au rânduit ca să se prăznuiască naşterea Domnului o dată pe an la 25 decembrie. S-a rânduit la sfârşitul anului, pentru că şi Domnul Hristos a venit în lume către sfârşitul veacurilor să împlinească legea, şi în vreme de iarnă, când inimile oamenilor sunt reci şi lipsite de căldură.
Naşterea Domnului Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor păcătoşi. El care Sa născut fără de păcat, trebuia să se nască mai presus de păcătoşi. Fecioara Maria nu a avut dureri la naştere şi cheile fecioriei nu s-au stricat. Pruncul Iisus a ieşit din pântecele Fecioarei, aşa cum mai târziu a intrat la ucenici prin uşile încuiate.
Sf. Biserică se pregăteşte pentru marele praznic care ne stă înainte şi se îmbracă în veşminte noi şi luminoase. În acest timp auzim cântându-se: "Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din cer, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă mai presus de cele pământeşti". Acum ne pregătim şi noi creştinii, pentru a-L întâmpina pe Împăratul şi Mântuitorul nostru, căci fără o pregătire duhovnicească din partea noastră, în zadar sunt toate slujbele Bisericii.
Sf. Biserică nu ne opreşte a ne îngriji şi de cele trebuincioase trupului ca să se veselească şi el împreună cu sufletul. Trupul închipuie pe bătrânul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, iar sufletul şi mintea, închipuie pe Fecioara Maria. Amândoi trebuie să se bucurie de naşterea Pruncului Sfânt Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a fi pregătiţi cât mai bine la marele praznic al naşterii Domnului, trebuie să curăţim casa sufletului prin spovedanie sinceră şi curată, până la umilinţă. Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a pocăinţei, să ne pregătim masa inimii noastre cu tot felul de fapte bune; să punem acolo asemenea magilor: aur lămurit care este dragostea cu care Îl câştigăm pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste! Să punem lângă au tămâie curată, adică sfânta rugăciune, căci ea este maica faptelor bune şi călătoreşte odată cu omul de la naşterea lui şi până la moarte.
Rugaţi-vă pentru preoţi, rugaţi-vă unii pentru alţii, rugaţi-vă cei adormiţi, aduceţi-vă aminte de cei în suferinţă, de toţi necăjiţii şi asupriţii. Făcând aşa ne vom asemăna magilor şi păstorilor care au adus daruri Pruncului Iisus.
Pe lângă acestea să punem pe masa bunătăţilor şi alte virtuţi: blândeţea, răbdarea, iertarea, post şi milostenie, ca în clipa când Oaspetele cel aşteptat va intra în casa noastră în clipa când Îl vom primi prin Sf. Împărtăşanie pe Pruncul Iisus, el să Se odihnească în ieslea inimii noastre, să Se nască în noi, să-L vedem faţă către faţă, să cinăm cu El. În clipa aceea vom deveni o Biserică vie, trupul peşteră, mintea fecioară şi vom putea cânta slavoslovii împreună cu îngerii.
Eş, Dumnezeu, înconjurat de oştile îngereşti, de serafimi şi heruvimi, S-a pogorât într-o peşteră săracă. În numele cui şi pentru cine a venit? Credinţa noastră răspunde la această întrebare: "Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Să suspinăm că n-am putut face măcar ce au făcut înaintaşii noştri care-L adorau plini de fapte bune şi-i aduceau la iesle viaţa cea mai curată. Să ne cutremurăm de nemernica noastră şi să-L întâmpinăm cu umilinţă, dar şi cu nădejde nestrămutată în mila şi bunătatea Lui.
Dacă împăraţii şi domnii pământului fac graţieri deţinuţilor când li se naşte un fiu dorit, cu mult mai mult Dumnezeu ne va graţia pe noi osândiţii, greşiţii şi călcătorii legii Lui, la naşterea Fiului Său, Iisus Hristos!


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dinte care cel dintâi sunt eu, vino şi în ieslea săracului meu suflet şi luminează-l cu lumina strălucirii Tale, făcându-l locaş dumnezeiesc, ca să fiu cu Tine în toate zilele vieţii mele în vecii vecilor.

Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...