PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

Iubirea vrăjmaşilor

şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)

Fraţi creştini,


Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor.Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului.Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai.De aceea zice: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!
Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul,dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul,sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: "Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face!Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci,de a face în întreaga noastră viaţă,tot binele pentru semenii noştri.
Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă.Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită,trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru.Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme,atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.
Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit,trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui.Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele,grădinile,vitele,hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.
Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu.Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină.Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti,ci este o seamă de legi şi virtuţi,de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate.Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.Ea e morala credinţei în Dumnezeu,morala legilor Dumnezeieşti,a sfinţeniei,a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.
Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni,dintre părinţi şi copii.Este morala frăţiei şi a iubirii,a desăvârşirii,a mântuirii şi a nemuririi.Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor.Prin viaţa şi Evanghelia Sa,Mântuitorul ne învaţă iubirea,iertarea, simplitatea,milostenia,blândeţea,pacea sfinţenia şi desăvârşirea.De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc.Iertaţi şi vi se va ierta,faceţi bine şi daţi împrumut,nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt;căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos:"Fericiţi cei blânzi,că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată,că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace,că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.
Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe.Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ.Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ.În schimb,imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată,cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false,mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.
Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni,în temniţe şi în morminte.Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului,a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.
Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături.Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală.Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor,ba fac şi mai rău ca ei.
Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate,ca fiul cel vinovat,şi să iubim bunătatea,mila,dragostea,sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi,căci astfel nu vom regreta niciodată,nici chiar în viaţa aceasta.
Fericirea cea adevărată este cea sufletească,lăuntrică.Oamenii caută o fericire pământească,ce pleacă din afară.Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii,să se umple de bani,de plăceri şi de mărire lumească.Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi,belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor,dar nu valorează nimic,n-au nici un preţ,dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească,care n-are nimic cu mântuirea sufletului,ci dimpotrivă,e foarte primejdioasă.Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet!Când umblau cu pantalonii cârpiţi,cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie,mergeau la biserică şi se rugau;erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu.Aşa îşi creşteau şi copiii,dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri,împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare.Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică.Îmi aduc aminte de una,care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare,după ce bătrâna a murit.Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu,a aruncat cărţile de rugăciune,a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate,făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii,beţivii şi tutunarii.
Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei.Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept,ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare,se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu.Iată ce ticălos este omul;atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate,în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.
Vedeţi ce bună este suferinţa.De aceea creştinii primari,când vedeau că trupul,lumea şi diavolul îi duc la păcate,cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui.Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave,dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început,cu rugăciuni,în simplitate,curăţenie,credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa.Iată că lumea nu ne poate face fericiţi.Averile,banii,chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.
Sufletul îşi are nevoile sale;el doreşte şi însetează de Dumnezeu.El nu se satură cu lucruri pământeşti,căci nu este pământesc.El este veşnic,nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu.Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: "Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre,a adus în lume fericirea cea adevărată.Psalmistul David zicea: "Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele! (Psalmul 31).De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor.
Nu cei săraci sunt nefericiţi,nici cei bolnavi,batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi,ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd,au urechi şi nu aud,căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc.Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa.În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!
Aşa era o profesoară tânără,renumită,care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului,a credinţei în Dumnezeu,şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu,insultând maiestatea dumnezeiască.După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită,s-a culcat fără nici o grijă,iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului,iar gura a rămas mută pentru totdeauna.
În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.
Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ,se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns,în ghearele necuratului şi se pierde pe veci.Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască.O,ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul,celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui!Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: "Vai de voi,farisei şi cărturari făţarnici,vai de voi bogaţilor,pentru că v-aţi primit aici mângâierea!
Ală treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi,este iubirea vrăjmaşilor."Iubiţi pe vrăjmaşii voştri zice El binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,faceţi bine celor ce vă urăsc,rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate,pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc.Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi,ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine,ce dar este vouă,căci şi păgânii tot astfel fac!Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua,ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel!Fiţi milostivi,fiţi buni,fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi;şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!
Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl,iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului,iubirea celui necunoscut,a celui bun şi a celui rău,a celui drept şi a celui greşit.
Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină.Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit.Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti,dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră.Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului,care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat.Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!
E greu de aceea să poată înţelege cineva,să iubească pe acela care-i face rău,pe cel ce te duşmăneşte,te pârăşte,te insultă,te fură,te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa.Greu lucru să-l iubeşti!Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră,ca să avem ce ierta.Dacă nu ni s-a făcut rău,nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult;nu numai să-i iertăm,ci chiar să-i iubim.Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc,căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc,primim noi răsplată de la Dumnezeu.Astfel,pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!
De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău,noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima,căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc.Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit,ocărât şi batjocorit,dar El s-a rugat zicând:"Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii.Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci,prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el,nu se iubeşte decât pe sine.
Încet,încet,abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta,copiii şi prietenii de plăceri lumeşti.Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii,nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc,nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate.De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie,pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine,pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele.Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine,iubirea vrăjmaşilor,porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta,dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.
Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi,precum şi Tatăl nostru este milostiv.În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni,mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu:Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi!Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată.Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării,îndelung răbdător, bun şi adevărat,Dumnezeu a toată mângâierea,care miluieşte pe toţi.
În marea Sa milostivire,Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte.Ajută săracii,ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii.Aşa trebuie să fim şi noi,fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii,chiar şi către vrăjmaşii noştri,dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.
Mila aceasta dumnezeiască,sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat,una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii.Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul,pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite.Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti;faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul;ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu.Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii,ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.
În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei.Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând,a adăpa pe cel însetat,a îmbrăca pe cel gol,a primi în casă pe cel străin,a căuta pe cel bolnav,a cerceta pe cei din temniţă,a îngropa pe cei morţi.
Faptele milosteniei sufleteşti sunt:a îndrepta pe cel ce greşeşte,a învăţa pe cel neştiutor,a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi),a mângâia pe cel întristat,a răbda asupririle,a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele.După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti,faţă de cele trupeşti,sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.
Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii,ca să poată fi găsit bun şi de jertfă.Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite.Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci,Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie.Pentru cel ce nu face milă,judecata va fi fără milă.Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta,spune Domnul Hristos.
Când vorbim de fapta milosteniei,să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun,ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari.Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.
Vorbind astăzi despre milostenie,se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească,dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească.Fiind aşa de mare fapta milosteniei,diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum:sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri,iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus dobânda.Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.
Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva.Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri.Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului.Păcatul acesta al luării de dobândă,sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici?Vede cineva vreo milă în această faptă?
În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi;păcate îngrămădite,strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare:"Ce voi fi făcut eu Doamne,ce voi fi greşit?
Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini,cununând şi botezând,dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte.De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini,bătăi,judecăţi,se blesteamă unii pe alţii,îşi blesteamă cununiile,lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.
Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi,desigur tot cu scopul de-a avea profituri.Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte,fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti.După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi,plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor.Dar ce auzim noi astăzi?Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu,nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi,râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii.Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare,neştiind că nu foloseşte nimănui nimic,căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.
Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi,că aceia se numesc desfrânaţi.
Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.
O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă.Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră.Acolo lângă coşciug,lângă groapă,vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu,căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute,care vin la înmormântarea celui credincios.Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.
Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească.Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora.Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului.Să fim atenţi,că multe sunt pe care trebuie să le ştim!
Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie.Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei.Arunci la repezeală doi,trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.
Caută văduva care nu are pensie,care trăieşte în sărăcie;caută casa unde sunt bolnavi;vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău,căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate,ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul,iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta,creştine,să nu te lauzi,să taci şi să nu ştie nimeni,să nu ştie stânga ce a făcut dreapta,cum a zis Domnul Hristos.
Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic,iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul.Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas,iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău.Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile!Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.
Pe aceştia,dacă ar fi cu putinţă,aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă:"Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc,ia spuneţi,dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre,ce aţi face voi în acel ceas?Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci,lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.
Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad.De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum?E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă,nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte.Deci,împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini!Să trăim o viaţă de sfinţenie,ca să împlinim voia lui Dumnezeu,aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.


Rugăciune
Dumnezeule cel milostiv,Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi,căci n-am făcut voia Ta.Faptele noastre sunt rele;noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri,noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.
Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală,plină de sfinţenie,prin care să ajungem la Tine,să Te slăvim acolo în vecii vecilor.

Amin.

PREDICA SAPTAMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Robul nemilostiv


...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,


O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.
Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.
Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.
Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.
Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.
În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.
Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:
1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.
2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.
3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.
Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.
Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.
Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.
Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.
Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.
Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.
Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.
Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.
Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.
Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".
Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.
Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.
Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"
Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.
Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"
Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.
Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.
Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.
Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"
După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.
Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.
Am făcut, părinte i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.
Şi ce ţi-au răspuns morţii? mai întrebă pustnicul.
Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! răspunse creştinul.
Acum du-te din nou la cimitir îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.
S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"
După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.
Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?
Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.
Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.
Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească Tatăl nostru Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.
Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.
Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.
Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.
Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".
Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.
Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?
Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.
Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.
Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.
Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.
Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.
O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:
Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!
Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.
Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii diavolii fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.
Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.
Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".
Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:
Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".
Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.
Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.
Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.
Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"
Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.
Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.
Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.
Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.
Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:
Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.
A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.
A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.
Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:
Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:
Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?
Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:
Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.
Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.
Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.
Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"
Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!
Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.


Rugăciune
O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.
Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.
Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.
Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci. Amin.