PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI

PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI

Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte! (Luca XXIII, 21)

Fraţi creştini,

Să însoţim şi noi pe Hristos şi să trăim suferinţele Lui în aceste zile de tristeţe şi durere. Să mergem pe urma paşilor Lui să vedem cu ochii noştri şi să auzim cu urechile noastre cele ce se vorbesc despre El. Să deschidem inima larg, iar ochii să picure din belşug lacrimi pentru păcatele noastre, căci El pentru noi s-a rănit şi în locul nostru a răbdat bătăile, Crucea şi piroanele, hulele şi toate durerile.
LUNEA CEA MARE. Suntem în Săptămâna Patimilor. Este luni dimineaţa. Glasurile puternice care ieri strigau "Osana!, s-au potolit. Ierusalimul întreg pare că doarme. Sub mantia soarelui primăvăratec ce poleieşte cu aur şi argint uliţele şi casele cetăţii, încet, încet, oraşul se trezeşte. Ici şi colo se strâng cete de preoţi care şoptesc în taină cu chipuri încruntate.
Aceştia se adună şi şoptesc între ei privind plini de ură spre norodul sărman care întâmpinase ieri pe Nazarineanul ca pe un împărat. Cei mai înfierbântaţi sunt cărturarii, fariseii şi bogaţii, dregătorii cetăţii, împotriva cărora Iisus rostise deseori cuvinte grele de osândă pentru fărădelegile lor, pentru inima lor împietrită faţă de suferinţele celor săraci. Ei pun astăzi la cale răzbunarea. Se pregătesc de luptă. Dacă ieri a fost biruinţa lui Hristos, mâine trebuie să fie biruinţa lor.
Frământarea creşte, uliţele se umplu de lume, cetatea e plină de freamăt, mulţime mare se îndreaptă spre templu ca să audă cuvântul tâlcuitorilor legii. În depărtare, pe drumul prăfuit se coboară dinspre Betania sărbătoritul de ieri, Iisus. Înconjurat de ceata ucenicilor Săi păşeşte încet, liniştit, spre oraşul revoltat.
La margine de drum un smochin îşi întinde ramurile pline de frunze. Iisus se simte flămând şi îşi ridică privirile spre ramuri. Caută în copac, şi în şoaptă zice: "Numai frunze, mulţime de frunze şi nici un rod! Ochii Lui se pleacă întristaţi şi buzele Lui şoptesc cu amărăciune: "De acum în veac să nu mai fie rod în tine! Deodată se usucă pe loc, toate frunzele căzând învârtindu-se. Ucenicii înmărmuresc plini de mirare. Domnul le tâlcuieşte minunatul fapt, arătându-le cum trebuie dat pierzării cel ce vieţuieşte pe pământ fără să aducă roada faptelor bune.
Ceata întreagă porneşte mai departe. Se apropie de Ierusalim, intră în cetate, se îndreaptă spre templu; Iisus urcă scările de piatră. Iată-L la uşă. Privirile pline de ură ale preoţilor îl întâmpinară. Din toate colţurile, ochii se îndreaptă spre El. Căpeteniile preoţilor încearcă să-I întindă curse ispitindu-L cu întrebări viclene şi meşteşugite. Domnul însă îi ruşinează cu răspunsurile Lui, descoperindu-i ca pe nişte neştiutori ai scripturilor şi mustrându-i pentru răutatea lor.
Smochinul cel din marginea drumului, care era plin numai de frunze, închipuia Biserica evreiască dimpreună cu toţi arhiereii şi preoţii Vechiului Testament, care erau plini numai de vorbe goale, fără faptele adevăratei credinţe, fără duh de viaţă şi fără roadele bogate pe care le căuta Iisus şi pe care le caută şi la noi creştinii şi ucenicii Bisericii Lui până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum unui om nu-i trebuie numai umbra şi frunza copacului, nici Lui Iisus nu-i trebuie creştinul care are doar formele credinţei, dar e lipsit de roadele dreptăţii, milei şi iertării. După ce Domnul îi mustră fără putinţă de răspuns, începu să vestească celorlalţi credincioşi ai Săi cuvântul adevărului. El vesti dărâmarea Ierusalimului şi dreapta Sa judecată, apoi ieşi din templu învăluit de umbrele înserării şi urcă domol spre muntele Măslinilor.
MARŢEA CEA MARE. Domnul se odihneşte peste noapte între prietenii Săi dragi din Betania. În zorii zilei Iisus vine iarăşi în Ierusalim unde-L aşteaptă ura şi furia fariseilor, saducheilor şi cărturarilor. Urcă treptele de piatră ale templului, vorbeşte poporului care era dornic să primească minunatele lui învăţături şi iarăşi mustră cu asprime făţărnicia şi masca evreilor.
Vorbeşte apoi despre pilda celor zece fecioare, despre datoria fiecăruia de a-şi pregăti sufletul pentru a fi gata oricând să întâmpine pe Domnul, zicându-le: "Privegheaţi aşadar, căci nu ştiţi, ziua nici ceasul în care Fiul Omului are să vină ţineţi aprinse candelele credinţei, candelele iubirii aproapelui, fiţi pregătiţi a răspunde celui ce vă va întreba dacă aţi iubit pe aproapele vostru.
Bunul Iisus dezvăluie taina dreptei judecăţi, răsplata sau osânda, după împlinirea sau neîmplinirea poruncilor. Inimile împietrite au rămas însă fără răspuns, au rămas neclintite ca nişte stânci ale urii, căci erau sufletele lor stăpânite de diavolul răutăţii şi n-au putut înţelege adâncul tâlc al predicii Mântuitorului. Urechi n-au avut să audă şi nici ochi să vadă.
Aceasta a fost predica de pe urmă către popor a Domnului, aceasta a fost legea statornicită de El, ca toţi cei ce cred şi mărturisesc numele Lui să trăiască în iubire şi să vestească iubirea. De azi înainte Iisus nu mai vorbeşte mulţimii. Timpul este aproape şi cele din urmă cuvinte le dăruieşte prietenilor Săi, acelora care aveau să semene pretutindenea sămânţa cea bună a Evangheliei, după care împreună cu ucenicii Săi părăseşte cetatea urii şi răzbunării, îndreptându-se spre locaşul de pace şi tihnă al prietenilor Săi din Betania.
La evrei se apropia Paştele, de aceea fariseii şi cărturarii plini de duşmănie pe Iisus, pentru că tot poporul venea după Dânsul, căutau prilej ca să-L omoare înainte de a sărbători ei Paştele.
MIERCUREA CEA MARE. Ziua aceasta a petrecut-o întreagă în Betania unde avea prieteni dragi, pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile lui, Marta şi Maria, pe Simon leprosul şi pe mulţi alţii. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump pe care l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului, când şedea la masă. Iuda cel iubitor de argint a mustrat-o pe femeie pentru această risipă susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii împărţiţi săracilor. Iisus însă a zis: "Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare.
Pe când Iisus se afla cu ucenicii în Betania, în Ierusalim se uneltea răzbunarea fariseilor şi cărturarilor. Ei s-au strâns şi au hotărât în unanimitate moartea Mântuitorului. În acest timp, iată că se apropie Iuda Iscarioteanul şi le făgăduieşte a-i ajuta, zicându-le: "Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da în mâinile voastre? Ei s-au învoit cu el să-i dea 30 de arginţi.
Pământul nu s-a cutremurat, soarele străluceşte mai departe peste omenire, frunzele măslinilor foşnesc deasupra celui ce se roagă în această seară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei care vor striga: "Să se răstignească! Dacă atunci lângă Iisus era un Iuda, câţi nu se vor fi mai născut şi câţi nu s-or mai naşte până la sfârşitul veacurilor, ca să-L vândă pe bani, să-L trădeze pe Mântuitorul sufletelor noastre? Vai acelora însă, că era mai bine să nu se fi născut.
Iată de ce Sfânta Biserică pomeneşte foarte des fapta mârşavă a trădătorului Iuda, ca să audă toate urechile creştinilor şi să ia aminte. Dar vai, sunt astăzi atâtea iude, care vând pe Mântuitorul pe orice lucru de nimic. Aceştia sunt cei care neagă existenţa lui Dumnezeu şi cei ce se luptă pe toate căile ca să încurce sau să distrugă învăţăturile Lui, Biserica Lui. Grozav lucru este acesta, căci Iuda pentru trădare nu şi-a agonisit numai spânzurătoare, ci şi muncile cele nesfârşite ale iadului.
JOIA CEA MARE. În dimineaţa acestei zile, Iisus trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească locul unde spre seară avea să mănânce Paştele cu ucenicii Săi. Această zi a petrecut-o tot în Betania, lângă prea-iubita Sa Maică, pe care căuta s-o liniştească cu cele mai dulci cuvinte, fiindcă presimţea că prin inima ei de mamă va trece sabia cea proorocită de bătrânul Simeon.
Ochii ei cei sfinţi şi frumoşi vărsau necontenit lacrimi amare şi ruga pe Fiul ei să nu se ducă în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, fiindcă ştia că evreii sunt învrăjbiţi şi caută să-L omoare. Căzând în genunchi în faţa Fiului ei, îl ruga zicându-i cu durere: "Fiul meu cel prea dulce, nu te duce în Ierusalim, asculte pe Maica Ta, că evreii Te vor prinde şi te vor omorî. Atât era de sigură de suferinţele Fiului său în aceste zile, că de multă întristare cădea jos copleşită şi dacă n-ar fi fost sfintele femei ca s-o mângâie şi să o reţină, s-ar fi desfigurat smulgându-şi părul şi zgârâindu-şi faţa de multă durere.
Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat-o, a mângâiat-o, spunându-i că a venit vremea şi trebuie să meargă la Ierusalim. Şi-a luat rămas bun de la ea, a lăsat-o în grija sfintelor femei şi a plecat întristat şi îngândurat de durerea cea amară pe care o lăsa în urmă.
Mergea încet, trist, domol şi liniştit, gândindu-se la toată viaţa Lui pământească, la peştera cea săracă unde S-a născut, la drumul Egiptului cu suferinţele îndurate în pribegie, la munca cea mântuitoare a propovăduirii, la calea spre apele Iordanului ca să primească botezul de la Ioan. Se gândea la toate minunile şi învăţătura răspândită în timpul celor trei ani şi jumătate prin localităţile Iudeii, chemând la viaţă nouă, la pace şi dreptate.
După atâtea binefaceri pe care le făcuse poporului suferind, vedea cu Duhul Său uneltirile celor mari, ticăloşia celor răi, trădarea ucenicului, vedea urcuşul Golgotei şi simţea pe umerii Săi povara Crucii înfiorându-se de străbaterea piroanelor prin mâini şi picioare. Odată cu venirea serii, se apropia şi ceasul patimilor, cu pas domol se îndreaptă spre locul unde va cina cu ucenicii Săi pentru cea din urmă oară. Înainte de a se aşeză la masă spală picioarele ucenicilor, pildă de adâncă smerenie, spală picioarele celui ce avea să-L vândă, iar Iuda nu se împotriveşte, nu se ruşinează.
Aşezându-se la masă a binecuvântat pâinea şi a dat-o ucenicilor zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu! Luând apoi paharul cu vin, binecuvântându-l a zis: "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu a legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. A spus apoi ucenicilor Săi planul ticălos al vânzării, zicându-le: "Adevăr zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde!
După ce au cinat cu toţii, au mers împreună pe muntele Măslinilor şi lăsându-şi ucenicii să vegheze, Iisus se depărtează şi intră în grădina Ghetsimani. Îngenunchează şi întinde mâinile către cer în liniştea nopţii, între măslinii sălbateci, rugându-se cu lacrimi de sânge şi zicând: "Tată, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!
Pe când se ruga cu cele mai fierbinţi lacrimi, ce cădeau pe pământ amestecate cu sudorile de sânge, deodată grădina Ghetsimani se umplu de ostaşi cu făclii aprinse în mână. În fruntea lor mergea Iuda. Se apropie de învăţătorul său şi-l sărută, arătând astfel pe Cel vândut pe 30 de arginţi. Ostaşii îl leagă pe Hristos ca pe un răufăcător, ucenicii se risipesc, fug şi se ascund, văzând cele întâmplate. Iisus este dus înaintea lui Pilat şi a arhiereilor Anna şi Caiafa. Pilat L-a întrebat: "De ce eşti Tu vinovat? Domnul nu-i răspundea, numai ochi-i lăcrămau. Fariseii, soldaţii, toată gloata îi cer moartea-n gura mare: "Răstigneşte-L, o, Pilate! Pilat întreabă pe Domnul, zicându-I: "Neamul Tău şi tot poporul Te-au adus la mine, ce-ai făcut?
O, Pilate, de ce întrebi ce-a făcut, tu, care ai auzit de multele Lui minuni, de învăţătura Lui cea sfântă. Deschide ochii, o, Pilate, şi înţelege că Acesta a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi lumina, marea şi izvoarele apelor, păsările şi animalele, plantele şi toate cele ce se văd şi nu se văd, precum şi dulceaţa pământului şi parfumul florilor.
Un singur lucru nu a făcut: păcatul. Dacă nu vrei să crezi, întreabă mulţimea pe care a săturat-o cu cele cinci pâini şi doi peşti, întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte diavoli, întreabă pe Zaheu vameşul şi pe Lazăr cel mort de patru zile; întreabă pruncii Ierusalimului. Toate acestea Pilat le cunoaşte, ştie bine că nu are nici o vină, şi totuşi îl osândeşte la moarte, la moarte pe Cruce.
VINEREA CEA MARE. La evrei era obiceiul de Paşte să fie slobozit câte un condamnat la moarte. Era atunci un tâlhar numit Varava. Pilat întreabă poporul: "Pe cine voiţi să slobozesc: pe Iisus sau pe Varava? Tot poporul a strigat: "Pe Varava, cerând ca Iisus să fie răstignit. Pilat dă sentinţa de moarte, mai ales la remarca fariseilor că dacă va elibera pe Iisus nu este prieten al Cezarului, iar el, ca să nu-şi piardă postul, închide ochii, nu mai vede adevărul.
O, ce judecată nedreaptă! O, ce cerinţă fără socoteală a poporului. Poporul acesta miluit şi vindecat de Iisus a cerut să fie liberat un tâlhar care făcuse atâtea crime în locul Fiului lui Dumnezeu şi binefăcătorului lor. De atunci, în cursul vremurilor, aşa au făcut şi aşa vor face multe popoare şi mulţi judecători nedrepţi; căci dreptatea şi drepţii vor fi ţinuţi în lanţuri, adevărul înăbuşit, iar hoţii şi criminalii vor triumfa plini de bucurie săturându-se de libertate.
După o noapte de stat în închisoare cu picioarele în butuci, de umilinţă şi biciuiri nemiloase, de stat cu picioarele pe table arse, Iisus este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul! Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!
Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus şi îi fac vânt pe scară. El cade, lovindu-se foarte greu. O, Părinte ceresc, vezi pe iubit Fiul Tău pe care L-ai născut mai înainte de veci! În vremea aceasta şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său. Unde sunteţi apostolilor, unde sunteţi ucenicilor? Toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Acum El este omul care nu mai are pe nimeni lângă El. O, soare, înfricoşează-te şi voi, ceruri, suspinaţi. În această mulţime de popor nu se găseşte nimeni ca să aibă milă de El.
Durerile care au sfâşiat trupul lui Iisus, bătăile de la stâlpi cu biciuri cu plumb la vârf, cine poate să le spună cu de-amănuntul? Era lovit de moarte peste mâini şi peste spate; când unii oboseau, alţii luau bicele şi-L băteau. Sângele curgea şiroaie, de la cap până la picioare, iar usturimile îi sfâşiau inima de durere. Au venit apoi unii cu o coroană de spini şi i-au pus-o pe cap. Coroana o puneau şi o luau în mod repetat ca să-I facă cât mai multe răni. Aşa s-au împlântat spinii în capul lui Iisus şi unii au rămas acolo până la ziua judecăţii. Atunci îi va scoate şi-i va arăta lumii zicând: "Am stat cu ghimpii în cap şi v-am aşteptat să vă întoarceţi la Mine.
De acolo L-au dus la un zid unde I-au pus o trestie în mână şi îngenunchind înaintea Lui îi ziceau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor! Unii îi smulgeau părul şi barba, iar alţii îl scuipau în faţă. S-a înfiorat pământul văzând Crucea rezemată de un zid, pregătită spre a-L primi pe Domnul. Miez de zi şi arde soarele ca niciodată. Soare, arşiţă şi Crucea se împlântă adânc în umăr. Este greu păcatul lumii. Te cutremuri. Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, Dumnezeu poartă azi osânda inimilor vinovate. Ioan zice: "Doamne, cum putut-a oare trădătorul să te vândă? / Cum l-a biruit pe Iuda pofta de arginţi flămândă? / Cine-o să ne mai înveţe, cine plânsul să ne-aline? / Unde ni Te duci, Iisus, ia-ne şi pe noi cu Tine!
Sfârşit de suferinţă, Iisus cade din când în când sub greutatea Crucii. O, suflete, suflete, dacă L-ai vedea, ai plânge într-una şi ai suspina. Inimă, inimă, dacă L-ai simţi, ai plânge într-una şi L-ai preaslăvi. La o cotitură a drumului ce duce spre Golgota, nişte femei cu copiii în braţe plângeau. Domnul se întoarce spre ele şi le zice: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri că vor veni zile grele peste voi şi veţi zice: munţilor, cădeţi peste noi, dealuri, acoperiţi-ne că nu mai putem suferi groaza şi mânia aceasta!
Suie în tăcere dealul, golindu-şi singur paharul ce I-a fost dat să-l bea. La o răspântie de drum, se întâlneşte cu Maica Sa, care nu-L mai văzuse de joi, de când s-au despărţit în Betania. Văzându-L cu Crucea în spate, a strigat din adâncul sufletului: "Fiul meu cel prea iubit! A căzut apoi leşinată în braţele sfintelor femei. E cald şi Crucea este grea, sudori se scurg din fruntea Sa, iar spinii îl dor amar. Convoiul îl urmează. Văzând-o pe Maica Lui, multe femei o compătimesc, zicând: "Sărmana femeie, e mama Lui.
Altele o insultă cu vorbe urâte zicând, că dacă ar fi ştiut să-L crească nu s-ar fi ajuns aici. Câte n-a auzit Prea Curata Fecioară din gurile spurcate ale hulitorilor! Ea însă mergea cu suspinuri în urma Fiului ei zicând: "Fiul meu, unde te duci, Fiul meu! Oare mai este o nuntă ca aceea din Cana Galilei să le prefaci apa în vin? Unde mergi aşa grăbit Fiul meu? Să-i saturi cu pâine şi peşte ori să le vindeci bolile? O, Fiul meu cel prea dulce, unde mergi aşa grăbit?
Împovărat de greutatea Crucii, Iisus ajunge iarăşi la o răspântie, unde i se înfăţişează o fecioară numită Veronica cu o mahramă pe care I-o dă Domnului să se şteargă de sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa. Atunci S-a imprimat faţa Domnului pe acea mahramă, pe care Veronica a primit-o ca răsplată şi care există şi astăzi în Biserica creştinilor. Fiind cald şi nemâncat, iar Crucea foarte grea Iisus a căzut iar sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, anume Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea. Simion duce Crucea în vârful Golgotei, iar Domnul arată lumii şi nouă umărul Său jupuit de greutatea Crucii.
Ajunşi în vârful Golgotei, Domnul zice: "Poporul Meu, ce vreţi să-Mi faceţi poporul Meu, de ce voiţi să Mă răstigniţi? Pentru ce, poporul Meu, pentru că am dăruit viaţă la cei morţi în păcate, la cei bătuţi de soartă am împărţit dreptate, pentru că am potolit durerea în inimă străină şi am alinat amarul la cei care suspină? Fiindcă la morţi am dat viaţă, la orbi am dat lumină? Poporul Meu, pentru ce? Poporule îndărătnic, îmi dezbraci cămaşa de pe Mine! Cu asta îmi plăteşti Mie, popor aprins de patimi, de ură şi mânie!
Domnul plânge mult. Fiind întrebat, răspunde: "Cum să nu plâng, când văd că sufăr durerile amare şi văd cum astăzi satana vă poartă-n gheare, poporul Meu. Miez de zi. Golgota geme azi sub cea mai grea povară. Răcnet răguşit de ură şi două cruci se ridică. Cuie, funii, scări şi tot mai greu ciocanul pică şi între două cruci pe culme, o altă Cruce se ridică. Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu, iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. Se rupe carnea şi sângele curge şiroaie pe Cruce.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit în vârful Golgotei între doi tâlhari, unde a fost adăpat cu fiere şi oţet, unde a făgăduit tâlharului raiul, unde a încredinţat pe Maica Sa ucenicului Ioan, zicând apoi: "Săvârşitu-s-a, adică s-a împlinit scriptura. Şi-a plecat apoi capul zicând: "Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu! Ca răspuns din partea Tatălui ceresc, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi în întunericul acela umblau cei morţi care înviaseră printre cei vii, iar aceştia din urmă strigau îngroziţi ca să plece dintre ei.
Aceste semne înfricoşate le-au văzut şi le-au trăit cu toţii în acele clipe de groază. Se înnoptase dintr-odată şi soarele şi-a stins lumina. Jos, sub Cruce, Mama Lui plânge cu Maria Magdalena. Cerul se îmbracă în noapte, totul prinde să se-nfioare. Ucenicul şi cu Mama Lui plâng de jale. Vântul vâjâie puternic; Ioan strigă printre suspine: "Unde ni Te duci, Iisuse? Ia-ne şi pe noi cu Tine!
Ucenicii închişi în casă de când L-au prins pe Învăţătorul lor, stau şi aşteaptă. N-au gustat din seara aceea nici odihna şi nici somnul. Se căiau cu toţii că au părăsit pe Domnul. Petru nu mai putea de-atunci să-şi stăpânească plânsul, căci de-atâtea ori pe faţă el s-a lepădat de Dânsul.
SAMBĂTA CEA MARE. Iosif cel din Arimateea, ucenic în ascuns al lui Iisus, e cuprins de jale mare şi se mâhni foarte tare. Se duse la Pilat şi începu a se ruga, zicând aşa: "Pontianule Pilate, / Dă-mi pe mortul cel urât / şi de lume ocărât. / Şi Pilat lui i l-a dat, / El s-a dus de l-a-ngropat. / Luând o pânză frumoasă, într-însa l-a-nvăluit / Şi cu miruri l-a gătit. / Mormântul a fost pecetluit şi de ostaşi păzit.
SAMBĂTĂ NOAPTEA DUMINICA ÎNVIERII.
La Caiafa-i veselie şi în cântec e soborul / Fericiţi că nu mai este Mesia Răsculătorul, / Mulţumiţi cu toţi-n suflet că şi-au săturat plăcerea. / Numai vântul parcă spune: Se apropie-nvierea. / La mormânt glumesc soldaţii, la apus e lună nouă, / Şi de-odat-un fulger cade, spintecă văzduhu-n două. / Îmbrăcat cu foc de soare, un Arhanghel se coboară, / Zbor peceţile departe, piatra-n altă parte zboară. / Ca trăsniţi cad păzitorii, la pământ cu toţi de frică / Şi cu Cel ce-nvinse moartea, viaţă nouă se ridică. / A-nviat Stăpânul vieţii, pus cu hoţii şi cu furii / S-a-mplinit în clipa asta toate scrisele Scripturii. / Groapa-i goală, Petru plânge, Ioan strigă prin suspine: / "Unde, unde-ai mers Iisuse, ia-ne şi pe noi cu Tine!
Stăpânul vieţii şi al morţii s-a arătat după înviere mereu ucenicilor, pe care-i povăţuia, îi întărea şi le spunea: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor, mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea. Cei ce vor crede şi se vor boteza, se vor mântui, iar cei ce nu vor crede se vor osândi.
Aşa şi noi, iubiţi creştini, să ascultăm glasul Stăpânului şi mergând în această lume plină de necredinţă şi de nepăsare, să vestim Cuvântul adevărului până mai este timp. Să-i aducem pe toţi la picioarele Crucii lui Iisus, căci zilele trec ca fumul şi vine moartea când nu vom mai putea face nimic. Vedem cu toţii cât de repede trec zilele şi cât de nestatornică este viaţa aceasta.
Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda; să ne ferim de necredinţa evreilor, care n-au vrut să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Să fugim de lepădarea lui Petru căci omul se leapădă de Dumnezeu foarte uşor, prin viaţa lui, prin faptele lui, fie din ştiinţă, fie din neştiinţă. Se leapădă pentru bani, pâine, pentru serviciu bun, pentru cinste pământească se leapădă de frica de oameni, din necredinţă sau pentru un trai mai bun. Noi însă ca de satana să fugim de toate păcatele şi mai bine să murim de foame cu Hristos, decât să trăim cu diavolul fără Hristos.

Rugăciune
O, Stăpânul nostru, Prea Milostive Împărate al Slavei, Iisuse Cel ce ai biruit, căci tu eşti biruitorul iadului şi al morţii, nu Te dezlipi de noi robii Tăi. Întăreşte-ne şi fii cu noi în toate zilele, căci fără de Tine nu putem face nimic, şi ajută-ne să biruim toate ispitele, poftele şi fiarele cele apocaliptice ce se războiesc cu noi în tot chipul şi în tot timpul. Fă-ne Tu pe noi biruitori, ca să ne înviezi în ziua Ta cea mare împreună cu toţi sfinţii Tăi pentru vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST

Duminica Floriilor

Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele DOMNULUI, Împăratul lui Israel! (Ioan XII, 13)

Fraţi creştini,

Toată temelia credinţei noastre creştineşti stă pe convingerea nestrămutată că Cel ce a pătimit, s-a răstignit şi a murit pe Cruce între doi tâlhari pe dealul Golgotei a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. El a făcut aceasta din dragoste mare pentru noi şi de bună voie, ca să ne mântuiască. Am auzit în Sfânta Biserică cum s-a întrupat, cum s-a născut într-o peşteră sărmană în frig, cum a propovăduit şi mai ales mulţimea minunilor pe care le-a făcut ca să arate poporului Său cu cuvântul şi cu fapta că El este cel vestit de prooroci - Mesia, Izbăvitorul.
Astăzi îl vedem intrând în Ierusalim ca un Împărat biruitor călare pe un asin smerit şi blând. El vine să împlinească cele spuse de prooroci; Iisus vine să se facă cunoscut poporului, împlinind în chipul acesta cele spuse de proorocul Zaharia la cap. IX, 9: "Nu te teme, fiica Sionului, că iată, Împăratul tău vine, blând şezând pe mânzul asinei! Iisus intră ca un Împărat biruitor în Ierusalim, aşa cum altădată se întorceau victorioşi împăraţii David şi Solomon.
În vremea de demult era obiceiul ca împăraţii care se întorceau victorioşi din lupte să fie întâmpinaţi de oameni care le ieşeau înainte cu stâlpări de finic în mâinile lor, arătându-le astfel cinste pentru biruinţa lor. După acest obicei au ieşit şi înaintea Domnului Hristos, întâmpinându-L ca pe un Împărat biruitor. Dar ce biruise Domnul Hristos de i se făcea o astfel de primire? El biruise moartea, căci a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi mai ales pe Lazăr care fusese mort de patru zile şi a cărui pomenire s-a făcut ieri.
Iisus biruise iadul şi pe demonii care străjuiau acolo, pe cei pe care-i izgonise din oameni atunci când îi tămăduise, Iisus străbătea Palestina, luminând sufletele şi vindecând bolnavii, pretutindeni făcând numai bine. Popoarele, încântate de învăţătura Sa şi mişcate de binefacerile Sale, se îngrămădeau în jurul Său, voind de multe ori să-L proclame împărat. Iisus a fugit întotdeauna de această cinste; alta era împărăţia pe care El voia s-o întemeieze pe pământ; o împărăţie cu totul duhovnicească şi veşnică, nu pământească şi vremelnică cum doreau evreii.
O dată cu intrarea în Ierusalim a Domnului, El a fost recunoscut în mod public ca Împărat şi Mesia - trimisul lui Dumnezeu. Se apropia Paştele când adevăratul Miel trebuia să fie jertfit în locul mielului care îl preînchipuise până atunci. Iisus se apropia de Ierusalim, locul unde avea să fie jertfit, acolo unde a murit de bună voie pentru mântuirea lumii. Era în cel din urmă an al vieţii Sale pământeşti. După multele minuni pe care le făcuse, acum se întorcea pentru cea din urmă oară la Ierusalim.
Vineri seara înainte de duminica stâlpărilor ajunge în Betania, unde mai înainte înviase pe Lazăr cel mort de patru zile. Se hotărî să petreacă acolo sâmbăta aceea, în casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria. S-a sărbătorit venirea Mântuitorului acolo, seara, printr-o cină mare. Locuitorii din Betania au ţinut să mulţumească lui Iisus pentru minunile săvârşite în oraşul lor, pregătind o cină bogată, cu multă solemnitate, în casa lui Simon, pe care-l vindecase de lepră.
La această cină a luat parte şi Lazăr cu surorile lui. Toată această manifestaţie de iubire pentru Iisus a fost ca o palmă pe obrajii cărturarilor şi fariseilor care hotărâseră să-L omoare atât pe Iisus, cât şi pe Lazăr. Era obiceiul ca, la începutul mesei, picioarele oaspeţilor să fie spălate într-o apă parfumată. Maria, sora lui Lazăr, plină de credinţă şi dragoste sfântă către Mântuitorul, a luat un vas plin cu mir de nard de mult preţ, a intrat în sala unde fusese pregătită cina şi, turnând mirul pe capul şi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul capului ei, apoi a spart vasul, înţelegând că totul s-a sfârşit şi că această cină va fi un fel de adio, Mântuitorul nemaiprimind de aici înainte din partea oamenilor un astfel de omagiu.
Răutatea şi pizma din Iuda Iscarioteanul au izbucnit îndată, zicând: Pentru ce nu s-a vândut acest mir pe 300 de dinari şi să se fi dat săracilor? Răutatea lui Iuda nu putea să rămână fără răspuns din partea Domnului care i-a zis: "Lăsaţi-o pe dânsa, de ce o supăraţi, că bun lucru a făcut cu Mine. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu mă aveţi întotdeauna. Vărsând ea acest mir pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta sau, cu alte cuvinte: "Prietene, potoleşte-ţi mânia puţin, să nu-ţi pară rău de această ultimă mărturie de respect şi iubire ce-Mi arată această femeie, pentru că pregăteşte înmormântarea Mea. Dacă tu crezi că ai dreptul să mă vinzi, lasă acestei femei dreptul de a mă îmbălsăma.
Am văzut dar că această cină de recunoştinţă din Betania se termină prin trădare, căci Iuda Iscarioteanul a găsit prilejul să meargă si să-L vândă pe 30 de arginţi. Era acum şi voia lui Dumnezeu ca Fiul Său să meargă la moarte în triumf. În această vreme, Ierusalimul era plin de evrei şi de străini veniţi din lumea întreagă de sărbătoarea Paştelui. Toţi se întrebau dacă Iisus va veni de Paşti în cetatea sfântă.
Auzind că este în Betania, mulţi s-au dus acolo ca să-l vadă pe Iisus şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi şi pentru care mulţi credeau în El, printre aceştia fiind şi unii din mai marii poporului. Lucrul acesta supăra mult pe membrii sinedriului, arhierei şi farisei, dar mai cu seamă saduchei, care nu credeau în învierea morţilor. Toţi aceştia se sfătuiră ca să-l omoare şi pe Lazăr, pe care îl înviase Iisus din morţi, şi să nu se mai pomenească de învierea lui, iar poporul să stea în întunericul necunoştinţei, al necredinţei, ascultând de nişte farisei îngâmfaţi şi orbi.
Din Betania se răspândi vestea în Ierusalim că a doua zi, adică în ziua pe care noi o numim "Duminica Floriilor, Iisus va intra în oraşul Ierusalim. Această veste puse în mişcare poporul şi toţi se pregătiră să-L primească. Iisus părăsi locuinţa prietenului Său Lazăr, unde lăsă pe prea iubita Sa Maică îndurerată şi cu lacrimi în ochi, care îi spusese Fiului său, că sufletul ei de mamă presimte o mare durere şi nenorocire pentru El şi-l rugase să nu se ducă la Ierusalim. Domnul îi spuse: "Prea iubita Mea Maică, a venit ceasul si trebuie să merg. După ce o încredinţă celor două surori Marta şi Maria, le spusese să vină vineri cu toate la Ierusalim. Plecă apoi cu ucenicii Săi şi veni în Betfaghe, la muntele Măslinilor, la 2 km distanţă de Ierusalim.
În acest loc se păstrau mieii care erau rânduiţi pentru jertfe şi de aici, cu patru zile mai înainte de Paşti, îi aduceau la templu împodobiţi cu panglici şi cu flori ca să fie jertfiţi. Pentru aceasta şi Iisus a trecut prin acest loc, ca să le arate şi lor şi nouă şi să credem cu adevărat că El însuşi este victima cea adevărată, mielul care trebuia să fie jertfit pentru mântuirea lumii. El este cu adevărat MIELUL pascal, al cărui sânge va împăca cerul cu pământul.
În legea veche era obiceiul ca în ziua aceasta de duminică să fie căutat mielul care trebuia sacrificat de Paşti. Anul acesta nu mai era nevoie să se ducă să-l caute, căci el venea blând şi umilit ca să se dea de bună voie. Când era pe muntele Măslinilor, entuziasmul poporului crescu. Mulţimea alerga înaintea lui Iisus , purtând în mâini stâlpări de finic şi cântând în cor: "Osana Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, osana întru cei de sus."
Cuvântul: "Osana, înseamnă "mântuieşte, adică mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Fiul lui David, scapă-ne pe toţi de vrăjmaşii diavoli, scapă-ne de păcate, scapă-ne de rătăcire, luminează-ne ochii sufletului şi ne mântuieşte din robia patimilor. De aceea oamenii plini de bucurie îşi aşterneau veşmintele pe cale, alţii tăiau ramuri de copaci şi le aşterneau pe jos. Mulţi dintre ei fuseseră martori la minunea învierii lui Lazăr şi mare le era bucuria căci văzuseră cu ochii lor pe Lazăr viu şi stând la masă cu Iisus după înviere. De aceea strigau Osana şi lăudau pe Mântuitorul.
Prin această mulţime se găseau şi vrăjmaşii de moarte ai lui Iisus, ai Domnului, care încercaseră să facă pe ucenici să tacă, dar n-au reuşit. De aceea aceşti iudei pizmaşi se apropiară de Iisus şi-I ziseră: "Spune ucenicilor Tăi să tacă, Învăţătorule! Iisus le răspunse cu glas profetic: "Zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga, adică, când frica va închide gura ucenicilor, stâncile din Golgota se vor despica şi vor vesti astfel dumnezeirea Celui răstignit.
Când apostolii vor fi prigoniţi în Ierusalim şi nu vor putea să propovăduiască pe Învăţătorul lor, atunci pietrele templului şi ale cetăţii vor cădea sub loviturile romanilor şi vor adeveri răzbunarea şi dreptatea Fiului lui Dumnezeu, El care a fost dispreţuit de ei şi aşa va fi în toate vremurile. Când apostolii, preoţii lui Iisus, vor tăcea şi se vor da la o parte de frică, vor interveni puterile îngereşti şi se vor dezlănţui asupra omenirii pedepse şi urgii care mai de care mai grozave şi mai fioroase.
Mergând Domnul Iisus împresurat de popor în cântece de osanale, a ajuns aproape de cetate. Primirea era atât de frumoasă încât veselia şi bucuria se citeau pe feţele tuturor, numai Iisus parcă nu auzea şi nu simţea nimic. Sufletul Lui era întristat, o tristeţe grozavă îi apăsa toate mădularele Lui. Priveşte lung din vârful unui deal spre oraşul Ierusalim care era strălucit de razele soarelui şi arăta mai frumos ca oricând.
În tristeţea Sa, s-a oprit puţin şi a început să plângă pentru cetatea Ierusalimului zicând: "O, Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi cele ce sunt spre pacea ta! Dar un văl negru îţi acoperă faţa ta şi nu vezi. O, Ierusalime, Ierusalime, vor veni zile peste tine când vrăjmaşii te vor înconjura cu şanţuri şi te vor strânge în toate părţile, prăbuşindu-te la pământ pe tine şi pe copiii tăi, şi nu vor lăsa piatră pe piatră să nu fie dărâmată, pentru că n-ai cunoscut vremea certării tale!
Domnul vorbea despre osândirea cetăţii Ierusalimului şi distrugerea ei de către romani curând, atunci când evreii vor fi luaţi ca sclavi şi împrăştiaţi pe toată faţa pământului. Înconjurat de ucenici şi de popor în strigăte de osanale, astfel înainta Iisus spre templul din Ierusalim. Străinii întrebau zicând: "Cine este acesta care e primit ca un împărat cu ramuri de finic în mâini? Mulţimea răspundea: "Acesta este Iisus, Profetul din Nazarethul Galileii.
Fariseii şi cărturarii înfuriaţi vorbeau între ei şi ziceau: "Vedeţi că nimic nu folosim, iată că dacă îl mai lăsăm mult, toată lumea va crede şi va merge după El. Astfel turbau de invidie şi răutate, în timp ce Mântuitorul era condus în cel mai mare triumf prin mijlocul Ierusalimului. Când a început să urce treptele templului, L-a întâmpinat o mulţime de copii, cu cântece, strigând: "Osana, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Împărate al lui Israel.
Arhiereii şi fariseii fierbeau de invidie şi ziceau Mântuitorului: "Auzi ce spun aceştia? Iisus le răspunse: "Au n-aţi citit niciodată ce zice Scriptura, că din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă?! După ce a intrat în templu, au venit la dânsul orbii, şchiopii, toţi bolnavii şi I-a vindecat.
Înainte de moartea Sa, blândul şi bunul Iisus, plin de milă, tămăduieşte atâţia nenorociţi în faţa mulţimii adunate şi a vrăjmaşilor Lui care căutau să-L omoare. Prin aceste minuni, El le adevereşte încă o dată că este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia cel prevestit de prooroci. Ei erau orbiţi însă de păcatul invidiei, al mândriei, iar răutatea stăpânea sufletul şi toată fiinţa lor. De aceea căutau numai pricină de ceartă şi cum să-L prindă în cuvânt ca să găsească motive de a-l omorî şi răstigni pe Cruce. Astfel a fost primit Iisus în Ierusalim de mulţimea poporului cu cea mai mare bucurie, ca un Împărat blând şi dătător de pace, ca un biruitor al morţii, al iadului şi al demonilor.
Nu toţi L-au primit aşa. Fariseii şi cărturarii, preoţii cei mai de seamă şi saducheii cei necredincioşi L-au primit cu insulte, L-au primit cu duşmănie, cu invidie şi cu ură de moarte. Să cercetăm şi noi adâncul sufletului nostru şi să vedem în care ceată ne aflăm astăzi, la intrarea Domnului în Ierusalim? În ceata celor care şi-au dezbrăcat hainele şi le-au aşternut pe jos ca să treacă Iisus peste ele, în această mulţime plină de bucurie şi veselie care purta ramuri de finic în mâini şi plină de credinţă striga: "Osana, Fiul lui David, mântuieşte-ne, Împăratul lui Israel?! sau ne găsim printre cărturarii şi fariseii mândrii şi îngâmfaţi, printre cei invidioşi şi răutăcioşi, iubitori de păcate şi corupţii, vicioşi şi hulitori, putrezi de păcate până în măduva oaselor.
Intrarea Domnului în Ierusalim mai înseamnă şi intrarea Lui în cetatea sufletelor noastre, în inima noastră, în viaţa noastră. Pentru aceasta se cuvine să dezbrăcăm şi noi veşmintele noastre, adică păcatele noastre, să ne aruncăm la picioarele Mântuitorului. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de toate legăturile păcatelor, de toate patimile şi deşertăciunile omeneşti, de toate vorbele cele rele şi murdare. Să lăsăm răutatea, care este aşa de mare în lume, să lăsăm hulele, drăcuielile, desfrânările şi avorturile, vrăjile, descântecele şi toate păcatele să le aruncăm de la noi şi să ducem şi noi Stăpânului Hristos stâlpări de fapte bune.
În loc de mir, ca Maria, sora lui Lazăr, să-i aducem lacrimile noastre, lacrimi vărsate cu căinţă pentru păcatele noastre şi mai ales să plângem în săptămâna aceasta ce urmează, a Sfintelor Patimi, că şi noi suntem vinovaţi de suferinţele cele grele şi de moartea Stăpânului nostru Hristos. Să plângem că fiecare din noi am dat o lovitură de bici în spatele Lui; o vorbă murdară, un cuvânt rău, o înjurătură, au fost ca un scuipat aruncat în faţa Lui din partea noastră. Cu toată căinţa şi umilinţa să plângem şi să-I cerem iertare, făgăduind că nu vom mai face niciodată.
Iată de ce trebuie să plângem, pentru că şi noi L-am răstignit şi L-am chinuit cu păcatele noastre pe Fiul lui Dumnezeu. Noi I-am pus cunună de spini, noi I-am bătut piroane în mâini şi picioare, noi am străpuns coasta cu suliţa, prin necredinţa noastră, prin neascultarea noastră, mândria şi păcatele noastre.
Într-o ţară îndepărtată cetăţenii s-au răsculat împotriva regelui lor. Atât erau de furioşi împotriva lui, că după ce l-au dat jos de pe tron voiau să-i ia viaţa. Bietul rege, îngrozit de furia şi răutatea lor, fuge din palat, iese ca un necunoscut în oraş , fiindcă îşi schimbase hainele cele preţioase cu unele vechi, numai zdrenţe, şi umbla de acum singur toată noaptea prin oraş; mai despre ziuă ajunge la ţărmul mării şi ostenit de atâta trudă, se aşează pe o piatră ca să răsufle puţin. Întristat de necazul venit pe capul lui şi de supărarea pierderii împărăţiei sale, stă şi se gândeşte la nenorocirea lui. Pune faţa între mâini şi plânge cu amar.
Vrăjmaşii cei neînduplecaţi, care voiau cu orice preţ să-l omoare, au ajuns la ţărmul mării, îl văd de departe, îl recunosc şi aleargă furioşi cu săbiile în mâini să-i ia viaţa; se pornesc asupra lui cu toată mânia să-i soarbă sângele. Dar când s-au apropiat de el şi l-au văzut în hainele acelea vechi şi rupte, fără nici o mângâiere de nicăieri, fără mantia împărătească, fără coroana şi podoabele împărăteşti şi mai ales când l-au văzut udând pământul cu lacrimi amare, s-au oprit ticăloşii din mânia lor; s-au oprit şi s-au înduioşat, au început să-l mângâie cu cuvinte bune, ridicându-l de la pământ; au căzut în genunchi înaintea lui şi au început să-şi ceară iertare pentru ce i-au făcut. L-au luat apoi împreună cu ei în cetate, l-au suit din nou pe tron şi i-au jurat ca în viitor să-i slujească cu toţii cu credinţă şi ascultare, că nu vor mai face niciodată relele pe care i le-au făcut.
Aşa este şi cu Împăratul nostru, Împăratul cerului şi al pământului, Iisus Hristos, în numele căruia ne-am botezat şi a cărui Împărăţie nădăjduim s-o moştenim. În starea aceasta jalnică L-au adus păcatele noastre, căci El a lăsat Împărăţia cerului şi a venit la noi ca să ne salveze; El pentru noi a plâns şi a suspinat. El pentru noi a primit bătăi, a fost dezbrăcat de hainele Sale, lovit cu bice, încoronat cu coroană de spini, însetat şi nemâncat, cu inima sfâşiată de durere. Oare nu trebuie să facem şi noi ca acei cetăţeni din istorioară care s-au umilit şi cu lacrimi în ochi au început să-şi ceară iertare? Oare nu trebuie să zicem şi noi cu inima zdrobită la spovedanie: "Iisuse, Mântuitorul meu, drept este ca Tu să stai pironit pe cruce, iar eu să stau în păcatele desfrânării? Drept este ca Tu să porţi cununa de spini pe cap, iar eu să stau cu atâtea gânduri rele şi murdare în capul meu? Drept este ca Tu să stai cu rana deschisă în coastă, iar eu să ţin duşmănie împotriva aproapelui meu? Tu să stai cu mâinile şi picioarele pironite, iar eu să umblu în căile pierzării?
Trupul Tău curat este distrus de bătăi, iar eu stau cu trupul pângărit de atâtea păcate. Mie se cade să ţin în spate crucea aceasta, Iisuse! Eu să sufăr atâtea patimi, eu să sufăr moartea grea, că aceasta merit pentru păcatele mele! Dacă nu pot să mor pentru Tine, cel puţin să mă pocăiesc pe cale. Dacă nu pot să vărs sângele meu, să vărs şiroaie de lacrimi ca să arăt şi eu cât de puţină dragoste pentru Tine.
Aceasta să zicem, precum şi altele multe şi să-I jurăm credinţă şi ascultare de aici înainte, ca şi cetăţenii aceia împăratului lor. Să-L luăm pe Scumpul nostru Mântuitor şi să-L aşezăm pe scaunul inimii noastre ca să împărăţească întru noi. Sfânta Biserică, în săptămâna aceasta ce vine, ne înlesneşte acest lucru, ne pune în faţă pe Împăratul Slavei, Împăratul cerului şi al pământului, pe Salvatorul nostru. Ni-L pune în faţă bătut, chinuit şi răstignit pe cruce, iar noi cu lacrimi să ne mărturisim păcatele, să recunoaştem toate nelegiuirile noastre înaintea Lui cu hotărâre temeinică de a nu mai face. Să-L luăm prin Sfânta Împărtăşanie, să-L aşezăm în scaunul inimii şi al sufletului nostru păstrându-L şi ascultându-L în toate zilele vieţii noastre, ca să fim cu El şi El cu noi în veci de veci.

Rugăciune
O, Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul noului Israel, vezi starea noastră în care ne găsim. Iată-ne loviţi din toate părţile de-o mulţime de rele. Suntem orbi, luminează-ne, suntem nestatornici şi slabi, întăreşte-ne. Ajută-ne să nu Te mai întristăm prin păcatele noastre.
Fereşte-ne ca nu cumva astăzi să strigăm "Osana, iar mâine să zicem ca vrăjmaşii Tăi: "Să se răstignească. Fereşte-ne, Stăpâne, ţine-ne mintea întreagă. Tu eşti Dumnezeul nostru, Împăratul şi Părintele nostru şi pe Tine Te vrem şi Te iubim şi Ţie să-Ţi slujim acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.