Predica la Sfânta Treime

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 

Aceste cuvinte cu care am început predica, formează una din cele mai mici rugăciuni închinate Sfintei Treimi.

Şi noi, când zicem: “În numele Tatălui, ne spune Sfântul Ambrozie, ne însemnăm fruntea spre a arăta că toate gândurile noastre merg la Dumnezeu, izvorul gândirii noastre; când zicem “şi al Fiului” ne însemnăm la inimă, arătând că toată inima noastră o dăm Domnului, iar când zicem “şi al Sfântului Duh”, ne însemnăm umerii, rădăcina mâinii, spre a arăta că începutul şi desfăşurarea faptei este spre slava lui Dumnezeu. Încheiem cu cuvântul “Amin”, aşa să fie.Fiinţa noastră întreagă este închinată Sfintei Treimi.Însuşi unirea celor trei degete de la mâna dreaptă, ca să ne facem semnul Sfintei Cruci, însemnează tot Sfânta Treime. Cu acest semn sfânt şi cu rostirea acestor dumnezeieşti cuvinte, noi începem toate rugăciunile noastre de fiecare zi. Acestea au fost semnul şi puterea creştinismului, din ziua Cincizecimii, de când a luat naştere Biserica. De atunci, orice credincios se însemnează cu acest semn – Sfânta Cruce – şi rosteşte aceste cuvinte, care mărturisesc credinţa lui în Sfânta Treime de la care primim harurile cele bogate.Moşii şi strămoşii noştri, de când ne-am zămislit ca neam pe aceste locuri frumoase, au cinstit Sfânta Treime cu tot sufletul, s-au închinat ei şi au adorat-o. Credinţa noastră în Sfânta Treime a fost totdeauna puterea mântuirii noastre.În numele Sfintei Treimi noi săvârşim şi taina Sfântului Botez, în numele ei primim “toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

În numele ei creştem duhovniceşte, ne sfinţim prin har şi moştenim viaţa veşnică.

Cu rugăciunea amintită, deşi nu spunem decât trei nume: Tatăl, Atotcreator, Fiul Mântuitorul nostru şi Sfântul Duh, sfinţitorul nostru, nume care alcătuiesc Sfânta Treime – temelia credinţei noastre, spunem totul, mărturisim întreaga noastră credinţă. Deşi fiecare nume sau persoană este Dumnezeu adevărat, totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezu în trei persoane. “Unul după Fiinţă şi întreit după persoane”.În numele Sfintei Treimi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, care începe cu cuvintele: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi se săvârşeşte cu slujba Învierii Domnului: “Slavă Sfintei şi celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi”, aşa cum rosteşte preotul în fiecare zi, din noaptea Învierii până la Înălţarea Domnului. Pentru slăvirea Sfintei Treimi s-au compus cântări, Doxologii mari şi mici, slujbe de noapte, cum sunt Miezonoptica de duminică şi Slujba privegherii sau Acatistul Sfintei Treimi.Astăzi, când Biserica Ortodoxă serbează praznicul Sfintei Treimi, este bine să lămurim pe cât ne este cu putinţă, înţelesul ei cel adânc.Învăţătura despre Sfânta Treime este o învăţătură de bază a Bisericii. Este cea mai mare şi mai adâncă învăţătură a ei. Şi noi creştinii credem în această învăţătură şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în feţe sau persoane: Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Această învăţătură nu o are nici o altă religie decât creştinismul. Ea ne-a fost dată prin descoperire de Dumnezeu din milostivirea şi din bunătatea Sa pentru noi.

Altfel, nu L-am fi cunoscut. Căci Mântuitorul zice: “Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iar o cântare la Utrenie spune: “Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. Într-adevăr, Mântuitorul S-a arătat pe pământ, S-a arătat între oameni, la Întruparea Sa.

Dogma Sfintei Treimi, Învăţătura fundamentală a Bisericii, fiind o taină adâncă şi necuprinsă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au căutat să o lămurească în diferite feluri prin analogii şi asemănări.

Unii au căutat să explice Taina Sfintei Treimi prin corelaţia dintre cele trei funcţiuni ale sufletului nostru: gândire, voinţă şi simţire, şi care formează o unitate.

Un mare scriitor bisericesc, Fericitul Augustin († 430), asemăna Sânta Treime cu apa care are şi izvor, şi pârâu şi apa propriu-zisă. Sfântul Atanasie cel Mare aseamănă Sfânta Treime cu Soarele. El spune: “Că precum soarele este cu trei feţe, aşa şi Dumnezeu este în trei ipostasuri. Căci, chip al Tatălui este discul; Chip al Fiului este raza şi Chip al Sfântului Duh este lumina soarelui. La soare este disc, rază şi lumină, dar nu zicem că sunt trei luminători, ci un singur soare. Asemenea şi la Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu. La soare, continuă acelaşi Sfânt Părinte, este nedespărţit discul de rază şi lumină. Aşa este şi în dumnezeiasca treime, nu se despart persoanele, ipostasele unele de altele. Discul soarelui, spune Sfântul Atanasie, naşte şi uneşte raza şi dă lumină, aşa şi Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Raza soarelui se coboară pe pământ, dar nu se desparte de soare, nici din cer nu lipseşte, nici de pe pământ şi este şi în discul soarelui. Aşa şi Fiul nu se desparte de Tatăl şi de Sfântul Duh”.

Sfântul Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni, pentru a arăta unitatea Sfintei Treimi şi egalitatea celor trei persoane, împotriva rătăcirii ariene, la Sinodul I Ecumenic, s-a folosit de o cărămidă care, deşi reprezenta o unitate, privind-o, a arătat că în această unitate exită trei elemente: lutul, care a rămas în mâna Sfântului, apa care a căzut pe pământ şi focul care s-a ridicat la cer.

Aceasta a fost o minune spre a arăta unitatea în Sfânta Treime, a celor trei persoane dumnezeieşti.Taina Sfintei Treimi, cum am spus, fiind de nepătruns cu mintea, oricâte asemănări s-au făcut de către Sfinţii Părinţi, nu se poate pătrunde şi înţelege, doar atât cât ne-a fost de folos.

Dumnezeu ne-a descoperit, şi câte ştim despre ea ne este de ajuns ca să ne mântuim.

În cunoaşterea şi înţelegerea Tainei Sfintei Treimi este nevoie mai ales de puterea credinţei şi a iubirii. Noi credem cu tot sufletul în Sfânta Treime, o mărturisim fiecare la primirea Sfântului Botez, cât şi în toată viaţa noastră şi o iubim, “şi cine se leapădă de această credinţă şi de mărturisirea ei, încetează de a mai fi creştin” .

Sfinţii nu s-au folosit atât de luminile minţii, ca să înţeleagă taina Sfintei Treimi pe care n-o pot înţelege, nici îngerii, cât mai ales s-au rugat cu credinţă şi dragoste să se învrednicească de harurile ei cele bogate. Aşa să ne rugăm şi noi, în fiecare clipă şi mai ales în această mare zi a sărbătoririi Sfintei Treimi, ca Dumnezeu Cel în treime lăudat să ne asculte şi să ne transforme inimile noastre în altare de rugăciuni şi lucrare de fapte bune.

Sfinţenia nu constă în idei goale, ci în îndeplinirea binelui, în schimbarea noastră lăuntrică într-un om nou, după chipul lui Hristos, într-un samarinean milostiv, care şi-a jertfit totul pentru ajutorul celui în suferinţă. Toate aceste transformări sunt, desigur, lucrări ale Sfintei Treimi.

În Vechiul Testament avem multe preînchipuiri ale Sfintei Treimi. Astfel, chiar în primul capitol al Genezei se vorbeşte de Sfânta Treime: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, zice Dumnezeu (Facere 1, 26). Omul a fost creat dintru început după chipul Sfintei Treimi.

Origen, mare învăţat şi scriitor creştin, ne arată că Dumnezeu, când a creat pe om, nu S-a sfătuit cu îngerii, ci cu Sine Însuşi, deci este vorba de un sfat între persoanele Sfintei Treimi. Tot o preînchipuire a Sfintei Treimi este şi arătarea celor trei îngeri patriarhului Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 1, 2). Sfânta treime e prefigurată în Vechiul Testament şi de sfeşnicul cu trei braţe şi de cântarea serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), imn întreit pe care îl cântăm şi noi, la fiecare Sfântă Liturghie.

În Vechiul Testament găsim chiar redat şi numele persoanelor Sfintei Treimi: nume de Tată, de Fiu şi de Sfântul Duh. Astfel în cuvintele pe care psalmistul le pune în gura Fiului se spune: “Zis-a Domnul către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7). La Facere 1, 2 se arată că “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, iar Psalmistul se roagă zicând: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalmul 20, 12).

În Noul Testament, Sfânta Treime s-a arătat şi mai lămurit.

Cea dintâi descoperire o face îngerul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, la Buna-Vestire. El i-a zis: “Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri, iar Fiul ce Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

La Botezul Domnului, Fiul se botează, tatăl îl mărturiseşte zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi”, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel. Sfânta Treime se arată şi la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos.

Sfânta Biserică ne învaţă că toate lucrările mari de sfinţire şi de îndumnezeire s-au făcut de Sfânta Treime şi în numele ei. În numele Sfintei Treimi s-a făcut evanghelizarea în lume: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” zice Mântuitorul Sfinţilor Apostoli (Matei 28, 19).

În puterea Sfintei Treimi s-a înfiinţat Biserica şi s-a dat harul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. În numele Sfintei Treimi dobândim mântuirea şi sfinţirea noastră.

Pe plan lărgit, unitatea Sfintei Treimi a creat punţi de legătură între confesiunile creştine, pentru că toate aceste confesiuni cred în Sfânta treime. Pe temeiul acestei credinţe se încearcă, în cadrul mişcărilor ecumenice, să se apropie toate Bisericile creştine, să fie iarăşi un trup tainic al lui Hristos, o singură Biserică a Lui.

Pentru noi, creştinii, unitatea Sfintei Treimi se vădeşte (se arată) în opera Ziditorului, în fiecare fir de nisip sau iarbă, în tot ce este creat. Ea se vădeşte şi în conducerea lumii, în Sfânta Providenţă. Iată deci că unitatea Sfintei Treimi conduce toate formele de varietate în unitate deplină.

Praznicul de astăzi, Sfânta Treime, răspândeşte raza de lumină în sufletul fiecărui credincios şi îl cheamă la depăşiri de sine, în lucrări morale, spirituale şi materiale, la locul său de muncă.

În Sfânta Treime ştim că sălăşluieşte pacea, dragostea şi unitatea; la fel trebuie să sălăşluiască şi în viaţa noastră de fiecare clipă, în familia noastră şi în sufletul nostru. Trebuie să ştim că faptele noastre cele bune sunt ca nişte trepte pe care ne ridicăm şi ne apropiem de izvorul cel nesecat al tuturor harurilor Sfintei Treimi.

Nu atât să dogmatizăm despre Sfânta Treime, ci mai ales să facem faptele plăcute Sfintei Treimi: “Nu vorbele mari fac pe sfinţi şi drepţi, ci viaţa cea plină de fapte bune, creştineşti, de smerenie, de dragoste şi credinţă puternică” (Pr. V. Aştileanu).

Noi ne închinăm în numele Sfintei Treimi, fiindcă suntem închinaţi chiar de la primirea Sfântului Botez, care este mărturisirea unităţii de credinţă şi pe care se cade să o păstrăm neştirbită şi nepătată. Şi nu este o fericire mai mare pentru vredniciile noastre decât aceea de a şti că vom putea sta curaţi în faţa tronului Sfintei Treimi. Iar bucuria pe care ne-o dă sărbătoarea de azi, cântările bisericeşti, atât de frumoase, dumnezeiasca Liturghie, sunt doar imaginea bucuriei desăvârşite pe care o vom trăi în cer în faţa tronului Sfintei Treimi.

Să păstrăm această bucurie în sufletele noastre şi mereu să căutăm să ne întâlnim cu credinţă şi dragoste în Biserica lui Hristos, dobândind această bucurie, din harurile Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, aşa cum au dobândit sfinţii care şi-au păstrat unitatea de credinţă, aşa cum au dobândit şi strămoşii noştri.

Să ne rugăm astăzi, în ziua de prăznuire a Sfintei Treimi şi să zicem: “Prea Sfântă Treime miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele nostre; Stăpâne iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”. 

Amin.

PREDICĂ LA POGORÂREA DUHULUI SFÂNT Duminica Rusaliilor Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie. cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi fi! (Ioan XIV, 16-17)        Fraţi creştini,        În Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii întristaţi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii. Iată că această minune s-a împlinit în această zi.        În timpul când Domnul Hristos umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii de oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte limite. De altfel, Iisus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu le fac, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV, 12) - „Oricine va bea din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).        Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului Sfânt, de aceea spune un sfânt părinte că fără Duhul Sfânt nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taine. De aceea ca să pufem intra în Impărăţia, divină, trebuie să primim darurile şi binecuvântările Împăratului nostru Hristos.        Pentru a primi moştenirea minunată pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să facă primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să aşeze Impărăţia lui Hristos în inimile credincioşilor. Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică, iar Iisus ar fî fost un rege fără supuşi, un domn fără credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi cunoscut şi mărturisit.        Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte pe Iisus cel pământesc şi prin El, Iisus împreună cu Tatăl îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent lângă noi şi în noi în tot locul şi-n tot timpul. Putem fi foarte impresionaţi şi cuceriţi de acest Iisus al istoriei şi să-L considerăm cel mai perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi unde duce această admiraţie pentru Iisus, cât timp nu răsună vocea care spune că Hristos îti aparţine ţie la propriu — şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.        Pentru a combate necredinţa noastră, Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său supraveghetor, Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul de iertare, de har şi viaţă adevărată, întorcându-ne la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El, Mângâietorul, ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce la păşunile verzi ale Cuvântului biblic, dându-ne de băut apele păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne fortificăm şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.        Nimeni nu posedă Duhul Sfânt în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de luminat, din cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să ne întrebăm cu nelinişte şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă rămânem adeseori aşa de reci, aşa de puţin credincioşi şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini arzătoare ale Duhului Sfânt?!        Motivul este acela, că omul vechi n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele lumeşti şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie cste într-un confîict permanent cu Domnul cerurilor şi al pământului. Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele. Nu numai poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi trezesc în el un fel de pizmă surdă şi împotrivire îndărătnică, dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate acestea ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: „Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi:Cum îl obosim? — Când ziceţi: Cel ce face rău este bun înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere! — sau: Unde este Dumnezeul dreptăţii? Şi mai departe: Ce am spus împotriva ta? şi mai ziceţi: Este trudă zadarnică să slujim de Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot? Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei scapă!”        Iată deci răutatea oamenilor împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de condamnare al lui Iisus, fîindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor chinuri de neînchipuit, după ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată, părăsesc calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască Paştele în familie, să mulţumească lui Dumnezeu că I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de un astfel de duşman, adică de Iisus. Nu ştiau nenorociţii că Iisus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de a treia zile să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.        Dumnezeu a nimicit hotărârea oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe pământ şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit la lumină clar, că Iisus a fost martor al adevărului printre oameni. Răstignitorii Iui Iisus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii adevărului, de aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine în toată învăţătura adusă de Mântuitorul.        „Voi aţi omorât bucuria de a trăi" — zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba din biserică. Şi omul nostru continuă: „De când a venit Iisus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a terminat cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit petrecerile fără frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul dulce de nepăsare. Voi a-ţi înălţat un mort şi testamentul Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să ne lepădăm de noi şi să purtăm crucea. Să urâm tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.        În acest mic tablou găsim doar o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea acestui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi mai rău decât este, de aceea prin propovăduirea voastră şi arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit de toată mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi în atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi alungat din lume bucuria de a trăi."        Aşa a zis acest necredincios şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând pe adevăraţii creştini care susţin adevărul propovăduit de Mântuitorul Iisus şi în continuare de Duhul Sfânt prin apostolii Săi. Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă, din răutate. Noi le răspundem clar şi lămurit că Dumnezeul nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El creează mereu, vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci a uitat că este un călător pe acest pământ şi umbra morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă tărână.        Toate minunile lui Iisus Hristos dovedesc puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din Iisus. Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Iisus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de viaţă. La cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii erau alungaţi, orbii căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi desflgurate îşi regăseau sănătatea şi frumuseţea.        O revărsare mângâietoare a Duhului vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste şi de viaţă, organizând în aşa fel viaţa omului încât s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare pe care umbra mortii le făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită în orice moment. Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa necredincioşii şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un idol sau târâtă ca o greutate. Viaţa poate fl irosită ca ceva inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată cu mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.        Oare aşa trăieşte fiul liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul celei mai imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până la Înviere. Duhul Sfânt condamnă toate aceste măsuri de prevederi omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi punând în inimile noastre pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un războinic cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească şi să stea împotrivă când va năvăli vrăjmaşul.        Omul intră prin puterea Duhului Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit". (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este conştient în adâncul lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia un dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică flecare în felul lor.        Aşa că, frate creştine, nu sta buimac privind cerul şi zicând: „Ah, dacă din întâmplare aş zări pe Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată viaţa!" Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că lumea este plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale îl găseşti pe Hristos în chipul săracului, bolnavului, necăjitului, năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi să ne zbatem pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.        Pentru aceasta trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om; să spunem, nu, cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un potrivnic al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm cu hotărâre neclintită de partea omului nou. Să spunem, da, îndemnurilor lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să le traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiincă Duhul Sfânt este aliatul puternic şi comandantul nostru. El păzeşte locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi Biserica care este trupul lui Hristos.        Duhul Sfânt critică viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi în apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în diferite feluri în Biserică peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor bolnavi, prin taina Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta aghieasmă.        Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credintă, aprinde ininiile credincioşilor, stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult iubeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi o întâmplare din Pateric.        E vorba de un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Acesta însă i-a răspuns: „Nu pot să ţi-o dau până nu întreb pe dumnezeul meu". Mergând tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: „Iată, un călugăr a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?" Şi a răspuns diavolul: „intreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc".        Întorcându-se popa către călugăr i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc?" El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a zburat la cer. S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: „Iată, s-a făgăduit!" Dracul însă i-a zis: „Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută." Venind iarăşi spurcatul de popă a zis călugărului: „Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi încă îţi ajută".        Călugărul auzind unele ca acestea s-a umilit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine, câte bunătăti am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la bunătatea Lui?" Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră, spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns: „Da, am văzut porumbelul sus la înăltirnea cerului în dreptul capului meu". Duhovnicul i-a spus: „Ia aminte şi te roagă fiule!"        La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui, iar după a treia săptămână de post şi rugăciune, l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţunit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.        Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când adevărul ia locul minciunii, când împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul trândăviei, când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile, atunci în pomul credinţei şi în ogorul vieţii noastre se ivesc şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor.        Atunci Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate, la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul Ioan mai departe zicând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem." Cine-i dădea lui siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfîere, Duhul de sfinţenie, cum zice însuşi Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt."        Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt caraghios şi învechit în lumea noastră creştină de asţăzi. De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat — Sfinţenia.        Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh. Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu este opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Iisus ne face să înţelegem că aşa este. „Despărţiţi de Mine — zice El — nu puteţi face nimic!"        A fi sfânt înseamnă a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte Scriptura este ceva care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să se coacă fructele în ramura altoită.        Când omul a regăsit pe Dumnezeu se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste izbucneşte zicând: „Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate suporta flăcările, dar mă avânt şi eu înainte, cântăndu-Ţi." De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer, după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe pământ şi acest trup este Biserica însufleţită de Duhul Sfănt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi în ziua botezului, curăţind şi sfinţind temeliile sutleteşti ale vieţii noastre.        De atunci creştinul nu trebuie să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti, al proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi scapă de orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de Nyssa, adică să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă, apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.        Dar noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea sfinţeniilor de la ea?!        Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice mai departe: „Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi." Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează programul sfinţirii noastre de fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă de la noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii. Atunci dragostea ne face să înţelegem orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi, să lucrăm ca nişte dregători de spărturi.        Să ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd, gură pentru cel mut. Să înlăturăin spinii şi mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi ş atunci merităm titlul de fii ai Tatălui ceresc, ai acelui Tată care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom putea să locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice barieră va fi ridicată, orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va fi distrusă dimpreună cu agenţii ei: suferinţa, răul şi păcatul nostru.        Atunci Duhul Sfânt ne va umple pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Iisus Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să treacă înainte Hristos să judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici tot răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi un imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit sfânt, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căci noi am fost readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi noi vom cântaslavă, cinste şi închinăciune în veci de veci.        Rugăciune        O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile noastre, nu te depărta de la noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti în vecii vecilor.     Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ PAŞTI Duminica Sfinţilor Părinţi Părinte drepte lumea pe Tine nu Te-a cunoscut dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia M-au cunoscut că Tu M-ai trimis! (Ioan XVII, 25)        Fraţi creştini,        În neuitata noapte dinaintea Patimilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, El a înălţat o fierbinte rugăciune către Tatăl ceresc în grădina Ghetsimani, între măslinii cei bătrâni care şi ei se plecau în faţa Ziditorului. În acel ceas de rămas bun de la ucenicii Săi când fariseii pregăteau moartea, Iisus şi-a ridicat ochii către ceruri şi cu cuvinte arzătoare s-a rugat aşa: "Părinte Sfinte păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, precum una suntem şi noi.        Mântuitorul cu ştiinţa Sa dumnezeiască vedea întreg viitorul Bisericii pe care o întemeiase pe pământ. Vedea cum Evanghelia Sa se va vesti până la marginile pământului, cum idolii se vor prăbuşi, vedea cum păgânii se vor converti şi generaţii după generaţii vor primi credinţa cea adevărată. Dar ceea ce mai vedea Mântuitorul şi aceasta-L îngrijora era dezbinarea şi zâzaniile care vor apărea mai târziu în Biserica Lui, în ogorul Sfinţilor Apostoli şi chiar între ucenicii Săi. De aceea cerea de la Tatăl ceresc, ca să fie păziţi şi uniţi aşa precum Sfânta Treime este una.        Această rugăciune, cea de pe urmă a Domnului Hristos, este ca un testament pe care l-a lăsat ucenicilor ca să-l păstreze şi să-l respecte până la sfârşitul veacurilor, aşa cum un tată înaintea morţii îşi arată ultimele dorinţe copiilor lui. Aşa a vorbit Iisus ucenicilor înainte de Patima Sa şi i-a îmbărbătat, arătându-le bucuriile şi necazurile ce aveau să vină peste ei. S-a rugat apoi Tatălui ceresc, ca El să aibă pe toţi sub ocrotirea Sa. Să vedem acum dacă s-a păstrat unitatea credinţei aşa cum a fost voinţa Mântuitorului şi dacă creştinii au respectat învăţătura Lui întotdeauna.        Cercetând istoria primelor veacuri creştine, constatăm că multă vreme s-a păstrat unitatea credinţei în chip desăvârşit. Sfinţii apostoli au ascultat porunca Mântuitorului şi au răspândit adevărul Evangheliei pretutindeni începând cu Ierusalimul, cu Iudeea, Samaria, Galileea, continuând cu toată Asia Mică, Grecia, străbătând aproape ţinuturile lumii cunoscute până atunci, propovăduind Cuvântul şi Împărăţia lui Dumnezeu şi dovedind popoarelor prin semne şi minuni că Domnul Iisus Hristos a înviat cu adevărat din mormânt şi s-a înălţat la ceruri.        Aşa de repede a străbătut propovăduirea lor, căci nu mult după Înălţarea Domnului la ceruri, Evanghelia a fost vestită până la marginile lumii. Din Iudeea şi până la porţile Gibraltarului de astăzi, din Africa şi până în ţinuturile aspre de la miazănoapte, toţi credincioşii Bisericii erau una în cuget şi adorau pe Dumnezeu în Sfânta Treime. Nu mult după aceste timpuri frumoase de aur, în mijlocul Bisericii s-au ivit certuri şi dezbinări, ridicându-se unii oameni rătăciţi care au semănat neghină în ogorul spiritual al Împărăţiei lui Dumnezeu, pe pământ.        Aceştia au venit cu învăţături noi împotriva adevăratei învăţături ortodoxe. Diavolul de la început a găsit şi el oameni pe placul lui, răzvrătiţi şi dornici de certuri ca să dărâme ceea ce zidiseră Sfinţii Apostoli şi astfel să facă pe creştinii de atunci să se împartă în tabere, să nu fie uniţi, căci ştia necuratul că numai aşa poate să răstoarne învăţătura lui Hristos. Iată de ce Sfinţii Apostoli îi îndeamnă pe creştinii de atunci şi le zicea: "Să nu aveţi dezbinări între voi fraţilor, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.        Creştinii s-au domolit şi pentru o vreme au ascultat, dar mai târziu în unele locuri s-au ivit ereziile cele mari, arienii, nestorienii, monofiziţii, iconoclaştii şi alţii. Biserica a chemat soboare din toată lumea, iar sfinţii părinţi ierarhi sub călăuzirea Sfântului Duh, au statornicit pentru veşnicie dogmele, regulile de credinţă pe care noi creştinii trebuie să le mărturisim şi să le urmăm ca să ne mântuim. Sfinţii Părinţi care s-au adunat prima dată în anul 325 la Niceea au fost în număr de 318. După ce au fost chinuiţi suferind temniţe grele de la împăraţii păgâni până la Constantin cel Mare care i-a eliberat, cei care au scăpat, mulţi cu rănile deschise pe trupurile lor s-au prezentat la primul sobor ecumenic de la Niceea.        Unii dintre ei aveau câte un ochi scos, alţii urechile tăiate, alţii fără buze, fără câte o mână şi alte diferite răni trupeşti. Între ei erau şi învăţaţi şi neînvăţaţi, fără prea multă învăţătură laică, de aceea nu uşoară le-a fost lupta căci se izbeau de nişte oameni pregătiţi din punct de vedere ştiinţific, chiar Arie ereticul studiase mult filozofia păgână şi avea pretenţia să fie ascultat.        Sfinţii Părinţi luminaţi însă de Duhul Sfânt dogmatizau şi combăteau arătând dumnezeirea lui Iisus Hristos şi că El este una cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Alţii dintre sfinţi le dovedeau prin semne şi minuni că Sfânta Treime este una, un singur Dumnezeu în trei feţe proslăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi trebuie să I ne închinăm. Chiar Sfântul Spiridon care nu avea carte, a luat o cărămidă în faţa lor şi le-a arătat că una este cărămida, dar în această cărămidă se află trei elemente, adică pământ, apă şi foc. Strângând cărămida în mână în faţa lor, iată o minune: a început să curgă apa în jos, focul se ridica în sus în timp ce ţinea lutul în mână.        Sfântul Spiridon le-a zis: "Iată aşa este Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, un Dumnezeu în trei feţe proslăvit. Ruşinaţi-vă şi credeţi drept că Fiul ca şi Tatăl şi Duhul Sfânt trebuie cinstit?. De aceea acest sfânt părinte se pictează cu o cărămidă în mână şi pentru multele minuni pe care le-a făcut i se mai zice şi Sfântul Spiridon Făcătorul de minuni.        Toţi sfinţii părinţi au avut de luptat, fiecare la rândul lor cu o mulţime de eretici printre care mai de seamă au fost aceştia: Simon Vrăjitorul, Arie, Nestorie, Eutihie, Macedonie, Pir, Eunomiu, Dioscur, Apolinarie, Severian iar mai târziu de tot atât de periculoşi au apărut pelaghienii, iconoclaştii, agarenii, calvinii, luteranii şi alţii. Toţi aceşti rătăciţi ai primelor veacuri au pierit, iar alţii au rămas pe linia moartă fără nici un folos pentru că nu l-au cunoscut pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis Tatăl.        Ce frumos şi ce minunat înţeles au cuvintele Domnului Hristos din rugăciunile Evangheliei de astăzi unde zice: "Iar viaţa cea veşnică este aceasta, ca să Te cunoască pe Tine singurul adevărat Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis. Înţelesul acestor cuvinte este acesta, că oamenii cunoscând pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, - Sfânta Treime şi cunoscând şi împlinind voia lui Dumnezeu vor câştiga viaţa cea veşnică.        Biserica lui Hristos pluteşte neclintită pe valurile învolburate ale acestei lumi aşa cum odată plutea corabia lui Noe pe deasupra munţilor ca o navă întărită de Dumnezeu. În vreme ce toate se schimbă în jurul nostru, Biserica Ortodoxă este una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare care a fost stabilită de cei 318 Sfinţi Părinţi la sinodul de la Niceea, pe care-i prăznuim astăzi. Acolo şi atunci s-au stabilit primele articole din Simbolul Credinţei ? Crezul ? pe care-l rostim în biserică: Credem Într-unul Dumnezeu, credem în Domnul Iisus Hristos, credem în Duhul Sfânt, credem în Fecioara Maria care a născut pe Fiul lui Dumnezeu, credem în viaţa veşnică, credem în cele văzute şi nevăzute, credem în sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică, credem într-un singur Botez, credem că Domnul Hristos va veni iarăşi să judece viii şi morţii.        Iată ce tărie de credinţă, iată ce statornicie au avut primii creştini. În aceste mărturisiri de credinţă, să auzim propovăduirea apostolilor, să auzim ecoul catacombelor, să auzim strigătul triumfător al mucenicilor, să auzim şi noi glasul marilor dascăli ai Ortodoxiei. Prin acest crez se leagă capetele adevăraţilor ucenici ai Domnului de peste ţări şi mări, fiindcă toţi aşa trebuie să mărturisim uniţi într-un suflet şi într-un gând. Să vedem acum dacă în vremea noastră creştinii mai trăiesc în adevăr, unire şi ascultare de Biserică.        Cu durere constatăm că s-a rupt cămaşa lui Hristos cea necusută, în multe părţi. Creştinii s-au împărţit în tabere după ce s-au desprins din trupul cel binecuvântat al Ortodoxiei. Pe faţa pământului se află o mulţime de religii creştine, fiecare cu învăţătura sa, cu cultul său, cu morala sa: protestanţii (baptiştii, penticostalii, adventiştii) şi mulţi alţii care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă Apostolică. Vicleanul diavol a reuşit să semene neghina dezbinării şi a urii ca să se împlinească ceea ce spusese Mântuitorul în pilda cu grâul şi neghina.        Sunt o mulţime de rătăciri care susţin că omul pentru a se mântui şi afla adevărul n-are decât să citească Sfânta Scriptură şi astfel va găsi ce trebuie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. O mare greşeală fac aceşti oameni, căci Sfânta Scriptură nu cuprinde toată descoperirea lui Dumnezeu către oameni, e prescurtată. Afară de Cărţile Vechiului şi Noului Testament, sunt multe adevăruri de credinţă care s-au păstrat de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli prin viu grai. Mântuitorul n-a scris nimic şi nici unii apostoli care de altfel nu ştiau carte, erau în general oameni simpli.        Prin viu grai însă cele ce au auzit ei de la Iisus de la Învăţătorul, au alcătuit ceea ce numim noi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură zice Apostolul Petru are în cuprinsul ei lucruri greu de înţeles pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor. Vedeţi, le răstălmăcesc spre pierzarea lor; iată, spune clar Duhul Sfânt prin gura apostolilor. De aceea a rânduit Dumnezeu autoritatea bisericească formată din arhierei, preoţi şi diaconi, iar aceştia sunt urmaşii apostolilor, aşa că toţi creştinii trebuie să fie supuşi, ascultători şi să se lase conduşi de Duhul Sfânt prin ei. Dar ei s-au despărţit şi s-au rupt din butucul viţei de care vorbea Iisus când spunea că mlădiţa care rămâne în afară de tulpina mamă se usucă şi se aruncă în foc. Iar în altă parte zice Domnul: "Cine nu ascultă de Biserică este un păgân şi vameş. De aceea nu vă lăsaţi amăgiţi de cei ce seamănă dezbinare căci este un singur trup, un singur duh, un singur Domn, o singură credinţă şi un singur Botez.        Cei care se leapădă de Biserică, de preoţie şi de Sfintele Taine, aceştia cad într-un fel de vrajă şi nici nu mai ştiu ce fac căci îşi leapădă botezul fără să se gândească. Lepădând botezul pe care l-au primit în copilărie se leapădă de credinţă şi de Dumnezeu aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel că va fi înaintea sfârşitului lumii. Să vedem acum în timpul de faţă o altă parte de oameni care au căzut într-o rătăcire destul de periculoasă ca şi a celor de care am amintit mai sus.        Creştinii noştri ortodocşi  căci despre ei este vorba  au şi ei o rătăcire în capul lor. Unii dintre ei cred că e de ajuns numai să crezi în Dumnezeu, dar în schimb să n-ai de-a face cu Biserica, cu preoţia. Aceştia trăiesc într-o mare rătăcire şi nu se mântuiesc, se pierd. Oamenii nu vor să mai cunoască pe Dumnezeu şi pe Fiul Său pe care L-a trimis ca să aducă viaţă veşnică. O parte din oameni nu cunosc nimic şi nici nu vor să cunoască, poţi să le spui de toate, numai de Dumnezeu, nu. O altă parte cunosc câte puţin şi mai mult din obişnuinţă mai fac câte ceva de-ale credinţei, zicând că "aşa am pomenit.        Alţii au altă parte rea, au multă îndoială de credinţă şi nu cred că există sau a existat Dumnezeu, Iisus Hristos pe pământ, fiindcă aşa le şopteşte diavolul. Deşi sunt atâtea dovezi şi istoria ni le prezintă de la început până în zilele noastre, ei se împacă mai bine cu gândul că Hristos nu există şi nu a existat, pentru că altfel pot să-şi vadă în pace de păcatele lor, de poftele lor fără să fie vreodată ceruţi la răscumpărare.        Dar unde ar putea oamenii să cunoască pe Dumnezeu şi voia Lui dacă nu vin la Sfânta Biserică să asculte învăţăturile Lui? Învaţă lumea limbi străine şi urmează la fel de fel de facultăţi, dar nu vrea să înveţe şi sfânta credinţă. Mulţi citesc fel de fel de cărţi, care-i pot ajuta pentru a găsi un mijloc mai uşor de trai aici pe pământ. Dar cărţile sfinte, cărţile Bisericii nu-i interesează.        Iată de ce lumea se află în momentul de faţă într-o mare neştiinţă religioasă şi nu cunoaşte adevărata credinţă ortodoxă pentru că nu a vrut s-o primească şi pentru că a îngăduit Dumnezeu să vină lucrarea de minciună a satanei, ca toţi cei îndărătnici să primească minciuna în locul adevărului aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: "Că vor veni la vremea de apoi rătăciri. Căzând în aceste rătăciri lumea nu numai că nu iubeşte Sfânta Biserică, dar a ajuns să o necinstească, s-o înjure, s-o fure.        Pentru a ne convinge că Domnul nostru Iisus Hristos nu era un om simplu aşa cum îl socotesc unii şi că învăţătura Lui nu este o învăţătură omenească ci cu adevărat dumnezeiască şi că Domnul Hristos a existat şi există cu adevărat, trebuie să luăm cunoştinţă de alte multe dovezi din istoria lumii care ni-L arată şi de câteva scrisori descoperite în veacul nostru la Roma, în arhivele cezarilor, unde se poate vedea cum era considerat Mântuitorul pe vremea aceea chiar de către guvernatorul păgân Publius Lentulus care desigur fără nici un interes, iată ce scria despre Dânsul împăratului Tiberiu al Romei din vremea Mântuitorului:        "Sire, am aflat că doreşti ceea ce acum îţi comunic prin această scrisoare. Trăieşte aici un om care se bucură de o mare reputaţie de om virtuos, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte profet al Adevărului, iar ucenicii susţin că e Fiul lui Dumnezeu, adică al Aceluia care a creat cerul şi pământul şi toate cele ce există în univers. Într-adevăr împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest Iisus Hristos. Prin unul şi singurul Său Cuvânt, dă sănătate bolnavilor şi morţilor. Este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui e aşa de măreaţă încât inspiră respect în toţi care-L privesc şi care se văd siliţi ca să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea de alună coaptă, adică roşiatic şi-I cade până la umeri, fiind împărţit în două prin mijlocul capului după obiceiul nazarinenilor.        Fruntea Lui este lată exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui puţin rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba Lui cea deasă e asemenea părului capului Său, este lungă şi se desparte în două prin mijloc. Privirea Lui e măreaţă şi severă, are ochi strălucitori. Lumina ce revarsă faţa Lui este ca lumina soarelui, aşa că este imposibil a o privi cineva mai îndelung. Inspiră spaimă această strălucire; când însă povăţuieşte şi sfătuieşte plângând, atrage iubirea şi respectul ascultătorilor.        Se spune că niciodată n-a râs, iar ochii Lui veşnic lăcrimează. Mâinile Lui sunt frumoase, e foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume. Cât despre învăţătură atrage admiraţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit. Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin locurile acestea. Mulţi evrei îl consideră chiar ca Dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează împotriva legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte mult contra acestor iudei pizmaşi, pentru că omul acesta n-a cauzat nici o nemulţumire la nici un om vreodată.        Dacă maiestatea voastră doreşte să-L vadă precum mi-aţi scris deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta şi îndată îl voi trimite, căci sunt gata cu smerenie şi supunere a împlini tot ceea ce maiestatea voastră îmi va ordona.        Făcută în Ierusalim, crugul al X-lea, lună nouă. Al maiestăţii voastre, prea smerit supus servitor, Publius Lentulus, Guvernatorul Iudeii.        Precum vedem din această scrisoare a păgânului guvernator al Iudeii, reiese în mod sigur să Domnul nostru Iisus Hristos cunoaşte perfect toate ştiinţele fără să fi studiat vreuna şi că El adesea săvârşea minuni dând sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor numai prin unul şi singurul Său Cuvânt. Se mai poate îndoi cineva citind această scrisoare, că Mântuitorul lumii n-a fost Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, Cuvântul cel adevărat?        Mai cutează cineva dintre necredincioşi să afirme că Domnul nostru Iisus Hristos n-a înviat din morţi, când El avea putere dumnezeiască de a învia pe alţii din mormânt? Mai poate avea cineva îndoială despre învierea morţilor, despre viaţa de veci care va fi dincolo de mormânt? De aceea religia creştină este cea mai dreaptă, de aceea religia ortodoxă este adevărata credinţă, fiindcă a întocmit-o însuşi Dumnezeu, şi a descoperit-o prin Fiul Său care S-a întrupat din Fecioara Maria.        Iată de ce Domnul Hristos a zis Apostolului Filip: "Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl, căci pe Dumnezeu în toată măreţia puterii Sale este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aici pe pământ în toată slava Sa, după cum citim în cartea Bisericii: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile îngereşti. Dar prin Sfânta Fecioară Maria, Dumnezeu s-a făcut cunoscut oamenilor, adică prin persoana Fiului Său Iisus Hristos.        Fericitul Augustin, într-una din mărturisirile sale, ne prezintă un tablou foarte frumos şi plin de învăţături. Înainte de a se încreştina, când nu cunoştea religia cea adevărată şi era departe de Dumnezeu povesteşte el se plimba odată pe ţărmul mării şi era pe la apusul soarelui. De o parte se întindea marea în toată splendoarea ei, iar de alta, ţărmul mării împodobit cu palmieri şi diferite flori. Transportat de frumuseţile naturii Fericitul Augustin zise: "O, mare, mare, tu ai în adâncul tău atâtea şi atâtea vieţuitoare. Tu care în furia ta sfărâmi corăbii şi dai morţii atâtea vieţi omeneşti, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu? Nu poţi da tu linişte sufletului meu.        Valurile însă printr-o voce armonioasă parcă îi răspundeau: "Caută mai sus, nu suntem noi Dumnezeu. Atunci privind spre ţărmul mării zise: "Pământule frumos, tu care răsari din sânul tău atâtea fructe folositoare oamenilor şi animalelor, tu care eşti împodobit cu fel de fel de flori care mai de care mai frumoase şi mai mirositoare, nu cumva tu eşti Dumnezeul meu? Aceeaşi voce armonioasă parcă-i răspunde: "Caută mai sus.        Atunci fericitul Augustin ridică ochii săi spre cer şi întrebă: "Tu soare care luminezi şi încălzeşti toate fiinţele omeneşti ce vin în lume, tu lună şi voi stele care împodobiţi bolta cerească, sunteţi oare voi Dumnezeul meu? Atunci i s-a părut că aude o armonie minunată şi o voce care-i răspunde: "Nu suntem noi Dumnezeul tău, noi suntem creaturile Lui, deci nu putem da noi pace sufletului tău; caută mai sus!.        După aceasta Fericitul Augustin căutând mai sus, privirile lui pătrunse până la duhurile care stăteau înaintea lui Dumnezeu. El puse aceleaşi întrebări şi primeşte acelaşi răspuns: "Caută mai sus, că acolo vei afla pe Cel ce te-a făcut şi pe tine şi pe noi! Atunci sufletul său se înălţă şi mai sus, se apropie de tronul lui Dumnezeu, dar acolo el nu mai întrebă nimic, ci umilindu-se, se închină căzând în lacrimi şi liniştindu-se inima lui zise: "Tu eşti Dumnezeul meu, numai tu poţi da linişte sufletului meu şi numai de la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică.        Găsise pe Dumnezeu. Iată deci secretul găsirii lui Dumnezeu, al cunoaşterii Lui; este să ne ridicăm mai sus de această lume, de ce este pământesc, să ne dezlipim de rugina păcatelor, să nu mai vedem pământul, să nu ne mai târâm mintea pe pământ şi să nu ne mai punem nădejdea în lucrurile cele trecătoare, căci ţara noastră eternă nu este aici, patria noastră scumpă este acolo sus unde este şi Împăratul nostru Cel veşnic, bun şi drept Iisus Hristos . El a declarat în faţa judecătorilor când a fost întrebat şi a zis: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.        Iată de ce şi noi, îndată după botez am devenit ostaşi ai Lui înarmaţi. Să ne luptăm pentru a câştiga şi a ajunge la Împărăţia Lui cea de sus. Dar acolo sus la Dumnezeu, să ştiţi că nu se poate ajunge decât pe aripile rugăciunilor, prin Harul Său, pe norii învăţăturii Bisericii Ortodoxe adevărate, prin cunoaşterea temeinică a lui Dumnezeu din învăţăturile Fiului Său pe care le-a lăsat pe pământ în Biserica Sa. Iată de ce a zis Domnul Hristos în rugăciunea ce s-a amintit în Sfânta Evanghelie de astăzi: "Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.        Iarăşi zice Domnul: "Eu pentru aceştia mă rog Tată, nu pentru lume mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat ca să fie ai Tăi şi ai Tăi sunt. Dar nu numai pentru aceştia mă rog ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.        Iată deci că Mântuitorul Iisus însuşi face o deosebire între credincioşi şi necredincioşi. El spune Tatălui ceresc că nu se roagă pentru lume. Cine era lumea pentru care nu se ruga Domnul Hristos? Aceasta era lumea necredincioasă, lumea iubitoare de păcate, de plăceri, de certuri, de zâzanii şi de toate răutăţile, de desfrânări şi de toate relele, lumea spurcată de păcate mari. Ne face atenţi şi pe noi să nu ne înjugăm la acelaşi jug cu necredincioşii şi să fugim de toţi cei ce ne duc în rătăcire şi la păcate, căci aşa putem să ţinem legătura cu Dumnezeu, asociindu-ne cu cei care sunt îndreptăţiţi de Biserică, ca să dea sfaturi şi învăţături adevărate despre credinţa cea dreaptă, care este Ortodoxia.        Aşa ţineau legătura primii creştini, de aceea erau în stare să scrie, să compune şi să cânte lui Dumnezeu nu numai diavolului. Fiecare cu talentul lui: pictorii, cântăreţii, scriitorii şi poeţii, se întreceau în a-şi pune talentul în slujba lui Dumnezeu mai întâi şi-I aduceau slavă şi cinste, propovăduindu-L şi mărturisindu-L. Iată ce versuri frumoase ne-au rămas despre Biserică de la strălucitul nostru poet român şi creştin Vasile Alecsandri: "Biserica creştină este regină între ale lumii mari / Ea poartă-n frunte-o stea divină, lucrând prin timpii seculari. / Menirea ei e tot-nainte, măreţ, îndreaptă paşii săi. / Ea merge-n capul altor religii, vărsând în urmă lumină. / Biserica creştină e o regină cu farmec dulce răpitor, / Păgânii-n cale i se-nchină şi-n genunchi cad cu dor.        Dacă Biserica creştină va aplica întocmai şi neschimbată mereu învăţătura Mântuitorului Hristos, aşa cum a lăsat-o El, atunci când va veni ziua de judecată şi când va sta faţă în faţă cu Domnul Sfânt şi va fi întrebată: "Tu ce ai făcut pe acest pământ Biserica va răspunde sus şi tare: "O, Doamne, eu în lume cât am stat, / În ochii tăi plini de-admirare, / Pe Tine te-am reprezentat.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai înălţat de pe pământ la cer, condu-ne Tu corabia vieţii noastre cu Duhul Tău cel Sfânt în portul cel minunat.        Scapă-ne pe toţi din furtuna cea întunecată care s-a abătut asupra corabiei Tale Sfânta Biserică de toate răutăţile care vin din afară şi dinăuntrul şi luminează cu Harul Tău cel luminos pe toţi conducătorii Bisericii Tale Ortodoxe, ca să trecem cu bine din întunericul lumii şi să ajungem şi noi acolo unde locuieşti Tu, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci de veci.    Amin.

PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII  DOMNULUI IISUS HRISTOS    ...Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...!        Fraţi creştini,         Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.         După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl.         Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.         În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.         După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.         După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.         În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.         Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.         Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.         Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.?         Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.         Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu.         Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?         Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.         Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!?         Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.         Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri.         Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.         Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.         Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.         Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.         Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii  strămoşii noştri au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui.         Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el.         Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.         Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor.         Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul.         Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.         Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.         Viaţa sufletului în această lume este "o misiune?, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.         Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.         Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer.         O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.         Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.         Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!         Rugăciune         Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI

Duminica Orbului din naştere


Zis-a Domnul: "Atât cât sunt în lume Eu Lumină a lumii sunt! (Ioan IX, 5)

       Fraţi creştini,

       Nu este pe lume o soartă mai nemiloasă şi crudă, ca soarta unui orb; să trăieşti mereu într-o nesfârşită noapte, să nu poţi vedea măreţia unui apus de soare, să nu poţi gusta frumuseţea unei zile de mai, când totul e numai floare şi lumină să nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tău, un tată, un prieten, un binefăcător, atâtea frumuseţi ale naturii care încântă şi veselesc inima omului.
       Această suferinţă e foarte greu de răbdat de un suflet omenesc. O astfel de soartă răbda orbul din Ierusalim despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi. Bietul om se născuse fără vedere, se trezise la viaţă, crescuse mare, se făcu flăcău, dar vai, perdeaua întunericului nu s-a mai ridicat de pe ochii lui. Astfel bietul orb îşi ducea zilele negre şi amare frământându-se în gânduri diferite.
       De ce a fost Dumnezeu atât de nemilos cu el? De ce i-a hărăzit o astfel de soartă? Ale cui sunt păcatele pe care le ispăşeşte? Dar într-o zi trece pe lângă nenorocitul acesta Iisus, iubitorul de oameni şi Lumina lumii. Să arătăm mai întâi împrejurările în care s-a săvârşit această minune.
       Mântuitorul Iisus părăsise templul din pricina furiei fariseilor şi cărturarilor care voiau să-L omoare cu pietre, pentru că le spusese că El este mai înainte decât Avraam. Ei, plini de ură, îi ziceau: "N-ai nici 50 de ani şi vrei să spui că ai văzut pe Avraam?? De aceea căutau să-L omoare cu pietre, dar El, însoţit de ucenicii Săi, s-a ferit şi trecând prin mijlocul lor a venit la una din părţile exterioare ale templului unde stăteau neputincioşii, ologii şi orbii cerşind milă de la trecători.
       Iisus a întâlnit acolo pe acest orb din naştere care sta cu mâinile întinse şi repeta mereu: "Orb din naştere, orb din naştere  - ca să-l miluiască lumea. Când l-a văzut, lui Iisus i s-a făcut milă de el, a scuipat jos şi făcând tină a uns cu ea ochii stinşi ai orbului, apoi a poruncit să se spele în apele Siloamului. Omul s-a dus, a făcut întocmai, şi iată, minunea s-a săvârşit, că îndată şi-a căpătat vederea. Negura întunericului s-a îndepărtat, lumină s-a făcut în sufletul şi trupul lui şi s-a întors slăvind pe Dumnezeu.
       Puţin mai înainte de a face minunea aceasta, Iisus vindecase într-o zi de sâmbătă pe slăbănogul de la Poarta Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia cărturarilor şi a fariseilor, dând naştere la un început de anchetă din partea lor, căci L-au găsit vrednic de moarte pentru că nu ţine sâmbăta. Ca să le dovedească că El - Iisus - este cu adevărat Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, şi că nu vor avea nici un motiv de iertare toţi aceia care nu vor să vadă adevărul, se hotărăşte să mai facă o nouă minune, mult mai mare, şi tot în zi de sâmbătă. De aceea minunea din Evanghelia de astăzi a fost criticată cu vehemenţă.
       Orbul din Evanghelia de astăzi era un om simplu şi neînvăţat. Cu toate acestea fariseii şi cărturarii care erau învăţaţii lui Israel rămân într-o criminală necredinţă, pe când acest sărac se umple de ea mai curată lumină a credinţei şi se închină lui Iisus mulţumindu-i. El socoteşte ca o mare datorie pentru el ca să vestească adevărul şi binefacerea pe care i-a făcut-o Dumnezeu. Fariseii şi cărturarii însă au pornit împotriva Binefăcătorului şi Mântuitorului Iisus cu invidia din inimile lor, care i-a orbit şi i-a întunecat, necunoscând minunea făcută de Fiul lui Dumnezeu.
       Iată ce au făcut ei: au chemat pe părinţii celui orb şi i-au cercetat; dar aceştia le-au răspuns: "Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb, dar cum vede acum nu ştim şi nici cine i-a deschis ochii lui. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă, şi singur va vorbi pentru sine?. Atunci fariseii şi cărturarii au schimbat tactica şi s-au adresat cu ipocrizie celui vindecat, zicându-i: "Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos?. Orbul cel vindecat, mirat de aceste cuvinte ale lor, îi întrerupe cu ironie şi în bătaie de joc le zise: "De este păcătos nu ştiu, un singur lucru ştiu, că orb am fost şi acum văd?.
       Înfundat şi nemaiavând ce să răspundă ei zic către el iarăşi: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?? Necăjit şi mâhnit de atâta viclenie, orbul le răspunde: "V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Când au auzit ei aceste cuvinte din partea unui cerşetor, a unui desculţ, s-au repezit asupra lui şi ocărându-l i-au zis: "Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L ştim de unde este".
       Iată acum ce le răspunde orbul cel vindecat şi luminat de Domnul: "Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea mea este o minune mai mare decât minunile lui Moise, căci niciodată nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere, iar dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic?. Fariseii se ridicară şi plini de mânie îl scoaseră afară din sinagogă zicându-i: "Te-ai născut în păcate, şi tu ne înveţi pe noi?"
       Iată ce cuvinte minunate a fost în stare să le zică acestor farisei orbi de invidie şi duşmănie, acest orb sărac, simplu şi neînvăţat. Iisus a aflat că l-au dat afară din biserică şi găsindu-l i-a zis: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: "L-ai văzut, şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Şi a zis Iisus: "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.
       Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Să vezi tu asemenea minuni cu ochii tăi, să vezi cum orbii se luminează, ologii umblă, dracii se izgonesc, leproşii se vindecă, morţii înviază, să vezi toate acestea şi să te faci că nu vezi, că nu auzi şi să nu vrei să recunoşti că Acela este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Aşa au fost acei farisei făţarnici care nu căutau decât interesele lor pământeşti, slava lumească, de unde pleacă toată invidia şi răutatea asupra Mântuitorului.
       Dar să-i lăsăm, că şi-au luat plata şi şi-o vor lua şi ceilalţi până în zilele noastre, care fac ca ei, după poftele lor. Noi să venim la cuvântul nostru de la început şi să cunoaştem pe Iisus Hristos, Lumina lumii. Mai întâi Iisus s-a arătat tuturor că El este una cu Tatăl Creatorul, Cel care a făcut din pământ pe Adam, apoi i-a dat suflet viu din suflarea Sa dumnezeiască. El, Iisus, a făcut tină aşa cum am văzut şi l-a uns pe cel orb în locurile unde trebuiau să fie ochii, şi prin spălare acesta a căpătat vedere, luminându-i-se sufletul şi trupul.
       Iată Lumina lui Hristos; căci pe orb nu l-a vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care a putut să zică despre Sine cuvintele acestea mari: "Eu sunt Lumina lumii! Iisus a zis astfel nu pentru că a deschis ochii orbului de care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru că a adus lumină pe pământ în cele mai grele probleme ale vieţii noastre omeneşti. Iată, noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turmă de vite, nesimţitori şi inconştienţi, cu ochii plecaţi în pământ. Noi presimţim că mai este o lume afară de aceasta văzută, lumea spirituală, lumea sufletului.
       Noi avem aici pe pământ o mulţime de suferinţe; când păcătuim simţim mustrări de conştiinţă, iar moartea nu vine la toţi la fel. Atunci în mintea noastră se ridică o mulţime de întrebări: ce rost are viaţa noastră în lumea aceasta? Ce este Dumnezeu? Ce mai rămâne din fiinţa noastră pământească după moarte? Acestea sunt marile întrebări care se nasc în adâncurile noastre şi care cer să fie desluşite.
       Poate ştiinţa să le dezlege? Din contră, în faţa acestor probleme oamenii rămân muţi, ca nişte statui de piatră, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele acestea de mai sus ar trebui să răspundă şi să răsune triumfătoare peste veacuri cuvintele lui Iisus: "Eu sunt Lumina lumii!? Acum să vedem în ce chip a fost Iisus Lumina lumii. Cea mai de seamă lumină a adus-o Mântuitorul prin învăţătura Sa despre Dumnezeu. De când este omul pe pământ, totdeauna a căutat să-L cunoască pe Dumnezeu; dar rămâi uimit pe câte căi rătăcitoare a ajuns omul în această căutare.
       Dacă cercetăm istoria popoarelor vechi, vom vedea că din tot ce este pe lumea aceasta, oamenii şi-au făcut dumnezei. Astfel s-au închinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatră. Iată de pildă, grecii şi romanii, popoare cu o cultură dezvoltată de altfel, au ajuns aşa de jos în această privinţă încât au personificat până şi patimile omeneşti, făcându-le altare de închinare. E destul să amintim că la Atena şi la Roma erau în cinste un dumnezeu al beţiei, o zeiţă a desfrânării, alta a jocurilor de noroc şi aşa mai departe.
       Iată că în mijlocul acestui mare întuneric a apărut Mântuitorul Iisus - Lumina lumii - , iar în locul acestor idei josnice a adus o învăţătură atât de măreaţă şi de frumoasă, încât numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de "Lumina lumii?. Ce a învăţat Iisus despre Dumnezeu?
       Mai întâi, El a arătat că Dumnezeu nu este nici piatră, nici lemn, nici altceva din cele de pe pământ. Duh este Dumnezeu, a zis Iisus, şi cel ce I se închină Lui trebuie să i se închine în Duh şi Adevăr. El este Unul, singurul Ziditor, susţinătorul şi ocârmuitorul, punctul de mijloc al lumii de la care vin şi spre care merg toate. Iisus a învăţat apoi că Dumnezeu nu este o fiinţă depărtată de noi oamenii, străină ci El, Dumnezeu, este Tatăl nostru al tuturor.
       Cine ar putea spune câtă binecuvântare, câtă bucurie şi încredere revarsă asupra vieţii noastre această învăţătură? Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci El ne iubeşte şi noi nu mai tremurăm de frică în faţa Lui, aşa cum tremurau păgânii în faţa idolilor îngrozitori. Dacă El ne este Tată, ne pedepseşte şi El, dar cu milă şi îndurări. Dacă acest Dumnezeu ne este Părinte, suntem siguri că nu ne alungă de la Sine. Aceasta este învăţătura nouă pe care a adus-o Iisus Hristos şi din această învăţătură răsare toată puterea creştinismului, toata morala Lui. De aici reiese tăria de a birui ispitele; de aici reiese întreaga frumuseţe a cultului creştin.
       În al doilea rând, Iisus este "Lumina lumii? fiindcă El ne-a adus cele mai adevărate învăţături despre suflet. Până la Domnul Hristos, toţi învăţaţii şi înţelepţii n-au putut să lămurească lumea despre existenţa sufletului, despre valoarea şi nemurirea lui, deoarece aceşti învăţaţi umblau ei înşişi în întuneric, erau într-un fel orbi, ca bufniţele şi liliecii. Aceste vietăţi, deşi au ochi, nu se simt bine decât în întunericul nopţii, iar când apar zorile dimineţii se ascund în locurile întunecoase. Aşa au fost învăţaţii dinaintea Domnului Hristos, fiindcă trăiau în patimi şi păcate, şi tot aşa sunt şi azi unii care fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se încred şi citesc unele cărţi care le întunecă şi mai mult ochii sufletului, rămânând orbi în faţa minunilor Mântuitorului.
       Iisus Hristos, "Lumina lumii", ne-a arătat că fiecare om , sărac sau bogat, femeie sau copil, are un suflet nemuritor şi cu toţii suntem datori ca să îngrijim de acest suflet şi să-l pregătim pentru împărăţia lui Dumnezeu. De ar dobândi lumea întreagă omul, şi-şi va pierde sufletul, nimic n-ar folosi. Mântuitorul a aşezat sufletul pe treapta cea mai înaltă şi i-a dat valoarea cea mai scumpă. L-a aşezat în mijlocul preocupărilor omeneşti, fiindcă este nemuritor.
       Foloasele care au ieşit pentru omenire din această învăţătură sunt nenumărate. În această învăţătură s-a arătat valoarea vieţii omeneşti, întemeindu-se frăţia între oameni, indiferent de starea lor socială. Iisus a aşezat femeia la loc de cinste; copilul este rodul cel mai de preţ al omului şi chiar dacă se naşte bolnav, nu mai este aruncat la râpă, cum făceau păgânii. Bolnavii, chiar cei care zac zile şi ani, găsesc milă la Iisus şi nimeni nu are dreptul să le ia viaţa.
       Iisus a învăţat că nimeni nu trebuie să aibă robi, fiindcă toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, suntem robi ai Împăratului ceresc, Dumnezeu Creatorul. Noi toţi suntem preţioşi şi ne simţim ca fraţii fiindcă avem acelaşi suflet nemuritor şi suntem copii ai aceluiaşi Tată. Iisus este "Lumina lumii pentru că ne-a arătat rostul vieţii noastre pământeşti. Pentru ce trăim noi oamenii pe pământ? Ce chemare avem de îndeplinit? Ce înţeles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre? La aceste întrebări înţelepţii lumii n-au ştiut decât să dea din umeri sau dacă au răspuns au fundamentat totul pe năzuinţe josnice, plăceri vinovate.
       A venit însă Iisus şi le-a zis: ascultaţi, fiii oamenilor, ţelul vieţii voastre nu stă nici în plăceri, nici în lăcomii şi lucruri pământeşti. Voi aveţi un rost cu mult mai înalt, voi trebuie să alergaţi cu cinste şi să vă îndepliniţi datoriile pe pământ faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi să ajungeţi prin sfinţenia vieţii la unirea cu Dumnezeu în veşnicie. Ce ideal măreţ! Aşadar acum ştim pentru ce noi oamenii umblăm cu trupul drept şi cu fruntea înălţată. Animalele umblă în patru picioare şi cu capul plecat spre pământ pentru că pământul este singurul lor ţel, singura lor patrie.
       Noi trebuie să privim sus, către patria cerească, unde trebuie să ajungem cu sufletul lângă Dumnezeu Tatăl şi Creatorul nostru. Iisus ne-a învăţat să ne lepădăm de materia aceasta a trupului şi să zburăm spre locurile înalte ale împărăţiei de dincolo.
       Realitatea acestei lumi oamenii o văd în două chipuri deosebite: cu ochii sufletului deschişi, trăind astfel după adevărul Evangheliei, şi cu ochii sufletului orbiţi, nevăzând prăpastia care stă înainte, la sfârşitul vieţii, picurând otravă în suflet şi păcat în trup. Cei ce s-au născut din părinţi necredincioşi, necununaţi la biserică, s-au născut orbi din naştere, fiindcă ei nu au lumina lui Hristos. Cei care s-au născut din părinţi buni creştini au vederi bune, dar trăind într-o atmosferă poluată, adică într-un anturaj rău, între necredincioşi, vicioşi, hulitori şi criminali, sunt ameninţaţi cu orbire sufletească.
       De aceea se plâng cei mai mulţi părinţi de copiii lor şi zic că atunci când erau mici erau buni, credincioşi, mergeau la biserică şi-i ascultau, iar când s-au făcut mari şi au început să hoinărească prin locurile de plăceri, fie băieţi sau fete, s-au stricat şi nu mai recunosc binele făcut de părinţi. Au orbit cu totul şi au ajuns să facă nişte păcate îngrozitoare, că nu le mai trebuie nici să mai audă de numele lui Dumnezeu şi de Biserica Lui.
       Iată orbire sufletească, fariseică, nebunească. Să ia aminte copiii, că aşa zice împăratul David: "Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici?. Dacă vii la biserică înveţi să cânţi, să te rogi, să fii bun, să te porţi frumos, să slujeşti lui Dumnezeu; dacă te duci la cârciumă, între cei răi şi necredincioşi, înveţi să te tăvăleşti ca porcii în beţie. Iată orbirea sufletească. Orbirea sufletească, fraţi creştini, este de mii de ori mai periculoasă ca cea trupească.
       Cei orbi cu sufletul sunt de plâns, fiindcă de aici pleacă tot răul în lume. Cel orb sufleteşte face pe mulţi să sufere. Cât de periculos este în familie bărbatul stăpânit de patima beţiei! Cât de întunecată şi oarbă este o femeie care-şi înşeală bărbatul, care-şi creşte copiii în întunericul necredinţei, fără Dumnezeu. Cât de orbi sunt tinerii care se otrăvesc cu poftele cele deşarte! Cu adevărat, aceştia îşi distrug şi sufletul şi trupul.
       Mântuitorul Iisus Hristos, care este "Lumina lumii, nu vrea să suferim nici în viaţa aceasta şi nici în veşnicie. De aceea ne învaţă şi ne spune să nu facem păcate, să nu ne ţinem de poftele diavolului, căci aşa ne distrugem şi sufletul şi trupul. Ca să nu cădem în această orbire a inimii şi sufletului, să ne ferim de trei lucruri: de fum, de foc şi de praf. Într-adevăr, fumul orbeşte ochii trupului, dar este şi un fel de fum care orbeşte ochii sufletului. Aceste fumuri sunt onorurile lumeşti, demnităţile, slava deşartă.
       Îndată ce ajung prin facultăţi, la foarte mulţi le vin fumuri la ochii sufletului şi nu mai văd de unde au plecat, din cine s-au născut şi nu mai recunosc nici pe Dumnezeu care i-a ajutat să ajungă până acolo. De aceea mulţi, din cauza acestor fumuri, ajung la orbire sufletească, şi până la urmă în fundul iadului.
       Al doilea pericol pentru ochi este focul. Focul orbeşte ochii trupeşti; dar este un fel de foc al necurăţiei care orbeşte ochii sufletului. Un om desfrânat este orb sufleteşte, nu mai vede nimic, nu mai are frică de Dumnezeu, nu mai are ruşine de oameni, nu mai are milă de soţia şi copiii lui care plâng. Preferă această stare jalnică, umblă în întuneric ca şoarecii pe sub pământ, mulţumindu-se cu acest păcat turbat, urât şi murdar.
       Al treilea lucru care orbeşte ochii trupului este praful. Dar este şi un fel de praf care orbeşte sufletul şi inima omului; acesta îl reprezintă bogăţiile lumii, bunurile pământeşti, căci toate acestea nu sunt altceva decât praf şi pulbere. Toate cele ce agonisim pe lumea aceasta sunt supuse stricăciunii şi le poate roade rugina, le mănâncă moliile şi putrezesc prefăcându-se în praf. Cel orbit de acestea este un avar, care nu se satură niciodată adunându-le, şi astfel se pierde sufleteşte, îşi pierde Lumina lui Hristos, îşi pierde mântuirea.
       Să ne ferim de toate aceste pricini de orbire sufletească, că îndată ce ne-au orbit acestea ni se întunecă mintea, raţiunea şi credinţa şi nici duhovnicii cei mai iscusiţi nu ne mai pot ajuta, astfel că totul se poate risipi în întunericul primejdios. Acest întuneric nu poate fi izgonit decât printr-un sfârşit groaznic, atunci când deschizând ochii vom vedea pe demonii cei cumpliţi şi chinurile de acolo.
       Pentru aceasta, fraţi creştini, să luăm învăţătură de la orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi. Să întindem mâna şi noi şi să cerem mila lui Dumnezeu, ascultând ce ne învaţă Iisus Mântuitorul, care este "LUMINA lumii. El a făcut tină de jos şi a pus pe ochii orbului pentru ca să ne facă în primul rând să ne aducem aminte că suntem pământ şi praf, şi în al doilea rând să ne dezlipim inima de toate deşertăciunile care ne înşeală.
       Apa Siloamului, unde s-a spălat orbul când a fost trimis de Domnul, este Sfânta Biserică cu Sfintele Taine, izvorul harurilor cereşti, unde trebuie să ne curăţim de noroiul păcatelor prin spovedanie la duhovnic. După ce ne-am curăţit, ne-am sfinţit şi ne-am luminat ochii sufletului prin credinţă şi spovedanie, să ne păstrăm lumina ochilor şi sufletul curat, aşa cum îşi păstrau şi creştinii primari, sfinţii, chiar cu preţul vieţii lor. Citim de altfel în vieţile unor sfinte că şi-au scos ochii cu mâna lor, şi-au tăiat nasul, s-au sluţit, ca să nu placă bărbaţilor desfrânaţi care le cereau în căsătorie şi astfel să se lepede de dreapta credinţă.
       Chiar şi mahomedanii aveau un obicei: cei care mergeau în oraşul sfânt Mecca din Arabia Saudită, după ce se întorceau îşi ardeau ochii ca să orbească şi să nu mai vadă deşertăciunile acestei lumi, pentru ca ultima imagine să fie a acelui loc sfânt şi a profetului lor. Grozav obicei! Dacă aceştia care au o credinţă greşită, cred în nişte oameni pământeşti, şi o ţin cu atâta stricteţe, cu atât mai mult ar trebui să fim noi, creştinii, împlinitori ai poruncilor Mântuitorului nostru care s-a jertfit pentru noi şi a suferit pe Cruce ca să ne mântuim.
       De altfel, chiar şi Domnul Hristos ne învaţă şi ne zice: "Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l, că mai bine este să intri în viaţa veşnică cu un ochi, decât să mergi cu ei amândoi în osânda veşnică. Dacă mâna ta sau piciorul tău te smintesc, taie-le şi aruncă-le de la tine, că mai bine este să intri în viaţa veşnică cu o mână sau un picior, decât să te duci cu ele în muncile iadului.
       Dar care este înţelesul şi mai exact al acestor cuvinte ale Domnului? Ochiul tău, mâna ta sau piciorul tău sunt cei de aproape ai tăi, sunt părinţii, fraţii, surorile, copiii. Dacă aceştia te împing la păcate şi calci din cauza lor legea lui Dumnezeu, mai bine leapădă-te de ei, ca să te duci fără ei în viaţa veşnică, că altfel te vei duce cu ei în osânda veşnică, în iad. Te invită la petreceri, la nunţi, şi de ruşine, de ochii lumii te duci, ca să nu se supere fratele, sora şi aşa mai departe.
       Ce necredinţă şi ce puţin îl iubim noi pe Domnul Iisus care şi-a dat viaţa pentru noi. Să nu ni se pară lucru de glumă că nu mai avem timp de pierdut. Să ne trezim la viaţă cu Hristos din întunericul tuturor patimilor şi păcatelor, ca să fim în lumina vieţii şi să luăm hotărâre temeinică de a închide ochii la toate deşertăciunile lumii acesteia, la toate priveliştile ei amăgitoare.
       Să fim orbi şi surzi la chemările atrăgătoare ale lumii, pentru că diavolul cu ele vrea să ne despartă pe noi de Hristos - "Lumina lumii - aşa cum a reuşit întotdeauna să înşele şi să orbească pe mulţi, ajungând pradă chinurilor veşnice ale iadului. Să fugim din calea păcatelor, dacă vrem să scăpăm nevătămaţi, pentru că şi Dumnezeu ne fereşte şi ne ajută dacă vede că şi noi ne luptăm şi ne ferim.

       Rugăciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Cela ce eşti "Lumina lumii, vino Doamne în mijlocul nostru şi luminează Tu ochii sufletelor noastre. Ridică negura păcatelor şi scoate-ne din noaptea pierzării, ca să Te cunoaştem pe Tine şi să urmăm căile Tale.
       Ajută tuturor celor ce nu te-au cunoscut până acum, ca să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, şi să se închine şi ei, împreună cu noi toţi, în vecii vecilor. Amin.