Ziua a noua
Pătimirea Sfinţilor patruzeci de mucenici din Sevastia Armeniei
Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: "Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile".La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis: "Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug". Atunci a zis voievodul Agricolae: "Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos".Sfinţii ostaşi au zis: "Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul". Zis-a voievodul: "Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor". Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: "Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea". Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui - zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopţii.În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: "Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui". Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: "Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Cîţi ostaşi are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sînt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi".A răspuns Sfîntul Candid: "Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic". Zis-a voievodul: "Au nu v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?" Iar Sfîntul Candid a zis: "De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urîm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară".De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul şi scrîşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: "Nu ai de la împăratul stăpînire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi". Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.Deci, şezînd sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: "Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvîrşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi plăcuţi".După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezînd la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergînd la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: "Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atîta mulţime de potrivnici şi într-un atît de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!"Atunci cîntau sfinţii psalmul acela, pînă ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutînd spre dînşii, a zis: "Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia". Şi a zis către sfinţi: "Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decît alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinîndu-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi".Răspuns-a Sfîntul Candid: "Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru". Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: "O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea". Iar voievodul, scrîşnind din dinţi, a zis către sfinţi: "O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?"Iar slujitorii idoleşti, luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărîma.Voievodul a zis: "Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dînşii". Iar Sfîntul Domnos a zis: "Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcînd ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei şi amîndoi sînteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci".Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: "O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?" Sfîntul Chirion răspunse: "Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sîrguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte".Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, aşa şi ochii noştri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dînşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: "Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi".Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: "Fă-ne orice voieşti, că noi sîntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor". Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinînd în dreapta o sabie iar în stînga un şarpe şi îi grăia la ureche: "Al meu eşti, îmbărbătează-te".Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lîngă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejeşte cele de aici şi bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: "Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urîm trupul.Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul sufletelor noastre".Cînd pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.Sosind ceasul întîi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputînd să rabde, s-a despărţit din acea sfîntă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: "Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adîncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mîinii Tale.Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, că am stat în adîncul apei şi ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mîntuit, strigînd către Tine".Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.Şi, căutînd către dînşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dînşii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicînd în sine: "Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?"Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd şi zicînd cu mare glas: "Şi eu sînt creştin!" Apoi, stînd în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: "Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!" Şi s-a făcut desăvîrşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: "Vai mie, sînt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sînt la toţi de rîs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în rîu ca nici moaştele lor să nu rămînă?"Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat". Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mîntuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzînd pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzînd şi pe străjerul temniţei stînd în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dînsul pe ostaşi: "Din ce pricină a făcut aşa?" Iar ostaşii au răspuns: "Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se şi aruncîndu-şi hainele sale, a sărit la dînşii, strigînd aşa: "Şi eu sînt creştin!""Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i tîrască la mal; şi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-şi mîinile, îl învăţa grăind: "Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ţi!"Iar sfinţii mucenici, fiind sfărîmaţi şi acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grăiau: "Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul!" Şi zicînd toţi "Amin", şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punînd pe dînsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dînşii tiranii: "De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dînsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici praful lor să nu rămînă!" Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în rîu, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii mucenicilor.Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicîndu-i: "Vino noaptea şi ne scoate pe noi din rîu!" Iar el, luînd clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sînt acestea: "Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie".Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpînind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfîntului Duh, în veci. Amin.
Cantare de lauda la Sfintii Patruzeci de Mucenici
(alcatuire a Sfantului Nicolae Velimirovici)
Sfintii mucenici, cu trupurile incatusate de ger,
Puternic credinta o au tinut.
Luminati de nadejde,
Ei au strigat catre Dumnezeul lor iubit:
O, Tu, Care ai uimit lumea
Cu infricosata Ta moarte si inviere,
O Doamne, invie-ne pre noi!
Caci taria cerului si toata zidirea
Pe Tine Te lauda,
si adincurile toate, focul, grindina si gheata
Te lauda pe Tine.
Tu pe robul Tau Moise cu tot cu popor
Din robia Egiptului ai scos,
Iar apoi pe losuafiul lui Nun, si apoi pe Elisei,
Poruncind firii apele sa le linisteasca si sa le desparta.
Ajuta-ne acum si noua, robilor Tai,
Care credem intru Tine, precum ai ajutat pururea
Tuturor robilor Tai celor din veac.
Nu ingadui frigului sa fie mai tare ca omul,
Nu ingadui ca noi, cei Patruzeci de Mucenici ai Tai,
Sa fim dati de batjocura nelegiuitilor.
O Tu poti toate, Stapine, Care toate le stapinesti.
Caci Tu prefaci focul in gheata, si gheata, in foc.
Iata, pentru Numele Tau, gerul ne ucide trupurile
Ca o fiara salbatica,
O ajuta-ne noua ca Numele Tau Cel Atotputernic
Pretutindeni sa fie slavit!
Mucenicii din lac, incatusati de gheata,
S-au incalzit minunat de la lumina cea pogorita de sus.
Ei au murit cu cinste si au ramas Mucenici Patruzeci
Pina la sfirsit,
Spre spaima, groaza si rusinea necredinciosilor
Celor ce zac in intuneric.
Cantare de lauda la Sfintii Patruzeci de Mucenici
(alcatuire a Sfantului Nicolae Velimirovici)
Sfintii mucenici, cu trupurile incatusate de ger,
Puternic credinta o au tinut.
Luminati de nadejde,
Ei au strigat catre Dumnezeul lor iubit:
O, Tu, Care ai uimit lumea
Cu infricosata Ta moarte si inviere,
O Doamne, invie-ne pre noi!
Caci taria cerului si toata zidirea
Pe Tine Te lauda,
si adincurile toate, focul, grindina si gheata
Te lauda pe Tine.
Tu pe robul Tau Moise cu tot cu popor
Din robia Egiptului ai scos,
Iar apoi pe losuafiul lui Nun, si apoi pe Elisei,
Poruncind firii apele sa le linisteasca si sa le desparta.
Ajuta-ne acum si noua, robilor Tai,
Care credem intru Tine, precum ai ajutat pururea
Tuturor robilor Tai celor din veac.
Nu ingadui frigului sa fie mai tare ca omul,
Nu ingadui ca noi, cei Patruzeci de Mucenici ai Tai,
Sa fim dati de batjocura nelegiuitilor.
O Tu poti toate, Stapine, Care toate le stapinesti.
Caci Tu prefaci focul in gheata, si gheata, in foc.
Iata, pentru Numele Tau, gerul ne ucide trupurile
Ca o fiara salbatica,
O ajuta-ne noua ca Numele Tau Cel Atotputernic
Pretutindeni sa fie slavit!
Mucenicii din lac, incatusati de gheata,
S-au incalzit minunat de la lumina cea pogorita de sus.
Ei au murit cu cinste si au ramas Mucenici Patruzeci
Pina la sfirsit,
Spre spaima, groaza si rusinea necredinciosilor
Celor ce zac in intuneric.
Ziua a zecea
Pătimirea Sfinţilor Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent şi a celor împreună cu dînşii
Pe vremea lui Deciu (249-251) şi a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfîntul Mucenic Codrat şi a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creştinilor de la împăraţii şi domnii cei păgîneşti şi în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciţi şi ucişi cumplit, mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetăţile, casele şi averile lor şi se ascundeau prin pustietăţi, prin munţi şi în prăpăstiile pămîntului. Căci voiau a se sălăşlui mai bine cu fiarele, decît cu necuraţii închinători de idoli, ca doar ar putea să-şi păzească acolo fără de prihană sfînta lor credinţă, întru Hristos Domnul.Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori şi se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Şi, fiind îngreunată cînd a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele şi a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naştere, mai trăind ea puţine zile, s-a sfîrşit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată şi maică, păzitor şi hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorîndu-se din înălţime şi plecîndu-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncuşorului; şi astfel ca şi cu nişte lapte sau miere îl hrăneau, pînă ce singur a putut a se hrăni cu verdeţurile pustiei.Şi vieţuia copilul în pustie ca Sfîntul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povăţuit de Sfîntul Duh şi înţelepţit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit nişte oameni credincioşi şi l-au dus în cetate, unde, învăţînd citirea cărţilor şi meşteşugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meşteşugul doctoriei pămînteşti, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omeneşti. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii şi de la gîlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniştea pustiei. Deci cei mai mulţi ani i-a petrecut în munţi şi pustietăţi, iubind singurătatea şi îndeletnicindu-se în gîndirea de Dumnezeu, deşi venea în cetate cîteodată pentru trebuinţele omeneşti. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupeşti, iar cu cuvîntul lui Dumnezeu tămăduia neputinţele cele sufleteşti, făcîndu-se la toţi de trebuinţă şi de folos.Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăşi a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat pînă la bătrîneţe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feţei lui cea cu sfîntă cuviinţă şi a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian şi, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent, care au şi pătimit împreună cu dînsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:De la Deciu, păgînul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească şi să ucidă pe creştini. Acela, prinzîndu-i, îi arunca în temniţă. Într-acea vreme a fost prins şi Sfîntul Codrat, împreună cu fericiţii prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent; şi i-a aruncat în temniţă, cu ceilalţi creştini care erau în legături.După cîteva zile ighemonul Iason, şezînd la păgîneasca judecată, a scos pe creştini din temniţă şi i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrîn era Sfîntul Codrat, mergînd ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos şi îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toţi către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfîntul astfel: "Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socoteşti a te da de voia ta la atît de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduieşti fără de nici o frică, a-ţi alege temniţa şi legăturile şi să te lipseşti de patrie şi de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărăteşti, închinîndu-te zeilor şi nu-ţi alegi a fi fericit împreună cu noi şi a te desfăta într-această viaţă?"Sfîntul Codrat a răspuns: "Nimeni, avînd înţelegere firească, nu se va lepăda de această viaţă dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuinţă ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; şi pentru darul cel atît de mare să mulţumim prin laude şi prin viaţă îmbunătăţită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lăţim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuinţă să iubim atît de mult această viaţă scurtă, încît, temîndu-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine şi mai adevărat să numim Dumnezeu, decît pe Acela care cu mari şi veşnice dăruiri ne-a îmbogăţit dintru început? Şi din nişte daruri atît de mari, pe cine altul vom putea să cunoaştem, dacă nu pe Însuşi Hristos Mîntuitorul? Şi pe cine se cade să numim Mîntuitor, decît numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci şi moarte?De voim a fi îmbunătăţiţi, mai întîi ni se cuvine ca pentru adevărata şi dreapta credinţă să suferim munci şi să nu cădem din credinţă şi din împărăţia Lui. Iar cei ce se sîrguiesc să înşele şi să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieştilor Taine, judecata acelora este rea şi rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-şi aleagă cele mai bune. Aceasta iarăşi se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ţinînd rînduielile strămoşilor noştri, călătorim spre acelea care sînt mai bune.Drept aceea nu te mai sîrgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmăşeşti ca să ne lipim de partea ta şi să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun şi legile dreptei credinţe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obşte şi nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morţii. Iar ceasul acela al morţii sosind, pier toate gîndurile şi faptele omeneşti făcute cu nedreptate şi slava cea de puţină vreme se sălăşluieşte în ţărînă. Dar cele ce se lucrează cu bunătate şi mărime de suflet, acelea nasc veşnică slavă şi după moartea oamenilor celor îmbunătăţiţi. Astfel noi, petrecînd în scopul nostru spre fapta bună şi spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos şi într-acel scop fiind întăriţi, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înţeleg şi cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decît numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sînt mai bune, prin care povăţuindu-se, pot să sporească spre desăvîrşire".Iason ighemonul a grăit către sfîntul astfel: "Codrate, dacă cinsteşti pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinereţile tale, bine faci, arătîndu-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deşartă firea lui Dumnezeu". Sfîntul Codrat zise: "De voieşti, ighemonule, să-ţi lepezi mînia, iar iuţimea s-o schimbi în blîndeţe şi să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deşi nu este lesne a grăi, totuşi voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne arăţi luminos înţelegerea voastră despre Hristos".Sfîntul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin voinţa lui Dumnezeu; prin Cuvîntul Lui s-a săvîrşit şi prin puterea Duhului Sfînt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvîrşit toată făptura, adică Cuvîntul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfînt. Şi toate lucrurile frumoase şi alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul şi sfîrşitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăţi şi, mulţumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moştenire şi, suflînd duh de viaţă în omul cel dintîi, l-a pus în Rai care este locul dulceţilor negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzînd multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat şi au luat stăpînire a se îndulci de bunurile Raiului.Apoi, cugetînd strămoşii noştri, cu ce fel de rînduială şi aleasă stare sînt rînduiţi de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulţumească Ziditorului şi Făcătorului lor de bine şi aşa au început a merge pe calea cea îmbunătăţită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înşelătorul şi vicleanul diavol, tulburîndu-se de mînie, avînd în gură înşelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viaţă ca aceea a Raiului.Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înşii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui şi cei ce vieţuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său şi s-au lipsit de Rai, fiind izgoniţi. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deşarte, legîndu-se cu păcate ca şi cu nişte legături, cei ce mai înainte erau părtaşi ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa şi căutînd cu milostivire spre neputinţa omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmaşului şi să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiţi de împărăţia morţii, ci şi a veni şi a petrece cu trup la noi ticăloşii şi pierduţii şi să ne izbăvească din pierzare.Deci a binevoit Cuvîntul, la plinirea vremii, să se sălăşluiască prin întrupare în preacuratul pîntece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfînt, a născut pe Dumnezeu în trup. Şi aşa, cu ochi omeneşti s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoştinţei omeneşti, fiind Dumnezeu adevărat şi îmbrăcîndu-Se în om din Fecioară. Apoi, oştindu-Se împotriva stăpînirii vrăjmaşului, a lărgit hotarele de sus ale împărăţiei Sale, a surpat rînduielile morţii, a rupt lanţurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul şi a scos de acolo pe strămoşi, cu mulţimea de oameni care se înmulţiseră dintr-înşii.Şi S-a numit Mîntuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele şi ţările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obşte şi, izbăvind pe toţi din tulburarea muncitorului, îşi păzeşte întreagă moştenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul naşterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieţii, nici moartea, nici altceva nu este neştiut. Ci cele ce sînt rînduite, prin aşezămîntul cel pus de Tatăl, acelea sînt arătate spre lucrarea Fiului şi ştiute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijeşte pentru mîntuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăţia neîmpuţinată a bunătăţii Sale şi, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de faţă şi le ajută".Ighemonul, deşi se minuna de cuvintele Sfîntului Codrat, nevrînd să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare că grăieşti minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omeneşti şi zici că pe Acela a putut să-L încapă pîntece de fecioară, care, purtîndu-L în pîntece, a născut pe Hristos; şi aşa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pămînt, purtînd trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu".
Sfîntul Codrat zise: "Tainele dreptei credinţe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioşi; căci nu este lucru mic cunoştinţa aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioşii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luînd chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredinţă şi de nedumnezeire, nu poţi să înţelegi acestea. Şi să ştii că nici cu meşteşugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mînioasă nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru".Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfîntul mucenic răbda cu bărbăţie şi grăia către muncitorul: "Au nu ştii, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertăţii şi nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce sileşte nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuieşte şi înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blînd şi iubitor de oameni.Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduieşti că ne vei atrage cu sila spre păgînătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credinţă; căci fiind robi Lui, precum nu ţinem seamă de înşelătoarele amăgiri, tot astfel şi de toate muncile, cîte ai putea să le scorneşti asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne uşurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întăreşte ca să nu ne supunem potrivnicului şi ne face viteji la suflet şi nebiruiţi întru nevoinţa chinurilor".Muncitorul, tulburîndu-se mai mult, a poruncit să spînzure pe sfîntul cu capul în jos şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, aţîţînd foc sub dînsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdîndu-le cu vitejie, era nebiruit.După aceasta ighemonul, întorcîndu-se către celălalt, adică spre Sfîntul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sîrguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfîntul Ciprian, deşi era încă tînăr cu anii, fără nici o frică şi cu bărbăţie se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfîntul Codrat grăia către dînsul şi către cei ce se pregăteau cu dînsul la răni şi către cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii şi împreună nevoitorii mei, socotiţi cu gîndul cît de multe bunătăţi sînt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credinţă, slava pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciţi de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătaţi credinţa voastră cea nemişcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinţei este de faţă ca să împliniţi cu osîrdie legea dragostei, iar sufletul vostru punîndu-vă pentru Cel iubit, să vă arătaţi pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoinţa chinuirii.Apoi să fiţi, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliştea aceasta. Acum se va cunoaşte deosebirea care este între cei buni şi cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credinţe. Să ţineţi o credinţă şi o mărturisire, ca cei ce aveţi să staţi înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoşată. Să nu vă lăsaţi de calea cea îmbunătăţită, ca cei ce acum aveţi să vă săvîrşiţi alergarea voastră şi degrabă să treceţi de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiţi cu bună inimă. Să nu cruţaţi floarea tinereţilor voastre, cei ce acum îndată aveţi să treceţi spre viaţa cea neîmbătrînită. Cugetaţi cu mintea că lîngă uşi este sfîrşitul şi, fiind tineri, mai cu înlesnire puteţi răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveţi trupească tărie.Deci cu îndrăzneală să vă daţi singuri la munci şi cu bărbăţie să le suferiţi ca, biruind pe vrăjmaşul, să vă preamăriţi de la Domnul şi să vă rînduiţi în cer, în numărul sfinţilor mucenici".Muncitorul, auzind cuvintele grăite către fraţii săi de Sfîntul Codrat, cele, s-a mîniat şi îndată a poruncit ca şi pe Sfîntul Ciprian, fiind gol şi spînzurat ca şi Sfîntul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire şi cu ardere de foc, apoi şi pe Dionisie, după dînsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfîrşit pe Crescent, asemenea muncindu-i şi de dînşii fiind ruşinat şi biruit, i-a osîndit pe ei mai întîi la mîncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinţii mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întîi a poruncit să-i tîrască de picioare legaţi, prin cetate.Făcîndu-se aceasta, popor fără număr, dar mai vîrtos mulţime de copii, băteau pe sfinţii mucenici cu beţe şi cu pietre, pînă ce au fost duşi afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinţii, cerînd puţină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi şi-au plecat sub sabie sfintele lor capete şi s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete şi pămîntul s-a înroşit cu sîngele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinţilor din cetatea Corintului.
După uciderea celor şase Sfinţi Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel şi Crescent -, au fost munciţi şi pierduţi în multe feluri alţi creştini care fuseseră prinşi; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuţitul, iar Victorin, Victor şi Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puşi în piuă de piatră, i-au pisat pînă la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mîinilor şi a picioarelor, s-a săvîrşit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Papie l-a aruncat în mare, asemenea şi Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe şi cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.Încă şi nişte sfinte femei, avînd în inimile lor învăţătura Sfîntului Codrat şi urmîndu-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum şi alţii mulţi, bărbaţi şi femei, unii de săbii tăindu-se, iar alţii în ape înecîndu-se şi alţii cu alte munci ucigîndu-se, au trecut către Domnul. Deci, rînduindu-se de Sfîntul Codrat, povăţuitorul şi învăţătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinţei din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Anastasia, numită în chip bărbătesc Anastasie Eunucul
În zilele împăratului Iustinian cel Mare (527-565) era în Constantinopol o văduvă oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, din părinţi de bun neam şi bogaţi, întîia femeie în palaturile împărăteşti. Ea, avînd în inima sa frica de Dumnezeu, păzea cu dinadinsul poruncile Lui, umblînd într-însele fără de prihană. Şi a fost cea mai aleasă cu frumuseţea trupească, iar cu faptele bune sufleteşti şi mai frumoasă, căci era atît de bună la obicei şi blîndă, încît toţi se foloseau, văzîndu-i viaţa ei, şi mulţi se sîrguiau să-i urmeze faptelor ei bune şi chiar împăratul o cinstea foarte.Dar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieşte pe cei buni şi nu încetează a se oşti asupra neamului omenesc, cel ce face învrăjbiri între oameni, a adus război şi asupra acestei fericite Anastasia. Căci a pornit pe împărăteasa Teodora cu ură asupra ei şi vrăjmăşuia asupra roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De acest lucru aflînd Anastasia, de la un prieten al ei, şi fiind plină de dumnezeiasca cunoştinţă, şi-a adunat gîndurile sale şi se sfătuia în sine, zicînd: "O, Anastasia, pricina aceasta venind la bună vreme, mîntuieşte-ţi sufletul tău, iar pe împărăteasă elibereaz-o de păcatul urii celei nedrepte şi mijloceşte-ţi cereasca împărăţie".Nişte cugete ca acestea avînd în sine, şi-a făcut o corabie în taină şi, luînd din aurul său o parte iar pe celelalte toate lăsîndu-le, a plutit spre Alexandria, neştiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe ca de cinci stadii de cetate, zidindu-şi o mănăstire mică, vieţuia într-însa, slujind lui Dumnezeu şi sîrguindu-se a-i plăcea. Şi avea totdeauna în mîini lucrul cel cuviincios ei, iar în gură neîncetată cîntare de psalmi, dînd lui Dumnezeu laudă. Şi a fost acea mănăstire mare şi slăvită, fiind cu toată îndestularea, pînă la stăpînirea agarenilor, avînd numire strălucită după fericita Anastasia, care avea cinste de patricie. Dar să ne întoarcem la cuvîntul cel dîntîi despre dînsa.Trecînd cîţiva ani după ieşirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa care a fost învrăjbită asupra ei s-a sfîrşit. Aducîndu-şi aminte împăratul de Anastasia patricia, a trimis în toate părţile cu multă rîvnă, căutînd-o. Despre aceasta înştiinţîndu-se mieluşeaua lui Dumnezeu, a lăsat noaptea mănăstirea sa şi s-a dus în schit, la părintele Daniil, şi toate cele pentru sine le-a spus acelui fericit stareţ. Iar el îmbrăcînd-o în haină monahicească bărbătească, a numit-o, în loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Şi a dus-o într-o peşteră oarecare ce era departe de lavră şi a închis-o acolo, dîndu-i pravilă şi rînduială de viaţă deosebită. Apoi i-a poruncit să nu iasă nicăieri din peşteră, nici să lase pe cineva să vină la dînsa. Apoi a dat unuia din fraţii care slujeau ei un loc înaintea peşterii şi i-a poruncit aceluia să-i aducă o dată pe săptămînă puţină pîine şi un vas cu apă. Şi îndată, luînd de la sihastru binecuvîntare, cu rugăciune, i-a zis să se ducă.Acolo a stat acel suflet de diamant îmbărbătat douăzeci şi opt de ani, avînd neschimbată rînduiala cea dată de stareţul său, şi n-a fost văzută de nimeni, căci nimeni nu mergea la dînsa, nici nu ştia nimeni de ea, numai fratele care ducea pîinea şi apa. Dar nici acela nu ştia cum că aceea este femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile şi nevoinţele cele făcute de dînsa în cei douăzeci şi opt de ani în peştera aceea? Sau să povestească cu limba sau să scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adică lacrimile, suspinurile, tînguirile, privegherile, cîntările, rugăciunile, citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinţă? Iar mai mult decît toate, năvălirile cele diavoleşti şi luptele cu dînşii, care îi aduceau aminte de dulceţile cele de mai înainte din lume, de desfătările trupeşti şi de toate poftele lumeşti, pe care sfînta le izgonea pe toate, biruind pe diavoli.Pe lîngă acestea ea n-a ieşit din peşteră în toate zilele anilor acelora, ea care mai înainte a petrecut mulţi ani în împărăteştile palaturi ca o doamnă mare şi cea mai întîi patricie şi care cu mulţime de bărbaţi şi de femei se aduna la mese şi la veselii lumeşti. Spăimîntează lucrul acesta toată mintea şi gîndul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea şi a şters pomenirea acelora din mintea sa şi cum a venit într-atît de mare smerenie, postire, înfrînare şi strîmtorare pe calea cea aspră a pocăinţei. Astfel, nevoindu-se sfînta bine, s-a făcut vas ales al Sfîntului Duh şi, plăcînd lui Dumnezeu pînă în sfîrşit, a sosit la fericitul său sfîrşit.Deci, mai înainte văzînd a sa mutare către Dumnezeu, a scris pe o scîndură către stareţul său astfel: "Cinstite părinte, să iei împreună cu tine pe ucenicul care-mi aduce pîine şi apă; apoi să iei şi uneltele cele trebuincioase de îngropare şi să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul". Aceasta scriind-o, a pus-o dinafară de peşteră, înaintea uşii. Iar stareţul, înştiinţîndu-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu, a zis către ucenic: "Aleargă, fiule, la peşteră degrabă, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul, şi caută dinaintea uşii peşterii şi vei afla acolo o scîndurică scrisă. Aceea luînd-o, cu multă sîrguinţă să te întorci la noi". Fratele, ducîndu-se şi, după cuvîntul stareţului, aflînd scîndura cea scrisă, a dus-o la bătrînul. Şi citind-o, stareţul a lăcrimat şi, luînd cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizînd peştera, a aflat pe famenul cuprins de durere înfocată şi, căzînd la picioarele ei, părintele Daniil plîngea, zicînd: "Fericit eşti, frate Anastasie, căci, îngrijindu-te de ceasul morţii totdeauna, n-ai ţinut seamă de împărăţia cea pămîntească!"Iar ea a zis: "Fericit eşti şi tu, noule Avraame!" Şi a zis iarăşi stareţul: "Roagă-te pentru noi Domnului". Iar ea a grăit: "Cinstite bărbat, eu mai multă trebuinţă am de ale voastre rugăciuni în ceasul acesta". Şi a grăit stareţul: "De aş fi apucat eu mai înainte decît tine să-mi sfîrşesc ziua cea mai de pe urmă a vieţii mele, m-aş fi rugat pentru tine".Şezînd ea pe rogojină, a sărutat capul stareţului şi, rugîndu-se pentru dînsul, grăia cuvinte binecuvîntate. Apoi, luînd stareţul pe ucenicul său, l-a plecat la picioarele ei, zicînd: "Binecuvintează pe acest ucenic al meu şi fiu al tău!" Iar ea i-a zis: "Dumnezeul părinţilor mei, Cel ce-mi stă înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă de trupul acesta; Cel ce ştie în peştera aceasta paşii mei şi strîmtorarea vieţii pentru numele Lui şi vede această durere trupească a mea, să odihnească duhul meu". Şi, întorcîndu-se famenul către stareţ, a zis: "Pentru Domnul, vă rog, părinte, să nu dezbrăcaţi de pe mine haina cu care sînt îmbrăcat, ca nimeni să nu ştie cele despre mine". Apoi, împărtăşindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: "Însemnează-mă pe mine, părinte, cu semnul lui Hristos şi vă rugaţi pentru mine". După aceasta privea spre răsărit şi a strălucit faţa ei ca focul. Apoi, singură făcînd semnul Crucii, a zis: "Doamne, în mîinile Tale dau duhul meu!" Şi îndată, cu acel cuvînt, şi-a dat duhul.Apoi părintele Daniil împreună cu ucenicul au săpat înaintea peşterii o groapă şi, dezbrăcînd stareţul de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: "Fiule, îmbracă pe fratele". Îmbrăcînd ucenicul pe sfînta, a văzut pieptul ei femeiesc şi a tăcut, nespunînd stareţului; apoi a îngropat sfîntul trup al Anastasiei, cu cîntarea cea obişnuită deasupra gropii. După îngroparea ei, ducîndu-se la locurile lor, ucenicul a zis către stareţ: "N-ai ştiut, părinte, cum că famenul Anastasie a fost femeie?"Iar stareţul a răspuns: "Am ştiut, fiule, şi de aceea am îmbrăcat-o în haină bărbătească şi am numit-o "Anastasie famenul", ca să nu fie de sminteală, nici să ştie cineva despre dînsa şi să nu străbată vestea în toate părţile; căci împăratul a făcut despre dînsa multă cercetare prin toate părţile, iar mai ales într-aceste hotare.Însă, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a păzit la noi". Atunci a spus stareţul ucenicului său toată viaţa sfintei, cu de-amănuntul, care, după aceea, a fost ştiută în toată lavra. Apoi i-au scris viaţa ei, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, întru slava lui Dumnezeu, Cel întru sfinţii Săi preamărit în veci. Amin.
Ziua a unsprezecea
Pătimirea Sfîntului Mucenic Pionie, Presbiterul Smirnei, şi a celor împreună cu dînsul
Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice: Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducîndu-ne aminte de credinţa, de viaţa şi de sfîrşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfîntului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, cînd era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi şi încununîndu-se cu mucenicia şi chemîndu-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi pînă acum să avem aducere aminte de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a fost astfel:În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la septembrie), în douăzeci şi trei de zile, cînd se săvîrşeşte pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, rîvnitoarea dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea împărăţiei lui Deciu (245-251).Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în ziua praznicului Sfîntului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptînd pînă ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfîntului Policarp, după rugăciune, gustînd ei puţină pîine şi apă, a venit Polemon, dregătorul idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutînd şi atrăgînd pe creştini la necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: "Ştiţi împărăteştile porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?" Răspuns-a Pionie: "Ştim poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune ca Lui Unuia să ne închinăm". Zis-a Polemon: "Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrînd, vă veţi supune". Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: "Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu".Deci îi ducea pe dînşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzîndu-i poporul purtînd legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecîndu-se. Iar după ce au mers sfinţii în sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vîrtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe. Şi aducîndu-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: "O, Pionie, supuneţi-vă poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe zeilor ca să nu vă munciţi cumplit".
Iar Pionie, întinzîndu-şi mîna, cu faţa veselă, a început a grăi către popor: "Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi, şi care între voi sînteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puţin. Vă aud rîzînd şi bucurîndu-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiţi oare a fi de rîs şi de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice: "Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare".Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul vrăjmaşului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dînsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultînd pe învăţătorul meu, mai bine voiesc a muri decît să-I calc cuvîntul şi mă sîrguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învăţînd şi pe alţii.
Deci pentru ce rîdeţi de noi, o, iudei, dacă sîntem vrăjmaşi vouă, precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sînteţi şi năpăstuiţi de noi cînd vă grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi lui Veelfegor, să mîncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre, să cîrtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cît despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi celelalte toate, în care sînteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osîndire asupra tuturor creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grîu? Dar cînd lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile fiind uşoare, se duc lesne în vînt, iar grîul rămîne la pămînt; deci cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul şi trase afară sînt bune? Nicidecum.Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi, ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi ca nişte nedrepţi, apoi şi pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte nevinovaţi, ce nădejde de mîntuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că dacă dreptul abia se mîntuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sînt dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut rîul Iordanului, am văzut pămîntul pe care se vede semn despre mînia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dînsul şi a celor ce fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar cîmpiile şi ţarinile arse de foc şi deşarte de orice roadă, neavînd pic de umezeală. Am văzut şi Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sînt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi pînă acum se află pîrlită pentru pedepsirea celor necuraţi.Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sînt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pămînt, de unde se încălzesc şi se înfierbîntă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pămîntului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvîntul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur".Zicînd Sfîntul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai mari cu dînsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicînd: "Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun şi pentru blîndeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui". Sfîntul răspunse: "Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupeşti sînt frumoase şi nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urîm făpturile lui Dumnezeu, dar sînt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult decît pe cele văzute". Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: "Ascultă-mă, Pionie". Sfîntul îi răspunse: "Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu, tu nu ştii".Alexandru, rîzînd de sfînt, a zis: "Dar aceste legături pentru ce sînt pe tine?" Sfîntul răspunse: "Ca să nu ne socotiţi că venim la închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru". Şi alţii sfătuind cu momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: "Ce trebuinţă este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?" Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temîndu-se să nu facă în popor tulburare şi gîlceavă.Şi zicea către Pionie: "Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi să intri măcar în locaşul lor". Sfîntul răspunse: "Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dînşii?" Polemon zise: "Pleacă-te, Pionie". Iar Pionie răspunse: "O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toţi ca să fiţi creştini". Iar ei tare rîzînd, au zis: "Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc". Zis-a sfîntul: "Mai cumplit este ca după moarte să ardeţi în veci în focul nestins".Atunci fericita Sabina a zîmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi i-au zis: "Ce rîzi?" Răspuns-a aceea: "Mă bucur că sînt creştină, căci cei ce sînt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci". Zis-au către dînsa păgînii: "Vei rîde cînd pe cele ce nu le voieşti, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrînare". Răspuns-a aceea: "Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine".După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar cînd erau să scrie numele Sabinei, Sfîntul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie ştiută de stăpîna sa. Căci Sfînta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu cîţiva ani de acea vreme, pe vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputînd pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin sîrguinţa cea mare a Sfîntului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din robia stăpînei sale. Deci, temîndu-se Sfîntul Pionie ca nu cumva să se înştiinţeze despre dînsa stăpîna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit ca Sfînta Sabina să se numească Teodota. Deci cînd a întrebat-o Polemon cum se numeşte, ea a răspuns: "Mă numesc Teodota". Zis-a Polemon: "Eşti creştină?" Răspuns-a sfînta: "Cu adevărat sînt creştină".Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a sfînta: "Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvîntul cel întrupat din Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos". Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmîndu-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfîntul Pionie: "Judecaţi cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la faţă". Iar alţii strigau: "Pe aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci". Răspuns-au sfinţii: "Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, sîntem în mîinile voastre, munciţi-ne?"Iar un altul, arătînd spre Sfîntul Asclipiad, zicea: "Acesta voieşte să aducă jertfe zeilor". Răspuns-a Sfîntul Pionie: "Minţi, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta". Iar alţii, pomenind anume pe cei căzuţi de la Hristos, ziceau: "Cutare şi cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiţi?" Sfîntul Pionie a zis: "Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sînt Pionie". Deci poporul se mînia asupra Sfîntului Pionie şi asupra celor cu dînsul şi de abia au ajuns pînă la temniţă; căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.Şi intrînd în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii biserici, şezînd în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi, aducîndu-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care, fiind creştini, fără de voie căzuseră din buna credinţă, îngrozindu-i prin frica muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfa idolească; şi plîngere multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.Deci Sfîntul Pionie plîngea foarte mult pentru dînşii, iar mai vîrtos pentru aceia care, avînd viaţă bună şi cinstită, s-au temut de munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plîngerea sa: "Cu mucenicie nouă sînt muncit în inima mea, în bucăţi sînt tăiat în sufletul meu, cînd văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi cereştile stele răsturnîndu-se la pămînt cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mîncată de porcul cel sălbatic şi răpită de toţi cei ce trec în cale.Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, pînă ce se va închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit cu pîinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită? Acum bătrînii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălţat, iar Estera cu toată seminţia sa se tulbură; acum a cuprins foametea - nu foamete de pîine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvîntul Domnului: "De va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pămînt?" Şi alt cuvînt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vînzătorul aproapelui său.Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grîu şi lopata cea de foc este în mîinile Cuvîntului lui Dumnezeu ca să curăţească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mîna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut fărădelege, mîniind pe Dumnezeu şi mîhnind pe aproapele; căci urînd unul pe altul, pîrînd şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covîrşit mai mult decît a fariseilor şi a cărturarilor.Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziţi-vă ca nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hula împotriva Duhului Sfînt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu poporul Gomorei, ale căror mîini sînt pline de sînge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vîndut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni pînă la sfîrşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cîndva? Au doară nu este aceasta minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sînt nelegiuiţi.Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decît ale oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergînd la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcîndu-şi femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrîn ridicîndu-se din pămînt; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscînd Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decît dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decît sfinţenia; deoarece sfîntul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.Deci, cei ce grăiesc aşa, sînt urîţi şi blestemaţi; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormînt cu putere de vrăjitorie. Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfînta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viaţă sufletul sfîntului prooroc care se odihneşte în sînul lui Avraam? Că cel mai mic peste cel mai mare nu are stăpînire şi diavolul nu porunceşte sfîntului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsînd pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji, şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvîntul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va lua asupră-şi chipul lui Hristos.Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfîntul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtîndu-se de la Dumnezeu? Să ştie iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpînirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către dînşii: "Noi, deşi am jertfit idolilor, însă sîntem mai buni decît voi, că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila"".
Şi sfătuia Sfîntul Pionie pe cei căzuţi, zicîndu-le: "Nu vă deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dînsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi". Iar ei căindu-se cu tînguire mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.După aceasta a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţînd afară pe sfinţi, le zicea: "Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi faceţi aceeaşi ca dînsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa şi de Evctimon în capiştea zeilor".Sfîntul Pionie răspunse: "Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neaşteptînd venirea antipatului, aţi luat stăpînirea lui?" Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: "Să vină trimisul, să ne ia şi să ne ducă". Teofil zise: "Nu credeţi ceea ce zic? Sînt vrednic de credinţă". Apoi, aruncînd o funie după grumazul Sfîntului Pionie, l-a dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luîndu-i pe toţi, îi duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: "Sîntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?"Deci, împingînd pe sfinţi, îi tîrau, iar pe Sfîntul Pionie, trăgîndu-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfîntul Pionie a căzut la pămînt, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dînsul, îl băteau cu mîinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luînd pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mîinile şi l-au aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvîrşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon: "Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?" Sfîntul răspunse: "Deoarece sîntem creştini".Zis-a Lepidon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a Pionie: "Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele". Întrebat-a Lepidon: "Dar cine a fost răstignit?" Răspuns-a sfîntul: "Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mîntuirea lumii". Iar boierii strigînd tare, au rîs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punînd cununi pe sfinţii mucenici şi, după cum le era obiceiul păgînilor ca să joace lîngă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe. Deci, făcînd necuraţii strigare şi gîlceavă, iarăşi i-au dus în temniţă pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.Iar pe Sfîntul Pionie, intrînd pe uşile temniţei, unul din ostaşi l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mîini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încît abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezînd la judecată, a pus înainte singur pe Sfîntul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi aflîndu-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfîntul, îi ziseră: "Pentru ce te grăbeşti la moarte?" Răspuns-a sfîntul: "Nu la moarte, ci la viaţa veşnică mă grăbesc". Apoi, după acea mucenicie, a osîndit pe sfîntul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de moarte, cea scrisă astfel: "Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l ardă în foc de viu".Deci, fiind dus sfîntul mucenic la locul cel de răstignire şi de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutînd spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, pînă în sfîrşit l-a păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pămînt lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dînsul: "Ascultă, Pionie, şi te supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos". Iar sfîntul, după tăcere, a zis: "Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte".După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropîndu-l în pămînt şi întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfîntul, iar el închizînd ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzîndu-l cu ochii închişi, au socotit că acum a murit. Dar el, după cîtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, îşi săvîrşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzîndu-l încă viu şi într-atîta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfîrşitul rugăciunii sale, zicînd "Amin", a adaus a zice: "Doamne, primeşte duhul meu!" Şi a adormit.Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă, strălu-cind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfînt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idis al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în luna martie, care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sîmbătă şi al zecelea ceas din zi. Pînă aici sînt cuvintele Sfîntului Simeon Metafrast despre Sfîntul Pionie.Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfîntul Pionie au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci şi-au săvîrşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfîntul Pionie au cîştigat. Acest Sfînt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu dînsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh împărăţeşte în veci. Amin.
Ziua a şaptesprezecea
Viaţa Cuviosului Alexie, omul lui Dumnezeu
Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!".Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre". Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.La sfîrşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!"După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda".Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
Luna aprilie
Ziua întîi
Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca
Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfîntul Sofronie - sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd - de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: "Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?" Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: "O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului".Deci îndată Zosima, urmînd celui ce-i grăia, a ieşit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah şi, ajungînd la Iordan, a fost povăţuit de îngerul care l-a chemat în acea mănăstire în care Dumnezeu i-a poruncit lui să fie şi, bătînd cu mîna în poarta mănăstirii, a găsit pe monahul care păzea la poartă şi mai întîi i-a spus aceluia despre dînsul. Iar acesta a spus egumenului, care, primindu-l şi văzîndu-l în chipul monahicesc, a făcut obişnuita închinăciune şi rugăciune monahicească. Apoi l-a întrebat: "De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi bătrînii şi săracii?"Zosima a răspuns: "De unde am venit acum, nu este nevoie a spune aceasta, ci am venit pentru folos, părinte; pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, care pot să împrietenească pe suflet cu Dumnezeu". Iar egumenul i-a zis: "Singur Dumnezeu, frate, Cel ce vindecă neputinţele sufletului, Acela să ne înveţe pe noi şi pe tine voile Sale cele dumnezeieşti şi să ne povăţuiască pe toţi a face cele folositoare. Pentru că om pe om nu poate să-l folosească, dacă fiecare nu va lua aminte la dînsul totdeauna şi, trezindu-se cu duhul, va lucra cele folositoare, avînd pe Dumnezeu în ajutorul lor. Ci, deoarece dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pe noi cei săraci şi bătrîni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pe noi toţi ne va hrăni cu darul Sfîntului Duh, Păstorul cel bun, Care Şi-a dat sufletul Său izbăvire pentru noi".Acestea zicînd egumenul către Zosima, s-a închinat; apoi, cerîndu-i rugăciune şi binecuvîntare, zicînd "Amin", a petrecut în mănăstirea aceea. Şi a văzut acolo pe bătrîni strălucind cu lucrurile, cu faptele lor cele bune şi cu gîndirea de Dumnezeu, cu duhul arzînd şi slujind Domnului. Cîntarea lor era neîncetată, priveghe-rea de toată noaptea, asemenea, în mîini avînd de-a pururi lucrare şi psalmi în gurile lor, iar cuvinte deşarte nu erau între dînşii; apoi purtare de grijă pentru cîştiguri vremelnice şi gîlcevi lumeşti nici cu numele nu se cunoştea între dînşii. Ci numai una era sîrguinţa lor cea dintîi, pe care o urmau cu sporire toţi - ca să se socotească morţi cu trupul. Iar hrană aveau neîmpuţinată, adică cuvîntul lui Dumnezeu; iar pe trup îl hrăneau cu pîine şi cu apă, precum fiecăruia îi era aprinsă dragostea de Dumnezeu.Pe toate acestea văzîndu-le Zosima, se folosea foarte, şi se întindea spre nevoinţa ce-i era înainte. Şi trecînd multe zile, s-a apropiat vremea sfîntului şi marelui post. Iar porţile mănăstirii erau încuiate totdeauna, şi niciodată nu se deschideau, fără numai cînd cineva dintre dînşii ar fi ieşit, fiind trimis pentru o trebuinţă de obşte; pentru că locul acela era pustiu şi nu numai necercetat de alţii, dar şi neştiut de mireni.Şi era în mănăstirea aceea acest fel de rînduială, pentru care Dumnezeu l-a dus acolo pe Zosima. În întîia Duminică a postului făcea preotul Sfînta Liturghie şi toţi se împărtăşeau cu Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi gustau puţin din bucatele cele pustniceşti. După aceea se adunau în biserică şi, făcînd rugăciune cu dinadinsul şi cu destule plecări de genunchi, se sărutau bătrînii cu închinăciune unul către altul şi fiecare pe egumen, rugîndu-l pentru binecuvîntare şi rugăciune, ca să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le era înainte.După ce făceau acestea, deschideau porţile mănăstirii şi cîntau cu glas frumos: Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfîrşind-o, ieşeau toţi în pustie, lăsînd pe unul sau doi fraţi păzitori ai mănăstirii, nu ca să păzescă averile ce erau înăuntru, pentru că nu era într-însa ceva ce puteau fura tîlharii, ci ca biserica să nu rămînă fără dumnezeiasca slujbă, iar ei treceau rîul Iordanului. Şi fiecare îşi ducea hrana sa, cît putea şi voia, după trebuinţa cea măsurată a trupului; unul, puţină pîine; altul, smochine; altul, finice; altul, linte muiată cu apă, iar altul nimic, fără numai trupul său şi rasa cu care era îmbrăcat. Şi se hrăneau, cînd firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie. Astfel, trecînd Iordanul, se despărţeau departe unul de altul şi nu se vedeau fiecare cum posteşte, sau cum se nevoieşte; iar dacă se întîmpla să vadă altul pe prietenul său venind spre dînsul, îndată se abătea spre altă parte şi singur se ruga lui Dumnezeu, cîntînd totdeauna şi foarte puţină hrană gustînd în vremea cea rînduită.Aşa tot postul săvîrşindu-l, se întorceau în mănăstire, în Duminica dinaintea învierii lui Hristos, în care Biserica face prăznuirea Stîlpărilor. Şi se întorceau fiecare, avîndu-şi mărturie a ostenelilor sale conştiinţa sa, care îi mărturisea ce a lucrat; şi nimeni nicidecum nu întreba pe altul, cum şi în ce chip şi-a săvîrşit nevoinţa ostenelii, pentru că în acest fel era rînduiala mănăstirii aceleia.Atunci şi Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puţină hrană ducîndu-şi pentru trebuinţa trupească şi haina cu care era îmbrăcat. Iar rînduiala sa de rugăciune o săvîrşea umblînd prin pustie, şi vremea de hrană o păzea după nevoia cea firească cu dinadinsul. Apoi dormea puţin, zăcînd pe pămînt şi, şezînd puţin, se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte şi foarte de dimineaţă iarăşi, sculîndu-se, îşi făcea calea sa. Şi dorea să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinţi nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească şi să sporească şi mai mult.Mergînd douăsprezece zile, a stat puţin în lături din cale şi, întorcîndu-se spre răsărit, cînta ceasul al şaselea, făcîndu-şi obişnuitele rugăciuni - pentru că se oprea puţin din călătorie în vremea pravilei sale, la fiecare ceas cîntînd şi închinîndu-se. Iar cînd stătea el cîntînd, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc; deci, întîi s-a spăimîntat, părîndu-i-se că vede o nălucire diavolească şi, tremurînd, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădînd frica, pe cînd îşi sfîrşea rugăciunea, s-a întors cu ochii spre miazăzi şi a văzut pe oarecare mergînd cu trupul gol şi negru de arşiţa soarelui, perii avîndu-i pe cap albi ca lîna şi scurţi, încît numai pînă la grumaji ajungeau.Aceasta văzînd-o Zosima, a început a alerga în direcţia aceea spre care vedea, bucurîndu-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă fiinţă. Iar după ce acea vedenie a văzut pe Zosima venind de departe, a început a fugi în pustia cea adîncă, iar Zosima, ca şi cum ar fi uitat bătrîneţile sale şi osteneala cea de cale, alerga repede, vrînd să ajungă pe cel ce fugea; deci, el gonea, iar acela fugea, dar a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decît a celui ce fugea.Iar după ce s-a apropiat încît să poată acum auzi şi glasul, a început a striga Zosima cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce fugi de mine, bătrînul cel păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru care în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă pe mine nevrednicul şi neputinciosul. Aşteaptă pentru nădejdea răsplătirii şi pentru ale tale osteneli. Stai şi-mi dă mie, bătrînului, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, pentru Dumnezeu, Cel ce nu S-a depărtat de nimeni!" Acestea grăindu-le Zosima cu lacrimi, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergînd spre un loc oarecare, unde era un semn de pîrîu uscat.După ce a ajuns la acel loc, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă. Iar Zosima, ostenindu-se şi nemaiputînd încă să alerge, a stătut de cealaltă parte de pîrîu şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi strigare către strigare, încît cele mai de aproape tînguiri să i se audă. Atunci cel ce fugea a dat un glas ca acesta: "Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ţie, căci sînt femeie goală, precum mă vezi, şi trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voieşti să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea şi binecuvîntarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea şi, întorcîndu-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine".Atunci mare frică şi spaimă l-a cuprins pe Zosima, căci s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse şi de care nici odinioară nu auzise, şi a zis în sine: "De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi chemat pe nume". Deci, a făcut degrabă ce i se zisese lui; şi dezbrăcînd de pe el o haină veche şi ruptă pe care o purta, a aruncat-o la dînsa, întorcîndu-se cu faţa de la ea. Iar ea, luînd-o, şi-a acoperit partea trupului pe care se cădea s-o acopere, mai mult decît celelalte părţi. Încingîndu-se pe cît era cu putinţă, s-a întors spre Zosima şi a zis către el: "Pentru ce ai voit, părinte Zosima, a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voieşti să auzi şi să înveţi de la mine, încît nu te-ai lenevit a suferi atîta osteneală?" Iar el, aruncîndu-se la pămînt, cerea să ia binecuvîntare de la dînsa. Asemenea s-a aruncat şi ea. Şi erau amîndoi la pămînt, cerînd binecuvîntare unul de la altul. Nimic nu puteai să auzi de la ei grăind, decît numai binecuvîntări. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima: "Părinte Zosima, ţie ţi se cade să mă binecuvintezi şi să faci rugăciune, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei şi, stînd de mulţi ani înaintea Sfîntului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeieştilor Taine".Aceste cuvinte au pornit spre mai mare frică pe Zosima; şi, tremurînd, bătrînul se uda cu lacrimi şi tremura şi suspina, însă a grăit către dînsa cu liniştită răsuflare: "O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu şi mai mult te-ai omorît lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îţi este dată mai mult decît altora, că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul şi-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuieşte de la a ta săvîrşire". Deci, primind acea sîrguinţă a bătrînului, a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce voieşte mîntuirea sufletelor omeneşti!" După ce Zosima a zis amin, s-au sculat amîndoi de la pămînt. Apoi ea a zis către bătrîn: "Pentru ce ai venit la mine, păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu? Pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfîntului Duh te-a povăţuit să săvîrşeşti oarecare slujbă pentru mine, la vreme de trebuinţă? Deci, spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acum creştinii, cum vieţuiesc împăraţii şi cum sînt sfintele biserici?"Zosima a răspuns: "Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace; deci primeşte rugăciunea nevrednicului bătrîn şi te roagă Domnului pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie". Ea a zis către bătrîn: "Ţie ţi se cade mai ales, părinte Zosima, avînd preoţeasca rînduială, să te rogi pentru mine şi pentru toţi, căci spre aceasta eşti şi rînduit. Însă, deoarece sîntem datori a da ascultare, ceea ce mi se porunceşte prin tine, voi face". Zicînd aceasta, s-a întors spre răsărit şi, ridicîndu-şi ochii în sus şi mîinile înălţîndu-şi, a început a se ruga încet, dar nu se auzeau cuvintele ei, din care Zosima n-a înţeles nimic, ci stătea, precum zicea el, tremurînd, căutînd în jos şi negrăind; însă se jura, punînd pe Dumnezeu martor, şi zicea: "În vremea cînd stătea ea la rugăciune, ridicîndu-mi puţin ochii de la căutarea în pămînt, am văzut-o înălţată de la pămînt ca de un cot, stînd în văzduh şi rugîndu-se".Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pămînt, se uda cu lacrimi şi nimic nu zicea decît numai: "Doamne miluieşte!" Zăcînd el la pămînt, i se părea că este nălucire şi duh, aceea care se ruga. Apoi, întorcîndu-se ea, a ridicat pe bătrîn şi i-a zis: "Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gîndu-rile ca de o nălucire, zicîndu-ţi că sînt duh şi rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredinţat că sînt o femeie păcătoasă şi cu Sfîntul Botez îngrădită, şi nu sînt duh în nălucire, ci pămînt, praf şi cenuşă, trup cu totul, negîndind nimic duhovnicesc". Zicînd aceasta, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicînd astfel: "Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sînt războaiele lui asupra noastră".
Bătrînul, auzind şi văzînd acestea, a căzut la picioarele ei, zicînd cu lacrimi: "Te jur pe numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Sfînta Fecioară, pentru Care porţi goliciunea aceasta şi pentru Care ţi-ai omorît trupul tău, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci să-mi spui toate, ca să faci arătate măririle lui Dumnezeu; spune-mi toate pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi mie păcătosului şi nevrednicului, deoarece cred Dumnezeului meu, Căruia vieţuieşti, că pentru aceasta sînt povăţuit în pustia aceasta, ca toate ale tale să le facă Dumnezeu arătate. Pentru că nu poate puterea noastră să se împotrivească judecăţilor lui Dumnezeu; că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos, Dumnezeul nostru, ca să fii ştiută, precum şi nevoinţele tale, nu mi te-ar fi arătat, şi pe mine nu m-ar fi întărit atîta cale, pe care niciodată nu o voiam, nepu-tînd nici să ies din chilia mea". Acestea şi multe altele zicînd Zosima, aceea l-a ridicat de la pămînt, zicînd către dînsul:"Mă ruşinez, părinte, dar iartă-mă; mi-e ruşine să-ţi spun lucrurile mele; dar, deoarece ai văzut trupul meu, îţi voi destăinui ţie şi lucrurile mele, ca să cunoşti de cîtă ruşine şi mustrare este plin sufletul meu; căci nu pentru vreo laudă, precum ai zis singur, îţi voi spune cele despre mine; şi pentru ce mă voi lăuda, fiind vas ales al diavolului? Că de voi începe povestirea mea vei fugi de mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuviincioase ale mele, pe care le-am făcut eu, nevrednica; deci îţi voi spune, neascunzînd nimic, dar te rog mai întîi să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii".Deci, dorind bătrînul să ştie viaţa ei, şi mult lăcrimînd, a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: Eu, părinte, sînt născută în Egipt. Cînd eram de doisprezece ani, trăind încă părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor şi m-am dus în Alexandria, după ce mai întîi mi-am întinat fecioria, fiind nesăţioasă, am început a face desfrînare; mă ruşinez numai a gîndi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi ştii neînfrînarea trupului meu. Şaptesprezece ani şi mai bine am făcut desfrînare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăţi, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulţi să-i fac să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci vieţuiam în sărăcie şi de multe ori, flămînzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saţ ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrînării; pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca adică să fac totdeauna firea necinstită.Deci astfel vieţuind, am văzut, într-o vreme de seceriş, popor mult de bărbaţi libieni şi egipteni mergînd spre mare şi am întrebat atunci pe unul ce se găsea lîngă mine: "Unde se duc aceşti bărbaţi cu sîrguinţă?" Iar acela mi-a zis: "La Ierusalim, pentru Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care nu după multe zile se va prăznui". Şi am zis către dînsul: "Dar oare mă vor lua şi pe mine, dacă m-aş duce cu ei?" Iar acela mi-a zis: "De vei avea plată pentru chirie şi hrană, nimeni nu te va opri". Şi i-am zis: "Cu adevărat, frate, nici pentru chirie nu am, nici pentru hrană, dar voi merge şi eu. Voi intra într-o corabie cu ei şi mă vor hrăni şi pe mine, pentru că le voi da trupul meu în loc de chirie. Şi pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am şi mai mulţi îndrăgostiţi la patima mea. Ţi-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun ruşinea mea, căci mă înspăimînt. Ştie Domnul că spurc singură pămîntul cu cuvintele mele".Iar Zosima, udînd cu lacrimi pămîntul, a răspuns către dînsa: "Spune-mi, pentru Domnul, o, maica mea, spune, nu înceta povestirea cea de folos mie". Iar ea, la cele dintîi a adăugat acestea: "Deci acel tînăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de rîs, s-a dus; iar eu, lepădînd furca ce se întîmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, şi am văzut pe cîţiva stînd lîngă mare, ca la zece bărbaţi, sau şi mai mulţi, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Şi intraseră şi alţii mai înainte în corabie. Şi, după obiceiul meu, sărind între ei cu neruşinare, le-am zis: "Luaţi-mă şi pe mine cu voi, oriunde aţi merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!". Încă şi multe alte cuvinte necurate zicînd, i-am pornit pe toţi spre rîs. Iar aceia, văzînd neruşinarea mea, luîndu-mă, m-au dus în corabia lor şi de acolo am început a pluti.Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ţie, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale şi în corabie; căci şi pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurăţiile care se pot grăi şi care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimînt cum marea a suferit desfrînarea mea şi cum pămîntul nu şi-a deschis gura şi nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vînat atîtea suflete cu laţul morţii, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, El, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci îi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.Deci, cu astfel de sîrguinţă m-am dus la Ierusalim şi cîteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot aşa am făcut aici, dar mai multe şi mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pe mulţi alţii, cetăţeni şi străini, îi adunam la acea necurăţie. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălţări a Cinstitei Cruci eu, ca şi mai înainte, umblam vînînd sufletele tinerilor. Şi am văzut foarte de dimineaţă, pe toţi alergînd cu un gînd la biserică. Deci, m-am dus şi eu, am alergat cu cei ce alergau şi am intrat cu ei în pridvorul bisericii.Cînd a sosit ceasul Înălţării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu ticăloasa. Dar, după ce am păşit pe pragul uşii, alţii fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsîndu-mă să intru. Şi iarăşi m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Şi singură stăteam lepădată în pridvor, părîndu-mi-se că aceasta mi se întîmplă din slăbiciune femeiască; iar cînd intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, cînd piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulţime de oaste rînduită să-mi oprească intrarea, aşa o putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor; şi astfel de trei sau patru ori pătimind, oste-nindu-mă şi nimic sporind, am slăbit, şi n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind şi trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.Fiind în ruşine şi în deznădăjduire, m-am depărtat şi stam într-un colţ al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simţire şi am înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii celei mîntuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătîndu-mi că tina faptelor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plînge, a mă tîngui şi a mă bate în piept, scoţînd suspinuri din adîncul inimii mele.Plîngînd în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stînd în perete, şi am zis către ea, cu ochii şi cu mintea fără de abatere privind: "O, Fecioară, Stăpînă, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvîntul! Ştiu cu adevărat, ştiu că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie ca să privesc eu desfrînata, cea atît de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei şi pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul şi trupul curat. Şi cu dreptate este ca eu, desfrînata şi urîta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curăţenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Porunceşte ca să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care şi-a dat Sîngele Său pentru a mea izbăvire. Porunceşte, o, Stăpînă, ca şi mie nevrednicei să mi se deschidă uşa, spre închinarea dumnezeieştii Cruci, şi să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrînări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfînt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din ea şi îndată voi ieşi, oriunde, tu singură ca o chezăşuitoare a mîntuirii mele, mă vei povăţui pe mine".Acestea zicînd, aprinzîndu-mă cu credinţă şi cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune şi, ducîndu-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dînşii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de uşile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică şi o spaimă, încît tremuram cu totul şi mă scuturam. Apoi, ajungînd la uşile acelea, care atît mi se închi-seseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul şi de viaţă făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea şi am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Şi, căzînd la pămînt, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică şi am ieşit, sîrguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.Ajungînd la acel loc unde era sfînta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mîna şi, plecînd genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu şi aceste cuvinte am zis: "Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpînă de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrînatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primeşte pocăinţa păcătoşilor. Şi mai mult ce am să gîndesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpînă, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă şi să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mîntuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei". Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigînd: "De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!"Auzind glasul acela şi crezînd că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutînd spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: "Stăpînă, stăpînă, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!" Aşa strigînd, am ieşit din pridvorul bisericii şi cu grabnică alergare am plecat. Deci mergînd eu, m-a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani. Şi înştiinţîndu-mă care este poarta cetăţii în acea parte, am ieşit, alergînd, lăcrimînd şi întrebînd de cale pe cei pe care îi întîlneam şi am sfîrşit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi cînd m-am învrednicit a vedea cinstita şi Sfînta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecîndu-se, am ajuns la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, şi cu apă sfîntă mi-am spălat faţa şi mîinile. Şi mergînd iarăşi în bisercă m-am împărtăşit într-însa cu Preacinstitele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mîncat jumă-tate dintr-o pîine, am băut apă din Iordan şi pe pămînt în noaptea aceea m-am odihnit.A doua zi de dimineaţă, aflînd acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povăţuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta şi de atunci şi pînă astăzi m-am depărtat fugind. Aici m-am sălăşluit, aşteptînd pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de neputinţa sufletului şi de vifor, pe mine, ceea ce mă întorc către El".Iar Zosima a zis către dînsa: "Cîţi ani sînt, o, doamna mea, de cînd locuieşti în pustia aceasta?" Iar ea a răspuns: "Patruzeci de ani socotesc că sînt şi încă şapte ani, de cînd am ieşit din sfînta cetate". Iar Zosima a zis: "Şi ce găseşti de hrană, doamna mea?" Ea a răspuns: "Acele trei pîini şi jumătate ce le-am adus trecînd Iordanul, încet uscîndu-se, s-au împietrit; din care gustînd cîte puţin, în cîţiva ani le-am sfîrşit". Şi a zis Zosima: "Dar cum ai petrecut fără primejdie atît de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să te tulbure pe tine?" Răspuns-a aceea: "De un cuvînt m-ai întrebat acum, părinte Zosima, de care mă înspăimînt să-ţi spun, pentru că de-mi voi aduce aminte de atîtea supărări şi nevoi pe care le-am suferit, de gîndurile cele cumplite care m-au tulburat, mă tem ca nu cumva iarăşi să mă cuprind de dînsele". Iar Zosima a zis către dînsa: "Să nu laşi nimic, o, stăpîna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că odată te-am întrebat de aceasta, ci pe toate cu de-amănuntul să mi le arăţi mie".Iar ea a zis către dînsul: "Crede-mă, părinte Zosima, că şapte-sprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca şi cu nişte fiare cumplite luptîndu-mă cu poftele mele nebuneşti. Pentru că, începînd să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, pe care le aveam în Egipt. Însă doream şi băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam cînd eram în lume; iar aici, neavînd nici apă, cumplit mă ardeam de sete şi cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea şi dor de cîntece desfrînate, care foarte mult mă sileau să cînt cîntece diavoleşti, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimînd şi în piept bătîndu-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut cînd am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gîndul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plîngeam, rugînd-o să izgonească de la mine gîndurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plîngeam şi mă băteam în piept cu osîrdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.Dar gîndurile care mă împingeau iarăşi spre desfrînare, cum ţi le voi spune ţie, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimaşe, ce mă ardea de pretutindeni şi spre pofta amestecării mă silea. Iar cînd îmi venea un gînd ca acesta, atunci mă aruncam la pămînt şi mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de aşezămînt şi îmi arăta înfricoşare. Apoi nu mă sculam de la pămînt ziua şi noaptea, pînă ce lumina cea dulce iarăşi strălucea şi gonea gîndurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugîndu-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deşertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea şi în pocăinţă cu adevărat sporitoare. Aşa am săvîrşit şaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci pînă astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povăţuieşte la tot pasul".Şi a zis Zosima către dînsa: "Dar n-ai avut trebuinţă de hrană sau de îmbrăcăminte?" Iar ea i-a răspuns: "Sfîrşindu-se pîinile acelea în şaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecînd Iordanul, învechindu-se şi rupîndu-se, am răbdat mult de ger şi de zăduf. Căci zăduful arzîndu-mă şi gerul îngheţîndu-mă, tremuram, încît de multe ori căzînd la pămînt, zăceam ca o neînsufleţită, cu totul nemîncată. Şi aşa m-am luptat cu multe feluri de nevoi şi cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Pentru că numai gîndind din ce fel de răutăţi m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuţinată nădejdea mîntuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvăntul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pîine va fi omul viu, de vreme ce cîţi nu aveau acoperămînt, în piatră s-au îmbrăcat, cînd ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului".Auzind Zosima că pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură, de la Moise şi de la prooroci şi din cartea psalmilor, a zis către dînsa: "Dar psalmi şi alte scripturi învăţat-ai, o, stăpînă?" Iar ea auzind aceasta, a zîmbit şi a zis către dînsul: "Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de cînd am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, nici fiară, nici altă fiinţă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învăţat, nici pe altul citind sau cîntînd nu am auzit, dar cuvîntul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. Iată, aici este sfîrşitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrînata".Acestea zicîndu-le şi cuvîntul sfîrşindu-l, s-a dus bătrînul să i se închine ei şi cu lacrimi a strigat: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite, minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie cîte bunuri dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat, Doamne, nu părăseşti pe cei ce te caută pe Tine!"Apoi ea, apucînd pe bătrîn, nu l-a lăsat mult să i se închine ei şi a zis către dînsul: "Acestea toate pe care le-ai auzit, părinte, te jur cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mîntuitorul nostru, ca nimănui să nu le spui pînă ce Dumnezeu nu mă va lua pe mine de pe pămînt. Iar acum du-te cu pace, iar la anul viitor mă vei vedea pe mine, păzindu-ne dumnezeiescul dar pe amîndoi. Însă, mă rog să faci pentru Domnul tot ce îţi voi spune ţie acum: în postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face cei din mănăstire". Iar Cuviosul Zosima se minuna, auzind că şi rînduiala mănăstirii i-a spus şi nimic altceva nu grăia, fără numai aceste cuvinte: "Slavă lui Dumnezeu, Cel ce a dat atît de mari daruri celor ce-L iubesc pe El!" Iar cuvioasa i-a zis lui: "Să rămîi în mănăstire, precum îţi grăiesc ţie, căci şi de vei vrea să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă! Iar în Sfînta şi marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din Făcătorul de viaţă Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, într-un vas sfînt, vrednic de o Taină ca aceasta, să-mi aduci şi să mă aştepţi pe mine în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuinţa lumească, ca să mă împărtăşesc de Darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de cînd m-am împărtăşit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, pînă acum sfinţenia aceea nu am dobîndit-o. Iar acum cu osîrdie o doresc pe ea şi mă rog ţie să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viaţă dumnezeieşti Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtaşi Cinei celei dumnezeieşti. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuieşti, să-i spui să ia aminte de sine şi de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci cînd Domnul îţi va porunci ţie".Acestea auzindu-le şi cerînd rugăciune pentru sine de la bătrînul, s-a dus in cea mai dinăuntru pustie. Iar Zosima s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dînd slavă lui Dumnezeu. Apoi s-a întors lăudînd şi binecuvîntînd pe Hristos, Dumnezeul nostru. Trecînd pustia aceea, a mers în mănăstire, în ziua în care se obişnuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa. Într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăşi faţa cea dorită şi se întrista. Apoi, gîndind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.Iar cînd s-a apropiat întîia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul şi rînduiala mănăstirii, făcîndu-se rugăciune, toţi ceilalţi fraţi au ieşit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămînă în mănăstire. Dar el şi-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrînd să iasă din mănăstire, nu îi era cu putinţă. Însă nu după multe zile, vindecîndu-se de boală, el era în mănăstire.Iar după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup şi Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coşniţă puţine măsline şi smochine uscate, puţină linte muiată în apă şi s-a dus într-o seară foarte tîrziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptînd pe cuvioasa. Zăbovind sfînta, Zosima n-a adormit, ci cu răbdare privea spre pustie, aşteptînd ca să vadă pe aceea cu osîrdie; şi grăia în sine bătrînul, şezînd: "Au doar nu cumva nevrednicia mea a oprit-o ca să vină ea, sau venind şi neaflîndu-mă pe mine, s-a întors?" Astfel cugetînd, a suspinat şi a lăcrimat, ridicîndu-şi ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Nu mă opri pe mine, Stăpîne, de a vedea iarăşi faţa aceea, pe care m-ai învrednicit să o văd, ca să nu mă duc deşert, purtîndu-mi păcatele mele spre mustrarea mea". Aşa cu lacrimi rugîndu-se, la altă gîndire a trecut, zicînd în sine: "Dar ce va fi de va veni, căci luntre nu este, şi cum va trece Iordanul şi la mine nevrednicul cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m-a făcut ca să mă lipsesc de un bine ca acesta?"Astfel gîndind bătrînul, iată cuvioasa a venit şi a stat de cealaltă parte de rîu, de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurîndu-se şi veselindu-se şi slăvea pe Dumnezeu. Dar se lupta încă cu gîndul că nu va putea sfînta să treacă Iordanul. Şi a văzut-o pe ea însemnînd Iordanul cu semnul crucii, pentru că toată noaptea atunci lumina luna. Cu acea însemnare s-a dus sfînta pe apă şi, umblînd pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima, iar el a vrut să i se închine ei, însă dînsa l-a oprit, cînd călătorea încă pe apă, zicîndu-i: "Ce faci, părinte, căci eşti preot şi porţi la tine dumnezeieştile Taine?" Iar el a ascultat pe aceea ce-i grăia, care, ieşind de pe apă, a zis către bătrîn: "Binecuvintează, părinte! Binecuvintează, părinte!" Iar el a răspuns către dînsa cu cutremur - pentru că îl cuprinsese spaimă de vedenia cea preaminunată -, zicînd: "Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe acei care se curăţesc pe ei după puterea lor. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cît sînt de departe de măsura desăvîrşirii!"Zicînd aceasta, cuvioasa l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul sfintei credinţe, "Crezul", şi rugăciunea Domnului, "Tatăl nostru". Sfîrşind rugăciunea, sfînta s-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine şi a sărutat pe bătrîn, după obicei. După aceea şi-a ridicat mîinile la cer, a suspinat, a lăcrimat şi a strigat: Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. Apoi a zis către bătrîn: "Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlineşti şi o altă dorinţă a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăşi la acelaşi pîrîu unde am vorbit cu tine întîi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea, dacă va voi Domnul". Iar el i-a răspuns: "Aş fi voit, dacă ar fi fost cu putinţă, să umblu în urma ta, să văd cinstita ta faţă, dar te rog să faci ceea ce voi cere eu de la tine, eu, bătrînul: Gustă puţin din hrana pe care am adus-o!" Zicînd aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coşniţă. Iar ea, atingîndu-se de linte cu vîrful degetelor, luînd ca trei grăunţe, le-a dus la gură şi a zis: "Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte neîntinată firea sufletului". Apoi a zis iarăşi către bătrîn: "Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te şi adu-ţi aminte totdeauna de ticăloşia mea!" Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împăraţi şi pentru dînsul. Şi aceasta cerînd-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinînd singur şi tînguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnînd iarăşi Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrînul s-a întors, cuprins de frică şi de bucurie mare; însă se ocăra singur şi-i era jale că nu ştia numele cuvioasei, dar nădăjduia să cîştige aceasta anul viitor.Trecînd anul, Zosima iarăşi s-a dus în pustie, împlinind toate după obicei, alerga spre acea preaminunată vedenie şi, trecînd lungimea pustiei, a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta şi în stînga, căuta cu ochii în toate părţile, ca un vînător preaiscusit, unde ar fi putut cîştiga vînatul cel preaplă-cut. Iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plînge şi, ridicînd ochii la cer, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care ai ascuns-o în pustia aceasta. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a se asemăna".Aşa rugîndu-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pîrîul acela şi, stînd pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcînd moartă cu mîinile strînse precum se cădea, iar faţa o avea întoarsă către răsărit. Alergînd spre dînsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plîngînd mult, citind şi psalmii cei potriviţi la trebuinţa vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare şi zicea în sine: "Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?" Socotind acestea în gîndul său, a văzut pe pămînt lîngă capul ei, scrisoarea aceasta: "Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă ţărîna ţărînei; şi te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna "Farmutie", egipteneşte, iar greceşte, Aprilie, în ziua întîia, în noaptea mîntuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea dumnezeieştii Cine celei de Taină".Citind bătrînul acea scrisoare, se gîndea mai întîi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu ştia să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflînd numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtăşit lîngă Iordan cu dumnezeieştile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a şi sfîrşit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas şi îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrînul, slăvind pe Dumnezeu şi udînd cu lacrimi pămîntul şi trupul cuvioasei, a zis în sine: "Este vremea, o, bătrînule Zosima, ca să săvîrşeşti cele poruncite ţie. Dar cum vei putea săpa, ticălosule, neavînd nimic în mîini?" Şi zicînd aceasta, a văzut nu departe un lemnişor mic, aruncat în pustie, pe care luîndu-l a început a săpa cu dînsul. Însă pămîntul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrînul, care se ostenea săpînd şi udîndu-se de sudori şi nimic nu putea să sporească.Atunci suspinînd foarte din adîncul sufletului, a văzut un leu mare stînd lîngă trupul Cuvioasei Maria, lingîndu-i picioarele. Şi, văzîndu-l, s-a cutremurat temîndu-se de acea fiară, mai ales aducîndu-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnîndu-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu linişte de bătrîn, gudurîndu-se prin semnele lui, ca şi cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu: "De ce oare, o, fiară, această mare cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul? Eu sînt bătrîn şi nu pot să-i sap gropă; n-am nici unealtă ce trebuie la săpat şi, fiind şi atîta depărtare de mănăstire, nu pot să mă duc să o aduc degrab. Deci, sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pămîntului trupul cuvioasei".Auzind leul cuvîntul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cît putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrînul, spălînd cu lacrimi iarăşi picioarele cuvioasei şi mult rugîndu-se ei ca să se roage pentru toţi, a acoperit cu pămînt trupul care era gol, neavînd nimic altceva decît acea haină veche şi ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintîi, cu care Maria îşi acoperise atunci oarecare părţi ale trupului său, care se cădea să le acopere.După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, binecuvîntînd şi lăudînd pe Hristos, Dumnezeul nostru, despărţindu-se de leu în linişte ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Şi mergînd în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzînd nimic din cele ce a văzut şi a auzit de la dînsa, încît toţi cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi a cinsti ziua morţii acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul a aflat nişte lucruri în mănăstire, cărora le trebuia îndreptare, după cuvîntul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecînd cu dumnezeiască plăcere, cînd era aproape de o sută de ani şi-a sfîrşit întru acea mănăstire viaţa cea vremelnică şi s-a dus către cea veşnică la Domnul, şi a lăsat monahilor acelei mănăstiri nescris acolo cuvîntul acesta, despre Cuvioasa Maria. Dar auzindu-l unii de la alţii, îl grăiau şi, spre folosul cel de obşte, puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, dar în scris pînă atunci nu s-a auzit.Iar eu - zice Sfîntul Sofronie -, povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris. Dacă alţii au scris viaţa acestei cuvioase ştiind-o mai bine, aceasta nu ştiu încă, eu însă, pe cît am putut am scris, nimic mai mult decît cinstind adevărata povestire.Iar Dumnezeu, Care face lucruri preaminunate şi răsplăteşte cu mari daruri celor ce cu credinţă năzuiesc la El, să dea plată celor ce vor cîştiga folos dintr-această povestire, citind-o şi ascultînd-o. Iar pe cel ce s-a sîrguit să dea povestirea aceasta în scris, să-l învrednicească pe el părţii celei bune a fericitei Maria, împreună cu toţi cei ce prin gîndire de Dumnezeu şi osteneli, i-au bineplăcut Lui în veac. Să dăm slavă lui Dumnezeu, Împăratul Cel veşnic, ca şi pe noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua judecăţii la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea, stăpînirea şi închinăciunea, ca şi Tatălui şi Sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.Ziua a douăzeci şi treia
Luna MAI
Ziua a douăzeci şi unu
SFINTII IMPARATI CONSTANTIN SI ELENA
Imparatul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, imparatul cel mai dinainte, care se nascuse din fiica lui. Deci, Consta si Elena au fost parintii marelui Constantin. Consta a avut si alti copii cu alta femeie, cu numele Teodora, care a fost fiica a imparatului Maximian Erculie. Aceasta a nascut lui Consta pe Constantie, tatal lui Galie si al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian si o fiica, Constantia, care a fost data dupa Liciniu. Iar din Elena este nascut Constantin cel Mare, care a fost si mostenitor al imparatiei tatalui sau.Despre Consta, tatal lui Constantin, se povesteste ca, desi se arata a fi inchinator de idoli, dupa obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idoleasca ca ceilalti inchinatori de idoli; ci se arata si nadajduia spre Dumnezeu cel Preainalt. El invata pe fiul sau, Constantin, sa caute si sa ceara ajutor de la cea de sus purtare de grija, iar nu de la idoli. Lui ii era mila de crestinii ce se munceau si se omorau de ceilalti imparati pagani; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apara de prigonire. Deci, crestinii din partile Apusului aveau odihna sub stapanirea lui; iar cei din partile Rasaritului erau supusi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocletian, stapanea partile acelea.La curtea imparatului Consta erau multi crestini in tot felul de dregatorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrand imparatul sa stie care dintre barbati sunt buni, desavarsiti si statornici in credinta, a facut aceasta: A chemat toata curtea sa imparateasca si le-a zis: "Daca imi este cineva credincios si voieste sa fie in palatul meu, sa se inchine zeilor mei si impreuna cu mine sa le aduca jertfe si atunci imi va fi prieten adevarat, slujindu-ne in boieria sa si invrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar daca cineva nu va voi sa se inchine zeilor mei, sa se duca din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot sa fiu impreuna cu cei ce nu sunt de o credinta cu mine".Imparatul, zicand acestea, deodata, cei ce stateau de fata, s-au impartit in doua parti; pentru ca cei ce erau adevarati robi ai lui Hristos, adica crestinii, s-au dat la o parte, lasandu-si astfel dregatoriile si rangurile lor cele mari cu care erau insarcinati si, astfel, au inceput a iesi din palatele imparatesti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta si slava ei mai mult decat pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele imparatului si se inchinau idolilor. Deci, imparatul, oprind pe adevaratii crestini, a zis catre dansii: "De vreme ce va vad, ca slujiti cu credinta Dumnezeului vostru, voiesc ca voi sa fiti sfetnicii, slujitorii si prietenii mei; pentru ca nadajduiesc ca in ce fel sunteti credinciosi Dumnezeului vostru, tot in acel fel veti fi credinciosi si catre mine!" Iar catre cei care au voit a se abate de la Hristos si a se inchina zeilor, a zis: "Pe voi nu mai voiesc sa va am in curtea mea; caci, daca nu ati pastrat credinta Dumnezeului vostru, apoi cum veti fi credinciosi mie?"Astfel i-a gonit rusinati din fata sa. De aici se vede cat era de bun acel imparat catre crestinii cei credinciosi. Aflandu-se in Britania si, cazand in boala de moarte, a incredintat imparatia fiului sau, Constantin, cel nascut din Elena, pe care il iubea mai mult decat pe toti fiii sai cei nascuti din cealalta femeie; si, in urma, si-a dat ultima suflare.Constantin a luat stapanirea imparatiei dupa moartea tatalui sau, cu invoirea a toata oastea, pentru ca era iubit de toti, ca o odrasla iesita dintr-o radacina buna. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie si, amagind cativa senatori din Roma, carora dandu-le multe daruri si fagaduindu-le multe altele, i-a rapit scaunul imparatesc, facandu-se astfel imparat al Romei cu puterea sa, fara voia poporului Romei si a toata oastea. Constantin, instiintandu-se de acest lucru, nu s-a suparat asupra lui, ci mai ales s-a si invoit cu dansul si a trimis la el soli pentru pace, lasand pe Maxentie sa imparateasca in Roma, iar el multumindu-se cu Britania si cu partile ei cele de un hotar. Maxentie insa, nu voia pacea cu Constantin si nici nu-l recunostea ca imparat, voind ca singur sa ramana imparat a tot pamantul si tinuturilor de sub stapanirea Romei. El, intarindu-se in Roma, a inceput a face multa rautate poporului; caci nu numai pe crestini ii gonea, ci si pe paganii sai ii muncea. El a omorat pe senatorii cei cinstiti, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun si vietuind cu necuratie; pentru ca rapea femeile si fecioarele senatorilor spre necuratia lui, indeletnicindu-se foarte mult la vraji si fermecatorii, facandu-se foarte aspru si urat in toata Roma pentru tirania lui cea spurcata.Deci, romanii au trimis in taina la Constantin care petrecea in Britania cu mama sa Elena, rugandu-l sa vina si sa-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai intii lui Maxentie, sfatuindu-l prieteneste, sa inceteze cu tirania sa Maxentie nu numai ca nu l-a ascultat si nu s-a indreptat, dar mult mai rau s-a facut, gatindu-se de razboi impotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lasa sa imparateasca impreuna cu dansul. Constantin, auzind ca Maxentie nu se indrepteaza, ci se intinde spre lucruri mai rele si aduna oaste multa impotriva lui, a pornit el impotriva lui cu razboi. Dar, vazand ca puterea lui de oaste este putina si gandindu-se si la farmecele lui Maxentie, a inceput a se indoi de biruinta, deoarece stia ca Maxentie varsa mult sange omenesc prin facerea vrajilor si pe multi prunci, fecioare si femei insarcinate le junghia si le jertfea diavolilor, facandu-si lui milostivi pe zeii cei deserti, spre care nadajduia.Vazand Constantin ca de partea lui Maxentie era mare puterea diavoleasca, a inceput a se ruga adevaratului Dumnezeu, Care stapaneste cerul si pamantul, pe Care neamul crestinesc il cinsteste, ca sa-i daruiasca chip de biruinta asupra tiranului. Deci, cu osirdie rugandu-se, i s-a aratat intru amiazazi chipul Crucii Domnului, inchipuit cu stele stralucitoare, mai mult decat soarele, iar deasupra acestui chip era urmatoarea scrisoare: "Cu aceasta vei birui". Aceasta o vedeau toti ostasii, peste care era comandant Artemie - care s-a muncit de Iulian pentru Hristos - si se minunau. Iar cei mai multi dintre dansii au inceput a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire si de moarte, fiindca talharii si facatorii de rele se pedepseau cu rastignirea pe cruce. Deci, ostasii se temeau toti ca nu cumva razboiul lor sa fie fara izbanda, iar imparatul Constantin era intru nepricepere mare. Noaptea, pe cand el dormea, i s-a aratat singur Domnul nostru Iisus Hristos si iarasi i-a aratat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se aratase, si i-a zis: "Sa faci asemanarea acestui semn si sa poruncesti ca sa-l poarte inaintea cetelor si vei birui nu numai pe Maxentie, ci si pe toti vrajmasii tai!"Sculandu-se imparatul, a spus boierilor sai acea vedenie a sa si, chemand mesteri iscusiti, le-a poruncit sa faca cinstita Cruce, dupa chipul semnului ce i se aratase, de aur, de margaritare si de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toata oastea sa sa inchipuiasca semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri si pe paveze. Paganul Maxentie, instiintandu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multa indrazneala, si-a scos oastea romana si a tabarat impotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit sa poarte cinstita Cruce inaintea cetelor ostasilor sai.Dupa o lupta inversunata, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci si multi ostasi au fost ucisi in acea lupta. Iar el, fiind urmarit de imparatul Constantin, a fugit pe podul de peste raul Tibru, pe care singur il zidise, si, stricandu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticalosul in rau cu ostasii sai, ca si Faraon cel de demult si astfel s-a umplut raul de ostasi si de cai. Dupa aceasta marele Constantin a intrat in Roma cu biruinta, intampinat de tot poporul cu mare bucurie si cinste; iar el a inaltat mare multumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinta asupra tiranului cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslavite biruinte, a pus o cruce in mijlocul cetatii Romei, pe un stalp inalt de piatra si a scris pe dansa: "Prin acest semn mantuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".El a mai avut al doilea razboi impotriva Vizantiei, care era atunci cetate mica zidita de un grec oarecare, anume Vizas, in numele sau, pe vremea lui Manase, imparatul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de doua ori, era intr-o mare mahnire; dar, facandu-se seara, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut o scrisoare alcatuita de stele, care inchipuia aceasta: "Cheama-ma in ziua necazului tau, si te voi scoate si Ma vei preamari". Infricosandu-se, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut inchipuita o cruce de stele si imprejurul ei aceste cuvinte: "Prin acest semn vei birui". Astfel, punandu-se crucea iarasi in fruntea cetelor, a biruit pe vrajmasii sai si le-a luat cetatea Vizantiei.Avand al treilea razboi cu tatarii la Dunare, iarasi i s-a aratat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mantuitoare si, ca si mai inainte, a avut biruinta. De aceea, imparatul Constantin, cunoscand puterea lui Hristos, Cel ce S-a rastignit pe cruce, a crezut in Hristos adevaratul Dumnezeu si s-a botezat impreuna cu maica sa, Elena, cea vrednica de lauda.Despre botezul Sfantului Constantin se povesteste astfel: Cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, Cel ce le randuieste toate spre folosul omenesc, imparatul Constantin a cazut intr-o lepra foarte cumplita, care i-a cuprins tot trupul de la cap pana la picioare, incat tot trupul lui era o rana. El a adus multi doctori preaintelepti si vrajitori, nu numai din stapanirea Romei, ci si din Persia; insa nici un folos n-a castigat la boala sa. Mai in urma venind la imparat, slujitorii idolesti de la Capitoliu i-au zis: "De nu-ti vei face scaldatoare din sange de copii mici si de nu te vei spala in acel sange, fiind cald, apoi nu poti sa te tamaduiesti; iar de vei face asa, atunci indata vei fi sanatos, caci alta doctorie nu este mai buna decat aceasta".Atunci imparatul a trimis pretutindeni ca sa adune prunci mici, pentru a face din sangele lor scaldatoarea. Adunandu-se la Capitoliu o multime de prunci mici, care sugeau la sanul maicilor lor si, sosind ziua in care erau sa fie junghiati, a mers si imparatul la Capitoliu; pentru ca acolo ii gatise slujitorii idolesti scaldatoarea de sange. Atunci s-au adunat o multime de femei, care isi smulgeau parul de pe cap si cu unghiile isi zgariau fetele, tanguindu-se si plangand cu amar. Deci, intreband imparatul care este pricina plangerii lor, si afland ca sunt mame ale pruncilor adunati pentru junghiere, s-a umilit si, vazand plangerea si tanguirea cea amara, a zis: "O, cat de mare este neomenia celor ce m-au sfatuit sa vars sange nevinovat! Chiar de as fi stiut cu adevarat ca ma voi tamadui, apoi mai bine era ca eu unul sa rabd durere, decat sa vars sangele la atitia prunci, care nici un rau nu mi-a facut, si inca si pe maicile lor sa le umplu de neincetata tanguire si mahnire". Acestea zicand, s-a intors la palat si indata a poruncit sa dea mamelor, sanatosi pe fiii lor, dandu-le in acelasi timp si aur din vistieriile imparatesti, si astfel le-a eliberat pe ele cu pace.Iar Preabunul Dumnezeu, vazand o milostivire ca aceasta din partea imparatului, i-a rasplatit cu indoita sanatate si trupeasca si sufleteasca. Dumnezeu a trimis la dansul pe Sfintii si Marii Apostoli Petru si Pavel, care s-au aratat in vedenie pe cand dormea, stand langa patul lui. Imparatul i-a intrebat pe dansii, cine sunt si de unde vin, iar ei au zis: "Noi suntem Petru si Pavel, Apostolii lui Hristos, trimisi de Dansul la tine sa te povatuim la calea mantuirii, sa-ti aratam baia in care vei castiga sanatatea sufletului si a trupului si sa-ti fagaduim viata cea vesnica de la Dumnezeu, pentru viata cea vremelnica pe care ai daruit-o pruncilor, fiindca i-ai crutat pe dansii de moarte. Deci, cheama la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta in muntele Soract, si sa asculti invatatura aceluia, pentru ca el iti va arata o scaldatoare, in care te vei curati de toate spurcaciunile si vei fi sanatos cu trupul si cu sufletul". Sfintii Apostoli, zicand acestea, s-au dus de la dansul.Imparatul desteptandu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cand, dupa obicei, a intrat la dansul doctorul. Atunci imparatul a zis catre dansul: "De acum nu mai am trebuinta de doctoria voastra, fiindca nadajduiesc spre dumnezeiescul ajutor". Si l-a gonit pe el de la dansul. Dupa aceea a poruncit, ca indata sa caute pretutindeni pe episcopul Silvestru si sa-l aduca la dansul cu cinste. Deci, gasindu-l pe episcopul Silvestru si aducandu-l la imparat, l-a primit cu mare cinste si dragoste, pentru ca, singur sculandu-se, l-a intampinat si l-a imbratisat prieteneste.Apoi l-a intrebat pe dansul, zicand: "Sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru si Pavel?" Silvestru a raspuns: "Imparate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamantul si toate cele ce sunt pe dansul. Iar aceia carora tu le zici Petru si Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovaduit in toata lumea numele lui Iisus Hristos si mai pe urma si-au varsat sangele lor pentru Domnul, fiind ucisi de catre Nero". Auzind aceasta, imparatul s-a bucurat foarte mult si a zis: "Rogu-ma tie, episcope, arata-mi mie asemanarea lor, daca o ai pe icoane inchipuita, ca mai cu incredintare sa stiu de sunt aceia ce mi s-au aratat mie in vis". Atunci Silvestru a trimis indata un diacon sa aduca icoana Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Deci, vazand imparatul inchipuirile fetelor apostolesti, a zis: "Cu adevarat acestia sunt, cei vazuti de mine!"Atunci imparatul a spus episcopului cu de-amanuntul toata vedenia lui si l-a rugat pe el sa-i arate scaldatoarea aceea, in care ar putea sa se curate de lepra sufleteasca si trupeasca, dupa cuvantul apostolilor, care i s-au aratat lui in vedenie. Sfantul episcop Silvestru a zis imparatului: "Nu se cade tie sa intri intr-alt fel in scaldatoarea aceea, decat sa crezi fara sovaire mai intii in Dumnezeul acela, pe Care L-au propovaduit apostolii ce ti s-a aratat tie". Imparatul a raspuns: "De n-as fi crezut ca Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodata nu te-as fi chemat la mine pe sfintia ta". Grait-a lui sfantul: "Se cade mai intii sa postesti, apoi, cu rugaciuni si lacrimi, prin marturisirea pacatelor tale, sa milostivesti pe Dumnezeu. Deci, leapada-ti porfira si coroana imparateasca timp de sapte zile si sa te inchizi in camerele dinauntrul palatului si, plangand in sac si in cenusa, sa-ti faci pocainta, aruncandu-te la pamant; apoi porunceste sa se inchida capistile idolesti si jertfele lor sa inceteze; pe crestinii ce sunt in temnite sa-i eliberezi si celor ce stau in legaturi daruieste-le libertate; fii bun cu cei ce se roaga tie, implineste-le toate cererile lor drepte si da din averea ta multa milostenie saracilor".Imparatul a fagaduit ca pe toate acestea o sa le implineasca; iar episcopul, punandu-si mana pe capul lui, s-a rugat si l-a facut pe el unul dintre cei chemati la primirea Sfantului Botez. Apoi, adunand pe toti credinciosii, le-a poruncit si lor asemenea sa posteasca si sa se roage, ca astfel sa inceteze ura impotriva Bisericii lui Dumnezeu, sa piara intunericul inchinarii de idoli si sa straluceasca tuturor lumina cea mantuitoare.Sosind a saptea zi, Sfantul Silvestru a venit la imparat si, invatandu-l multe despre tainele sfintei credinte celei intru Preasfanta Treime, i-a pregatit scaldatoarea Sfantului Botez. Cand a intrat imparatul in scaldatoarea Sfantului Botez si, dupa ce Sfantul Silvestru l-a afundat de trei ori in numele Sfintei Treimi, deodata a stralucit o lumina mare din cer, mai mult decat razele soarelui, incat s-a umplut casa de negraita stralucire. Atunci imparatul, indata s-a curatat de lepra, care, cazand de pe trupul lui ca niste solzi de peste, a ramas toata in apa. Astfel a iesit sanatos din scaldatoare, incat n-a mai ramas nici urma din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, imbracandu-se in haine albe dupa Sfantul Botez, a povestit singur, zicand: "Cand m-am afundat in apa, am simtit o mana de sus, intinzandu-se si atingandu-se de mine".Dupa acestea, imparatul indata a dat porunca sa nu indrazneasca nimeni a huli pe Hristos sau a supara pe crestini. Deci, a zidit in curtile sale imparatesti o biserica in numele Mantuitorului Hristos si a poruncit sa se boteze fara intirziere toti cei ce vor voi sa fie crestini; iar haine albe pentru botez sa ia din vistieriile imparatesti. In ceasul acela s-au botezat o multime mare de popor si, din zi in zi, crestea si se inmultea Biserica lui Hristos, iar inchinarea de idoli se imputina.Astfel s-a facut bucurie mare credinciosilor, a caror multime era atat de mare in Roma, incat voiau sa goneasca din cetate pe toti cei ce nu voiau sa fie crestini. Dar imparatul a oprit poporul, zicand: "Dumnezeul nostru nu voieste ca cineva sa vie la El cu sila si fara de voie; ci, daca cineva de voie libera si cu scop bun se apropie de El, in acela El binevoieste si cu milostivire il primeste; deci, precum voieste cineva sa creada cu libertate, asa sa creada, iar nu sa se prigoneasca unul pe altul!"De acest imparatesc raspuns si mai mult s-a inveselit poporul; caci lasa pe toti sa traiasca in libertate, pe fiecare in credinta si dupa voia sa. Dar nu numai in Roma s-a facut bucurie credinciosilor, ci si in toata lumea. Pentru ca pretutindeni se eliberau din legaturi si din temnite credinciosii cei chinuiti pentru Hristos si se intorceau de la inchisori; iar cei ce se ascundeau prin munti si prin pustietati de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fara de frica, si astfel, pretutindeni, a incetat prigonirea si tirania.Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin a voit sa zideasca in numele sau o cetate in Ilie, unde - precum se povesteste - a fost razboiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca instiintare, s-a oprit sa zideasca acolo cetate si i s-a poruncit s-o zideasca mai bine in Vizantia. Deci, supunandu-se vointei lui Dumnezeu, a zidit in Vizantia o cetate mare si slavita, a infrumusetat-o cu toate podoabele si a numit-o dupa numele sau, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul sau de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate sa se numeasca Roma cea noua, incredintand-o apararii lui Dumnezeu si a Preacuratei Sale Maici.In acea vreme raucredinciosul Arie, tulburand cu eresul sau Biserica lui Hristos, acest binecredincios imparat a voit cu dinadinsul sa incerce cele pentru sfanta credinta. Deci, a poruncit sa se tina in Niceea Sinodul cel mare a toata lumea, unde s-au adunat 318 Sfinti Parinti, care au alcatuit credincioasele dogme ale sfintei credinte, iar pe Arie si eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a tinut in anul 325 in Niceea a fost intiiul sinod a toata lumea.Imparatul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maica, Elena, la Ierusalim cu multa avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru cautarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci a Domnului. Ea, ducandu-se la Ierusalim, a vazut acele Sfinte Locuri, le-a curatit de spurcaciunile idolesti si a scos la lumina cinstitele moaste ale mai multor sfinti. Pe acea vreme era patriarh in Ierusalim Macarie, care a intampinat pe imparateasa cu cinste cuviincioasa.Fericita imparateasa Elena, vrand sa caute Crucea Domnului cea facatoare de viata, care era ascunsa de evrei, i-a chemat pe toti si i-a intrebat sa-i arate locul unde este ascunsa cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepadandu-se ca nu stiu, imparateasa Elena ii ingrozea cu munci si cu moarte. Atunci ei i-au aratat pe un barbat batran cu numele Iuda, zicand: "Acesta poate sa-ti arate ceea ce cauti, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Deci, facandu-se multa cercetare, iar Iuda lepadandu-se a spune, imparateasa a poruncit sa-l arunce intr-o groapa adanca, in care petrecand catava vreme, in cele din urma a fagaduit sa-i spuna. Deci, scotandu-l din groapa, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, imparatul Romei, zidise o capiste zeitei Artemida si pusese in ea pe idolul ei. Acolo a aratat acel Iuda, ca este ascunsa Crucea Domnului. Imparateasa Elena a poruncit sa darime capistea idoleasca, iar zidul si pietrele sa le risipeasca.Fericitul patriarh Macarie rugandu-se, a iesit in locul acela un miros de buna mireasma si indata s-a aratat spre rasarit, Mormantul si locul Capatanii (Golgota), iar aproape de ele au aflat ingropate trei cruci si impreuna cu ele au aflat si cinstitele piroane. Nepricepand nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a intamplat in acea vreme, ca duceau un mort la ingropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau sa stea, si a pus una cate una crucile pe cel mort, iar cand a pus Crucea lui Hristos indata a inviat mortul si s-a sculat viu cu puterea dumnezeiestii Cruci a Domnului. Iar imparateasa, luand cu bucurie cinstita Cruce, i s-a inchinat ei si a sarutat-o; asemenea si toata suita imparateasca ce era cu ea. Iar unii nu puteau sa vada si sa sarute Sfanta Cruce in acea vreme, de inghesuiala, pentru aceea au cerut ca macar s-o vada de departe.Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stand la un loc mai inalt, a aratat poporului cinstita Cruce; iar toti strigau: "Doamne, miluieste!" De atunci s-a inceput a se praznui Inaltarea Sfintei Cruci. Imparateasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfant lemn, asemenea si sfintele piroane; iar pe cealalta parte punand-o intr-o racla de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru pazirea neamurilor care vor fi de aici inainte. Atunci acel Iuda si impreuna cu el o multime de iudei au crezut in Hristos si s-au botezat. El s-a numit din Sfantul Botez Chiriac, care, dupa aceea, a fost patriarh al Ierusalimului si s-a sfarsit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.Sfanta imparateasa Elena a poruncit ca in Ierusalim, pe la sfintele locuri, sa se zideasca biserici. Mai intii a poruncit sa se zideasca Biserica Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, langa Sfantul Mormant, acolo unde s-a gasit Sfanta Cruce. A mai poruncit sa se zideasca o biserica si in Ghetsimani, unde este mormantul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, dupa ce a zidit si alte optsprezece biserici, infrumusetandu-le cu toate podoabele si daruindu-le cu indestulate averi, a venit la Constantinopol, aducand o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viata facatoare si sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu dupa multa vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplacandu-I Lui, si a fost ingropata cu cinste.Iar marele imparat Constantin, dupa moartea maicii sale, Sfanta Elena, vietuind ca zece ani si ceva, a plecat la razboi impotriva persilor. Dar intr-un sat al Nicomidiei a cazut in boala. Deci, cunoscand ca i s-a apropiat sfarsitul, a facut diata, impartind imparatia la cei trei fii ai sai; si, bolind cu trupul, si-a dat sfantul sau suflet in mainile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Imparat. Dupa aceasta a fost adus in Constantinopol, unde s-a ingropat cu slava in biserica Sfintilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai imparatiei sale; iar toti anii de la nasterea sa avea saizeci si cinci. Iar acum vietuieste in viata cea fara de sfarsit, in vesnica imparatie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste, slava si inchinaciune in vecii vecilor. Amin
Sfânta Sinclitichia
5 ianuarie
Cea numită cu numele Sinclitichia a fost
din Macedonia. Auzind strămoşii ei despre iubirea de Dumnezeu şi
credinţa în Hristos, ce se răspîndise în cetatea alexandrinilor, s-au
dus acolo. Ajungînd în acea cetate şi aflînd faptele mai mari decît
vestea, au fost primiţi cu prietenească dragoste. Ei nu se bucurau de
mulţimea poporului, nici de mărimea caselor, ci mai mult de credinţa şi
dragostea cea adevărată, care erau mai prejos în patria lor.
Fericita Sinclitichia era nu numai cu
neamul vestită; dar era împodobită şi cu celelalte calităţi care în
viaţă se socotesc veselitoare. Ea avea o soră şi doi fraţi de un cuget
cu dînsa, avînd şi ei viaţă cinstită, dintre care unul, fiind în vîrstă
copilărească, a răposat; iar celălalt, ajungînd la 25 de ani, era
îndemnat de părinţi la căsătorie. Însă pregătindu-se toate cele de
veselie şi săvîrşindu-se lucrurile cele după obicei, tînărul a zburat ca
o pasăre din laţuri, făcînd schimb, în locul miresei pămînteşti, cu
soborul cel fără prihană al sfinţilor.
Sora lui, fiind încă în braţele
părinteşti, îşi împodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtările
de grijă ale trupului le avea numai cît se cuvenea firii; ea era curată
şi la chip prea frumoasă, încît mulţi logodnici s-au apropiat de dînsa;
pe de o parte bucurîndu-se de zestre, iar pe de alta gîndindu-se la
neamul părinţilor şi, pe lîngă acestea, aprinzîndu-se şi de frumuseţea
fecioarei.
Deci, părinţii îndemnau pe tînără spre
nuntă, silind-o spre aceasta, ca prin ea să nu li se stingă neamul.
Înţeleapta fecioară nicidecum nu se învoia cu asemenea sfaturi ale
părinţilor, ci mai vîrtos, cu cît auzea de nuntă lumească, cu atît
privea la cea dumnezeiască. Pe mulţi logodnici trecînd cu vederea, ea
îşi îndrepta ochiul la Mirele ceresc.
Ea era o adevărată ucenică a fericitei
Tecla, urmînd aceleia întru învăţături; pentru că amîndurora Hristos le
era logodnic şi acelaşi Pavel era aducător de Mire al amîndurora. Nici o
altă cale din oraş nu cunoştea, decît pe a bisericii. Însuşi David
spune despre amîndouă în cîntările cele cinstite şi dumnezeieşti; pentru
că în chimvale bine răsunătoare se veseleau sufletele lor cele
încredinţate lui Dumnezeu, în timpane şi psaltiri cu zece strune
trimiteau ele în sus cîntarea cea desăvîrşită. Chiar Mariam, pentru
aceste fecioare, aducînd înainte cuvintele, zice: “Să cîntăm Domnului,
căci cu mărire S-a preamărit”. Iar mîncările dumnezeieştii nunţi sînt de
obşte celor ce se ospătează, căci zice: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Ţesătura îmbrăcămintelor de mireasă le era totuna, deoarece: Cîţi în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au şi îmbrăcat.
Deci, la fel le era lor dragostea către
Domnul, pentru că de aceleaşi dăruiri se învredniceau. Încă şi cu
nevoinţele se întreceau, pentru că mucenicia fericitei Tecla o ştiau
toţi, cum s-a nevoit prin foc şi fiare sălbatice. Apoi nici ostenelile
acestei îmbunătăţite nu trebuie a se tăinui; pentru că, dacă Unul era
Mîntuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrăjmaş li se rînduia lor, adică
diavolul.
Tecla socotea chinurile mai uşoare,
pentru că ea surpase toată răutatea vrăjmaşului; iar către Sinclitichia
se arată mai uşor răutatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele
pierzătoare. Ţesătura cea aleasă a hainei nu a înşelat ochiul ei, nici
strălucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult preţ. Chimvalul
nu a amăgit auzul ei, nici fluierul n-a putut întoarce tăria sufletului
ei. N-au înduplecat-o lacrimile părinţilor, nici vreo altă dojenire a
rudeniilor, ci, avînd gîndul ca un diamant, şi-a abătut în lături mintea
sa.
Ca pe nişte ferestre toate simţirile sale
închizîndu-le, vorbea cu Mirele său, zicînd cuvîntul acela: “Precum
sînt eu, aşa şi nepotul meu”. Dacă-i veneau vorbe frumoase, fugea de
acestea în cămările cele mai dinlăuntru ale sufletului, aducîndu-se pe
sine Domnului; iar cînd i se dădeau sfaturi folositoare, toată mintea sa
o avea în primirea celor zise.
Postirea o avea aşa de iubită, încît
nimic nu-i era mai drag; pentru că o socotea păzitoare şi temelia
celorlalte. Dacă avea nevoie cîndva să mănînce, afară de vremea cea
obişnuită, ea făcea împotriva celor ce mănîncă. Se îngălbenea de
nemîncare şi trupul ei era subţire, din pricina hranei puţine. Deci,
fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cît omul nostru din afară se strică, cu atît cel dinlăuntru se înnoieşte.
Astfel se străduia, tăinuindu-se de
mulţi. Cînd părinţii s-au dus din viaţa aceasta, învăţîndu-se mai mult
cu înţelepciunea, a luat şi pe sora sa cu sine, pentru că era lipsită de
vedere; apoi s-au depărtat de casele părinteşti şi s-au dus la o curte a
unei rudenii a sa, ce era mutată din cetate. După aceea, vînzînd toată
avuţia rămasă şi împărţind-o săracilor, a rugat pe unii din preoţi a-i
tăia părul; de atunci toată împodobirea a lepădat-o, pentru că este
obiceiul la femei a socoti părul ca podoabă. Acesta era semn de a face
sufletul ei curat.
De atunci s-a învrednicit de întîia
numire feciorească, adică de călugărie; iar toată averea sa împărţind-o
săracilor, zicea: “De mare cinste m-am învrednicit, încît nu sînt
vrednică a mulţumi Celui ce mi-a dăruit acestea. Dacă pentru toate
lucrurile din afară oamenii risipesc toată avuţia lor, cu atît mai
vîrtos, eu învrednicindu-mă de acest dar, nu se cădea oare ca odată cu
averea a da şi trupul? Toate sînt ale Domnului; pentru că al Domnului e
pămîntul şi plinirea lui”. Prin aceste cuvinte, adică prin smerita
cugetare, se liniştea, pentru care cu mult mai înainte în ogrăzile
părinteşti se arăta foarte vrednică şi iscusită, căci într-însa se
înmulţea floarea nevoinţei şi a faptelor bune.
Cei care fără iscusinţă şi fără socotire
s-au apropiat de această taină dumnezeiască (călugăria) au pierdut ceea
ce căutau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce
călătoresc se îngrijesc mai întîi de merinde, tot asemenea şi aceasta,
îngrijindu-se mai înainte de oarecare merinde, fără temere mergea spre
cele de sus; pentru că, strîngînd mai înainte cele trebuincioase pentru
săvîrşirea casei, punea temelia bună. Dar facerea caselor se urmează
după plan, din materiile cele din afară; iar Sinclitichia a făcut
împotrivă, pentru că nu aduna materiile cele din afară, ci mai vîrtos pe
cele dinlăuntru. Banii săi dîndu-i săracilor, părăsind mînia şi
pomenirea de rău, şi izgonind zavistia şi mărirea deşartă, şi-a zidit
casa pe piatra al cărei turn este vestit, iar casa neînviforată.
Ca să nu zic multe, ea covîrşea prin
începuturi bune şi pe cele ce aveau deprinderea vieţii monahiceşti.
Precum copiii cei isteţi, fiind încă la începutul cărţii, se întrec cu
cei în vîrstă, care sînt de mai mult timp pe lîngă dascăli, aşa şi
aceasta, arzînd cu duhul, întrecea pe celelalte.
Deci, viaţa ei cea pustnicească nu o
putem spune, de vreme ce nimănui nu da voie a se face privitor, dar nici
nu voia a fi cineva propovăduitor al vitejiilor ei. Cînd voia să facă
bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru
laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel
grai dumnezeiesc, care zice: Să nu ştie stînga ce face dreapta.
Astfel tăinuindu-se, săvîrşea cele
cuviincioase făgăduinţei. Iar din vîrsta cea dintîi şi pînă la cea
desăvîrşită, se ferea nu numai de întîlnirea cu vreun bărbat, dar fugea
de multe ori şi de cele de un neam cu dînsa. Aceasta o făcea pentru două
lucruri: ori ca să nu se laude pentru covîrşirea pustniciei, ori ca să
nu se sustragă de la fapta bună pentru trebuinţa trupească. Aşa gonea
bîntuielile cele dintîi ale sufletului, neiertîndu-l a se da înapoi
pentru faptele cele trupeşti, ci, ca pe un copac stufos, curăţa împrejur
crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le
dezrădăcina prin postire şi rugăciune. Apoi tot trupul său îl supunea la
multe osteneli şi se îndestula cu puţină pîine şi apă.
Cînd războiul vrăjmaşului se ridica, mai
întîi pe Stăpînul său Îl chema la rugăciune, spre a lupta împreună. Apoi
îndată cu rugămintea, Domnul era de faţă şi fugea războiul. Cînd de
multe ori vrăjmaşul zăbovea la luptă şi Domnul nu chinuia pe războinic,
creştea prin aceasta iscusinţa sufletului celui îmbunătăţit, fiind ca o
adăugire a darurilor, şi mai mult se întărea de biruinţă asupra
vrăjmaşului.
Sinclitichia nu numai că se îndestula cu
puţină trebuinţă a hainelor, ci şi de ospătările cele de dezmierdare se
lepăda; căci pîine de tărîţe mînca, iar apă de multe ori nici nu lua şi
se culca jos pînă la o vreme oarecare. Deci, pînă înceta războiul, avea
nişte arme ca acestea, cu rugăciunea era îmbrăcată, iar coiful ei era
din credinţă, pornită din nădejde şi dragoste. Credinţa mergea mai
înainte, strîngînd toate încheieturile sufletului ei; după aceea venea
şi milostenia.
Prin această biruinţă îndepărta vrăjmaşul
şi ea se uşura în pustnicia cea aspră. Aceasta o făcea ca nu deodată să
se dezlege de mădularele trupului, pentru că acesta ar fi fost ceasul
biruinţei; căci armele căzînd, care mai este nădejdea ostaşului în
război? Unii fără măsură şi fără cercetare, înfrînîndu-se cu ajunare,
şi-au adus rănire de moarte; şi, lăsînd împotrivirea contra
luptătorului, pe dînşii s-au nenorocit.
Sinclitichia însă nu făcea astfel, ci
toate cu desluşire le făcea şi cu vrăjmaşul se lupta prin rugăciuni şi
pustnicie, iar în conducerea corăbiei sale purta grija de trup; pentru
că şi cei ce plutesc, ajungîndu-i iarna şi viforul, rămîn nemîncaţi,
punînd tot meşteşugul lor împotriva primejdiei; iar cînd şi-ar dobîndi
viaţa, atunci pentru a doua scăpare se îngrijesc.
Apoi, avînd odihnă puţină, nu sînt fără
griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adînc nu se ţin, gîndind
asupra celor trecute, precum şi asupra celor ce vor să fie, căci, deşi
iarna şi furtuna au încetat, marea nu s-a împuţinat, şi dacă a trecut a
doua primejdie, a treia poate să vină. Şi dacă cele întîmplate s-au dus,
cele ce pot veni sînt ca de faţă. Deci aşa se petrecea cu Sinclitichia.
Deşi duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stăpîneşte pe acesta nu
era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru
nestatornicia mării şi pentru sărătura răutăţii vrăjmaşului.
Fericita, ştiind cu dinadinsul viforul de
faţă al vieţii şi văzînd furtunile valurilor, cu osîrdie ocîrmuia
corabia sa, prin dreapta credinţă în Dumnezeu; pentru că aceasta o
scotea neînviforată la limanul cel de mîntuire, avînd ca ancoră
întemeiată credinţa în Hristos. Viaţa ei apostolească o petrecea în
credinţă şi sărăcie.
Strălucind prin credinţă şi smerită
cugetare, a săvîrşit această faptă de mîntuire; căci a călcat pe aspidă
şi pe vasilisc şi peste toată puterea vrăjmaşului, cum zice Scriptura.
Ea ştia că cine a fost slugă bună şi credincioasă, deşi peste puţin a
fost credincios, peste multe avea să fie pus. A ţinut piept războiului
celui materialnic împotriva celui nematerialnic şi s-a făcut steag de
biruinţă. Cunoască dar toţi mărimea credinţei sale, a zis Pavel, adică
începătorii şi stăpînitorii. Pentru că, biruind puterile cele
potrivnice, a cîştigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era
săvîrşitoare a faptelor celor bune.
Vremea mergînd înainte şi faptele ei bune
înflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamărite se ducea la mulţi.
Pentru că nu este, cum zice Sfînta Evanghelie, lucru ascuns care să nu
fie arătat; căci ştie Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, şi a-i vesti
spre îndreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au
început unele a veni la dînsa, spre a le vorbi. Pentru că prin cuvinte
se cunoşteau faptele vieţii ei şi mai mult se apropiau, vrînd a se
folosi.
Acelea o întrebau pe dînsa, zicînd: “Cum
putem a ne mîntui?” Iar ea, oftînd greu şi multe lacrimi vărsînd, nu le
răspundea. Apoi cele ce se adunaseră o sileau pe dînsa a spune măririle
lui Dumnezeu. Fiind rugată mult, fericita Sinclitichia, după multă
vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sărac, pentru că este scăpătat.
Cele de faţă, primind graiul, mai mult o întrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau către dînsa: În dar ai luat, în dar dă; şi vezi să nu plăteşti pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea
a zis către dînsele: “Ce vorbiţi astfel pentru mine, păcătoasa, ca şi
cum eu fac ceva? De obşte avem învăţător pe Domnul şi din aceleaşi
izvoare scoatem apele cele duhovniceşti. Apoi ne hrănim din acelaşi
lapte al Aşezămîntului celui vechi şi al celui nou”. Iar ele către dînsa
ziceau: “Ştim şi noi că una este învăţătura noastră, Scriptura şi
acelaşi este Dascălul; dar tu prin sîrguinţă ai sporit în faptele cele
bune şi cele ce s-au făcut de tine prin deprinderea bunătăţilor trebuie a
sluji ca rînduială celor tinere, pentru că şi Dascălul nostru Cel de
obşte aceasta porunceşte”.
Fericita, auzind aceasta, plîngea ca
pruncii, însă cele adunate o rugau a înceta de plîns. După ce s-a
liniştit, au început iarăşi a o ruga, iar ea, milostivindu-se şi
cunoscînd că cele zise nu-i aduc ei laudă, ci celor de faţă le aduc
folos, a început a zice către dînsele astfel: “Fiicelor, toţi şi toate
ştim a ne mîntui, dar pentru a noastră nepăsare, ne lipsim de mîntuire.
Se cade mai întîi a păzi cele cunoscute prin darul Domnului, adică
acestea: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Aici este începutul legii şi împlinirea
darului. Scurtă este glăsuirea cuvîntului, dar multă şi nemărginită este
puterea ce iese din acestea; căci toate cele de suflet folositoare, de
acestea atîrnă. Chiar şi Pavel mărturiseşte, zicînd: Dragostea este sfîrşitul legii.
Deci oamenii de treabă care vor spune că, după darul duhului, sînt din
dragoste şi cu dînsa sfîrşesc; atunci mîntuirea aceasta este, adică
dragostea cea curată.
Se cade a adăuga şi aceasta ca urmare a
dragostei, adică: “Fiecare din noi cunoscînd ceea ce este, să dorească
cele mai mari”. Dar ele nu se dumireau la cele zise şi iarăşi o
întrebau. Iar ea le-a zis: “Ştiţi pilda din Evanghelie despre sămînţa
care a dat una o sută, alta şaizeci, şi alta treizeci. Deci suta este
cinul nostru călugăresc, şasezecimea este ceata celor înfrînaţi, iar
treizecimea a celor ce vieţuiesc cumpătat. Adică bine este a trece de la
cele treizeci spre cele şaizeci şi de la cele de şaizeci spre cele de o
sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori;
iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără
primejdie; pentru că cel ce o dată s-a plecat spre cele rele, nici întru
cele mai puţine nu poate sta, ci ca într-un fund de pieire se coboară.
Deci, făgăduind cineva feciorie, pricinuieşte păcate de nu se va păzi.
Iar dacă vom vieţui cumpătat, măcar de cele treizeci ne vom învrednici.
Deci, cunoscut să vă fie că tot gîndul
rău vine de la vrăjmaş; căci cel ce merge de la cele mai mari spre cele
mai mici, se răneşte de cel potrivnic. Pentru că cel care face aceasta,
se judecă ca un ostaş fugar şi nu se învredniceşte de iertare. Căci,
dacă a fugit de făgăduială, ia pedeapsă. Deci se cade, precum mai
înainte am zis, a păşi înainte de la cele mai mici spre cele mai mari.
Aceasta o învaţă şi apostolul, zicînd: Cele din urmă uitînd, la cele dinainte priviţi. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o păstra şi a nu o da înapoi. Pentru că se zice: Cînd veţi împlini toate, ziceţi atunci în sine că sîntem robi netrebnici.
Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, să păzim cumpătarea
mai mult decît cele din lume; pentru că acelea se uită cu necuviinţă şi
rîd fără rînduială. Iar noi şi de acestea lăsîndu-ne, să ne suim mai sus
spre faptele cele bune. Din ochi să scoatem nălucirea cea deşartă; căci
Scriptura zice: Ochii tăi să vadă cele drepte. Iar limba să o
oprim de la nişte păcătuiri ca acestea. Pentru că este necuvios a rosti
graiuri urîte; şi nu numai de a spune cele deşarte, se cade a ne lăsa,
ci şi de a le auzi.
Acestea sînt cu putinţă a le păzi, dacă
nu vom ieşi des în lume. Pentru că prin simţurile noastre, deşi nu voim,
intră furii. Cum poate casa a nu se înnegri, venind fum din afară şi
ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a părăsi mergerile la tîrg,
pentru că grea vătămare va fi nouă a privi pe uliţe. Iar cînd ne vom
închide, nici acolo nu trebuie să fim fără grijă, ci a priveghea; pentru
că s-a scris: Privegheaţi.
Cu cît ne întemeiem că avem întreaga
înţelepciune, pe atît ne adunăm gînduri deşarte. Căci cel ce zice
cunoştinţă, zice durere; pentru că pe cît sporesc sîrguinţele, pe atît
avem necazuri. Dacă biruieşti desfrînarea, atunci vrăjmaşul îţi pune în
minte alte gînduri. Deci, se cade a nu ne învoi cu nălucirile, căci s-a
scris: “Dacă duhul celui ce stăpîneşte se va sui peste tine, locul tău
de luptă să nu-l laşi; pentru că învoirea cu gîndurile este deopotrivă
cu desfrînarea lumească. Cei puternici cu putere vor fi certaţi. Deci,
mare este nevoinţa contra duhului desfrînării; pentru că acesta este
capul vrăjmaşului răutăţii şi al pieirii, despre care fericitul Iov
zicea către diavol: “Cel ce ai putere peste plăcerea pîntecelui”.
Deci, prin multe măiestrii, diavolul se
porneşte asupra oamenilor iubitori de Hristos. A rănit pînă şi monahi
care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amăgit prin vorbă
cucernică; pentru că acesta este lucrul vrăjmaşului: îmbrăcîndu-se în
cele străine, pe furiş vrea să înşele. Arată grăunţe de grîu şi pune sub
dînsul cursă. Ni se pare că şi Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi în îmbrăcăminte de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.
Deci, ce vom face? Să ne facem înţelepţi
ca şerpii şi blînzi ca porumbeii, avînd gînd bun împotriva cursei lui,
spre a nu ne birui pornirile diavolului; căci blîndeţea porumbelului
arată curăţirea faptei. Orice lucru bun se săvîrşeşte cu fuga de cel
rău. Dar cum vom fugi de ceea ce nu ştim? Deci se cade a ne păzi de
reaua măiestrie a acestuia: Care împrejur umblă, căutînd pe
cine să înghită. Trebuie totdeauna a priveghea, căci şi vrăjmaşul prin
lucrurile cele din afară priveghează, iar prin gîndurile cele dinăuntru
împilează; dar mai mult pe cele dinăuntru, pentru că noaptea şi în
fiecare zi şi cu meşteşug se apropie. De ce lucru avem trebuinţă la
războiul cel de faţă? Este învederat că de pustnicie dureroasă şi de
rugăciune curată; şi acestea sînt, în scurt, doctoria vindecătoare de
tot gîndul. Se cade încă a întrebuinţa şi lucruri osebite, spre a goni
această vătămare a sufletului. Iar dacă se face vreo nălucire prin
cuvînt deşert, se cade a o pedepsi. Deci, prin nişte gînduri ca acestea,
cu cuviinţă este a izgoni necurata răutate şi cum un cui scoate pe alt
cui, aşa şi pe diavolul. Dar mai mult decît toate este a stăpîni
pîntecele, pentru că numai astfel va fi cu putinţă a înfrîna şi
dezmierdările de tot felul.
Deci, fericita Sinclitichia era ca la un
ospăţ dumnezeiesc al celor de faţă; pentru că din paharul înţelepciunii
se înveseleau, dîndu-le dumnezeiască băutură şi fiecare dintr-însa
primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunaseră o întreba, zicînd:
“Este o bunătate lipsa?” Iar ea a zis: “Este foarte desăvîrşită
bunătate celor ce pot, pentru că cele ce rabdă acestea au necaz adesea
cu trupul, iar cu sufletul au odihnă”.
Căci precum hainele se spală
întorcîndu-se şi călcîndu-se, aşa şi sufletul cel tare, prin sărăcia cea
de bună voie, mai mult se întăreşte; iar cele ce au gîndul mai
neputincios, prea puţin necăjindu-se, pier ca hainele cele rupte,
nesuferind spălătura cea bună. Sfîrşitul hainelor este de multe feluri;
căci unele se rup şi pier, iar altele se înălbesc şi se înnoiesc. Bun
odor este lipsa, la bărbatul înţelept; căci este frîul păcatelor celor
cu fapta.
Se cade dar, negreşit, a se iscusi mai
întîi în postire, în culcarea pe jos şi în celelalte fapte şi astfel, a
cîştiga această faptă bună; pentru că cei ce nu au făcut astfel, ci
deodată au gîndit la lepădarea banilor, desăvîrşit s-au robit de
regrete. Pentru că banii sînt unelte îndulcitoare ale vieţii. Deci,
ucide întîi meşteşugul tău, adică lăcomia pîntecelui şi viaţa cea cu
desfătări, şi astfel lesne vei putea tăia puterea banilor; că cel ce n-a
lepădat pe cea dintîi, cum va putea da afară pe cea de a doua?
Pentru aceasta şi Mîntuitorul vorbind
către bogat, nu deodată îi porunceşte lepădarea banilor, ci mai întîi îl
întreaba dacă a împlinit poruncile legii. La urmă îi zice: Du-te, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, apoi vino şi urmează-Mi.
Deci, bună este sărăcia pentru deprinderea bunătăţilor. Pentru că,
făcînd lepădarea tuturor celor de prisos, se îndreptează către Domnul,
cum zice acel dumnezeiesc cuvînt: Ochii noştri către Tine nădăjduiesc şi Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei
săraci mare folos au, că neavînd mintea spre vistieria cea de pe
pămînt, privesc la împărăţia cerurilor. Săracii socotesc întrebuinţarea
argintului ca un nimic şi-l au numai la hrana de peste zi. Aceştia au
temeiul credinţei, pentru că Domnul a zis către dînşii a nu se îngriji
pentru ziua de mîine: că păsările cerului nu seamănă, nu seceră şi Tatăl
cel ceresc le hrăneşte.
Vrăjmaşul se biruieşte mai mult de cei
necîştigători, pentru că nu are cu ce să-i vatăme. Ce să facă duhul cel
potrivnic? A arde satele? Dar nu sînt. A pierde dobitoacele? Nici pe
astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsă
asupra vrăjmaşului şi visterie de mult preţ sufletului este lipsa; dar
cu cît aceasta este minunată şi prea înaltă către fapta bună, pe atît de
rea şi lesnicioasă la răutate este iubirea de argint. Dumnezeiescul
Pavel pentru aceasta a zis că a tuturor relelor este pricina. Pofta
bogăţiei aduce jurămîntul strîmb, furtişagul, răpirea, lăcomia,
desfrînarea, zavistia, uciderea, urîciunea de fraţi, războiul, slujirea
de idoli, apoi odraslele acestora: făţărnicia, momirea, luarea în rîs;
deci pricină a tuturor acestora se mărturiseşte iubirea de argint;
pentru aceea Apostolul a numit-o mamă a tuturor relelor.
Dumnezeu pedepseşte pe iubitorii de
argint. Drept aceea le este nevindecată rana. Cel ce nu are nimic,
puţine pofteşte, iar dobîndind ceva, mai multe nu pofteşte; cel ce are o
sută de arginţi şi pofteşte o mie, iar aceştia agonisindu-i, merge
către nemărginire. Astfel, neputînd să cîştige atît, de-a pururea se
plîng de sărăcie.
Iubirea de argint are cu sine de-a
pururea zavistia şi aşa strică întîi pe cel ce o are. Căci precum
viperele născîndu-se, întîi pe mamele lor omoară, mai înainte de a muşca
pe alţii; aşa şi zavistia pe cel ce o are, pe el îl veştejeşte mai
înainte de a se duce la alţii. Mare lucru este dacă am putea răbda
atîtea dureri, căutînd argintul cel lămurit; căci în multe patimi
nevindecate cad vînătorii lumii deşarte. Spargeri de corăbii pătimesc,
prădătorii îi întîlnesc, pe pămînt cad între tîlhari, sufăr furtună şi
vînturi silnice şi, de multe ori cîştigînd, singuri se socotesc săraci,
faţă de cei ce îi zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gîndim la
primejdii ca acestea, pentru cîştigul cel adevărat.
Dacă vom agonisi cît de puţin bine, ne
mărim pe noi înşine, fiind pildă oamenilor. De multe ori nici fapta n-o
scoatem în povestire. Trebuie să punem toată sîrguinţa ca să ascundem
cîştigul faptelor, iar cele ce povestesc isprăvile lor, să caute a spune
şi neajunsurile. Iar dacă acestea se ascund, ca să nu se prihănească de
cei ce le aud, cu mult mai vîrtos se cade a le păzi de a le spune pe
cele bune, căci, spunîndu-le pe acestea, se înstrăinează de Dumnezeu.
Precum o comoară arătîndu-se, se împuţinează, aşa şi fapta cea bună,
făcîndu-se cunoscută şi vădită, se pierde. Şi precum ceara se topeşte de
faţa focului, aşa şi sufletul se slăbeşte de laude. Dacă lauda lipseşte
de tărie sufletul, negreşit ocara aduce la mărime fapta lui bună:
bucuraţi-vă şi vă veseliţi cînd vor spune oamenii toată minciuna asupra
voastră. Şi se zice: În necaz m-ai întărit pe mine. Şi iarăşi: Ocară a aşteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi în Sfînta Scriptură.
Este întristare folositoare şi întristare
aducătoare de stricăciune; deci, una este a suspina pentru ale sale
păcate şi alta pentru necunoştinţa aproapelui; una spre a nu cădea din
scop, iar alta să se atingă de bunătatea cea desăvîrşită. Deci acestea
sînt chipurile întristării celei adevărate. Iar duhul trîndăviei se cade
a-l izgoni prin rugăciune mai ales, şi prin cîntare de psalmi.
ŢŢinîndu-vă de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti că este vreun folos în viaţă; căci Scriptura zice: Tot capul este în durere şi toată inima în întristare;
pentru că astfel Duhul Sfînt a spus de viaţa monahicească şi cea
lumească. Prin durerea capului se înţelege tainic chipul monahicesc;
pentru că cel ce domneşte este capul. Iar despre durere a zis că toată
fapta cea bună prin dureri se isprăveşte. Apoi, prin întristarea inimii,
a arătat chipul cel nestatornic şi înrăutăţit al celor lumeşti. Inima
s-a numit locuinţă de mînie şi întristare. Deci, să nu fim tîrîţi pe
furiş de cuget, lăudîndu-ne, că vom avea negrijă de lume.
Cele din lume nasc cu greu şi cu
primejdii şi pătimesc multe la hrănirea de lapte şi cu copiii care
bolesc; iar toate acestea le rabdă neavînd sfîrşit al durerii. Pentru că
cei născuţi ori se vatămă la trup, ori fiind crescuţi rău, cu vicleşug
ucid pe cele ce i-au născut.
Deci, acestea ştiindu-le, să nu ne amăgim
de vrăjmaşul, ca şi cele ce în lume au viaţă slobodă şi fără grijă.
Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfîrşesc, iar nenăscînd, ca nişte
sterpe şi neroditoare se dispreţuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să
vă întemeiaţi contra celui potrivnic. Nu tuturor sînt potrivite cele
zise, ci numai celor ce voiesc viaţa cea monahicească. Căci, precum la
oricare fiinţe nu le prieşte aceeaşi hrană, astfel nici tuturor
oamenilor nu foloseşte acelaşi cuvînt.
Nu se cade a pune vin nou în oale vechi.
Pentru că într-alt fel se ospătează cei plini de cunoştinţă şi într-alt
chip cei ce gustă din pustnicie, precum şi cei ce sînt norociţi în lume.
Căci precum fiinţele, unele sînt de uscat, altele de apă, iar altele
zburătoare, la fel şi oamenii. Unii jumătate de viaţă sînt ca cele de
uscat, iar alţii caută către cele înalte, ca cele zburătoare, iar alţii
cu apele păcatelor sînt acoperiţi ca peştii. Căci am venit, zice Scriptura, în adîncurile mării şi viforul m-a copleşit.
Aceasta este firea fiinţelor. Iar noi ca nişte vulturi avînd aripi, să
zburăm peste cele mai înalte şi să călcăm peste leu şi peste balaur; iar
pe cel ce altă dată stăpînea, acum să-l stăpînim. Aceasta o vom face
dacă toată socoteala minţii noastre o vom aduce Mîntuitorului. Însă cu
cît noi ne suim către înălţimi, vrăjmaşul ne ispiteşte cu cursele sale.
Deci, dacă şi către nălucirea cea
pămîntească ne pune multe împotrivă, cu atît mai vîrtos către Împărăţia
cerurilor ne va zavistui. Se cade dar în tot chipul a ne într-arma.
Precum o corabie uneori se cufundă de multele învăluiri din afară, iar
alteori prin strîngerea apei se îneacă; aşa şi noi uneori ne pierdem
prin păcate, alteori prin gîndurile cele dinlăuntru ne prăpădim.
Deci, se cade a ne feri de lovirile cele
din afară ale duhurilor, precum şi de necurăţiile cele dinlăuntru ale
gîndurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gîndul. Pentru că
vrăjmaşul ca pe o casă vrînd a ne surpa, ori de la temelii aduce
căderea, ori de la acoperămînt începînd, o strică toată, ori prin
ferestre intrînd, întîi pe stăpînul casei îl leagă şi astfel robeşte
toate. Deci ca o temelie sînt faptele cele bune, iar acoperămînt este
credinţa, ferestrele sînt simţurile, prin care ne dă război vrăjmaşul.
Drept aceea, se cade a fi cu mulţi ochi
acela ce voieşte a se mîntui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire;
căci Sfînta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă.
Viaţa noastră s-a numit “mare” de către sfinţitul cîntător David. Căci
părţile mării, unele sînt pietroase şi pline de fiare, iar altele
alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei
din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povăţuindu-ne de
soarele dreptăţii, iar aceia noaptea, duşi de necunoştinţă.
De multe ori omul este în furtună şi în
întuneric, dar priveghind, poate a-şi mîntui caiacul său; iar noi întru
alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsînd cîrma dreptăţii. Deci, vadă
cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se
scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.
De multe feluri sînt căderile. Căci cei
ce au căzut, s-au lipsit de şedere; iar căzînd, nu s-au vătămat. Cel ce
stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoşeze, ca nu,
căzînd, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere
ajutor din adîncul puţului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că
zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adîncul, nici să-şi închidă peste mine puţul gura sa.
Vezi ca şi tu, căzînd jos, să nu te faci
mîncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide uşa, iar tu nicidecum
să nu adormi, ci de-a pururi să zici cîntarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: m-am întărit spre el.
Priveghează necurmat din cauza leului care răcneşte. Aceste graiuri
folosesc nu spre a se înălţa cineva, ci a se întoarce şi a suspina, spre
a se mîntui.
Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru
că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de
demult, căzînd asupra ta vrăjmaşul, ori ca să nu te împiedici, alergînd.
Pentru că vrăjmaşul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi,
cînd va vedea pe suflet zăbovind şi fiind pregetător. Ori părîndu-i-se
sîrguitor şi ostenitor către pustnicie, intră pe furiş, adică prin
mîndrie şi astfel pierde sufletul.
Această armă de pe urmă, adică mîndria,
este mai presus decît toate relele. Prin ea diavolul a căzut şi tot prin
ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispiteşte a-i surpa. Precum
cei iscusiţi dintre războinici, după ce cheltuiesc săgeţile cele mai
mărunţele, fiind puternici şi viteji, pun înainte sabia cea mai tare
decît toate; astfel şi diavolul, după ce cheltuieşte undiţele cele
dintîi ale sale, atunci unelteşte paloşul cel mai de pe urmă, adică
mîndria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintîi? Arătat este că
lăcomia pîntecelui, iubirea de dezmierdare şi desfrînarea. Pentru că
aceste duhuri vin la vîrstele cele tinere; pe care le face să urmeze:
iubirea de argint, lăcomia şi cele asemenea acestora.
Deci, cînd ticălosul suflet va trece
deasupra acestora, cînd şi peste dezmierdările cele rele va sări, cînd
argintul îl va defăima, atunci de pretutindeni, răucugetătorul,
nedumerindu-se, îi supune lui pornire fără rînduială, pentru că îl face
pe dînsul cu necuviinţă a se ridica asupra fraţilor. Este pierzătoare
această otravă a vrăjmaşului. Pe mulţi deodată întunecîndu-i, i-a
coborît, dînd sufletului înţelegerea cea rea şi purtătoare de moarte;
căci înşală pe om că a ajuns cele neştiute celor mulţi şi că în posturi
întrece pe mulţi, fălindu-se cu mulţimea de vitejii.
Apoi uită toate cele ce a păcătuit,
pentru a se înălţa asupra celor ce sînt împreună cu el; căci ca pe furiş
sînt scoase din mintea lui greşelile, şi aceasta n-o face spre folosul
lui, ci ca să nu poată zice acel glas doctoricesc: Ţie, unuia, am păcătuit, miluieşte-mă; nici nu-i dă voie a zice: Mă voi mărturisi Ţie, Doamne, cu toată inima mea. Cînd după socoteala minţii sale, a zis: Mă voi sui şi voi pune acolo scaunul meu,
atunci pare că se şi vede în acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de
învăţător sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amăgit, se
strică şi piere, fiind atins de o rană ce are nevoie de vindecare.
Deci, cînd nişte gînduri ca acestea stau în mintea noastră, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeieşti: Eu sînt vierme, şi nu om şi la alt loc, unde se zice: Eu sînt pămînt şi cenuşă. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toată dreptatea omului este ca o cîrpă lepădată.
Dacă vreunele vor rămîne în acele gînduri, mai bine să intre în viaţă
de obşte; apoi să se certe şi să se dojenească de cele de o vîrstă şi să
se aducă lor spre citire vieţile sfinţilor. După aceea neascultarea
este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e împotriva
neascultării, este cu putinţă a curăţa sufletul. Pentru că ascultarea,
zice Scriptura, este mai presus de jertfă.
Deci se cade a înlătura gîndul de mărire,
căci de se va afla sufletul nebăgător de seamă şi pregetător, ba uneori
şi amorţit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul
voieşte a răzvrăti toate; adică pe cei sîrguitori şi pustniceşti se
sileşte a-i face să uite nelegiuirile cele făcute, căci voieşte să se
înalţe prin mîndrie.
Sufletelor de curînd venite le pune
înaintea ochilor toate păcătuirile, ca printr-însele să aducă
deznădăjduire, căci zice uneia: “Tu, fiind desfrînată, nu poţi fi
iertată”; iar alteia îi zice: “Tu, fiind lacomă, îţi este cu neputinţă a
dobîndi mîntuire”. Deci, pe sufletele care se îndoiesc astfel, se cade a
le mîngîia şi a zice: “Raab era desfrînată şi prin credinţă s-a
mîntuit;
Pavel era persecutor şi s-a făcut vas de
alegere. Matei era vameş, dar nimeni nu ştia darul acestuia; tîlharul
prăda şi ucidea, dar întîi lui i s-a deschis uşa Raiului.” Deci, la
acestea gîndind, să nu-ţi deznădăjduieşti sufletul tău, iar pe acelea
care s-au robit din mîndrie şi din cele care se cred mai mari, se cade a
le vindeca şi a le zice: “Ce te-ai umflat ca una ce nu mănînci carne?
Alţii nici peşte nu văd. Dacă vin nu bei, ia seama că alţii nici
untdelemn nu mănîncă. Pînă seara posteşti? Dar alţii două şi trei zile
ajunează. Dacă nu te speli, cugeţi mari lucruri?
Dar mulţi pentru patimă trupească
nicidecum baie n-au făcut. Te minunezi că dormi chinuit şi în aşternut
de păr? Dar alţii se culcă pe jos neîncetat, ci, dacă ai făcut-o, nimic
bun n-ai făcut, pentru că unii chiar pietrele le pun sub ei, ca să nu se
gîndească la dezmierdare, iar alţii au privegheat toată noaptea. Chiar
făcînd toate acestea şi făcînd desăvîrşită pustnicie, să nu cugeţi a fi
măreţ; pentru că diavolii mai mult decît ale tale au făcut şi fac, nici
nu mănîncă, nici nu beau şi în pustie petrec. Dacă chiar în peşteră
locuieşti, ţi se pare că faci lucru mare?”
Deci, prin nişte gînduri ca acestea, va
fi cu putinţă a vindeca patimile cele potrivnice; căci precum un foc
care arde cumplit, piere, dacă se împrăştie şi nu are vînt, tot aşa şi
fapta cea bună zboară prin trecerea cu vederea, dacă se împrăştie repede
lauda ei; tot aşa piere binele prin lenevire, cînd nu vom avea
răcoreala Sfîntului Duh. Sabia cea ascuţită se strică lesne de piatră;
aşa şi pustnicia piere prin mîndrie. Drept aceea, se cuvine, de
pretutindeni a îngrădi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsă
desăvîrşit de arşiţa mîndriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele
umbroase, apoi chiar a tăia uneori ramurile cele de prisos, ca să fie
rădăcina mai întărită.
Pe cel cuprins de deznădăjduire se cuvine
a-l sili să caute în sus, prin gîndurile cele mai înainte zise, pentru
că sufletul acestuia zboară tot pe jos. Căci chiar cei mai buni din
lucrătorii de pămînt, cînd vor vedea un răsad slab şi neputincios, îl
udă cu îndestulare, şi de multă purtare de grijă îl învrednicesc, ca să
crească; iar cînd vor vedea în răsad vreo odraslă înainte de vreme,
obişnuiesc a tăia împrejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi îi
hrănesc destul şi îi îndeamnă la plimbare, iar pe alţii îi feresc de
mîncare. Deci, arătat este cît de mare-i mîndria, între răutăţi.
Aceasta o arată fapta cea potrivnică ei,
smerita cugetare. A o cîştiga pe aceasta este foarte greu; căci dacă
cineva nu va lepăda slava, nu va putea dobîndi această visterie. Aşa de
mare este smerita cugetare, încît toate faptele bune poate să le urmeze
diavolul, iar pe aceasta nici nu voieşte a o şti. Apostolul Petru,
ştiind temeiul ei, ne porunceşte a ne împodobi pe dinăuntru cu smerită
cugetare şi toţi, făcînd cele de folos, cu aceasta a se încununa.
De posteşti, de miluieşti, de înveţi, de
eşti cumpătat şi priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o în faţă;
toate faptele cele bune ale tale să le cuprindă smerita cugetare. Căci
precum este cu neputinţă a se face corabie fără cuie, tot astfel este cu
neputinţă a se mîntui omul fără smerita cugetare. Iar că este bună şi
mîntuitoare, să ştim că Domnul, împlinind rînduiala către oameni, cu
aceasta S-a îmbrăcat, cînd zice: Învăţaţi-vă de la Mine că sînt smerit şi blînd cu inima.
Vezi cine este Cel ce zice aşa, ca desăvîrşit să I te faci ucenic.
Deci, să ţi se facă început şi sfîrşit al bunătăţilor smerita cugetare.
Cugetul smerit formează nu numai pe omul cel dinăuntru, în chip tainic,
ci şi pe cel din afară. Ai păzit toate poruncile? Ştie Domnul. Chiar
cînd toate astea le veţi face, ziceţi: Sîntem nişte robi netrebnici.
Deci, smerita cugetare se capătă prin
ocări, prin dosădiri, prin răniri, ca să auzi zicîndu-ţi-se nebun şi
lipsit de minte, sărac şi scăpătat, neputincios şi simplu, nesporit în
lucruri, necuvîntător întru grăire, urît la chip, slab în putere.
Acestea sînt semnele smeritei cugetări. Acestea Domnul le-a auzit şi
le-a pătimit, pentru că i-au zis că este samarinean şi că are diavol. El
chip de rob a luat, a fost pălmuit şi a primit răniri. Deci, se cade a
urma şi noi această smerită cugetare cu fapta. Sînt unii care se
făţărnicesc şi se smeresc prin formele cele din afară, vînînd prin
aceasta slavă; dar din roadele lor se cunosc. Pentru că pe deasupra
fiind smeriţi, unii ca aceştia nu au suferit nimic, ci numai ca un şarpe
şi-au dat veninul”.
La cuvintele acestea, fecioarele cele
adunate se bucurau foarte şi iarăşi mai aşteptau sfaturi şi bunătăţi.
Deci, iarăşi a zis fericita către dînsele: “Nevoinţă multă trebuie celor
ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestită.
Căci precum cei ce voiesc a aprinde foc, întîi se afumă şi lăcrimează,
şi astfel îl dobîndesc, tot astfel se cade a aprinde şi noi
dumnezeiescul foc în noi cu lacrimi şi osteneală. Pentru că însuşi
Domnul zice: Foc am venit să pun pe pămînt. Dar unii, fiind
slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru că, deşi în
afară au avut îndelungă răbdare, însă gîndirea lor la Dumnezeu a fost
neputincioasă şi întunecoasă.
Drept aceea, mare odor este dragostea;
pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: “Dacă toate averile le voi
împărţi şi trupul îmi voi robi, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă
răsunătoare şi chimval răsunător”. Deci dragostea este mare între
bunătăţi; dar tot pe atît de rea este mînia, pentru că tot sufletul
întunecîndu-l şi sălbăticindu-l, la necuvîntare îl aduce. Domnul,
îngrijindu-se de mîntuirea noastră, nicidecum n-a gîndit să fie vreo
mică parte a sufletului neştiută. Porneşte vrăjmaşul înverşunare? Domnul
ne-a întrarmat cu cumpătare. Naşte mîndrie? Smerita cugetare să nu fie
departe. A sădit urîciune înăuntru? Dar dragostea stă de faţă.
Deci, deşi vrăjmaşul porneşte multe
săgeţi împotriva noastră, dar Domnul ne-a înarmat cu mai multe arme,
spre mîntuirea noastră şi căderea aceluia. Prea rea între răutăţi, cum
am zis, este mînia. Pentru că Sfînta Scriptură zice: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
Se cade, dar, a se ţine în frîu. La vreme trebuincioasă s-a arătat că
foloseşte mînia, dar numai împotriva diavolilor, iar către om a ne porni
cu mînie nu foloseşte, chiar dacă ar păcătui. Ci se cade a-l întoarce
după ce va înceta patima mîniei.
A ne mînia însă este o patimă mică între
răutăţi, iar vorbirea de rău este mai grea decît toate. Pentru că mînia,
tulburînd sufletul, ca fumul se împrăştie repede, iar vorbirea de rău,
ca una ce s-a înfipt în suflet, îl face mai cumplit decît fiarele. Un
cîine se repede împotriva cuiva, însă de hrană se momeşte şi tace; aşa
şi celelalte fiare, de obicei se îmblînzesc. Dar cel ce se stăpîneşte de
vorbirea de rău, nu se pleacă la mîngîieri, nu se îmblînzeşte de hrană.
Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima
vorbitorilor de rău. Aceştia sînt mai păgîni şi mai nelegiuiţi decît
toţi, pentru că nu ascultă pe Mîntuitorul, zicînd: Du-te mai întîi, împacă-te cu fratele tău, şi astfel adu darul tău. Apostolul zice: Să nu apună soarele în mînia voastră.
Deci, bine este a nu ne mînia. Chiar dacă
s-ar întîmpla astfel, Domnul a zis să nu treacă nici o zi cu această
patimă; să nu apună soarele. Iar tu aştepţi pînă ce toată vremea ta va
apune? Nu ştii oare a zice: destul este zilei răutatea ei? De ce urăşti
pe omul care te-a întristat? Nu este el cel ce te-a nedreptăţit, ci
diavolul. Urăşte boala, şi nu pe cel care boleşte.
De ce se făleşte în răutate cel puternic? Pentru aceasta cîntătorul de psalmi a zis: Nelegiuire şi nedreptate toată ziua a gîndit limba ta. Adică, în toată vremea vieţii tale nu asculţi pe Cel Care a zis: Să nu apună soarele întru mînia voastră. Cînd zice: Nedreptate a gîndit limba ta, înseamnă că nu încetezi hulind pe fratele tău.
De aceea, dreaptă pedeapsă rosteşte prin aceasta cîntătorul de laudă, zicînd:
Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pînă în sfîrşit, te va smulge şi te
va muta din locaşul tău, iar rădăcina ta din pămîntul viilor. Acestea sînt isprăvile vorbitorilor de rău, acestea sînt răsplătirile răutăţii.
Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de
rău, pentru că multe rele cumplite îi urmează, zavistie şi întristare.
Apoi este şi purtătoare de moarte răutatea acestora, deşi pare a fi
mică. De multe ori rănile cele făcute de paloşul cel cu două ascuţişuri
ori de o sabie mai mare cum este desfrînarea, lăcomia şi zavistia, s-au
vindecat de doctoria cea mîntuitoare a pocăinţei. Mîndria şi vorbirea de
rău, ca nişte săgeţi, ce se par a veni de departe, pe furiş
înfigîndu-se în părţile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar
acestea nu ucid cu mărimea ranei, ci prin nepăsarea celor răniţi. Pentru
că, socotind ca o nimica grăirea de rău şi celelalte, cîte puţin cu
totul s-a abătut.
Grea este vorbirea de rău, pentru că unii
o au ca hrană şi odihnă. Tu să nu primeşti vorbă deşartă, să nu te faci
încăpere a relelor celor străine, ci pregăteşte-ţi cu îngrijire
sufletul tău. Pentru că, primind duhul necurăţiei cuvintelor, vei aduce,
prin gînduri, întinăciuni rugăciunii tale, căci fără pricină urăşti pe
cei ce-i întîlneşti. Aplecîndu-se auzul tău la neomenia celor ce grăiesc
de rău, cauţi la toţi posomorît. Deci, este trebuinţă a păzi limba şi
auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu pătimire, pentru
că este scris: Auzire deşartă să nu primiţi. În Psalmi David grăieşte: Pe cel ce vorbeşte de rău pe aproapele său, în ascuns, îl goneam afară. Şi apoi zice: Nu va grăi gura mea faptele oamenilor.
Dar şi noi pe cele ce nu sînt fapte împlinite, le vorbim. Deci, se cade
a nu crede toate cele ce ni se spun, ci după Dumnezeiasca Scriptură să
zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de
primejdia omului, chiar de ar fi foarte păcătos. Unii, văzînd pe cineva
primejduit, dar fiind fără învăţătură lumească, au zis acestea: “Cel ce
şi-a aşternut rău, va suferi rău în somn”. Deci, tu, care crezi că ţi-ai
aşternut bine lucrurile în viaţă, crezi că te odihneşti? Dar ce vom
face faţă cu Cel ce zice că aceeaşi întîlnire are dreptul şi păcătosul?
Vieţuirea noastră de aici una este, dar faptele ne sînt deosebite.
Nu se cade a urî pe vrăjmaşi, pentru că Domnul prin glasul Său ne-a poruncit acestea: Să nu iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, pentru că aceasta o fac păcătoşii şi vameşii.
Omului bun nu-i trebuie meşteşug şi nevoinţă spre a fi iubit, pentru că
atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rău are trebuinţă de
dumnezeiasca învăţătură şi de osteneală multă spre îndreptare; pentru că
Împărăţia Cerurilor nu este a celor răsfăţaţi şi neîngrijitori, ci a
celor silitori.
Precum nu se cade a urî pe vrăjmaşi, tot
aşa nici de cei nebăgători de seamă şi leneşi nu trebuie a fugi şi a-i
lăsa. Unii îşi zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici.
Pentru aceasta zic ei: fugim de cei păcătoşi, ca să nu ne răzvrătim cu
dînşii, prin neştiinţa sufletului. Dar unii ca aceştia fac împotriva
celor scrise, pentru că Duhul Sfînt porunceşte a nu ne răzvrăti cu cei
răzvrătiţi, ci a-i îndrepta de răzvrătire; şi împreună vei întoarce,
adică împreună îi vei atrage către sine-ţi şi din cele de-a stînga să-i
chemi spre cele de-a dreapta.
Trei feluri de stări sînt în viaţa
oamenilor: Una este a răutăţii desăvîrşite, a doua este o stare de
mijloc, privind către amîndouă; iar a treia, care se gîndeşte la lupta
cea bună. Deci, oamenii cei răi, amestecîndu-se cu alţii mai răi,
sporesc mai mult în adăugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se
ispitesc a fugi de cei mai răi, temîndu-se de aceştia, ca să nu fie
atraşi de dînşii, pentru că sînt încă prunci în faptele bune. Iar cei de
al treilea, avînd un cuget bun, vieţuiesc împreună cu cei răi, vrînd
a-i mîntui. Dar se împung de dînşii – pentru că şi diavolii îi vatămă
mai mult pe cei buni, fiindcă aceştia slăbesc uneltele lor.
Cei buni se ocărăsc şi se batjocoresc de
către cei ce îi văd pe dînşii petrecînd împreună cu cei leneşi,
socotindu-i ca pe nişte asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea
de la oameni ca nişte laude, săvîrşesc fără frică dumnezeiescul lucru;
pentru că Scriptura zice: Frumoasă este fapta acestora, că şi Domnul mînca cu vameşii;
iar mai vîrtos este iubitoare de fraţi judecata acestora, decît
iubitoare de sine; pentru că văzînd pe cei ce păcătuiesc ca nişte case
aprinse, se întrec a mîntui pe cei care pier şi suferă împreună cu ei.
Iar alţii, dacă ar vedea pe un frate arzînd în păcate, fug, temîndu-se
ca să nu-i apuce şi pe dînşii focul. Alţii – cei de al treilea fel -, ca
fiind vecinii cei răi, îi aprind mai mult pe cei ce ard, aducînd ca
materie spre pieire răutatea lor. Cei buni, dimpotrivă, chiar
cîştigurile lor le socotesc mai mici decît mîntuirea acelora.
Acestea sînt semnele dragostei adevărate;
aceştia sînt păzitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de
alta se ţin, pentru că iubirii de argint îi urmează zavistia, călcarea
de jurămînt, mînia şi vorbirea de rău; aşa şi cele potrivnice lor se ţin
de dragoste, adică: blîndeţea, îndelunga răbdare, suferirea de rău,
bunătatea desăvîrşită şi sărăcia. Pentru că nu este cu putinţă a dori
această faptă bună, fără numai prin sărăcie. Căci Dumnezeu a spus să
avem dragoste nu către un singur om, ci către toţi. Deci, avînd noi cele
de trebuinţă, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsă; ci a-i
îndestula pe toţi, pe cît este cu putinţă omului. Acesta este însă
lucrul lui Dumnezeu.
Dar ce zic? Pentru milostenie te
nevoieşti? Aceasta se face ţie pricinuire de a cîştiga mîntuirea? Celor
lumeşti s-a poruncit aceasta, şi nu atît pentru a se hrăni scăpătaţii
s-a poruncit milostenia, cît pentru dragoste: că Dumnezeu ocîrmuieşte pe
cel bogat şi hrăneşte şi pe cel sărac. Dar oare de prisos s-a poruncit
milostenia? Să nu fie aceasta, căci ea se face început al dragostei?
Precum mai înainte tăierea împrejur a trupului era închipuire a tăierii
împrejur a inimii, aşa şi milostenia este învăţătorul dragostei. Deci,
celor ce s-au dat cu adevărat dragostei, de prisos le este milostenia.
Nu clevetind mila zic acestea, ci arătînd
curăţenia sărăciei. Să nu se facă cea mai mică zăticnire dragostei
celei mari; pentru că este purtătoare de cruce şi eşti dator a zice
glasul acesta:Iată toate le-am lăsat şi am urmat Ţie. Tu te-ai învrednicit a urma povăţuirea cea aspră a apostolilor; pentru că Petru şi Ioan au zis: Argint şi aur nu am.
Îndoită este învăţătura, dar de un chip este credinţa. Iar între cei
lumeşti, să nu se facă fără socoteală milostenia, că zice: Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluieşte să aibă cuget drept, căci cu adevărat unii ca aceştia vor avea plata milosteniei.
Domnul, zidind lumea, îndoită a făcut
rînduiala locuitorilor ei. Căci celor ce vieţuiesc cinstit le-a poruncit
nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalţi pentru curăţenie i-a
făcut întocmai cu îngerii. Acelora le-a dat legi şi învăţături, iar
acestora le zice: A Mea este izbînda, Eu voi răsplăti. Acolo zice: Vei lucra pămîntul; şi aici porunceşte: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a făcut prin dar a cunoaşte poruncile.
Crucea nouă ne este steag al biruinţei,
pentru că cinul nostru nimic altceva nu este, decît numai lepădare de
sine şi cugetare la moarte. Deci precum cei morţi nu mai lucrează cu
trupul, aşa şi noi. Pentru că, cîte erau de făcut printr-însul, le-am
făcut cînd eram prunci. Căci, zice Apostolul: Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii.
Cu sufletul trăim; printr-însul să arătăm faptele bune. După socoteala
minţii noastre trebuie să miluim; căci fericiţi sînt cei milostivi cu
sufletul.
Precum cel ce a poftit frumuseţe, chiar
fără lucrare a săvîrşit păcat; tot astfel şi aici milostenia s-a
săvîrşit în minte, deşi argintul lipseşte. Noi ne-am cinstit cu
vrednicia cea mai mare; că precum stăpînii cei din lume multe feluri de
slujbe dau slugilor, adică pe unii îi trimit în sate, spre a lucra
pămînturile şi a păzi moştenirea neamului; iar pe cei dintr-înşii
născuţi, dacă îi vor vedea buni şi frumoşi, îi ţin în casa lor, spre
slujbă; tot astfel face şi Domnul.
Pe cei ce au ales nunta cea cinstită, i-a
pus în lume, iar pe cei mai buni decît aceştia, cîţi mai ales au
cîştigat bunăvoinţă înaintea Sa, i-a pus spre slujire. Aceştia de toate
cele pămînteşti sînt străini, pentru că s-au învrednicit mesei
stăpîneşti; iar ei nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte, căci cu Hristos
s-au îmbrăcat.
Deci, al ambelor cete, unul este stăpîn,
adică Hristos. Căci precum dintr-acelaşi grîu este şi paiul şi sămînţa,
astfel de la Dumnezeu sînt şi cei ce după lume vieţuiesc bine şi cei ce
au ales viaţa monahicească. De amîndouă este trebuinţă, adică de frunză
spre paza şi hrana seminţei, iar de rod, pentru că este naştere a tot.
Deci, precum nu este cu putinţă deodată şi buruiană a fi şi sămînţă,
astfel ne este de prisos nouă slava cea lumească spre a face rod ceresc.
Frunzele scuturîndu-se şi paiul
uscîndu-se, bun de seceriş este spicul; deci şi noi, lepădînd nălucirea
cea de pe pămînt, în locul frunzelor, şi uscînd trupul nostru ca pe un
pai şi înălţînd gîndul nostru, vom putea da sămînţa de mîntuire. Este în
primejdie cel ce nu s-a condus în viaţă cu fapta şi vrea să înveţe pe
alţii. Precum dacă cineva avînd casă putredă, şi nişte străini primind
îi va vătăma prin căderea casei, astfel şi aceştia nezidindu-se mai
întîi pe ei cu întemeiere, pierd şi pe cei ce s-au apropiat de ei.
Pentru că cuvintele i-au chemat la mîntuire; iar cu răutatea chipului,
pe cei sîrguitori mai vîrtos i-au abătut. Căci tîlcuirea cuvintelor se
aseamănă cu nişte scrisori alcătuite cu vopsele, care după puţină vreme,
prin vînturi şi prin picături de ploi, s-au şters. Iar învăţătura cea
lucrătoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvîntul, săpînd
părţile cele întemeiate ale sufletului, îi dăruieşte chip veşnic. Deci,
noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot
a-l împodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinăuntru.
Am primit lepădare părului; împreună cu
el să lepădăm şi boldurile cele din cap. Pentru că, rămînînd singure
acestea, ne chinuiesc mai mult. Părul nostru era podoaba cea din lume;
cinstirile, slavele, cîştigurile de bani, strălucitele împodobiri de
haine, uneltele de băi şi îndulcirile de mîncări. Acestea ne-am hotărît
să le lepădăm, dar boldurile cele stricătoare de suflet mai vîrtos
trebuie să le dăm afară. Care sînt dar, acestea? Grăirea de rău,
jurămîntul strîmb, iubirea de argint. Deci, capul cu părul nostru
închipuieşte sufletul şi, pînă cînd era acoperit, se părea că se
tăinuiesc lucrările lumeşti, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sînt
arătate.
Pentru aceasta în monahie ori în monah
sînt arătate chiar şi picăturile cele mai simple, precum într-o locuinţă
curată se vede cea mai mică fiinţă. Iar în cei lumeşti, ca în nişte
peşteri necurate, încuibîndu-se cele mai mari păcate, din cele
purtătoare de venin, se tăinuiesc, de materia cea deasă, ca de păr
acoperindu-se. Este trebuinţă a curăţi casa necurmat şi a căuta ca nu
vreuna din gîngăniile cele stricătoare de suflet să intre în cămările
lui; apoi a tămîia locul cu dumnezeiasca tămîie, adică cu rugăciunea.
Căci, precum vietăţile cele purtătoare de venin lasă în om cele mai iuţi
otrăvuri, astfel şi gîndul cel întinat este izgonit de rugăciunea
împreună cu postul.
Una din fiarele cele stricătoare de
suflet este şi aceea care se numeşte noroc, pentru că şi aceasta este
bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebăgători de
seamă îi stăpîneşte. Însă nimeni din cei ce vieţuiesc după fapta bună nu
crede şi nu primeşte această idee stricătoare de minte şi deşartă.
Pentru că mai întîi pe Dumnezeu Îl numim
începutul tuturor bunătăţilor ce s-au făcut şi se fac; şi al doilea,
socotesc că judecata lor este stăpîn al faptei bune ca şi al răutăţii.
Cîţi dar, din lenevire au suferit cele nemulţumitoare, îndată se apropie
de acel diavol. Căci precum nişte copii fug, nesuportînd pedepsirea
părinţilor spre folos, şi ajung prin locuri pustii şi se împreună cu
diavolii cei sălbatici, astfel şi aceştia fac. Uneori zic că de la
Dumnezeu li s-au dat dezmierdări. Pentru că fiind desfrînaţi, furînd, de
iubire de argint bolind şi cuget viclean avînd, faptele lor singuri
le-au abătut de la adevăr. Sfîrşitul scopului lor este deznădăjduirea
cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceştia merg pînă acolo că
înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, dacă vor zice că
Dumnezeu este întîi, va urma ca toate prin Dînsul să se fi făcut, pentru
că El este în toate, El este Domn al norocului.
Dacă cineva este lacom şi desfrînat prin
naştere, ar urma după ei că Dumnezeu este pricină a răutăţii, care lucru
este necuvios. Deci, din aceste gînduri se vede deşertul lor cuget.
Pentru aceştia a zis Scriptura: Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este Dumnezeu.
Aceştia au grăit nedreptate şi pricinuiesc păcate, pentru că ciuntesc
Scripturile. Şi fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor.
Apoi iau şi pe Isaia spre mărturie a nebuniei lor; pentru că spun, că el
a zis: Domnul a făcut pace şi a zidit răutăţi. Pacea aici
trebuie s-o înţelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea a
sufletului; căci Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătîndu-se,
se face rău. Însă şi răul slujeşte spre mîntuirea sufletului şi
pedepsirea trupului. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
După aceea, mai zic cei fără de rînduială
la minte că totul se cîrmuieşte de soartă în lume. Astfel schimbă
libertatea în robie. Precum o corabie fără cîrmă de-a pururea se
înviforează, aşa şi pentru aceştia pretutindeni suflă primejdia asupra
lor, căci nu se pot bucura de lumina cea mîntuitoare, părăsind pe
Domnul, cîrmaciul lor. Mai rătăceşte diavolul pe unii, încît zic că
întîmplările bune şi rele vin de la mersul stelelor.
Diavolul fiind viclean între răutăţi,
întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alţii
prin iubire de bani, şi ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor
otravă; adică, pe unul, prin ficaţi îl ucide, aducîndu-i doctoria cea
rea a poftei, pe altul îl răneşte la inimă, aprinzînd mînia lui spre
iuţime; apoi unora, tîmpind puterea cea domnitoare, ori prin neştiinţă,
ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu
şi despre fiinţa Lui vrînd a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă
n-au priceput cum trebuie s-o cîrmuiască.
Cel ce învaţă literele, întîi trebuie să
vadă formele lor şi apoi învaţă numele, deci, dacă pentru litere este
trebuinţă de atîta obişnuinţă şi meşteşug, cu atît mai vîrtos înaintea
Ziditorului trebuie osteneală şi vreme, pentru a merge spre privirea
Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngîmfe cineva că are
descoperirea celor dumnezeieşti, prin învăţăturile cele din afară; că
unul ca acesta se amăgeşte cu mintea de diavolul. Căci zice cîntătorul
de laude: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvîrşit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine. Şi iar zice: Dacă nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Ai învăţat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi,
ca pe cele noi să le sădeşti! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui
temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel şi tu ca Apostolul să te
zideşti pe piatra cea vîrtoasă!
Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte.
Să nu te îndeletniceşti mult cu acestea, pentru că diavolul prin
bîrfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci
cumplit vînător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde,
iar păsărilor celor mari, le găteşte laţuri. Laţ greu şi purtător de
moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este
gîndul acesta.
Precum ţăranilor şi corăbierilor este
oarecum neluminată cunoştinţa vînturilor şi a ploilor, din mersul
norilor, tot asemenea şi acestora le este întunecată de diavol mai
înainte cunoştinţa. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvîntări de
minciună, este primejdios meşteşugul celor ce le rostesc.
Diavolul nu se îndestulează cu răutatea
cea dintîi, căci pune omului în minte că dezlegîndu-se trupul, împreună
cu dînsul se pierde şi sufletul; iar acestea toate ne sfătuieşte ca să
ne strice sufletul prin nepăsare. Făcîndu-se aceste năluciri, să nu ne
învoim cu dînsele, ca şi cu nişte lucruri adevărate, pentru că acestea
îşi arată răutatea lor.
Altă dată se apropie în alt fel şi într-o
clipeală de ochi zboară. Eu ştiu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu
fapte bune şi care îşi număra bunătăţile, silindu-se necontenit spre a
le face; şi aşa cu dinadinsul cunoştea darul lui Dumnezeu, dar se lupta
contra vrăjmaşului. Deci, este de trebuinţă, ca şi noi, primind aceste
canoane, a le păzi, căci dacă cei ce fac negustoriile vremelnice, în
fiecare zi cumpănesc cîştigurile şi cu bucurie primesc pe cele mari iar
pentru pagubă se necăjesc, cu atît mai mult se cuvine a priveghea cei ce
negustoresc vistieria cea adevărată şi doresc bunătăţile cele mai mari.
Dacă se face de la vrăjmaş o hoţie cît de mică, cu greu vom fi
judecaţi; nu trebuie pe toate a le lepăda pentru greşeala fără voie. Ai
nouăzeci şi nouă de oi, caută pe cea pierdută; să nu te sperii pentru
una, să nu fugi de stăpîn, ca nu cumva diavolul cel mîncător de sînge să
piardă toată turma faptelor tale, robind-o. Deci, să nu lipseşti din
rînduială pentru una; bun este Stăpînul, căci zice cîntătorul de
psalmi: Cînd va cădea, nu se va sfărîma, că Domnul sprijineşte mîna lui.
Cîte vom face, ori vom cîştiga aici, să
le socotim mult mai mici decît bogăţia ce are să fie; pentru că sîntem
pe acest pămînt ca într-un al doilea pîntece de maică. Precum în cele
dinăuntru ale maicii nu avem o viaţă ca aceasta, nici de nişte mîncăruri
ca acestea nu ne îndulceam în pîntece, ca acum, şi nici a lucra aşa ca
aici nu puteam, că eram afară de lumina soarelui şi de toată
strălucirea; deci, precum într-acele cămări fiind, eram lipsiţi de multe
din cele de aici, aşa şi în lumea aceasta de acum sîntem lipsiţi de
multe care sînt în împărăţia cerurilor.
Am încercat mîncărurile de aici? Să
poftim pe cele dumnezeieşti. Ne-am îndulcit de lumea de aici, să dorim
Soarele dreptăţii, Ierusalimul de sus să-l socotim ca maică şi
Mitropolie; iar pe Dumnezeu să-L numim Tată al nostru; să trăim aici cu
întreagă înţelepciune, ca să dobîndim viaţa veşnică; pentru că, precum
pruncii care în pîntece s-au săvîrşit din prea puţină hrană şi viaţă şi
apoi vin la lumina cea mare, aşa şi drepţii din petrecerea de jos se duc
spre călătoria cea de sus, după cum se scrie: Merge-vor din putere în putere.
Iar păcătoşii ca nişte stîrpituri ce se sfîrşesc în pîntece, din
întuneric, întunericului se dau; căci mor pe pămînt, fiind acoperiţi de
mulţimea păcatelor.
Aceştia, ducîndu-se din viaţă, coboară în
locurile cele mai întunecate ale Tartarului. De trei ori în viaţă ne
naştem: o naştere este ieşirea afară din sînurile de maică, cînd adică
din pămînt la pămînt ne aducem; iar celelalte două ne suie de la pămînt
la cer, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe care o avem prin
dumnezeiasca baie, iar alta este din pocăinţă şi din ostenelile cele
bune. Într-aceasta sîntem noi acum. Deci, sîntem datoare ca,
apropiindu-ne de Mirele cel adevărat, a ne împodobi cu mai bună
cuviinţă.
Facă-se nouă, dar, pildă privirea nunţii
lumeşti: căci dacă cele cu bărbat atîta sîrguinţă pun pe băi, pe ungeri
mirositoare şi pe podoabă împestriţată, pentru că prin acestea par a se
face drăgălaşe şi mai mult; – şi dacă s-a pus atîta nălucire în cele ce
petrec după trup, – cu mult mai vîrtos este trebuinţă a le covîrşi pe
acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; şi astfel a spăla
întinăciunea păcatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a îmbrăca în locul
îmbrăcămintelor trupeşti pe cele duhovniceşti.
Acelea împodobesc trupul cu flori
pămînteşti, noi să luminăm sufletul cu fapte bune, şi în loc de pietre
de mare preţ, să punem împrejurul capului cununa cu trei împletituri:
credinţa, nădejdea şi dragostea. Împrejurul grumazului să punem cinstita
împodobire, adică smerita cugetare; în loc de brîu să ne încingem cu
întreaga înţelepciune; iar strălucită ghirlandă să ni se facă
necîştigarea şi să ni se aducă la masă mîncărurile care nu se strică,
adică rugăciuni şi cîntări de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci şi duhul;
să înţelegem cele zise: Că de multe ori gura grăieşte, iar inima
împrejurul gîndurilor se îndeletniceşte. Se cade să luăm aminte ca nu,
apropiindu-ne de dumnezeieştile nunţi, să bolim cu sărăcie de fapte
bune, că ne va urî Logodnicul şi nu ne va primi nicidecum, dacă nu va
vedea făgăduinţele noastre. Care sînt acestea? A ne îngriji de trup mai
puţin, iar sufletul a-l hrăni mai mult.
Precum nu putem două găleţi pline de apă a
le sui deodată, că pe osia care se învîrteşte una se pogoară deşartă,
iar cealaltă se suie -, aşa este şi cu noi. Cînd toată purtarea de grijă
o avem în suflet, el se suie umplîndu-se de bunătăţi şi dorind cele
înalte. Iar trupul nostru, făcîndu-se uşor prin pustnicie, nu
îngreunează puterea care stăpîneşte. Pentru acest lucru Apostolul este
martor, căci zice: Pe cît omul nostru din afară se strică, pe atît cel dinlăuntru se înnoieşte.
În mănăstire eşti de obşte? Deci să nu-ţi
schimbi locul, că te vei vătăma mult. Precum o pasăre zburînd de pe ouă
le face răsuflate şi fără prăsilă, aşa şi o fecioară, ori un monah
degeră şi moare cu credinţa, mutîndu-se din loc în loc. Să nu te
amăgească desfătarea bogaţilor din lume, ca şi cum ai avea ceva folos
din dezmierdare. Dacă aceia iubesc meşteşugul bucătăriei, tu cu postire
şi cu mîncărurile cele simple covîrşeşte îndestularea acelora. Căci se
zice: sufletul în saţiu fiind, îşi bate joc de faguri, iar celui
care este în lipsă şi cele amare i se par dulci. Să nu te saturi de
pîine, că nu vei pofti vin.
Trei sînt capetele cele dintîi ale
vrăjmaşului, din care toată răutatea se coboară: pofta, dezmierdarea şi
întristarea. Acestea atîrnă una de alta şi urmează una alteia. Pe
dezmierdare a o ţine în frîu este cu putinţă, iar pofta este cu
neputinţă; pentru că dezmierdarea pleacă de la trup, iar pofta de la
suflet; iar întristarea vine din amîndouă. Deci, nelăsînd pofta să
lucreze, şi pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lăsa să sporească,
nicidecum nu va lăsa sufletul să se însănătoşeze, căci scris este: nu da ieşire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare în a sa minte deplin să se cerceteze.
Multora le foloseşte a fi în viaţă de
obşte, dar şi multora a trăi retras de folos le este. Precum unele
răsaduri cresc în locurile cele umede, iar altora le priesc locurile
cele uscate; astfel şi oamenii, unora le fac bine locurile cele mai
înalte, iar alţii în cele mai smerite se mîntuiesc. Deci mulţi din
cetate, cugetînd la cele ale pustiei, s-au mîntuit, iar mulţi fiind în
munte, dar făcînd cele ale poporului de obşte, au pierit. Pentru că este
cu putinţă ca, fiind împreună cu mulţi să cugete cele ale singurătăţii,
şi iarăşi fiind singur, cu gîndul petrece la alţii. Multe şi felurite
sînt boldurile diavolului. N-a putut el să slăbească un suflet prin
sărăcie? Îi dă bogăţie prin amăgire. N-a putut prin ocări? Îi pune
înainte laude şi slave. S-a biruit el prin sănătate? Face trupul bolnav.
Pentru că neputînd cu dezmierdările a
amăgi, prin durerile cele fără de voie ispiteşte şi face abateri în
lături ale sufletului. Căci aduce boli grele, prin cererea lui, ca să-i
tulbure pe oameni, împuţinînd dragostea lor către Dumnezeu. De te-ai
arde de fierbinţeli groaznice şi de sete, dar păcătos fiind, acestea să
le suferi aducîndu-ţi aminte de munca ce va să fie, de focul cel veşnic
şi de pedepsele acelea, şi nu te vei împuţina, mai vîrtos bucură-te că
te-a cercetat Domnul.
Apoi zicerea aceea de laudă s-o ai pe limbă: Chinuindu-mă, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar morţii nu m-a dat.
Eşti fier? Dar prin foc lepezi rugina. Dacă boleşti, fiind drept, de la
cele mari spre cele mici sporeşti. Eşti aur? Prin foc te faci mai
lămurit. S-a dat ţie îngerul satanei? Înveseleşte-te. Vezi cui te-ai
făcut asemenea. Pentru că te-ai învrednicit de darul Sfîntului Apostol
Pavel. Prin friguri te ispiteşte? Prin răceli te pedepseşte? Dar
Scriptura zice: Am trecut prin foc şi prin apă. Deci, acum repaos s-a gătit. Ai dobîndit pe cea dintîi? Aşteaptă şi pe cea de-a doua, lucrînd. Căci se zice: Scăpătat şi în durere sînt eu.
Cînd vedem înaintea ochilor pe împotrivă
luptătorul să nu ne întristăm, ci să stăm la rugăciune şi să cîntăm cu
glas. Toate acestea s-au dat nouă spre surparea poftelor. Iar postirea
şi culcarea pe jos s-au legiuit pentru a depărta dezmierdările cele de
ruşine. Deci, dacă boala le-a slăbit pe acestea, de prisos este
osteneala. Dar cea mai bună doctorie la boală este pustnicia cea mare;
apoi a suferi şi a trimite lui Dumnezeu laude de mulţumire. Ne lipsim de
ochi? Să suferim aceasta, pentru că uneltele nesaţiului le-am lepădat,
iar cu ochii cei dinăuntru privim slava Domnului. Am asurzit? Să
mulţumim, lepădînd auzul cel deşert. Pătimim de mîini? Dar pe cele
dinăuntru le avem pregătite către războiul împotriva vrăjmaşului.
Stăpîneşte boala tot trupul? Atunci sănătatea după omul cel dinăuntru
mai mult va creşte.
Dacă sîntem în viaţă de obşte să alegem
ascultarea mai vîrtos decît pustnicia. Pentru că aceasta ne învaţă
trecerea cu vederea, iar aceea făgăduieşte smerita cugetare. Dar cum vom
deosebi pustnicia cea dumnezeiască şi împărătească de cea tiranică şi
diavolească? Să ai un îndreptar de postire. Nu patru sau cinci zile să
posteşti, iar în cealaltă zi să te îndestulezi cu mulţime de bucate,
pentru că totdeauna nemăsurarea este aducătoare de stricăciune. Nu
deodată să cheltuieşti lucrurile tale, căci gol te vei afla în război şi
lesne vei fi robit. Arma noastră este trupul, iar sufletul este
ostaşul. Deci, de amîndouă îngrijeşte-te. Eşti tînără şi sănătoasă?
Posteşte, că va veni bătrîneţea plină de neputinţă.
Cît poţi învistiereşte hrană sufletească,
ca îmbolnăvindu-te, să o afli; posteşte cu socoteală şi în toate
zilele. Vezi să nu intre pe furiş vrăjmaşul sub chipul postirii tale.
Pentru aceasta Mîntuitorul a zis: Făceţi-vă iscusiţi schimbători de bani.
Adică pecetea cea împărătească s-o cunoaşteţi cu dinadinsul, pentru că
sînt şi peceţi mincinoase. Felul aurului acelaşi este, dar se deosebeşte
prin pecete. Deci, aurul este postirea, înfrînarea şi milostenia. Dar
şi urmaşii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; şi ereticii toţi
prin el se laudă.
Se cade dar a-i vedea pe aceştia şi a
fugi de dînşii, ca de nişte făcători de peceţi mincinoase. Caută ca nu
cumva, prin neiscusinţă căzînd între dînşii, să te păgubeşti. Deci,
primeşte cu întemeiere crucea Domnului, închipuită în faptele bune,
adică credinţă dreaptă, împreună cu fapte bune.
Se cade deci, a cîrmui bine sufletul; iar
fiind în viaţă de obşte, să nu căutăm ale noastre, ci maicii celei după
credinţă, adică Bisericii a ne supune. Dacă ne-am surghiunit pe noi
înşine din hotarele cele lumeşti, pe cele ce le-am lepădat, să nu le mai
căutăm. Acolo avem slavă, iar aici ocară. Acolo îndestulare de hrană,
aici chiar lipsă de pîine. În lume cei ce greşesc, chiar fără voia lor,
sînt puşi la închisoare, iar noi pentru păcatele noastre ne închidem pe
noi înşine, ca să scăpăm de munca ce va să fie. Posteşti? Să nu pui ca
pricină boala. Că şi cei ce nu postesc în aceeaşi boală au căzut. Ai
început binele? Să nu dai înapoi, căci vrăjmaşul te surpă pentru
nerăbdarea ta.
Cei ce încep a pluti, dacă au vînt bun,
întind pînzele. Însă corăbierii pregătesc corabia pentru orice fel de
vînt şi luptîndu-se cu furtuna, plutesc înainte; aşa şi noi, întîmpinînd
vînt potrivnic, vom întinde crucea în loc de pînze şi fără frică vom
săvîrşi înotarea”.
Acestea sînt învăţăturile
preaîmbunătăţitei Sinclitichia, dar mai vîrtos prin fapte decît prin
vorbe învăţa. Însă şi multe alte fapte mari s-au făcut cunoscute despre
dînsa, spre folosul celor ce o ascultau şi o vedeau; şi atîta mulţime de
bunătăţi au odrăslit într-însa, încît limba omenească nu poate a le
spune. Dar diavolul, urîtorul de bine, se topea, nesuferind atîta
îmbelşugare de bunătăţi şi întru sine plănuia cum ar putea să tulbure
răsăritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevoinţa
cea desăvîrşită pe viteaza fecioară; şi atît de mult i-a uneltit el cu
vrăjmăşia, căci boala i s-a început nu de la mădularele cele din afară,
ci atingîndu-se de plămîni, îi producea adîncă durere, încît era
nemîngîiată de ajutorul de la oameni; apoi îi aprindea boala într-atît,
încît peste puţină vreme avea să-i aducă sfîrşitul ei.
Deci, cîte puţin topindu-i plămînii,
avînd şi friguri necontenite, îi rodea trupul ca o pilă; iar fericita
era de optzeci de ani, cînd diavolul i-a trimis suferinţele lui Iov.
Pentru că, precum şi atunci la Iov, aceleaşi pătimiri le-a uneltit; însă
acum făcea mai împovărătoare usturimile; căci fericitul Iov a suferit
35 de ani, iar acum vrăjmaşul îi dădea Sinclitichiei, vreme de trei ani
şi jumătate, mai cumplite dureri.
Pe Iov l-a rănit în părţile cele din
afară, iar la aceasta de la cele dinăuntru mergea înainte cu durerile.
Căci, atingîndu-se de mădularele ei cele dinăuntru, mai mari şi mai
grele dureri îi producea. Nu tot astfel mi se pare că s-au nevoit cei
mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru că la
aceia ucigătorul se apropia la cele din afară. Chiar sabie ori foc de
le aducea, mai uşor era decît ispitirile cele de faţă; căci ca printr-un
cuptor înfocat ardeau măruntaiele ei, aprinzînd focul cîte puţin, ca o
pilă prin vreme îndelungată, precum s-a zis, îi rodea trupul. Este
adevărat că grea şi fără omenie era această durere, iar pedeapsa era
mare, ca a judecătorilor nedrepţi.
Fericita, suferind cu vitejie, nu slăbea
cu cugetul, ci se înarma tot mai mult împotriva vrăjmaşului, căci prin
bunele sale învăţături, pe cei răniţi de dînsul îi vindeca, şi ca de la
un leu le smulgea sufletele, fără răni. Apoi vindeca pe cei răniţi cu
doctoriile lui Hristos cele mîntuitoare, iar pe cei nerăniţi îi ferea;
pentru că, arătîndu-le cursele diavolului, îi izbăvea de pedeapsă. Le
spunea minunat să nu fie fără grijă de sufletele ce s-au afierosit lui
Dumnezeu, căci acestora mai ales se împotriveşte vrăjmaşul. Cînd ele se
liniştesc, el scrîşneşte cu dinţii, apoi, biruindu-se, se dezgustează;
şi ducîndu-se pe furiş, pîndeşte necontenit să vadă de vor adormi, ca
aşa să intre; iar pe cele ce nu au grijă, le împiedică de la bine.
Precum este cu neputinţă ca cel rău să nu aibă scînteie de bine, aşa
dimpotrivă cei credincioşi, care se luptă, mi se pare, că au uneori
parte în locurile cele potrivnice.
Deci, de multe ori un om pare cu totul
prea urît, dar este milostiv. Iar cei sîrguitori de multe ori au
întreagă înţelepciune, postire şi pustnicie dureroasă, dar sînt avari şi
grăitori de rău. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele
ce nu pot vătăma, pentru că picătura mică găureşte piatra. Cele mari ale
bunătăţilor vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se
par a fi mici, prin noi înşine să le alungăm. Cel ce s-a luptat pentru
cele mari, iar pe cele mici a defăimat, mult se va vătăma; căci Domnul
nostru Iisus Hristos, ca un Tată adevărat, întinde mîna copiilor Lui,
care de curînd au început a umbla, şi izbăvindu-i de orice fel de
primejdii, către cele mici ne îndeamnă a ne porni. Cel ce face pe cele
mici, este lesne pornit spre cele mari.
Deci, duşmanul binelui, iarăşi văzînd pe
Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, şi, înţelegînd că
tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit
organele glăsuitoare, ca să taie cuvîntul ei, părîndu-i-se că prin
aceasta va lăsa flămînde de dumnezeiescul cuvînt pe cele ce se apropiau
de dînsa; dar, deşi n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei
şi se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupeşti vindecă sufletele
cele rănite, văzînd răbdarea şi mărimea de suflet a fericitei.
Atunci altă ispită i-a dat vrăjmaşul: o
durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a
gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuinţă să
fie îngrijită, o mulţime de tămîie se ardea, pentru a intra la dînsa,
şi iarăşi se depărta, din pricina mirosului celui greu şi nesuferit.
Fericita vedea pe împotrivă luptătorul şi nicidecum nu cerea ajutor
omenesc, arătînd prin aceasta bărbăţia sa. Apoi, fiindcă cele adunate o
rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci
socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoinţă.
De aceea cele adunate au trimis să cheme
pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobîndească
vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: “De ce mă atrageţi pe mine de la
această luptă? De ce căutaţi cele ascunse? De ce iscodiţi ceea ce se
face, nevăzînd pe cel ce o face?” Doctorul care era de faţă, zicea către
dînsa: “Nu pentru vindecare ori mîngîiere întrebuinţăm doctoria, ci
pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice
împreună şi pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morţi,
aceasta facem şi noi, pentru că dăm aloe, smirnă şi mirsină amestecată
cu vin”.
Ea a primit sfatul, mai vîrtos fiindu-i
milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar
fi înspăimîntat văzînd nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit,
înţelegînd răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzînd căderea
vrăjmaşului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieşea izvorul cel
de mîntuire şi prea dulce al cuvintelor şi ca o fiară mîncătoare de
sînge izgonea toată sîrguinţa celor ce veneau la ea ca să audă cuvîntul.
Vrăjmaşul ca pe o femeie o defăima, căci nu ştia cugetul ei cel cu
bărbăţie. Dar ea s-a nevoit trei luni şi mai mult în acest fel şi prin
putere dumnezeiască îşi ţinea tot trupul; deci nu primea cele
folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Şi cum putea
primi hrana, avînd atîta durere în trup? Apoi se depărtase de dînsa şi
somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinţei şi
încununării ei, a văzut mulţime de îngeri, în strălucirea unei lumini
negrăite, aproape de uşile raiului.
După vederea acestora a spus celorlalte
ceea ce i se arătase, şi le sfătuia a suferi cu vitejie şi fără
împuţinare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va
despărţi de trup. Dar nu numai atît, ci şi ceasul ducerii ei le-a
arătat. Deci, sfîrşindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către
Domnul, primind răsplata nevoinţelor de la El, adică împărăţia
cerurilor, pe care facă-se a o dobîndi noi toţi, cu darul şi cu iubirea
de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi
stăpînirea în vecii vecilor. Amin.
Unii spun că Sfîntul Atanasie cel Mare,
scriitorul acestei vieţi, ar fi fost ascuns într-o groapă, lîngă această
fecioară, timp de şapte ani, cînd ereticii căutau să-l omoare.