Samarineancă.
Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o cârpă lepădată. Îşi ducea
viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii, iată că tocmai
asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de nuntă…
De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.
Încă
de când am descoperit-o uimit în extraordinara relatare a Sfântului
Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la suflarea
Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care el
a trăit.
Omul era Femeia Samarineancă.
Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.
Samarineanca era o femeie frumoasă.
Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan Teologul, ci unul moral.
Fără
a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o personalitate
puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale, prin
atitudinea sa, prin cuvintele sale.
Sfântul
Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se descopere. Şi ea ne
surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în sufletul unei
femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la atâta
dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.
Dar „Dumnezeu
Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi;
Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele
tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate
în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici
un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28, 29).
Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!
La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.
În
contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai lăsase Iudeea şi
Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face şi
botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă
în ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.
Ea n-a ascuns Străinului,
Care îi ceruse să bea, faptul că este samarineancă, ştiind că “Iudeii
nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9) şi exprimându-şi deschis
mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt
femeie samarineancă?” (In. 1; 9).
Dar
ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi Mesia şi, socotindu-L
a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe faţă, ştiind
că risca să fie dispreţuită.
Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.
Şi Adevărul a iubit-o pe ea.
Fiindcă
ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi era deschisă
unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de orice fel
de răutate.
Era
sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă bărbatul, ea
mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu era
al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai
bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este
bărbat” (In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se
revoltă, ci constată abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4,
19), descoperindu-şi nu doar sinceritatea, ci şi darul credinţei care
sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în
faţă adevăratele ei probleme, care erau majore, esenţiale, existenţiale.
Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu chiar acolo, pe fundul
mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui murdărie, lucid,
realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a se înfăţişa
Creatorului său în toată goliciunea sa.
Femeia
aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase de la Adam după
căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.
Adam
a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui Dumnezeu, fiindcă
era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la El până
atunci.
Femeia samarineancă nu fuge.
Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.
Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp, îşi afirmă cu tărie credinţa: Da,
Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit, dar… văd că Tu eşti
prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te întreb despre
cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai răspunsul,
oricât aş fi căzut eu de jos.
Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?
Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.
Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.
Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu Dumnezeu.
Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.
Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.
El
cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare, venind la fântâna
lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură merge în
dorul ei de Dumnezeu.
Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice: “Dă-mi să beau!…
El,
Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le ţine şi le hrăneşte,
şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o femeie
păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.
Episodul acesta este extraordinar.
Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere setea.
Şi,
deşi Iisus călătorise ca Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai
de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci
şi de însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui
după inima făgăduită să-I fie Lui mireasă.
Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală
în căutarea oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în
aşteptarea clipei când ea avea să-L recunoască: “Doamne, văd că Tu eşti
prooroc”…
Nu
atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat în păcatele
lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia vrăjmaşului.
Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei cu Dumnezeu.
Dar
El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci tocmai pentru că şi ea
înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la fântâna lui Iacov.
De
nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar însetase şi iar
venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea din om. Şi
n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu pe
cele lumeşti le râvneşte inima lui.
Dar
omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi caută să se adape din
ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă, un doctorat.
Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi viaţa lui
este o căutare febrilă, continuă, o
alergare fără odihnă, o însetare neostoită, fiindcă îl arde o
nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi orice ar obţine el în
lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui. Fiindcă se
plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se
plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra
căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai
mari sau mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său.
Căci inima lui e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe
care-L caută omul în lume fără să ştie ce vrea. Noul
Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că înaintarea în
comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru om din
aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai
intimă cu El.
Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât se tânguie trupul învârtoşat.
Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.
Clipa
după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi în care El îi iese
omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică: “dă-Mi inima
ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa cea
vie.
De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.
Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi cere să bea.
Femeia
primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se făţărniceşte înaintea lui
Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă vina asupra
celuilalt.
Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.
N-o
mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii acesteia, ci
legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe
apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut.
Nu cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul,
prin propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.
Ca o floare de
nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de întinăciunea noroiului, îşi
poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina nunţii dăruită de Mirele
inimii ei.
În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă
în El. Iar un lucru ca acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima
ta – nu se poate tăcea. Ci te duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te
făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti tuturor pe Hristosul din inima ta.
***
Venit-a Domnul în Sihar
Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,
Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia
Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,
Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.
***
Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,
Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;
Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,
De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.
***
Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu
Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu
Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat
Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.
***
Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…
Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim
Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat
Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat
https://dianoraioana.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-…/
https://sinaxa.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-o-floa…/
