BannerFans.com

Se afișează postările cu eticheta Sf. Evanghelie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Sf. Evanghelie. Afișați toate postările

miercuri, 7 decembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina împăratului


Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata (Luca XIV, 17)

Fraţi creştini,

Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit că un om a facut cină mare, a pregătit un ospaţ bogat şi strălucit şi a poftit lume multă ca să vină să mănînce la el. La o masă aşa bogată ar fi trebuit ca cei chemaţi să alerge într-un suflet ca să guste din bunătăţile pregătite. Dar ce vedem?
Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu."
Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
- Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
- Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
Altul zise:
- Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
- La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
- Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
- Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
- Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrţitul veacurilor.
Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipesc de toate acele daruri binecuvîntatte şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:? "Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău ? diavolul ? îi opreşte spunîndu-le: "Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!" La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: "Nu este timp!"
În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evanghelia de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin piceoarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: "Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa". În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: "Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate".
Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufleteleşi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
- Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre" nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileşte-i", adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!" Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, avâînd mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idolişi şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci.

Amin.

joi, 30 iunie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII

Luminătorul trupului

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! (Matei VI, 33)

Fraţi creştini,

Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti".
Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!"
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: Nu vă îngrijoraţi!" Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: Nu vă îngrjoraţi!" Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: aşa-mi dictează mie conştiinţa" sau aşa îmi spune mie cugetul". Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: Am vândut sânge nevinovat!" S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu".
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor" şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona".
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.

Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice.


Amin.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

PREDICA LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

PREDICA LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina imparatului



Si a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata (Luca XIV, 17)


Frati crestini,



Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit ca un om a facut cina mare, a pregatit un ospat bogat si stralucit si a poftit lume multa ca sa vina sa manince la el. La o masa asa bogata ar fi trebuit ca cei chemati sa alerge intr-un suflet ca sa guste din bunatatile pregatite. Dar ce vedem?
Cei poftiti, in loc sa se grabeasca, nici n-au vrut sa auda, caci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar altii s-au incurcat in poftele pacatelor trupesti. Aceasta cina de care vorbeste Sf. Evanghelie de astazi este masa cea bogata in hrana duhovniceasca, din Sfinta Biserica.
Omul care a facut cina este Dumnezeu-Tatal. Cina Lui inseamna Imparatia lui Dumnezeu, Biserica crestina aici pe pamint si in ceruri. Pilda aceasta s-a implinit in toate timpurile cu unii oameni, caci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, sa vina lumea sa se hraneasca din masa Lui cea bogata si bine pregatita in sfinta Lui casa, in biserica.
Dar, cei mai multi n-au vrut sa vina. Unii nerecunoscatori, razvratiti ca si iudeii, s-au dedat placerilor trupesti, s-au impietrit la inima, si-au astupat urechile, respingind chemarea, lumina si credinta ca si cei dintii chemati. I-au orbit mindria si lacomia, adica grija de bogatii si desfatarile lumesti, desfranarea. Astfel, n-au voit sa asculte glasul trimisilor Domnului, ca sa vina sa manince din ospatul mintuitor, spre folosul sufletului si al trupului .
Sa ne silim a intelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodata sa nu cautam scuze, care intotdeauna sunt neintemeiate, si sa venim la ospatul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, in Sfinta Biserica. Sa vedem acum in ce imprejurare a spus Domnul aceasta pilda.
Pe la inceputul lunii decembrie din anul al treilea al propovaduirii Sale Mintuitorul se ducea la Ierusalim pentru sarbatoarea innoirilor si, pe cale fiind, una din capeteniile fariseilor L-a invitat la masa. Mintuitorul a primit si, intrind in casa fariseului, a stat la masa. Aici, dupa obiceiul Sau, folosindu-se de acest prilej pentru a invata pe cei de la masa, El le-a vorbit de binefacerile catre cei saraci si le zise ca acei care hranesc pe cei lipsiti vor fi saturati de Dumnezeu in cer.
La aceste cuvinte unul din cei de fata a zis: ,,Fericit este cel ce va cina intru Imparatia lui Dumnezeu."
Mantuitorul, raspunzind acestuia si la toti care-L ascultau, le-a aratat prin pilda aceasta ca toti pot lua parte la aceasta cina din Imparatia cerului, dar ca cea mai mare parte a lumii nu va cina in cer, pentru ca alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecatoare, uitind de ospatul ceresc.
Toti oamenii sint chemati la cina, caci Dumnezeu vrea ca toti sa se mintuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului. Darnicia fara de margini a lui Dumnezeu este mare prin belsugul bucatelor ce se servesc aici pe pamint. Casa lui Dumnezeu este Sfinta Bisericaa; bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Impartasanie, aceasta fiind adevarata Cina de mare taina pe pamint.
Hrana si bautura de la masa Domnului mai pot fi Cuvintul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di invataturile sint o adevarata hrana duhovniceasca. Cintarile cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci si mangaietoare sunt cu adevarat o bautura racoritoare ce veseleste mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pamint, dar, in chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru ca prin aceasta capatam cele mai mari binefaceri si dobindim nenumarate foloase de la Dumnezeu, in Sfinta Biserica. Sfintii parinti ne asigura ca, atunci cind ascultam cu credinta o Sfinta Liturghie, cu frica si cu smerenie, ne aseazam la masa cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli si cu cetele ingerilor, ale apostolilor si ale sfintilor parinti.
In timpul Sf. Liturghii, Iisus moare in chip tainic, dandu-si viata pentru noi si ofera Tatalui ceresc Singele Sau pentru mintuirea noastra, a celor care ne aflam de fata si care suntem pomeniti la Sf. Proscomidie. In timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. In chip nevazut, multi crestini care-si pling pacatele, dupa spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Singele Domnului Hristos si curatite de petele pacatului. Sfintii ingeri, in chip nevazut, impart acestora daruri binefacatoare.
Cind luam parte la Sf. Liturghie, diavolul este tinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovnicesti, putand oferi si noi jertfa sfinta de lauda pentru altii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai placuta inchinaciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului si ne bucuram impreuna cu ea de darurile Fiului sau.
Luind parte la Sf. Liturghie inseamna a face cea mai mare si frumoasa fapta. Este un act de credinta suprem care ne asigura o mare rasplata. Sunt nenumarate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taina, de la masa cea bogata la care sintem invitati prin Sf. Evanghelie de astazi. Ca sa putem privi cu ochii cei duhovnicesti la marea milostivire si la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultati o istorioara, cu un frumos si adinc inteles.
Un mare imparat, pe vremuri, avea o provincie indepartata, iar oamenii din acele tinuturi au inceput sa se razvrateasca impotriva imparatului. Unii il injurau pe fata iar altii atit se inraisera incit ajunsesera sa spuna ca, daca l-ar prinde, l-ar omori. Toate hulele si necinstirile ajunsesera la urechile imparatului.
El aduna toti sfetnicii sai in divan si incepu sa se sfatuiasca cu ei, cerindu-le parerea si intrebindu-i ce sa faca ca sa linisteasca pe cei razvratiti. Mai marele ostirii ii zise:
- Da-mi oaste, imparate, si ma voi duce sa aduc pe cei razvratiti la tine ca sa-i pedepsesti aspru. Imparatul insa clatina din cap si nu aproba. Se scula atunci un altul si zise:
- Voi da o porunca aspra, ca acela care va nesocoti numele tau sa plateasca cu capul.
Altul zise:
- Aceluia care nu se supune sa i se ia averea, imparate! Imparatul clatina din nou din cap si zise:
- La ce mi-ar folosi sa am o ceata, un popor de sclavi care tremura, dar care pandeste mereu prilejul ca sa scape de mine si sa ma omoare?
Sfetnicii toti amutira. Dar iata ca unicul fecior al imparatului, printul mostenitor, se pleca inaintea tatalui sau si-i zise:
- Tata, lasa-ma pe mine sa ma duc la ei si-i voi face sa fie ascultatori, intorcindu-i la tine. Imparatul mirat il intreba:
- Si cum ai vrea tu, fiule, sa procedezi ca sa-i faci ascultatori? Printul grai:
- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila si de bunatatea ta, de toate cate le-ai dat, cate le dai si cate mai vrei sa le dai si nu voi inceta, tata, cu iubirea mea pentru ei pina cind nu-i voi scoate din ratacire, pina ce flacara dragostei nu se va aprinde din nou in sufletele lor reci.
Atunci imparatul privi cu lacrimi indelung si cu duiosie in ochii copilului, si zise:
- Da, mergi fiul meu, si poarta grija de cei cazuti caci numai dragostea ta ii va putea izbavi; numai mila si dragostea ta ii vor aduce la adevarul cunostintei. S-a dus departe fiul in tara razvratita si nu stia de odihna, ci zi si noapte cauta pe cei pierduti si rataciti ca sa-i intoarca la tatal sau.
Dar, pina la urma, pretul platit a fost foarte scump, caci a trebuit sa-si dea viata. In felul acesta insa biruinta a fost mai stralucita. Acum, ce va face Tatal acelor nelegiuiti si nerecunascatori din pricina carora a fost jerfit Fiul sau? Cu ce pedepse va trebui sa pedepseasca pe aceia pentru care si-a dat fiul, iar ei au dispretuit jerfa dragostei si l-au omorat?
Din acesta istorioara, oricine ar putea banui ca aici e vorba de Tatal ceresc, Imparatul Slavei si de Fiul Sau care a luat asupra Sa toate neputintele noasre si, plin de dragoste si mila, a venit la noi, razvratitii, inraitii si pacatosii ca sa ne aduca la Tatal. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fara margini, caci lumea razvratrita si rautacioasa L-a omorit , rastignindu-L pe Cruce. El insa nu se departeaza de noi, nu ne-a lepadat, ci arata aceeasi dragoste mereu, pina la sfirtitul veacurilor.
Ati auzit de cite daruri ne invredniceste, prin Taina Sf. Impartasanii, atunci cind El este prezent in fiecare duminica si sarbatoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserica, la Sf. Liturghie, sunt considerati nesupusi, neascultatori, dispretuitori ai Jertfei si se lipesc de toate acele daruri binecuvintatte si, astfel, viata lor este in pericol.
Trairea acestor oameni va fi numai in intuneric, in necazuri si suparari si se vor lipsi de tot binele sufletesc si trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe si rugaciuni pe care le fac, fie in biserica, fie acasa.
La inceputul crestinismului, crestini care indrazneau sa lipseasca duminica de la slujba, erau dati afara din biserica sau pusi la canon aspru, ca sa fie iarasi primiti. De la aceasta nepasare si neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici In lumea aceasta.
Iata de ce multora nu le merge bine, n-au spor in casa, n-au casatorie fericita, iar altii chiar nu ajung la la casatorie si astfel ruineaza familia, iar ei se distrug sufleteste si trupeste vazind cu ochii. Bolile incoltesc, caci Dumnezeu se departeaza de ei. Prin urmare, trebuie sa ne infricosam si mai mult si sa intelegem ca astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserica, atunci cand vor trece in viata cea de dincolo, cu siguranta nu vor gusta din fericirea vesnica, din frumusetea Domnului si din toate bunatatile cele ceresti.
Ati auzit pe stapanul acelei, case care a facut cina, cum a zis:’ "Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neimpartasiti si nu-si asigura mintuirea, fiindca acestia pleaca fara merinde in vesnicie. Cei care nu respecta ziua Domnului si nu vin la biserica dau dovada ca sunt niste razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Acestia vor avea parte de mari pedepse, si in lumea aceasta, dar mai ales in cea viitoare.
Trebuie sa tinem seama ca, asa cum reiese din Sf. Evanghelie de astazi, venirea la cina Domnului este obligatorie, caci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, ca nu vor gusta din cina cea cereasca. Iata de ce diavolul se lupta pe toate caile posibile ca sa-l impiedice pe om sa nu mai ajunga la cina Domnului, asa cum de altfel vedem si in minunata pilda din Evanghelia de asazi.
De ce, oare, credeti ca s-a miniat stapinul pe cei poftiti? Oare, pentru ca s-au dus sa-si vanda ogorul sau sa-si incerce boii, ori pentru ca s-au insurat? Nu pentru aceasta s-a miniat stapanul, ci pentru faptul ca s-au dus tocmai in ziua cand trebuia sa vina la cina. Atunci s-au gasit sa-si faca treburile pamintesti, tocmai cand trebuia sa se ingrijeasca de cele ceresti si sufletesti.
Tot asa, vrednici de osandit sunt acei crestini care, din pricina grijilor pentru hrana si imbracaminte, nu au niciodata timp pentru suflet. Din constatarile noastre, ca parinti ai bisericii, observam ca multi crestini nu se spovedesc si nu se impartasesc cate 4-5 ani la rind. Intrebati fiind, acestia raspund ca n-au avut timp .
Acesti crestini nu spun ca n-au avut credinta sau ca s-au indoit de foloasele si puterea Sf.Taine, ori ca au uitat pe Dumnezeu si au lasat sufletul in parasire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt ca n-au avut timp. Si intr-adevar, s-au facut robii trupului, hamalii indeletnicirilor pamintesti. Seara si dimineata, cind e timpul sa faca putina rugaciune, duhul cel rau – diavolul – ii opreste spunindu-le: "Nu e timp, grabiti-va si mergeti la ale voastre!" La masa nu se roaga, nu-I multumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindca duhul necurat le sopteste mereu: "Nu este timp!"
In schimb, cit de obositi sunt si oricate treburi ar avea, isi fac timp pentru a citi reviste, ziare si a sta ore intregi la palavrageala si cate alte preocupari nefolositoare, fara sa mai amintim de televizor, unde se iroseste mult timp. Cand vine ziua duminicii si clopotele ii cheama la inchinare, ei amana, zicand ca vor merge alta data.
Celor care sint hotarati totusi sa vina la biserica, nu se poate sa nu le iasa diavolul inainte cu o ispita, ca sa-i impiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca sa-i retina de a merge la biserica. Cei casatoriti se scuza, ca si omul din Evanghelia de astazi, care spunea, dupa cum am vazut, ca s-a insurat si de aceea nu poate veni.
Cei mai multi, tocmai in ziua chemarii la cina se gasesc sa-si faca poftele, impiedicindu-se unul pe altul ca sa nu ajunga la biserica. Altii vin de departe pe la oras, cu gindul sa ia parte la slujba, dar diavolul le iese inainte si le aduce aminte ca au de cumparat cite ceva si astfel alearga ei din magazin in magazin, pana obosesc de nu-i mai tin picioarele. Ajung franti de oboseala la Sf. Biserica si nu mai sunt in stare sa se roage sau sa asculte cu atentie sfintele invataturi. Mai mult pe chiar, pe unii atat i-a alergat necuratul si i-a tot dus, incit au scapat si sfanta slujba si ajung, la sfirsit, dupa ce cina s-a mincat, ospatul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzind prilejul de mintuire.
Asa, o mare parte din oameni alearga ca niste hamali ai vietii acesteia trupesti, in goana nebuna dupa placeri, ca sa dobindeasca fericirea veacului acestuia trecator. Asa se trezesc multi pe patul mortii, inselati de demonii iadului, care le apar in clipa sfarsitului si le spun: "Ai nostri sunteti, caci noua ne-ati slujit toata viata". In zadar mai cheama atunci preotul, cand nu mai pot vorbi si nu mai au nici timp sa faca pocainta pentru pacatele savarsite.
Daca s-ar putea sa intrebam pe toti nenorocitii ce se chinuiesc acum in focul iadului despre cauza osandirii, oare, ne-ar mai putea spune ei ca n-au avut timp sa vina la biserica si sa se pregateasca? Nu cred ca ar putea sa ne spuna asa, ci cei mai multi ne-ar raspunde: "Am ajuns aici fiindca am pretuit mai mult decat sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile si petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut sa facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a departat de Dumnezeu si ne-a facut sa ne scufundam in pacate".
Scufundarea in pacate este cel mai mare izvor al necredintei. Oare, de ce se impotrivesc oamenii si nu vor sa guste din binefacerile mintuirii? Ce-i opreste sa se apropie de Dumnezeu, sa vina la casa Lui, la masa Lui duhovniceasca? Iata ce: obisnuinta rea in viata paminteasca prin care si-au stricat inimile cu totul si traiesc in intuneric.
Religia noastra crestineasca nu-i o religie care sa se invoiasca cu slabiciunile omenesti si cu pacatele. E aspra si neinduplecata. La pagini nu era asa. La grecii vechi, orice pacat se putea savarsi fara teama, fiindca orice patima omeneasca isi avea un reprezentant in cerul zeilor. Desfraul avea zeul lui, betia avea zeul ei, talharii isi aveau patronii lor si asa mai departe.
La noi este cu totul altfel, caci Hristos Dumnezeul nostru nu doreste intelegere si pace cu slabiciunile si patimile noastre, pe care le condamna. Invatatura lui Hristos osandeste mandria, zgarcenia, lacomia, desfranarea, pizma, mania si toate pacatele, pentru ca toate acestea spurca sufletul si trupul. De aceea, Domnul vrea sa ne curatim si sa nu le mai practicam niciodata, devenind astfel curati sufleteste si trupeste.
Noi suntem permanent in lupta cu pacatul si nu-l putem birui fara Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogata a lui Dumnezeu, din Sf. Taine si din toate sfinteniile din biserica. Zgircitii care se inchina la avere, femeile care-si inseala barbatii, tinerii care se tavalesc in noroiul desfranarilor niciodata nu vor asculta glasul Evangheliei care ii indeamna la lupta impotriva patimilor. Cei mai multi ar vrea sa fie si cu Dumnezeu, dar si cu pacatele.
Cate persoane nu vin la biserica, dar cand aud ca e vorba sa se lepede de unele pacate, renunta, fiindca sunt asa de legate de patimi, ca li se pare ceva imposibil ca sa se desparta. Spre exemplu, o tanara femeie nu poate sa se desparta de un prieten cu care traieste de multa vreme, facandu-si din el un zeu, un idol. Nu se pot lasa unii de bautura si tutun, de ghicit si de multe rele care au prins radacini adinci in sufletelesi trupurile lor. Ei nu inteleg ca locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat si sfant si, de aceea, numai cei curati pot ajunge acolo.
Iata de ce ne cheama Dumnezeu la masa lui bogata, la cina, ca sa ne curatim si sa ne sfintim de aici de pe pamint pentru fericirea raiului de sus. O mare parte insa dintre crestini inteleg sa traiasca la un loc cu toate pacatele si nadajduiesc ca, la sfirsit, sa gaseasca si ei un loc intr-un coltulet din gradina raiului.
Sa nu ne inselam, ca nimic spurcat si ruginit nu va intra in Imparatia cerului, asa cum spune Sfinta Carte. In raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeasi sfintenie, aceeasi curatenie si lumina. Acesti oameni aduc prin aceste pareri gresite o insulta lui Dumnezeu.
Asa a patit odata un misionar crestin care cauta sa converteasca pe un indian si sa-l aduca la religia noastra crestina. Dar, intr-o zi, indianul zise misionarului:
- Dumneata imi vorbesti de un Dumnezeu care vede si stie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care sa cunoasca si sa stie tot ce fac eu. Mai lasa-ma in pace cu Dumnezeul dumitale, ca mie imi place viata aceasta, asa cum este ea.
Cam asa este si lumea crestina de astazi. Asa au ajuns multi sa spuna, dar sa stiti ca nu a fost asa. Acum lumea este ratacita, inraita si pierduta, dar adevaratele oi ale casei lui Israel n-au fost asa. Lumea crestina de astazi este scufundata in patimi si pacate si multora nu le mai convine religia aceasta, care mustra pacatul si lupta impotriva placerilor.
Crestinilor nostri ortodocsi le convine mai mult sa stea in carciuma si in fum de tigara, decit in biserica si in mirosul de tamiie. De aceea, multi ar dori ca nici sa nu existe Dumnezeu, care sa-i traga odata la raspundere si sa-i pedepseasca pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta ca nu exista Dumnezeu este scornita de cei mai nelegiuti si pacatosi oameni: de criminali, hoti si desfrinati, de betivi si mincinosi. Fara indoiala, ca in inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu exista si nu locuieste, pentru ca acolo a pus stapinire duhul cel rau. Cei care au voit sa-L cunoasca pe Dumnezeu au putut sa-L simta si sa-L slaveasca prin credinta.
Dar, unde L-au simtit crestinii pe Dumnezeu? In desfasurarea vietii pamintesti, in multumirea constiintei lor, in trairea fericita a pazirii poruncilor, in mijlocul naturii stralucitoare, in lumina soarelui si in cintecul pasarilor, in murmurul izvoarelor si in culorile florilor, in dulceata fructelor si in tot in ce a creat Milostivul si Bunul Dumnezeu.
Cei necredinciosi fac parte din tabara celor natangi, care n-au voie sa vina la cina Domnului. Acestia sint vrednici de plans si de dispretuit. Sint niste bieti nenorociti, rataciti printr-o trista pustietate, niste flori rupte de furtuna de pe ramura vie a Bisericii si cazuti din dreapta credinta in prapastia deznadajduirii si a pieirii sufletesti. Asa sunt toti sectantii.
Toti cei care nu vor sa inteleaga chemarea de la Cina Domnului din Sfanta Biserica se lipsesc de cina cea cereasca si nu se vor mintui. Pot ei sa faca toate faptele bune, pot sa nu zica vorbe rele, tot la iad se duc, fiindca au dispretuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemati mai intai de pe pamint, de Dumnezeu, sunt preotii si carturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemarii Domnului si nu au vrut sa vina la masa mintuirii ceresti, pe care atat de bogat o pregatise Dumnezeu la inceput prin sfintii prooroci.
Ceilalti care au fost chemati de pe strazi si din uliti: saracii, betegii si ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hranit Dumnezeu in pustie si l-a tamaduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de fatarnicia fariseilor si carturarilor care-l oprea sa mearga dupa El. Poporul acesta era ologit trupeste si sufleteste.
Totusi au venit si din sanul acestui popor au sezut la masa si sunt mintuiti acum, fiind in ceruri cu Domnul, caci poporul cel de jos a cunoscut ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si L-a marturisit inaintea imparatilor pagani si multi au murit martiri pentru credinta si dragostea lor. A mai trimis apoi stapinul, inca o data, pe robul sau, spunindu-i sa iasa la drum si sa sileasca pe toti sa intre, asa incat casa sa fie plina.
Aceasta porunca dumnezeiasca este indreptata catre celelalte popoare pagane care se inchinau la idoli si erau impresurate de pacate. Expresia ,,sa-i sileasca sa intre" nu inseamna ca sa-i forteze cu sabia, asa cum au facut turcii omorand mii de oameni si distrugindu-i in multe chipuri, ca sa treaca la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi sa venim din dragoste la El, sa venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileste-i", adica convinge-i, arata-le pentru ce-i chemi si cat de bine ii asteapta la masa Mea in Imparatia Mea.
Domnul Hristos nu obliga pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie!" Crestinul adevarat trebuie sa inteleaga ca Dumnezeu zice sa ne lepadam de toate patimile si pacatele, pentru ca acestea sunt piedicile care ne opresc sa ajungem la masa sfinteniei, aici pe pamint, si la cina cea cereasca, in raiul desfatarii. Trebuie sa ne lepadam de toti idolii moderni ai veacului de pe urma. Sa nu ne robeasca nimic si sa nu ne mai inchinam timpul si viata nici unui idol. Nimic sa nu ne stapineasca si sa fim gata in orice vreme de a ne lepada de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sange crestinesc s-a varsat pentru starpirea idolatriei. Astazi insa demonii au devenit mai diplomati in lupta lor, caci au nascocit alt fel de idoli, asa incat omul crestin, de multe ori, nici nu banuieste cand isi inchina viata unui idol modern. Pe masura ce veti cunoaste credinta, veti cunoaste si astfel de idoli periculosi, iar unii poate i-ati si cunoscut.
Imi amintesc de o veche istorioara, cum, un misionar crestin adusese la credinta pe un pagin, care se inchina la idoli. Acesta nu vrea, insa cu nici un chip, sa sparga un idol la care se inchinase toata viata si la care tinea in mod deosebit. Bietul crestin misionar il sfatuia sa sparga idolul si ii zicea:
- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos si sa nu-ti para rau, ca Dumnezeu iti va da o mare bucurie, si ai sa fii fericit atat in lumea aceasta cat si in cealalta.
Intr-o zi paginul s-a hotarit sa sparga idolul. A luat toporul si l-a lovit cu putere, dar, ce sa-i vada ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Stramosii lui ascunsesera, pe timpuri, in el o comoara si, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului pagin, care era sarac. S-a intarit si mai mult in credinta, s-a botezat si a inceput sa faca fapte bune, devenind un bun crestin, avaind multumire sufleteasca si castigand imparatia cerului.
Iata, frate crestine, ia aminte, poate si tu ai un idol la care tii mult si te inchini lui de multa vreme; un idol de placeri, de patimi rele si iti inchipui ca nu poti trai fara acest idol la care te-ai inchinat o viata intreaga. Poate iubesti patima betiei, de unde pleaca toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, ca vei gasi Imparatia lui Dumnezeu.
Poate te stapineste patima desfranarii, si ai o prietena de care nu te desparti si nici nu te cununi cu ea. Sparge legatura dintre idolul acesta si tine, frate crestine, pina nu e prea tirziu. Poate te inseala patima luxului, a fumatului, a jocului de carti si hulelor. Sparge acesti idolisi si asculta chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Sai si hotaraste-te a veni la masa lui Dumnezeu, caci inca te mai cheama.
Roaga pe Dumnezeu sa iti dea putere ca sa invingi pacatul care iti stapaneste sufletul si trupul. Atunci ai sa gasesti, frate crestine, o comoara de bucurii, chiar si in lumea aceasta vremelnica si vei plinge de bucurie pentru ca ai gasit Imparatia cerului.Vei fi un ales si un placut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospatul cel minunat, in Imparatia Lui cea cereasca. Acolo este tinta noastra a crestinilor si acolo trebuie sa mearga sufletele noastre.


Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvintul lui Dumnezeu Celui viu! Lumineaza Tu mintea noastra, ca sa intelegem ca numai Tu esti Cel ce ai pregatit atatea bunatati pentru sufletele si trupurile noastre. Fa-ne sa fim gata oricand a asculta chemarile Tale si sa venim cu dragoste la Cina Ta cea bogata ca sa fim si noi printre alesii Tai si sa cinam cu Tine in Imparatia cereasca in veci.



Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...