Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România:
Prof. Dr. Ioan Scurtu: "Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român"
Începem
noul an sub auspicii incerte, când „aripile” identităţii naţionale ne
sunt frânte din interior, deşi ar trebui să ne servească drept argument
de forţă în vremuri de restrişte. Ca ţară membră a UE, avem nevoie de o
voce puternică, de o afirmare clară, fără umbre, a ceea ce suntem în
concertul european. Din marginile gri ale politicii comunitare, unde ne
situăm azi, să facem pasul către... nucleul acţiunii şi deciziei
Bruxelles-ului; de la integrarea „lejeră”, să trecem la integrarea
„completă” în Uniune, aşa cum pleda, la Bruxelles, zilele trecute,
însuşi preşedintele României. Cum să împlinim această dorinţă (similară,
ca importanţă, cu realizarea unităţii naţionale în 1918), când suntem
subminaţi de clasa politică şi de unii intelectuali autohtoni care
răspândesc în lume ideea că românii nu au o identitate naţională şi nu
sunt buni de nimic la ei acasă? Profesorul Ioan Scurtu, unul dintre
istoricii de marcă ai ţării, este universitarul patriot şi de curaj, pe
care-l preocupă pericolul în care se află identitatea românească, supusă
unor atacuri nedemne şi lăsată pradă unor interese uşor de identificat.
„Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea identităţii naţionale a poporului român”
După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de
ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au
săturat de România”. Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman
(„1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers
„naţionalist”. Cine are interesul să-i văduvească pe români de
cercetarea propriului lor trecut?
Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează
ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au
realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o
succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câţiva
intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat
mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie
intensă şi sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre
aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a
urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet
public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal,
Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru
Ioan Cuza. Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de
dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este
prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că
avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi
preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o
“Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia,
care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că
istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa,
românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili
să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate,
unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”. Cei
care susţin contrariul - A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga,
Constantin C. Giurescu etc. etc. - sunt nişte naţionalişti, demni de tot
dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi
este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea
românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.
Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate
naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să
accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit
de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca
orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să
acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au
acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale,
au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări
scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de
guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.
Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este
abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot
ce-i leagă de trecut?
Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ştergerea
identităţii naţionale a poporului român. În 2013, am participat la
lansarea cărţii „Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu
care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe
monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism.
Guvernanţii, prin aşa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea
unor uriaşe abuzuri, la care s-a asociat din plin şi justiţia. Au fost
restituite clădiri istorice - care făceau parte din patrimoniul naţional
- pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinând decizii judecătoreşti
pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri
“moderne”, din beton şi sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu
implicarea Ministerului Culturii - care, culmea, se mai numeşte şi al
Patrimoniului -, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi
de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de
demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de
guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri
monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau
fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile
care până la acea dată au aparţiunut statului maghiar treceau de drept
în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele şi
justiţia română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după
ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost
refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate
acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule româneşti
au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu
s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate
construite de marele domnitor.
„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba
Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un
obiectiv esenţial al guvernanţilor”
Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi
alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele
ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele
ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autorităţile
postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?
Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi şi
alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între
aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de români, Albert Wass,
omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat
niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti. Cu
complicitatea guvernanţilor români, în judeţele Harghita şi Covasna s-a
constituit “de facto” un “ţinut secuiesc”, în care aplicarea legilor
României este facultativă. În ultimii ani se acţionează intens pentru
legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe
criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de
Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor
locale din judeţ, privind autonomia “ţinutului secuiesc”, deoarece
încălcau Constituţia, care prevede că România este stat naţional unitar.
Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii,
ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un
prefect maghiar, susţinut de UDMR. Am fost recent în cele două judeţe
şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul,
carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească.
Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând
hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a
acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece
cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la
Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se
îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor
români”.
În curând, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba
Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este
timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate
„măreţelor umbre” de la 1918?
Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu
prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv
esenţial al guvernanţilor. Personal cred că un asemenea monument ar
putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în
Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa
Unirii. Asemenea opere necesită timp de gândire şi de execuţie, iar 2018
“bate la uşă”. Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul,
pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat
inaugurarea unor asemenea monumente. Desigur, poate fi realizat şi un
“rond special” - de felul celui aflat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj
sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. Idei pot fi multe, important
este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.
„Vreau ca istoria naţională să-şi capete locul cuvenit în
şcoală, în societatea românească în general, pentru ca românii să fie
mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din
lume”
Cum integrarea europeană este un fenomen istoric în curs, vă rog
să comentaţi afirmaţia recentă a preşedintelui Johannis, care a spus că
doreşte o „integrare completă” a României în UE. Să fie aici o trimitere
la linia conservatoare, de pierdere a identităţii naţionale, promovate
de Bruxelles?
În opinia mea, cei mai mulţi dintre politicienii români nu au înţeles
ce înseamnă integrarea europeană. Slugarnici şi lipsiţi de coloană
vertebrală, aceştia nu au negociat cu adevărat aderarea României la
Uniunea Europeană, ci au acceptat tot ce li s-a cerut, pentru a
demonstra că sunt “democraţi” şi deschişi spre “economia de piaţă”.
Aceasta este principala explicaţie a faptului că, după aderare, România
nu numai că nu şi-a consolidat statutul internaţional, dar a devenit o
ţară fără o politică naţională, preocupată doar “să facă frumos” în faţa
Bruxelles-ului. De aici şi un anumit dispreţ pentru România, care nu
este tratată ca un membru cu drepturi depline, ci ca unul care nu merită
să stea decât în colţul mesei şi să i se aducă mereu reproşuri. În
consecinţă, eu înţeleg declaraţia recentă a preşedintelui României ca o
hotărâre de a se înceta cu această atitudine faţă de ţara noastră şi de a
fi tratată ca un stat care este pe deplin integrat în Uniunea
Europeană. Eu nu înţeleg, prin Europa unită, un continent uniform, croit
după un model al teoreticienilor de laborator sau impus de statele
puternice şi mari. Eu doresc o Europă armonioasă, în care fiecare ţară
vine cu propriile sale valori, o Europă a civilizaţiilor, a cetăţenilor
egali în drepturi şi în obligaţii. În acea Europă, România îşi va avea
locul meritat, prin mărimea teritoriului şi resursele naturale, prin
populaţia ei inteligentă şi creativă, prin zestrea intelectuală şi
trecutul său milenar. Cu condiţia ca liderii politici să scape de
complexul de inferioritate de care sunt dominaţi în faţa “celor mari”,
să acţioneze cu hotărâre pentru progresul ţării lor şi pentru o
propagandă activă pe plan internaţional. Vreau ca istoria naţională
să-şi capete locul cuvenit în şcoală, în mass-media, în societatea
românească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor,
aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume. Atunci denigratorii de
profesie, precum cei menţionaţi mai sus, nu vor mai avea succes şi nici
credibilitate, vor deveni nişte epave jalnice într-o lume care-i
cunoaşte cu adevărat pe români şi-i respectă aşa cum se cuvine.Am
studiat programul TV publicat vineri 16 ianuarie 2015 şi am constatat că
la TVR istoria românilor beneficiază de “5 minute de istorie” pe
programul 2 (excelenta emisiune realizată de Adrian Cioroianu), în timp
ce “Cultura minorităţilor” are câte o jumătate de oră în cinci zile din
săptămână, pe acelaşi program. Partea “leului” revine emisiunilor
”Maghiarii de pe unu” (TVR 1) şi “Maghiarii de pe doi” (TVR 2), câte o
oră şi jumătate de fiecare, trei zile pe săptămână. Şi se zice că TVR
este “televiziune naţională!”.
Sunt tot mai mulţi cei care cred că salvarea identităţii
naţionale, întărirea statului şi protecţia maximă a naţiunii ar putea fi
înfăptuite doar de monarhie. Monarhia salvează România. Dv. ce credeţi?
Monarhia a avut un rol important în istoria românilor. Eu am publicat
cartea Istoria românilor în timpul celor patru regi, patru volume, câte
unul pentru fiecare rege: Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai, care s-a
tipărit în patru ediţii, fapt de demonstrează interesul românilor
pentru acest subiect. Evident, monarhii respectivi au acţionat în
condiţii istorice diferite, iar personalitatea lor şi-a pus amprenta
asupra politicii din cei 81 ani de existenţă a acestei instituţii.
Propaganda monarhică actuală pune accentul pe activitatea lui Carol I,
se vorbeşte puţin de Ferdinand - sub domnia căruia s-a realizat Marea
Unire din 1918 - şi este ocultată domnia de 10 ani a lui Carol al
II-lea, în timpul căreia România a realizat progrese spectaculoase
(pierderea integrităţii teritoriale s-a datorat celor două mari puteri
totalitare - Uniunea Sovietică şi Germania, iar insuficienta dotare a
armatei este imputabilă întregii clase politice, inclusiv regelui). Se
evidenţiază faptul că regele Mihai şi-a legat numele de actul istoric de
la 23 august 1944, şi de opoziţia faţă de ascensiunea comuniştilor spre
acapararea puterii în stat. Pe de altă parte sunt trecute cu vederea
alte fapte: la 6 martie 1945 regele a semnat decretul de numire a
guvernului Groza, la 9 mai 1945 a inaugurat statuia Ostaşului Sovietic
eliberator, amplasată în faţa Guvernului României, la 1 decembrie 1946 a
deschis lucrările Adunării Deputaţilor constituită în urma alegerilor
falsificate din 19 noiembrie 1946. Istoria este complexă şi nu poate fi
redusă doar la aspectele pozitive şi la speculaţii, aşa cum procedează
adesea realizatorii emisiunii “Ora Regelui” de la TVR (pe când o
emisiune “Ora Republicii”? Este o realitate că, în 1947, numai România
mai avea un regim monarhic în această parte a Europei, iar la 30
decembrie, regele a trebuit să abdice. Evident, decizia a fost luată la
Kremlin de I.V. Stalin, care a cerut să nu se recurgă la violenţă, având
în vedere faptul că regele Mihai era decorat cu Ordinul “Victoria”, cea
mai înaltă distincţie sovietică.Venirea regelui în România, după 1989,
este un fapt normal, la fel şi onorurile de care se bucură. Pe de altă
parte, mărturisesc că-mi displace rapacitatea unor membri (reali sau
autoproclamaţi) ai Casei Regale, care s-au grăbit să intre în posesia a
cât mai multe bunuri. Faptul că prinţul Paul a fost audiat la DNA în
dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri constituie o realitate mai
mult decât penibilă. Guvernul Tăriceanu s-a dovedit extrem de culant
când a decis să-i împroprietărească pe unii membri ai Casei Regale
(adevăraţi sau închipuiţi) cu anumite bunuri care aparţineau statului
român. La rândul ei, justiţia (independenta şi intangibila justiţie
românească!) nu a luat în calcul faptul că, atunci când s-a călugărit,
principesa Ileana (maica Alexandra) a renunţat la toate bunurile
materiale (inclusiv castelul Bran, ce-i fusese lăsat moştenire de regina
Maria) şi, ca urmare, a decis să fie restituit fiilor acesteia. Astfel,
acest celebru monument istoric şi de artă a devenit locaţie pentru
botezuri şi nunţi, iar piesele valoroase au fost evacuate în garnizoana
grănicerilor, care şi aceasta urmează să fie retrocedată printr-un
şiretlic juridic. După cum justiţia şi guvernanţii nu au ţinut seama de
faptul că legea din 1884, pentru constituirea Domeniilor Coroanei,
prevedea că regele benficiază de veniturile obţinute (uzufructul) de pe
moşiile respective, şi nu era proprietar al acestora, care aparţineau
statului român.
Un partid de pe scena politică a propus un referendum prin care
românii să decidă dacă vor sau nu reinstaurarea monarhiei. Care este
poziţia dv.?
Având în vedere contextul în care regele a fost nevoit să abdice, ar
fi util un referendum prin care românii să se pronunţe dacă doresc ca
România să fie monarhie sau republică. Totodată, trebuie să se ţină
seama de faptul că toate constituţiile din vremea monarhiei ereditare
(1866, 1923, 1938) prevăd: “Puterile constituţionale ale regelui sunt
ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale
regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin
ordinul primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi
coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în
religiunea ortodoxă a Răsăritului” (Constituţia din 1923, art. 77). Ca
urmare - dacă s-ar reveni la regimul monarhic şi se va aplica acest
articol - nici unul dintre actualii membri ai familiei regale nu poate
ocupa tronul. În 1997, regele Mihai a numit-o pe principesa Margareta în
calitatea de succesoare la conducerea Casei Regale, fapt ce ţine de
organizarea internă a acestei Case şi nu de regimul politic din ţara
noastră. Un rege al României trebuie să fie bărbat, prim născut, din
familia de Hohenzollern, ceea ce pare a fi o imposibilitate practică.
Sau, odată cu referendumul, să se renunţe la această prevedere
constituţională, inclusiv în privinţa religiei, dacă este avut în vedere
principele Nicolae, nepotul regelui Mihai, care şi-a oferit
“serviciile” declarând: “Dacă ţara, românii mă vor chema, sunt pregătit
să răspund chemării lor”. Dar acestea sunt mai curând speculaţii,
monarhia fiind o instituţie istoriceşte depăşită.
La capitolul figuri istorice controversate se află, din
nefericire, mareşalul Ion Antonescu - pentru unii, criminal de război,
pentru alţii, erou naţional. Ce se poate spune, în actualul context
internaţional, despre această tragică figură a istoriei noastre moderne?
Ion Antonescu a fost un militar român care şi-a adus contribuţia la
făurirea unităţii naţionale, în calitate de şef al Biroului Operaţii din
Cadrul Marelui Cartier General. Apreciind rolul său în războiul din
1916-1918, regele Ferdinand l-a decorat cu cea mai înaltă distincţie
militară - Ordinul “Mihai Viteazul”.A avut un rol important în cadrul
delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), care a
recunoscut, prin tratate, unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei
cu România.În calitate de ataşat militar la Londra şi Paris, de şef al
Şcolii Superioare de Război, de şef al Marelui Stat Major al Armatei
Române, Ion Antonescu s-a remarcat prin exigenţă, corectitudine şi
patriotism. şi-a asumat conducerea ţării în condiţiile dramatice de după
sfărâmarea graniţelor României, când toţi politicienii, în frunte cu
Iuliu Maniu, s-au dat deoparte, promiţându-i sprijinul. A crezut că,
angajând România în război alături de Germania, poate reface graniţa de
Est, eliberând Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de sovietici, dar
până la urmă a eşuat.A aplicat în România politica antisemită dusă la
extrem (holocaust), deportând sute de mii de evrei în Transnistria,
dintre care 123.710 (după calculele lui Dinu C. Giurescu) şi-au pierdut
viaţa. O asemenea politică nu poate avea nici o justificare, deoarece nu
viza opozanţi ai regimului, ci bătrâni, femei, copii, bolnavi, pe toţi
evreii în general, care au fost ridicaţi din casele lor şi trimişi peste
Nistru (în Transnistria), unde au murit fără a fi avut vreo vină.
Totuşi, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul regimului
Antonescu a funcţionat, în Bucureşti, singurul Teatru Evreiesc din
Europa şi că, la sfârsitul acestui măcel, în România trăia cea mai
numeroasă comunitate evreiască de pe acest continent.
„G. Călinescu: «Personalitatea lui Iorga e covârşitoare»”
În fine, se cuvine menţionată o altă persona non grata pentru
denigratorii poporului român: Nicolae Iorga. Se vorbeşte tot mai puţin
de marele istoric, iar cine o face riscă a fi trecut în rândul „ciumat”
al naţionaliştilor. De ce s-a ajuns aici?
Nicolae Iorga, ucis de legionari la 27 noiembrie 1940, în timpul
guvernării Antonescu, a avut o uriaşă contribuţie la cultura românească
şi universală. Larga sa recunoaştere pe toate meridianele globului îi
irită pe “civiştii” care trebuie să susţină că poporul român este unul
periferic, lipsit de valori autentice, că doar nişte naţionalişti,
autohtonişti şi antieuropeni inventează “mituri”. A fost profesor la
Facultatera de Litere şi Filosofie, director al Institutului de Studii
Sud-Est Europene şi al Institutului de Istorie Universală (pe care le-a
întemeiat), rector au Universităţii din Bucureşti, preşedintele Ligii
Culturale Române, întemeietorul Universităţii Populare de la Vălenii de
Munte, preşedintele Comitetului Monumentelor Istorice, directorul
gazetelor “Neamul Românesc” şi “Neamul Românesc pentru popor” , al
“Revistei Istorice”, al “Revue Historique des Études Sud-Est
Européennes” (înfiinţate de dânsul), întemeietorul Casei Române de la
Veneţia şi al Casei Române de la Fontenay-aux-Roses, preşedintele
Partidului Naţionalist-Democrat, primul preşedinte al Adunării
Deputaţilor de după Marea Unire (1919), preşedintele Consiliului de
Miniştri (1931-1932), consilier regal (1938-1940), preşedinte al
Senatului (1940). A fost membru al Academniei Române, al Academiilor din
Stockholm, Cracovia, Santiago de Chile, doctor Honoris Causa al
Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Vilnius, Orford, Paris,
Bratislava, Roma, Alger, vicepreşedinte al Comitetului internaţional al
Istoricilor.N. Iorga a scris 1.003 volume, între care istoria românilor
în 10 volume, istoria Imperiului Bizantin, istoria statelor balcanice,
istoria Imperiului Otoman, istoria românilor din Transilvania, istoria
presei, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria
învăţământului, istoria artei etc. etc. - multe dintre acestea publicate
în limbi străine (franceză, germană).A fost un reputat istoric şi
critic literar, autor a peste 40 de piese de teatru, cele mai multe cu
tematică istorică etc. etc.După ce, în 1926-1928, a publicat 4 volume,
intitulate Essai de synthèse de l' Histoire de l'humanité, în 1940 a
început să scrie Istoriologia umană, la care tocmai lucra când a fost
răpit de legionari. Ar fi fost o operă de căpătâi a întregii
umanităţi.George Călinescu aprecia: “Personalitatea lui Iorga e
covârşitoare”. Lucian Boia consideră că N. Iorga este un “naţionalist”
şi un “autohtonist” al cărui mesaj este depăşit şi, deci, nefolositor.
Daţi-mi voie să cred că George Călinescu a făcut o judecată de valoare
ştiinţifică, în timp ce epigonul său s-a rătăcit în meandrele
politicianismului de duzină.
