BannerFans.com

Se afișează postările cu eticheta Sfânta Scriptură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sfânta Scriptură. Afișați toate postările

marți, 22 mai 2012

PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII 

DOMNULUI IISUS HRISTOS
 
 
...Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...!

       Fraţi creştini, 
       Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei. 
       După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl. 
       Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre. 
       În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul. 
       După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale. 
       După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete. 
       În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L. 
       Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam. 
       Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată. 
       Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.? 
       Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni. 
       Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu. 
       Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc? 
       Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună. 
       Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!? 
       Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare. 
       Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri. 
       Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos. 
       Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina. 
       Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat. 
       Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire. 
       Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii  strămoşii noştri au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui. 
       Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el. 
       Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. 
       Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor. 
       Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul. 
       Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul. 
       Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale. 
       Viaţa sufletului în această lume este "o misiune?, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit. 
       Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică. 
       Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer. 
       O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul. 
       Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său. 
       Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm! 
       Rugăciune 
       Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre
 
Amin.

joi, 13 octombrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

Pilda Semănătorului

Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.
În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească Cuvântul lui Dumnezeu.
Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului către mine!.
În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.
Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.
Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.
Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.
Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.
Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.
Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.
Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.
Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.
Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.
Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.
Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.
Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.
Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.
Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.
O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.
Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.
Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.
Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.
Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.
Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.
Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.
O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.
Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.
Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.
Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.
Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.
Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?
Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine! Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.
De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!
Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.
Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.
Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.

Rugăciune
O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.
Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.

Amin.

joi, 31 martie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?! (Marcu IX, 19)

Fraţi creştini,

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Aşa ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.
Toate acestea ne dovedesc existenţa chinurilor din iad, unde vrăjmaşii sufletelor noastre - demonii vor chinui necontenit pe cei ce nu se vor trezi din păcate în această viaţă. Azi ca şi atunci există în lume boli sufleteşti si trupeşti, există aceste duhuri necurate care chinuiesc pe mulţi din cauza depărtării de Dumnezeu, din cauza răcirii de Sfânta Biserică, din cauza nepregătirii prin spovedanie şi împărtăşanie.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile lui Dumnezeu; căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Mântuitorului şi de a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături.
Numai aşa ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini.
Să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune.
Era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patima şi de suferinţele Sale cele de bună voie.
Mântuitorul, ca să arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochii pământeşti.
Acolo au auzit ei glasul Tatălui ceresc, care a mărturisit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi! După ce s-au petrecut acestea, Domnul a coborât din vârful cel înalt al Taborului împreună cu cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Ajungând în vale la poalele muntelui, Domnul vede o mare mulţime de oameni, zgomotoasă, întărâtată împrejurul celor nouă ucenici care rămăseseră acolo de cu seară. Printre aceşti oameni erau cărturari şi farisei. Apostolii şi cărturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcaţi, ruşinaţi şi păreau biruiţi, pe când duşmanii lor se făleau cu neruşinare şi îngâmfare, iar mulţimea făcea mare haz de aceasta şi aproba pe fariseii şi cărturarii care prin cuvinte înfundaseră şi reduseseră la tăcere pe ucenici.
Un glas strigă: "Iată învăţătorul! Şi toate privirile se întorc spre Iisus. Mulţimea alergă înaintea Lui şi i se închină cu respect, că în sfârşit sosise omul căruia i se supune toată făptura şi acum va răzbuna pe ucenici, pedepsind pe duşmanii lor. Iisus trece prin mijlocul lor, merge drept la cărturari şi farisei şi, arătând pe apostoli, le zice: "De ce le căutaţi ceartă, ce vă întrebaţi cu dânşii?
Nimeni nu răspunde. Răutatea lor nu poate decât să tacă. Fariseii şi cărturarii rămaseră încremeniţi. Mântuitorul îi ruşinase de atâtea ori, deşi întrebările lor erau pregătite cu mult mai înainte.
Iată că din mulţime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui şi cu o voce rugătoare îi zice: "Doamne, rogu-te, caută spre fiul meu, miluieşte copilul meu, e singurul meu fiu, l-am adus la Tine pentru că suferă rău, fiind lunatic şi stăpânit de un duh mut şi surd şi oriunde îl apucă pe el, îl zdrobeşte, face spume şi scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut.
Pentru ce cei nouă ucenici nu au putut să scoată duhul necurat din tânăr? Fariseii şi cărturarii, care întotdeauna pândeau astfel de ocazii, au început să râdă de ei ca să surpe încrederea poporului în Învăţătorul lor, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei spuneau poporului că Iisus nu este Mesia cel adevărat, este un înşelător care scoate pe draci cu putere domnului dracilor.
În această încurcătură se aflau ucenicii şi nu ştiau ce să răspundă. Iisus le dăduse putere de a izgoni duhurile necurate şi reuşiseră de multe ori, dar acum nu ştiau nici ei care era pricina. Înainte de a răspunde nenorocitului tată, Iisus zise cu amărăciune şi întristare aceste cuvinte: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi pe voi?
Astfel vorbea Domnul acestui popor îndărătnic şi acestor făţarnici farisei care tot timpul căutau pricini împotriva lui Dumnezeu. Cum să nu se întristeze Iisus, când făcuse atâtea minuni şi ei tot necredincioşi îndărătnici rămăseseră?! Dar iată că şi de data aceasta, în faţa rugăciunii şi a credinţei acestui tată îndurerat, Domnul nostru Iisus Hristos cu ton poruncitor s-a adresat diavolului şi i-a zis: "Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el!
Diavolul, îndată, scoţând un strigăt mare, aruncă pe copil la pământ, îl scutură cu putere şi ieşi afară lăsându-l nemişcat. Lumea începu să strige: "E mort, e mort! Iisus, apucându-l însă de mână, îl ridică şi bolnavul îndată se sculă sănătos. Mântuitorul îl dădu tatălui său plin de viaţă şi sănătate. Cărturarii erau învinşi, batjocurile şi cuvintele pline de răutate pe care le spuseseră împotriva apostolilor şi Domnului Hristos căzură asupra lor. Ei se duseră ruşinaţi şi umiliţi, iar mulţimea slăvea pe Dumnezeu şi pe marele făcător de minuni, Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Această vindecare a tânărului stăpânit de duhul cel mut şi surd este una din minunile cele mai însemnate ale Mântuitorului, căci aceste nenorociri chinuiesc şi astăzi pe oameni sufleteşte şi trupeşte. Această minune simbolizează lucrarea Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi, ca să ne aducă la mântuire; căci Domnul a tămăduit pe copil ca să cunoaştem şi noi minunea.
Omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei. Omul stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, este ca un epileptic chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor.
Nenorocirea şi mai mare este că aceşti mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce poate să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări.
În timpul acestor petreceri diavoleşti, diavolul pune stăpânire pe multe suflete. Nici nunţile nu se mai fac spre bucuria oamenilor şi folosul cel sufletesc şi trupesc al lor, ci este o ocazie ca diavolul şi iadul să culeagă o mulţime de roade bogate de pe urma acestor munţi blestemate, pline de desfrânare şi vorbe urâte; acolo nu mai stă Iisus, Domnul nostru care s-a dus la nunta din Cana Galileii. Au început să se arate roadele cele rele ale necredinţei şi ale îndrăcirii sufleteşti şi trupeşti ale multora; căci foarte mulţi copii care s-au zămislit în timpul acestor blestemate urgii s-au născut bolnavi cu sufletul şi cu trupul.
Duhul cel necurat şi-a făcut apariţia iarăşi în lume punând stăpânire pe sufletul şi trupul multora. Aceste blestemăţii au intrat ca alcoolul şi nicotina în sânge la mulţi şi cred că nu ar putea trăi fără otrava aceasta a plăcerilor lumeşti. Spitalele, puşcăriile sunt pline din cauza acestor plăceri vinovate.
Acum câţiva ani în urmă am văzut o întâmplare foarte tristă. O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui prieten al meu durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal. După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor.
Ea venise la prietenul meu, care era preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând: "O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic.
Preotul o întrebă atunci: "A dansat fiica dumitale în viaţă? Femeia îi răspunde:"Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte.
"Din ce cauză a murit? întreabă preotul. "A răcit la un bal - zise femeia eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani. Preotul o întrebă: "La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?
"N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei.
"Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?
"A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte.
Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat. Aşa foc şi durere îngrozitoare era pe această tânără acolo în iad, ca şi pe tânărul surd şi mut din Evanghelia de astăzi, pe care-l aruncau demonii în foc şi-n apă, făcându-l să spumege şi să se usuce. Grozave sunt chinurile demonilor şi aici pe lumea aceasta, dar mai ales la ei acolo în iad, în temniţele cătrănite de unde nu mai poţi ieşi. Vai sufletelor care ajung acolo!
O, lume neascultătoare, ţi se spune ce să faci, dar nu vrei să asculţi, ţi se arată ce trebuie să faci şi nu vrei să te supui poruncii dumnezeieşti. Şi atunci când guşti rodul neascultării, te vaiţi că e amar. Iertător mai eşti Doamne, Dumnezeule că nu îngădui să vină negri aceia urâţi să danseze cu ei aici de vii pentru neascultările lor, să danseze tot aşa de îngrozitor până când vor auzi şi vor înţelege să asculte de poruncile Tale.
Mi-aduc aminte, de la mănăstire, de un călugăr tânăr şi frumos, de neam mare, care a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr numai pentru faptul că fiind odată la horă, cum era hora pe la sate, jucând acolo, lângă el s-a prins diavolul şi juca cu ei, râzând cu ei. Toţi ceilalţi nu l-au văzut, numai el l-a văzut. S-a smucit din joc şi nu după mult timp la mănăstire s-a oprit. A văzut pe diavol cum juca cu ei şi s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu.
Iată, fraţi creştini, cum îşi bate joc satana de zidirea lui Dumnezeu, aşa ca şi în vremea Mântuitorului. Această scenă se repetă de multe ori în zilele noastre. Iată ce vedem, lume răzvrătită, lume îndrăcită, strigăte de jale, plângere şi tânguire, diavolul râde şi se răsfaţă, iar biata lume înşelată şi încătuşată de poftele lui, deznădăjduită fără nici o putere suferă şi nu ştie ce are.
Sfânta Bisericã, care este muntele Taborului, este plină de lumină, de nădejde, de viaţă, de bucurie şi sănătate, în ea locuieşte Mântuitorul Iisus Hristos, Dătătorul a tot binele. Tatăl ceresc strigă mereu să ascultăm de El, de învăţătura Fiului Său, de poruncile Lui, ca să ne izbăvim şi să ne mântuim sufletul de rele. Omenirea însă rămâne mută şi surdă la glasul Tatălui Ceresc. Aleargă în toate părţile, se zbate în supărări şi necazuri de tot felul, n-aude, nu vede.
Clopotele bisericilor, care simbolizează glasul lui Dumnezeu, în zadar îi cheamă pe oameni, căci nu vor să asculte. Tocmai în timpul Sfintei Liturghii, din duminici şi sărbători, când preoţii în biserică se roagă pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, pentru cei ce locuiesc într-însele, tocmai în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, când toată suflarea ar trebui să stea cu frică şi cu cutremur, căci se jertfeşte pe Sfintele Altare Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, tocmai atunci tineretul nostru urmează chemării diavolului, duhurilor necurate care sunt slobozite pe faţa pământului, să înveţe lumea cum să necinstească pe Dumnezeu, cum să-L insulte şi să nu asculte de voia Sa.
În acest timp ei se duc cu miile şi zecile de mii în locurile periculoase sufletelor; prin cârciumi, pe la teatre, cinematografe. Ţi se rupe inima când vezi atâta tineret înghesuindu-se peste tot şi stând ceasuri întregi transpiraţi de fericire şi palpitând de emoţie în faţa câtorva oameni îmbrăcaţi în tricouri care aleargă, asudă, se lovesc şi se rostogolesc şi îşi rup picioarele alergând după o minge. Ei nu văd în jurul lor nici o faptă măreaţă, nici un alt act de admirat.
Mulţi s-au schimbat în felul de a vorbi, de a se purta şi de a gândi. Când îi auzi ţipând, înjurând, gesticulând în diferite feluri, nu poţi să nu te gândeşti la îndrăciţii din Evanghelie, văzând cum îi apucă furiile îndrăcirii. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au băgat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu au învins favoriţii lui; câte certuri, bătăi, despărţiri dintre soţi, din cauza jocurilor acestora blestemate, jocurilor demonilor care au adus pe pământ multă nelinişte şi despărţire de Dumnezeu.
Iată cum chinuieşte satana biata lume, iată îndrăcire sufletească, vrednică de plâns, care usucă sufletul tineretului nostru creştin. Mai sunt şi altele aduse la noi de străinii păgâni sau de creştinii plimbaţi prin străinătate ca fiul cel pierdut. De pildă balurile, seratele, ceaiurile, discotecile şi multe petreceri sunt năravuri ale popoarelor străine aduse în ţara noastră. Sulemenirea sau fardul, cum i se mai zice într-un termen modern, nu luminează persoana ci, dimpotrivă, o umbreşte; căci femeile care ţin zece ani la rând aceste practici cu unsori, după acest timp faţa lor începe să se zbârcească, să îmbătrânească, făcându-se ca o pungă.
S-a constatat de unii savanţi că roşul de buze este cel mai bun teren şi cel mai favorabil pentru dezvoltarea microbilor; aşa de repede se înmulţesc, că la două zile se fac câte cinci sute de colonii de microbi. Înainte, păcatul acesta nu exista decât la personalul din circuri sau teatre, a trecut apoi în rândul doamnelor de la oraş, iar acum, în cele din urmă, a pătruns această plagă şi în satele cele mai depărtate. Le-a învăţat duhul cel necurat al sulemenirii, nu numai să-şi vopsească buzele, obrajii ci şi unghiile de la mâini şi picioare. Aceste păcate au devenit atât de necesare, încât cele mai multe femei cred că nu ar putea să trăiască fără aceste unsori microbiene, aceste murdării ale satanei.
Sora unei creştine, care a murit dintr-o boală foarte grea, s-a arătat în vis acesteia şi i-a spus: "Vai, sora mea, spune tu şi la alţii să nu mai facă nimeni ca mine. Ce chinuri grozave am tras de la demoni, nu atât pentru alte păcate, cât pentru că m-aţi îngropat cu unghiile roşite la mâini şi picioare. Vai, cum trăgeau de ele şi se agăţau, ce ace îmi băgau pe sub ele şi ce chinuri am suferit?
Multe femei nu pot să se abţină nici când vin la biserică, aşa de mult a intrat în sânge acest obicei rău, această învăţătură drăcească, încât şi la moarte au pretenţia unele să fie vopsite şi pudrate.
Se pretează la acestea chiar şi unii bărbaţi, neştiind cu câtă mâhnire şi silă privesc sfinţii îngeri când văd aceşti morţi în acest fel mascaţi, cu ţigara în mână sau cu pachetul de ţigări pe piept în coşciug.
Ce întuneric mare este în lume! Unde e credinţa creştinilor noştri? Cum cred ei că se pot mântui şi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în halul acesta? O, ce multă neştiinţă şi necredinţă! Aşa râde diavolul de lume, aşa îşi bate joc de creştini. Altădată, unde era un creştin fugeau demonii şi se înspăimântau, iar acum râd diavolii de atâţia creştini şi îşi bat joc de ei, şi când sunt vii şi când sunt morţi, şi de trupurile şi de sufletele lor. Vai de sufletele lor, acelora care merg în felul acesta la judecată.
Dacă cineva are urechi de auzit, să audă, căci va veni o vreme când demonii le vor scoate şi ochii, căci sprâncenele şi le-au scos mai dinainte. Toate chemările rele le aud, le înţeleg, le urmează cu multă pasiune, numai glasul Evangheliei şi al poruncilor lui Dumnezeu nu vor să-l audă. Vai de părinţii aceia care au copii cu astfel de fumuri în cap, care sunt surzi şi muţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci îşi iau plata izbucnind în ţipete şi plângeri nemângâiate ca să plătească astfel chiuiturile de la nunţile din posturi. În aceşti copii zămisliţi în posturi şi sărbători s-a încuibat duhul cel mut şi surd, s-au încuibat duhurile cele rele care îi chinuie pe copii cu necredinţa şi pe părinţi ca să-şi vadă păcatele în faţă. Aceşti copii rătăcesc din pântecele maicii lor, cum zice Sfânta Scriptură, căci de la zămislire au fost în rătăcire.
Mă doare sufletul când aud aproape în fiecare zi mame spunându-mi despre copii lor că nu mai ştiu cum să facă să-i aducă la credinţă. Nu vor să audă de rugăciune, de biserică. "Fiica mea, singura mea copilă, - zicea o mamă îndurerată - m-a înjurat de paşte în faţă, pe mine, mama ei care am născut-o, care am crescut-o şi pe care am hrănit-o; când am chemat-o la biserică, mi-a zis s-o las în pace cu această rătăcire, acuzându-mă că sunt sectantă.
De altfel, vorba aceasta - de sectant - este foarte mult pe limba omului de astăzi; cum vede un creştin mai apropiat de Dumnezeu, de biserică, îi şi scoate vorba aceasta că-i sectant, e pocăit. Aceştia nu ştiu ce înseamnă un sectant, o sectă, pentru că nu cunosc credinţa adevărată, credinţa noastră ortodoxă, credinţa lăsată de Dumnezeu Iisus Hristos . Ei vorbesc aşa pentru că diavolul le spune, ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.
Pentru diavol ştiu însă să cânte toate cântecele lumeşti, toate hulele, toate înjurăturile şi insultele, limba lor e focar de cuvinte murdare, ea s-a făcut cheie de descuiat iadul. Urechile lor sunt astupate de diavol, care locuieşte în inimă şi stăpâneşte tot trupul. Sunt unii care dau şi pe la biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu dar nu cu urechile sufleteşti, ci cu cele trupeşti. De aceea rămân înţeleniţi şi auzirea lor a fost numai pe moment, când au plecat din biserică au uitat tot şi fac iarăşi ce-i învaţă duhul cel necurat. Vor auzi şi ei o dată glasul trâmbiţei judecăţii celei de pe urmă, când vor fi adunaţi în faţa Dreptului Judecător să dea seama fiecare de faptele ce le-a făcut. Atunci însă va fi prea târziu şi nu vor mai putea face nimic pentru suflet.
Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos ne zice şi nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei.
Într-adevăr, fraţi creştini, să nu uităm că în Sfânta Scriptură stă scris că, înainte de a veni sfârşitul, vine lepădarea de credinţă. Creştinii se vor lepăda de Dumnezeu şi de credinţa cea adevărată. Poate puţină vreme mai este, şi Dumnezeu nu ne va mai suferi şi va trimite peste noi urgiile apocaliptice şi fiarele cele cu cap de om, ca să ne pedepsească în chipul cel mai îngrozitor şi să ne arunce focului şi chinurilor iadului, aşa după cum merităm.
Să ne trezim din păcate, fraţi creştini, acesta este glasul lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, acum este momentul, sculaţi-vă din somnul cel greu, este momentul să ne pregătim cu toţii de drum. Lăsaţi-vă de toate blestemăţiile, de toate poftele diavoleşti, lepădaţi-vă de satana şi de toate lucrurile lui, ca nu cumva să ne apuce cu ceva ale lui, vremea plecării.
Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

Rugăciune
O, prea Milostive şi îndelung răbdătorule Iisuse, îţi mulţumim că ne-ai îngăduit până acum şi nu ne-ai lăsat să pierim în păcatele noastre, îţi mulţumim că ne-ai trezit inimile ca să cunoaştem Calea Ta.
Alungă Tu duhurile cele necurate de la toţi creştinii care sunt pecetluiţi cu botezul Tău şi să urmeze poruncile Tale ca să Te slăvească şi acum şi în vecii vecilor.


Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...