PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII Despre slăbănogirea sufletească ... Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei, IX, 2)        Fraţi creştini,        Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om - Iisus Hristos.        Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat.        În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa."        Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.        Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti.        Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus.        Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.        Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.        În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.        El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.        Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul.        Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.        Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa.        Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.        Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.        Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.        Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece.        Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri.        Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.        Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui.        La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe."        E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum.        Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.        Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.        Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.        Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.        Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.        Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii.        Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.        În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie - căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?        Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică.        Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.        Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară:        Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.        Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.        Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului."        Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.        Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.        Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului:        - Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.        Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu.        Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui.        Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut.        Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre".     Amin.