O FEMEIE FRUMOASĂ CA O FLOARE DE NUFĂR, SAMARINEANCA ...

Samarineancă. Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o cârpă lepădată. Îşi ducea viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii, iată că tocmai asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de nuntă…

De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.

Încă de când am descoperit-o uimit în extraordinara relatare a Sfântului Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la suflarea Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care el a trăit.

Omul era Femeia Samarineancă.

Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.

Samarineanca era o femeie frumoasă.

Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan Teologul, ci unul moral.

Fără a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o personalitate puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale.

Sfântul Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se descopere. Şi ea ne surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în sufletul unei femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la atâta dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.

Dar „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28, 29).

Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!

La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.

În contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai lăsase Iudeea şi Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă în ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.

Ea n-a ascuns Străinului, Care îi ceruse să bea, faptul că este samarineancă, ştiind că “Iudeii nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9) şi exprimându-şi deschis mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (In. 1; 9).

Dar ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi Mesia şi, socotindu-L a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe faţă, ştiind că risca să fie dispreţuită.

Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.

Şi Adevărul a iubit-o pe ea.

Fiindcă ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi era deschisă unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de orice fel de răutate.

Era sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă bărbatul, ea mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu era al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se revoltă, ci constată abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19), descoperindu-şi nu doar sinceritatea, ci şi darul credinţei care sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în faţă adevăratele ei probleme, care erau majore, esenţiale, existenţiale. Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu chiar acolo, pe fundul mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui murdărie, lucid, realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a se înfăţişa Creatorului  său în toată goliciunea sa.

Femeia aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase de la Adam după căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.

Adam a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui Dumnezeu, fiindcă era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la El până atunci.

Femeia samarineancă nu fuge.

Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.

Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp, îşi afirmă cu tărie credinţa: Da, Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit, dar… văd că Tu eşti prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te întreb despre cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai răspunsul, oricât aş fi căzut eu de jos.

Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?

Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.

Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.

Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu Dumnezeu.

Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.

Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.

El cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare, venind la fântâna lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură merge în dorul ei de Dumnezeu.

Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice: “Dă-mi să beau!…

El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le ţine şi le hrăneşte, şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o femeie păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.

Episodul acesta este extraordinar.

Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere setea.

Şi, deşi Iisus călătorise ca  Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci şi de însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui după inima făgăduită să-I fie Lui mireasă.

Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală în căutarea oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în aşteptarea clipei când ea avea să-L recunoască: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc”…

Nu atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat în păcatele lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia vrăjmaşului.

Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei cu Dumnezeu.

Dar El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci tocmai pentru că şi ea înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la fântâna lui Iacov.

De nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar însetase şi iar venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea din om. Şi n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu pe cele lumeşti le râvneşte inima lui.

Dar omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi caută să se adape din ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă, un doctorat. Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi viaţa lui este o căutare febrilă, continuă, o alergare fără odihnă, o însetare neostoită, fiindcă îl arde o nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi orice ar obţine el în lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui. Fiindcă se plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai mari sau mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său. Căci inima lui e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe care-L caută omul în lume fără să ştie ce vrea. Noul Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că înaintarea în comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru om din aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai intimă cu El.

Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât se tânguie trupul învârtoşat.

Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.

Clipa după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi în care El îi iese omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică: “dă-Mi inima ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa cea vie.

De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.

Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi cere să bea.

Femeia primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se făţărniceşte înaintea lui Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă vina asupra celuilalt.

Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.

N-o mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii acesteia, ci legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul, prin propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.

Ca o floare de nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de întinăciunea noroiului, îşi poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina nunţii dăruită de Mirele inimii ei.

În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă în El. Iar un lucru ca acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima ta – nu se poate tăcea. Ci te duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti tuturor pe Hristosul din inima ta.

***

Venit-a Domnul în Sihar

Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,

Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia

Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,

Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.

***

Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,

Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;

Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,

De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.

 ***

Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu

Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu

Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat

Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.

***

Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…

Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim

Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat

Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat

 

 Preluat din :
https://dianoraioana.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-…/
https://sinaxa.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-o-floa…/

Noul mucenic-ostaş Evghenie Rodionov

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale. La 23 mai 1996, Sfantul Mucenic Evghenie a fost Evghenie Rodionovexecutat prin taierea capului de rebelii ceceni, pentru ca a refuzat sa se lepede de Hristos si sa-si scoata de la gat cruciulita pe care o purta din copilarie. Mama lui Evghenii a primit si filmarea video a executiei (inclusa in filmuldocumentar – min. 5), din care fiecare poate vedea pe viu cum se moare pentru Hristos. Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc multe minuni.

DIN ICOANA NOULUI MUCENIC, EVGHENII, UCIS PENTRU CA A MARTURISIT SFANTA CRUCE, A IZVORAT MIR

Povestirea cutremurătoare a mamei lui Evghenii (Liubovi Vasilievna Rodionova)

Mucenicul Evghenie Ostasul s-a nascut la ora 0:30, in noaptea de 23 mai 1977. Nasterea nu a fost prea grea. Jenia era un copil voinic, sanatos, lung de 52 cm si greu de 3,9 kg. Atunci cand i-am auzit primul strigat, care voia sa spuna “am venit pe lume, primiti-ma si iubiti-ma”, am rasuflat usurata si privirea, ca din intamplare, mi s-a indreptat spre fereastra. Era o noapte adanca. Cerul era intunecat, plin de stele mari, luminoase. Si in acea clipa, din cer au inceput deodata sa cada stele. M-am albit la fata, inima mi s-a strans si mi-a inghetat, prinsa ca intr-un cleste. Doctorii si asistentele au inceput sa ma linisteasca, spunand ca acesta este un semn bun, si ca prevesteste o soarta buna micutului, ba chiar si mie. Dar presimtirea pericolului, teama, asteptarea incordata a unei primejdii necunoscute, nu m-au parasit multa vreme. Apoi parca am uitat de toate, pentru ca sa mi le amintesc dupa 19 ani. Jenia a crescut puternic, era un copil foarte linistit. Lucrul care il caracteriza de la cea mai frageda varsta era spiritul sau de observatie. Intotdeauna atentia ii era atrasa de lucruri carora altii nu le acordau nicio importanta. Avea mai bine de un an si inca nu mergea, iar noi, oarecum ingrijorati, am hotarat sa-l botezam. Dupa o luna, Jenia a inceput sa mearga pasind hotarat, sigur, fara sa se grabeasca. Tin minte ca imediat dupa aceasta l-am luat cu mine la padure; era o vara placuta, calda. Padurea era aproape de casa noastra. El statea pe carare, langa o tufa inalta de feriga. Eu m-am ascuns, gandind ca o sa inceapa sa ma caute, ca va fi ingrijorat. Liniste. Apoi m-am uitat si am constatat cu uimire ca baietelul meu uitase ca mama este cu el si privea cu multa atentie feriga pe care urcau diferite gaze. Si le privea pe toate cu atata incantare! De altfel toata viata sa a fost cu luare aminte la fiecare fir de iarba. Eu nu am avut darul acesta. Eu pot merge pe carare si sa rup totodata fara sa vreau crengi, frunze, plante care cresc pe margine, fara ca macar sa-mi dau seama de acest lucru. El niciodata nu facea asa ceva, ba chiar imi zicea mereu “mama, ar trebui sa-ti leg mainile”. Pe la patru ani si jumatate, ori pe la cinci ani am constatat ca,in ciuda firii sale linistite si retrase, el are un caracter foarte ferm. (…) deja se vedea ca baiatul creste cu un caracter darz, barbatesc. Imi amintesc bine ziua de 1 septembrie, cand a mers la scoala, aici la Kurilovo. Abia ne mutasem din alta regiune, trecusera trei luni si nu aveam aici pe nimeni, nici rude, nici cunostinte, iar el nu-si facuse inca prieteni. Se facuse careul. Jenia era imbracat frumos, cu buchetul de flori, era putin nedumerit. Dar cum i-au mai stralucit ochii de bucurie, cand m-a descoperit in multimea de parinti. Vedeti, incetase deja sa se mai simta strain si singur. A fost un elev bun. Prima sa invatatoare, Nadejda Ivanovna, era o femeie minunata, cum putine mai sunt acum in scoli, mai ales astazi. Ii era drag, dar si el avea un simtamant deosebit pentru ea. Chiar prin clasa a VIII-a sau a IX-a, cand incepea scoala, pe 1 septembrie, fiind deja baiat mare, lua cu el o floare pe care i-o daruia ei, ceea ce le facea oarecum geloase pe celelalte profesoare. Pe la 11-12 ani, s-a intors din vacanta cu o cruciulita la gat. Am observat acest lucru si l-am intrebat: “Jenia, ce inseamna asta?” El mi-a raspuns: “Este o cruciulita. Am fost cu bunica la biserica inainte de a incepe scoala si acolo m-am spovedit, m-am impartasit si am primit aceasta cruciulita”. “Jenia, da-o jos ,ca vor rade colegii de tine!” El a tacut, nu a zis nimic, dar nu si-a scos crucea de la gat.Apoi, dupa un timp, am observat ca a inlocuit lantisorul cu o sforicica. Din nou am inceput sa-l iau la rost, de data asta cu asprime. “Tu pe ce lume traiesti? Ai mai vazut asa ceva la vreunul din colegii tai? Si, daca chiar vrei sa porti aceasta cruciulita, daca chiar trebuie, de ce nu o tii pe lantisor si ai pus-o pe sfoara asta grosolana?”. El mi-a raspuns simplu, calm si destul de hotarat: “Asa ma simt eu bine si asa o voi purta”. Locuiam doar eu cu el, ne obisnuiseram sa ne respectam hotararile unul altuia, dar de cateva ori tot m-am mai legat de aceasta sfoara. Mi se parea ca tot rad prietenii, ca rad toti de el, fiindca nu-si scotea crucea niciodata, nici la inot, nici la rau, nici la baie, nici la antrenamente, oriunde ar fi mers, fie la cercul sportiv ori acasa. In toate fotografiile, in mijlocul multimii de prieteni, peste tot doar el este cu o cruciulita si inca agatata de o sfoara groasa.Nu stiu daca baietii glumeau pe seama lui ori nu, acum nu mai am cum sa aflu. Oricum el nu si-a scos niciodata cruciulita de la gat. Jenia invata usor, prindea cu usurinta toate materiile. Invata cu placere, dar a terminat numai noua clase. Mi-a spus ca inca nu s-a hotarat ce va face in viata. In general, avea o atractie spre bucatarie, ii placea sa gateasca, iar prima lui alegere a fost sa se faca bucatar. Nu stiu daca aceasta fusese o hotarare ferma ori nu, dar mi-a zis: “Dupa ce vin din armata o sa ma hotarasc si atunci o sa-mi continui studiile”. Dar dupa ce a terminat cele noua clase, s-a angajat imediat la fabrica de mobila, iar munca de acolo ii placea. Eu nu m-am opus, pentru ca si eu eram in domeniu. Si Sasa, tatal lui, fusese lucrator in lemn, dulgher, tamplar, tot in industria mobilei. Bunicul meu a fost dulgher, la fel si tata – deci era ca o traditie de familie. Iar munca asta chiar ii placea. Pe langa toate celelalte, imi amintesc ca primea destul de multi bani. Eu, cu trei servicii, nu primeam atata. Am inceput sa o ducem bine. In anul 1994, am primit un apartament cu doua camere si credeam ca, de acum, traiul ne va fi mereu la fel. Inainte de armata, Jenia avea doua meserii – aceea de tamplar (stia sa asambleze mobila, sa o coiasca si sa o tapiteze), iar cu trei luni inainte de armata a terminat si scoala de soferi. A obtinut permisul de conducere pentru doua categorii. Eu nu l-am ajutat in niciun fel. Singur si-a dat examenele, singur s-a descurcat. Si poate ca de aici a avut mai multe satisfactii, pentru ca in principiu a fost intotdeauna independent. De la sapte ani se trezea singur dimineata, se spala, se imbraca, manca, pleca la scoala. Eu de la sase dimineata eram la serviciu, asa incat baiatul a crescut independent, cu simtul raspunderii. Intotdeauna am avut impresia ca am in casa, daca nu un barbat, in orice caz nu un copil, ci un om matur. Si iata ca acum, chiar amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune ca a fost un copil neobisnuit, ca s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalti baieti de varsta lui. (…) Nu era un copil prea deschis. Avea in el ceva, ce nu am inteles niciodata. Lui Jenia ii placeau versurile si chiar de cand era mic imi mai scria cate o poezie de ziua mea. Versurile erau puerile, nu indeajuns de mestesugite, dar intotdeauna pline de gingasie si dragoste. Pe 25 iunie 1995, Jenia a iesit pentru ultima data din casa, din sat – a fost luat in armata. Nu prea voia sa plece militar, dar datoria este datorie. Si el, si baietii din anturajul lui, intelegeau perfect ca exista lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie sa le faci. Nu s-a pus niciodata problema sa se sustraga de la efectuarea stagiului militar. In armata, a fost repartizat la trupele de graniceri, lucru de care era foarte mandru. In fiecare scrisoare, in fiecare convorbire telefonica, tinea sa sublinieze ca el este granicer. Pe 10 iulie s-a depus juramantul. Patru baieti din satul nostru au plecat in aceeasi zi in armata si tot impreuna au facut trei luni instructie la Ozersk, regiunea Kaliningrad. Din pacate, eu nu am putut sa merg la juramant, dar una dintre mame a ajuns. Si cand s-a inapoiat, mi-a spus: “Liuba, primul pe care l-am intalnit la poarta cazarmii unitatii militare a fost Jenia. Asa de mult ar fi vrut sa vii”. Si acum imi pare rau ca atunci nu am putut merge: nu am putut sa-l vad pe fiul meu in uniforma de parada, rostind pentru intaia data juramantul de credinta fata de Patrie, de credinta fata de datoria sa ostaseasca. In septembrie, mi-am luat concediu si am plecat la el. La acel moment, fusese deja transferat la Lesnoe, unde facea pregatire speciala. Trei luni de instructie, apoi trei luni de pregatire speciala, dupa care toti din acea unitate au fost trimisi la punctele fierbinti din Tadjikistan, Daghestan, Ingusetia. Se parea ca nimeni nu va fi trimis in Cecenia, deci nici Jenia al meu, dar in toate punctele acelea era razboi. Cand am ajuns la unitate, comandantul m-a intampinat morocanos: “A mai venit inca o mamica cu rugamintea ca fiul ei sa nu fie trimis intr-un punct fierbinte”. Eu l-am intrerupt imediat si i-am spus ca deocamdata nu am vorbit cu fiul meu, dar ca va fi asa cum va hotari el, pentru ca, de cand era mic, a fost singurul barbat in casa si, daca el va lua o asemenea hotarare, eu o voi respecta, indiferent care ar fi aceasta.Comandantul si-a schimbat atitudinea, chiar m-a ajutat sa ajung la poligonul de instructive, unde se afla Jenia. Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar in fiecare zi trebuia sa ne prezentam la unitate. Totusi, comandantul se temea intrucatva ca s-ar putea sa-l iau cu mine acasa. Am discutat cu Jenia. El mi-a spus: „Da mama, pe toti din unitatea mea i-au trimis in puncte fierbinti, iar eu am scris deja raportul, la fel ca ceilalti”. In unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care trei sute au scris in raport ca sunt de acord sa plece in puncte fierbinti. Printre acesti trei sute a fost si fiul meu. Atunci i-am spus: „Jenia, acolo este razboi, tu nici nu-ti dai seama ce lucru grav este acesta. Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar daca se va intampla ceva cu tine, stii ca nu o sa supravietuiesc.” El mi-a raspuns: „Mama, de soarta inca nimeni nu a scapat vreodata. Eu pot sa ies pe drum si sa ma calce o masina. Atunci ti-ar fi mai usor? Iar prizonieratul…prizonieratul, cum mi-a fi scris”. Asa mi-a spus. Noi paream ca anticipasem acest lucru, ca si cum vorbele noastre ar fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus. Pe 13 ianuarie 1996, Jenia a plecat in misiune sub comanda detasamentului de graniceri de la Nazransk, unitatea militara 2038. Misiunea urma sa dureze sase luni, desi toti baietii au ramas acolo aproape noua. Am primit o singura scrisoare, si aceea nu din locul unde fusesera trimisi baietii, ci din Redant, de la detasamentul de graniceri unde ajunsesera pentru a fi repartizati. El facea parte din detasamentul special de graniceri 479, grupa 3 motorizata, specialitatea aruncator de grenade. Superiorii erau absolut multumiti de el. Indeplinea toate ordinele cu constiinciozitate, cu devotament. A reusit sa ajunga un soldat bun, serios. Exact dupa o luna de serviciu militar la un pichet de control, pe 13 februarie 1996, Jenia a cazut prizonier. Nu a fost singurul, au fost capturati impreuna patru baieti: Sasa Jeleznov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Jenia. Ei au ajuns in mainile inamicilor din cauza neglijentei ofiterilor. A acelor ofiteri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au crezut ca se afla in concediu: din cauza celor care inainte de a asigura securitatea soldatilor, au avut grija ca mai intai sa-si construiasca o baie. Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor principala era de a asigura in primul rand securitatea soldatilor. Din pacate, n-au facut nimic in acest sens, iar dupa aceea, nu se stie pentru ce au mai fost si decorati. Pichetul se afla pe unicul „drum al vietii” din munti, care le permitea rebelilor sa transporte pe acolo arme, munitii, prizonieri, adica era un sector de foarte mare raspundere. Punctul de control si inregistrare, adica exact locul unde a cazut Jenia prizonier, se afla la doua sute de metri de pichet. Chiar in drum se afla o ghereta fara lumina, fara mijloace de comunicatii, fara nici un fel de grup de sprijin. Dupa ce Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat. Ghereta a fost mutata ceva mai departe de drum, in jurul ei a fost sapat un mic transeu, deasupra s-a instalat o mitraliera, iar alaturi, un transportor blindat care sa furnizeze foc de sprijin. De ce a trebuit sa fie sacrificati patru soldati, pentru a se proceda asa cum ar fi trebuit sa se faca de fapt din prima zi? Daca comandantii nu au avut nici minte, nici inima şi nici un fel de raspundere, de ce nu s-au uitat macar sa vada cum sunt intarite alte pichete. Eu am trecut pe la toate pichetele – acolo erau zone bine fortificate, erau blindaje, barne, saci cu nisip.Toti au inteles ca aceea era o zona de mare raspundere, in afara, din pacate, de grupul de la Kalinigrad. A fost ingrozitor si faptul ca, pentru a se spala pe maini de raspunderea pentru soarta soldatilor, mi-au trimis acasa o telegrama prin care ma informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi dezertat si ca ma roaga sa iau masuri pentru a-l convinge sa se intoarca la unitate. Am primi aceasta telegrama pe 16 februarie 1996. Ca o linie neagra, aceasta telegrama m-a despartit pentru toata viata de traiul luminos – normal, chiar daca nu usor – pe care l-am trait alaturi de fiul meu. In plus, stiam ca Jenia nu ar face niciodata asa ceva. A fost cumplit ca au putut gandi astfel despre el.Toti il stiau pe Jenia ca pe un om corect, devotat. Si dintr-o data sa primesc o asa telegrama! Am plecat imediat intr-acolo, iar acasa au inceput perchezitia in subsoluri, chiar si la casa de vacanta au venit militienii sa-l caute pe dezertor. Cand am ajuns la unitate, si-au cerut scuze si mi-au zis ca in invalmaseala de atunci nu mai stiau ce fac, ca nu intelesesera imediat cum stateau lucrurile.De fapt, totul fusese acolo atat de evident, incat chiar si la doua saptamani dupa cele intamplate, zapada nu acoperise cu totul pata de sange de pe drum. Se vedeau clar urmele de lupta, se vedea ca nu i-au bagat in masina ca pe niste pui de gaina. Dupa cum mi-a povestit un martor ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanta si chiar s-a auzit un strigat de ajutor. Dupa aceea a fost liniste totala. Nimeni nu a fost alertat, detasamentul nu a intrat in stare de alarma. Pe la patru dimineata au plecat sa-i schimbe pe baieti, dar cand au ajuns la ghereta acestia nu mai erau. Baiatul meu a fost prizonier timp de trei luni si jumatate. Stiu ca el astepta, ca nu va fi parasit, ca va fi eliberat si ca totul va lua sfarsit, dar s-a dovedit ca nimeni nu mai avea nevoie de el. Si, din pacate, nu a fost singurul. Din cele mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind lucrul cel mai groaznic care se poate intampla cuiva. Prizonieratul este neputinta, este batjocura.Viata a demonstrat ca prizonieratul cecen este unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice din cate pot exista pe lume. Sa dea Domnul ca toate mamele sa aiba aceleasi relatii cu fiii lor, cum au fost cele dintre mine si fiul meu. Cu toate acestea, eu tot nu mi-am cunoscut fiul pana la sfarsit.Ce este de fapt armata? Este atunci cand omul pleaca din casa intr-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici rude, nici apropiati, nici prieteni. In schimb, acolo este o incordare vesnica: trebuie sa te imbraci in doua secunde, sa alergi intr-un anumit timp, sa mananci tot asa, intr-un timp record, adica totul se petrece intr-un ritm innebunitor, in care este greu sa te incadrezi dupa viata civila. Si in toata aceasta nebunie, in toata aceasta incordare, Jenia a reusit totusi, ca de ziua mea, sa-mi scrie cateva versuri delicate, care m-au miscat.

La multi ani, maicuta mea iubita,

Azi e ziua ta, dar din pacate,

Nu te pot imbratisa, caci iata,

Soarta m-a purtat asa departe.

Iti urez ani multi si sanatate,

Sa ramai tot tanara, frumoasa,

Unde-as fi, nimic nu ne desparte

In curand voi reveni acasa.

Din adancul inimii as vrea

Tot ce-i mai de pret, tot ce-ti doresti

Chiar si o suta de ani de-ai avea

Pentru mine nu imbatranesti

Cele rele sa mi te ocoleasca,

Sanatoasa, tanara mereu,

Mama mea sa nu imbatraneasca,

Langa ea mereu voi si eu.

Cata profunzime, cata caldura, delicatete, dor de casa se regasesc in aceste versuri din armata, care arata ca el avea un suflet foarte sensibil, pe care nu si-l dezvaluia, pe care il ascundea. Si in acest rastimp, de trei luni si jumatate cat a fost prizonier, era umilit si batjocorit, batut, iar de toate acestea ar fi putut scapa oricand. In fiecare zi i se spunea: „Poti sa ramai in viata. Pentru aceasta trebuie doar sa-ti scoti crucea de la gat, sa treci la credinta noastra, sa ne devii frate si gata. Si tot acest cosmar se va termina”. La nici nouasprezece ani, cand nu ii avea alaturi nici pe mama sa, nici ofiteri si nici indrumatori, baiatul a facut alegerea. El intelegea perfect ce inseamna sa devina „fratele” unui rebel cecen.Insemna sa puna mana pe arma si sa traga impotriva alor sai, impotriva unor baietandri ca si el. Eu nu stiu daca as fi avut atat curaj, atata tarie, incat sa fiu in stare sa fac o asemenea alegere. Stiu ce este razboiul, pentru ca timp de zece luni am trait chinul razboiului, si mai stiu si ce inseamna sa fii prizonier, chiar daca am stat in captivitate numai trei zile. Nu sunt sigura ca as fi rezistat. Mi-am gasit fiul cu mare greutate, abia dupa zece luni. A trebuit sa trec prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe pamant, la care abia daca poate cineva sa se gandeasca. Se pare ca Dumnezeu mi-a calauzit drumul, caci am mers printre mine care nu au explodat, desi erau mai dese decat pietrele.Se vede ca El m-a aparat de bombe si nu m-a lasat sa mor, a considerat ca datoria mea de mama este sa-mi gasesc fiul, sa-l inmormantez in pamantul natal; sa-l ingrop asa cum au fost ingropati mosii si stramosii nostri, dupa datina crestina, prohodit si intors in pamantul din care a fost luat. Acest lucru l-am inteles abia acum, dar atunci cand mergeam pe drumurile ostasesti ale razboiului numai in tacere il chemam pe Domnul. Si nu ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute pe mine, ci ma rugam Lui sa-l ajute pe el: „Doamne, oriunde ar fi, ajuta-l, nu-l lasa, este doar un copil. Vezi Doamne ca statul l-a tradat. L-au tradat toti, numeni nu mai are nevoie de el, in afara de mine, mama lui si de Tine, Facatorul si Mantuitorul. Ajuta-l Doamne, nu-l lasa”. Timp de doi ani dupa moartea lui Jenia, toti din jur ziceau ca a murit din cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva. Cand auzi asa ceva iti poti pierde mintile, cum sa accepti ca fiul tau a murit pentru banii cuiva? Pur si simplu mintea mea nu putea sa conceapa una ca asta…. Mergeam la biserica, umblam dintr-o biserica in alta, dar nu gaseam nicicum ceea ce cauta sufletul meu. Poate ca Domnul mi-a dat acesti doi ani numai pentru a simti cat mai adanc toate acestea. Probabil ca El m-a mai supus unei cumplite incercari, pe care de asemenea trebuia sa o trec, pentru ca, dupa aceea, oricat ar parea de ciudat, totul a inceput sa se schimbe. Dupa doi ani, in biserica noastra din Kurilovo, care incepuse sa fie refacuta, atunci cand pe cupola a fost inaltata crucea, au venit ziaristii de la “Russkii Dom”. A fost pusa crucea, apoi s-a pus masa, si la masa locuitorii le-au spus: “De-ati sti ce baiat avem noi. Acum, noi toti ii ocaram pe tineri, dar iata ca sunt si unii pe care nu ca ii invidiezi, ci, pur si simplu merita toata stima”. Ziaristii s-au interesat, ne-am intalnit, am vorbit. Erau oameni profund credinciosi, iar intalnirea cu ei m-a zguduit. Nu pot spune acum ca mi-am uitat fiul sau ca m-am impacat cu ideea pierderii lui – nu, bineinteles ca nu, si nu il voi uita pe Jenia pana in ultima clipa a vietii mele. Dar nu mai simt acea disperare, nu mai am acea senzatie ca nu mai vreau sa traiesc, ca ma simt ca o fiara inchisa in cusca, ca sunt parasit din toate partile. Ca preumblarea prin toate acele birouri ma transforma intr-un nimic – nu pur si simplu in praf si pulbere, ci in nimic. Aproape ca iti piere sufletul cand cineva nu numai ca nu te vrea, sau nu poate sa te inteleaga, dar nici macar nu te priveste ca pe un om. Nici durerea, nici suferinta ta nu ii impresioneaza. Te gandesti: “Doamne, unde traiesc, in ce tara, printre ce fel de oameni traiesc si cum de nu am intalnit in acesti doi ani niciun om de treaba?” De altfel, nici nu prea aveam unde sa-l intalnesc – nu ieseam deloc din casa. Doar pana la cimitir si atat. Poate asta sa fi fost cauza. Iar in birourile functionarilor, din pacate si inainte erau putini oameni adevarati, dar acum nu mai sunt deloc. Iar cand au venit acesti tineri, cand am inceput sa discutam, ne-am intalnit o data, de doua ori, de trei ori, iar ei au inceput sa-mi povesteasca atatea lucruri, pe care chiar daca citesti multe carti, nu le poti intelege pe data, dar spuse de ei prin viu grai totul parea atat de simplu, atat de clar. Atunci in mintea mea a inceput sa se schimbe cate ceva: nu ca mi-ar fi trecut supararea, dar pur si simplu am inceput sa inteleg altfel lucrurile. Apoi au inceput oamenii sa-mi dea telefoane. Au inceput sa se rezolve unele probleme, pe care nici nu m-am straduit sa le rezolv, pentru ca mi se pareau de netrecut. Totul a inceput sa se schimbe. Dar ce este mai important, este faptul ca am inceput sa inteleg lucrurile altfel. Abia acum inteleg cu adevarat ca exista oameni si oameni.Primii sunt cei care traiesc in alte tari, sunt bogati, sau poate nu foarte bogati, dar satui, indiferenti, linistiti, pe care nu-i intereseaza decat propria persoana, ceea ce le apartine, sau ce este legat de viata lor. Dar sunt si altfel de oameni. Sunt cei din biserici. Sunt multi preoti care au vrut sa ma asculte, sa ma inteleaga. Dar ce este cel mai important este faptul ca se roaga pentru fiul meu. Nu exista o rasplata mai mare ca aceasta pentru o mama. Statul i-a dat lui Jenia “Ordinul Barbatiei”, apreciindu-i exemplul sau de eroism, dupa care l-a uitat imediat, la fel cum a uitat si de mine. Dar iata ca niste oameni simpli, crestini ortodocsi, considera ca este de datoria lor sa vina de la Moscova, de la Riazan, numai pentru a se ruga si a-l pomeni pe Jenia. Este o femeie, Vera Vladimirovna, de pe langa Riazan, care lucreaza la o manastire. Ea mi-a zis: “De ce te chinui atata? Statul ti-a tradat baiatul. Dar Domnul niciodata nu-si tradeaza fiii, tine minte asta. Oricati ani ar trece, El oricum ii stie pe toti ai sai”. La mormantul lui Jenia este o cruce mare, inalta de doi metri, unde arde o candela. Crucea a fost ridicata prin mila oamenilor: oamenii au strans bani, au pus crucea si candela. Cand au ridicat crucea, au venit preoti si enoriasi, ziaristi, scriitori, oameni de afaceri. Erau oameni cu stare, nu dintre cei sarmani. Pe mine m-a mirat lucrul acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit?! Veneau la mormantul unui tanar necunoscut, care nu a salvat pe nimeni, nu a capturat nici tancuri, nici avioane. Asa cum intelegeam noi aceasta notiune, el nu era un erou, fusese numai ucis. El si-a ales de bunavoie moartea. Si iata ca, dintr-o data, acesti oameni au venit la mormant, s-au inchinat la crucea sa si spuneau ca nu el, Jenia, are nevoie de aceasta, ci ei; ca aceasta are pentru ei o adanca insemnatate sufleteasca. Pur si simplu eram uluita, ca acesti oameni importanti vin dintr-o data la mormantul fiului meu cel linistit si necunoscut de nimeni. A venit o femeie de la Cerepovet, a venit de la asa o mare departare, ca sa i se inchine lui Jenia, desi insusi fiul sau fusese ucis tot in Cecenia, in anul 1995. A mai venit un barbat absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de asemenea m-a rugat sa-l conduc la mormantul fiului meu. Pe 23 mai, cand i-am facut pomenirea, erau multi preoti la mormantul fiului meu. Nu ma asteptam la asa ceva. Venise sa se inchine la mormantul lui Jenia un veteran al Marelui Razboi de Aparare a Patriei. El si-a scos decoratia de pe front – medalia “Pentru vitejie” si a pus-o pe piatra de mormant… Toate acestea mi-au rasturnat intreaga intelegere despre viata. Dupa toate acestea am capatat o noua stare. Si ma gandeam: “Doamne, de ce am crezut ca in lumea asta nu mai sunt oameni normali?”. Exista oameni, iata-i ca imi sunt alaturi. Sunt straini, necunoscuti, nici macar nu stiu cum ii cheama, si nici ei nu ma cunosc pe mine, dar, cu toate acestea, au raspuns la strigatul meu de durere. Si-au lasat la o parte toate treburile si au venit la mormantul fiului meu, cu toate ca fiecare are o familie, ca are propriile sale probleme. Iata ca ei au apreciat altfel fapta lui Jenia, au simtit-o cu sufletul, nu dandu-i pur si simplu o tinichea. Acest lucru ma impresioneaza.

Din: “Noul Mucenic intru Hristos, Evghenie Ostasul”

La 23 mai 1996, Sfantul Mucenic Evghenie a fost Evghenie Rodionovexecutat prin taierea capului de rebelii ceceni, pentru ca a refuzat sa se lepede de Hristos si sa-si scoata de la gat cruciulita pe care o purta din copilarie. Mama lui Evghenii a primit si filmarea video a executiei (inclusa in filmuldocumentar – min. 5), din care fiecare poate vedea pe viu cum se moare pentru Hristos.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Hotul de vieti

- Scoală-te, Iuliu, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinţii.
- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.
- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.
- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.
- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să staţi atâta la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…
Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare să aştepte liftul, coborî scările în fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar, şcoala nu mai era… În locul ei era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.
Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ?
Nu primi nici un răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iuliu. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.
- Ştiţi cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu şcoala? Săptămâna trecută era aici…
Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.
- Hei, ce e cu voi, aţi asurzit? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.
În câteva secunde însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din faţa bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul şi urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi fraţi gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în uşă, dar degeaba. Bătu şi mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească uşa cu picioarele, aşteptând ca măcar vreun vecin să deschidă uşa şi să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deşi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în uşă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.
Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriţi de curând.
- Staţi o clipă, vă rog, strigă Iulian.
Dar ei intrară în lift şi liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care de obicei vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol, şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.
- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.
Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Copilul se puse în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:
- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…
Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.
Dimineaţa nu mai vroia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi, şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.
- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.
- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.
Iulian era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala, şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…
- Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama, cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, şi ţie, şi lui… De asta ai şi avut notele astea slabe în ultima vreme…
- Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.
- Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să staţi toţi acasă şi biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.
- Dar, o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.
- Să te cred? – întrebă mama.
- Să mă crezi. Nu vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul…