PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Iad

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.
Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!
Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?
În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.
În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.
Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.
În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge.
În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.
Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.
Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.
Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.
Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.
Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.
Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.
Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: "Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea! A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.
Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.
Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă�. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.
Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.
Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.
Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.
Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.
Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.
Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.
Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.

Rugăciune
Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.