POVESTIRI PENTRU COPII

Povestea soricelului. ..


UN BUN MOMENT PENTRU A MULTUMI CELOR CARE ÎMI SUNT APROAPE !!!


Un soricel privi din crapatura sa din perete si îi vazu pe taran si pe nevasta acestuia deschizând un pachet....
-Ce mâncare sa fi adus oare? -se întreba soricelul... Cu groaza îsi dadu seama ca era o capcana...
Soricelul se strecura cu mare grija în curtea animalelor si dadu alarma:
-E o capcana în casa, e o capcana în casa!
Gaina cotcodaci si se înfoie, ridica apoi capul si îi spuse:
-Domnule Soarece, vad bine ca acest lucru te afecteaza, dar pentru mine el nu are nici o relevanta.
-Nu pot permite ca acest lucru sa ma afecteze.
Soricelul se întoarse atunci înspre porc si îi spuse:
-E o capcana în casa, e o capcana în casa!
Porcului îi fu mila de el, dar raspunse:
-Îmi pare foarte, foarte rau, Domnule Soarece, dar tot ce pot sa fac este sa ma rog. Te asigur ca te vei gasi în rugaciunile mele.
Soricelul merse atunci la vaca si îi spuse:
-E o capcana în casa, e o capcana în casa!
Vaca îi spuse:
-Vai! Domnule Soarece, îmi pare foarte rau pentru tine, dar chiar nu este o urgenta pentru mine.
Si asa se întoarse soricelul în casa, cu capul plecat si cât se poate de amarât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusa de taran.În chiar noaptea aceea în casa se auzi un zgomot... Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un soricel.Nevasta taranului se repezi sa vada ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îsi dadu seama ca în capcana îsi prinsese coada un sarpe veninos.Sarpele o musca pe nevasta taranului. Taranul o duse cât putu de repede la spital,si când o aduse acasa, ea mai avea înca febra.Oricine stie ca cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspata de pui, asa ca taranul lua un cutit si se duse în curtea pasarilor, ca sa faca rost de principalul ingredient pentru supa. Dar nevasta lui nu se însanatosi, asa ca prietenele si vecinele ei venira sa o îngrijeasca si stateau cu ea mai toata ziua. Pentru a le da de mâncare, taranul fu nevoit sa taie porcul.Nevasta taranului nu se mai însanatosi, si muri la scurt timp.La înmormântare veni multa lume, iar taranul trebui sa taie si vaca pentru a-i hrani pe toti.Soricelul se uita din crapatura lui din perete, cuprins de tristete.Asa ca data viitoare când auzi ca cineva se confrunta cu o problema si tu ai impresia ca acest lucru nu te priveste, adu-ti aminte: Când unul dintre noi este amenintat, cu totii suntem expusi unui risc.Suntem cu totii implicati în aceasta calatorie numita viata. Trebuie sa avem grija unii de altii si sa facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe altii.


ADU-TI AMINTE...


Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poti tine strâns este un prieten.



Să nu judecăm după cele din afară

În ziua aceea când va judeca Dumnezeu oamenii,nu va căuta nici la coroane împărăteşti,nici la dregătorii înalte.Va căuta la inimile noastre.Cel mai umil ţăran,cel mai necăjit om,cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu,sau este la închisoare şi se roagă,sau este undeva străin,sau bolnav în pat,suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu,sau o văduvă necăjită căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi in lipsuri,dar se roagă lui Dumnezeu,toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăraţii lumii de ieri,de astazi sau de mâine.
Era un împărat mare şi slăvit foarte,care odată a plecat la drum într-o trăsură aurită,având împrejurul lui pe toţii boierii săi,cum se cuvine unui împărat.
Deci mergând ei aşa,au întâlnit doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine rupte şi murdare şi cu feţele veştejite şi galbene.Iar acel împărat îi ştia că sunt nişte oameni sfinţi ai lui Dumnezeu,cărora li se topiseră trupurile şi se veştejiseră de post,de osteneală şi de neodihnă.Şi cum îi văzu împăratul acela,îndată a sărit din trăsură şi a mers de a căzut jos la pământ şi s-a închinat înaintea lor.Apoi s-a sculat şi i-a luat în braţe şi cu dragoste i-a sărutat.Iar prietenilor şi boierilor lui nu le-a fost pe plac aceasta,căci ziceau ei:
-Nu se cuvine ca împăratul,care are atâta cinste,să facă aceasta.
Dar n-au îndrăsnit să-i zică împăratului în faţă cele ce gândeau.Însă acel împărat avea un frate şi boierii i-au zis lui:
-Aşa te rugăm să-i zici împăratului:altădată să nu mai faci atâta batjocură cinstei şi coroanei împărateşti.
Deci el a zis împăratului,dar împăratul l-a mustrat pentru nechibzuinţa şi nepriceperea lui şi l-a alungat de la faţa sa.Şi acel împărat avea obiceiul ca atunci când osândea pe cineva la moarte să trimită la poarta aceluia pe un vestitor care-i suna din trâmbiţă.Iar acela care auzea glasul trâmbiţei la poarta sa ştia că a doua zi trebuia să moară.
Iar dacă s-a înserat,a trimis împăratul pe vestitor cu trâmbiţa cea de moarte,de a trâmbiţat înaintea porţii fratelui său.Iar acela,dacă a auzit trâmbiţa cea de moarte sunând la poarta sa,a pierdut orice nădejde de viaţă şi toată noaptea a fost în grijă şi în gânduri de deznădejde.
Deci şi-a aranjat casa şi a pregătit toate pe rând,ca cel ce ştia că avea să moară.Iar dimineaţa, dacă s-a făcut ziuă,s-a îmbrăcat în haine negre şi de jale.Tot aşa s-a îmbrăcat şi soţia lui şi toţi copiii săi.Şi a mers el la divanul împăratului plângând şi tânguindu-se cu amar.
Iar împăratul,dacă l-a văzut că plânge aşa cu amar,l-a chemat la sine într-o odaie înăuntru şi i-a zis:
-O,omule neînţelegător şi fără chibzuială!Dacă tu te temi aşa numai de o trâmbiţa a morţii şi de un frate al tău,care este om ca şi tine,căruia nu i-ai greşit cu nimic,nici nu eşti vinovat de ceva, atunci mă mustri pe mine c-am sărutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu,care mi-au adus aminte de moarte mai mult decât trâmbiţa,vestindu-mi judecata cea infricoşată a Stăpânului meu Dumnezeu,faţă de Care am greşit mult şi am făcut mari păcate înaintea Lui?Iată,acum am vădit şi am arătat nebunia ta şi te-am înspăimântat in acest fel.
Şi a zis fratele împăratului:
-Iartă-mă că am fost fără de minte şi te-am judecat cu nechibzuinţă.
-Încă puţin,a zis împăratul,şi voi arăta şi nebunia celor ce te-au îndemnat să-mi grăieşti aşa.
Şi dacă l-a mângâiat pe fratele său şi l-a înţelepţit cu nişte cuvinte ca acestea,l-a lăsat să meargă acasă şi a poruncit de s-au făcut patru lăzi de lemn.Iar doua le-a ferecat peste tot cu aur şi a băgat într-însele oase greu mirositoare şi putrede,şi capacele de deasupra le-a bătut şi le-a ţintuit tot cu cuie de aur,iar celelalte două le-a uns cu smoală pe dinafară şi le-a umplut cu pietre scumpe şi mărgăritare şi cu alte lucruri minunate şi miruri cu bun miros,şi le-a înfăşurat cu câte o împletitura de păr de capră.
Apoi a chemat împăratul pe boierii si pe prietenii aceia care îl certaseră şi a pus înaintea lor acele lăzi,toate patru şi le-a zis să preţuiască cu cât vor plăti cere ferecate cu aur şi cu cat vor plăti cele unse cu smoală.Iar ei au pus pret mare pe cele ferecate cu aur,crezânt că într-acelea sunt comorii şi lucruri scumpe şi haine împărăteşti,iar celor date cu smoală ei le-au pus preţ mic.Atunci a zis împăratul către dânşii:
-Bine ştiam că veţi zice voi aşa!Dar nu se cuvine aşa şi nu trebuie să judecaţi după cele din afară,ci să vedeţi lucrurile care sunt într-însele,dacă vor fi de cinste sau de necinste.
Şi a zis împăratul să fie deschise lăzile cele ferecate cu aur.Şi dacă le-au deschis,dintr-însele a ieşit o putoare grozavă şi au văzut inăuntrul lor lucrurile acelea înspăimântătoare.
Deci a zis împăratul:
-Aşa sunt cei îmbrăcaţi în haine scumpe şi frumoase,mândrindu-se cu multă avere şi slavă,iar înăuntrul lor sunt plini de lucruri rele,morţi şi putrezi.
Apoi zise împăratul să fie deschise şi lăzile cele unse cu zmoală.Şi îndată cum le-au deschis a ieşit dintr-însele miros frumos şi au văzut lucrurile cele minunate şi scumpe şi frumoase.Deci zise împăratul către dânşii:
-Aceste lăzi ştiţi cui se aseamănă?Se aseamănă celor doi smeriţi,care erau îmbrăcaţi în haine rupte şi uscaţi la obraz şi galbeni şi năduşiţi şi osteniţi,la care voi v-aţi uitat numai la chipul lor din afară şi ma-ţi certat,că m-am închinat eu lor până la pământ.Iar eu,pricepând şi cunoscândcu ochii cei dinăuntru ai înţelegerii mele curăţia sufletelor lor şi strălucirea lor,care era mai minunată şi mai frumoasă decât coroana şi decât toată cinstea împărăţiei mele,iată acestea toate,încă şi hainele cele împărăteşti pentru marirea acelora nimic nu le-am mai băgat in seamă,ci m-am aşternut cu toate pe pământ jos,înaintea lor.
Aşa i-a învăţat împăratul cel înţelept să nu caute,nici să i-a aminte către cele din afară.Asemenea să facem şi noi cum a făcut acel împărat bun şi credincios,şi să cinstim pe cei ce sunt robi ai lui Dumnezeu că aceea sunt şi fraţii Lui.Căci Dumnezeu la judecată nu va căuta la faţă,după cum i-a spus proorocului Samuil,când l-a ales pe David.
Dumnezeu caută şi acum la inima omului,dar cu atât mai mult atunci,în ziua judecăţii.Se vor slăvii atunci cei smeriţi cei nebăgaţi în seamă,cei ocărâţi,cei prigoniţi pentru dreptate,cei săraci cu duhul,care se socotesc pururea săraci de fapta bună,cei ce flămânzesc pentru dreptate adică cei ce doresc să se facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.Se vor ferici atunci cei nebăghaţi în seamă,cei ce au fost ca gunoiul pamântului.
Cele proaste şi nebăgate în seamă  ale lumii vor ruşina pe cele inţelepte.Cele slabe vor ruşina pe cele tari.De aceea zice mântuitorul că cele de pe urmă vor fi cele dintâi.Cei pe care nu-i băgăm noi in seamă acum,dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima,vor straluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului,iar împăraţii lumii şi toţi puternici pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu,dacă nu vor fi crezut în El.Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne in veacul veacului.



Bogaţii au sărăcit

Voi auziţi că la fiecare priveghere se cânta cu mare glas în biserica din psalmii lui David:,,Bogaţii au sărăcit şi au flamanzit,iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele’’.Ştiţi voi de ce se cântă aşa?Nu ştiţi.Hai să vă spun.
A fost un împărat mai demult care s-a dus să-si viziteze împărăţia.Şi mergând el aşa,a ajuns la o mânăstire şi a intrat în biserică.Şi erau acolo câţiva călugări care citeau la strană,
cum sunt slujbele şi la noi.Şi citind ei aşa,au ajuns şi la psalmul 33,la versetul 10,unde zice:
,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit,iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.Si i-a plăcut împăratului mânăstirea,i-a plăcut rânduiala din biserică,i-au plăcut slujbele,dar cuvintele acestea din Psaltire nu i-au plăcut.Că el era împărat peste atâtea bogătii şi slugi şi case şi animale şi moşii,şi toţi se temeau de el şi îl aveau ca stăpân.Poporul îl lăuda că era cineva, muzicile îi cântau,miniştrii i se plecau până la pământ,generalii îl slăveau, armata îi da onorul,la masă avea de toate,mâncaruri şi băuturi scumpe,apoi palate cu multe odăi,haine împodobite,trăsuri strălucite cu mulţi cai cum nu mai avea nimeni,porfiră împărătească şi multă libertate ca un împărat.
Iar ca să sărăcească şi să flămânzească el,la asta nu se gândea şi nici nu voia să primească aceasta în mintea lui.Şi a zis el către cei care îl însoţeau,căci era obişnuit să poruncească şi toti să îl asculte:
-Să se oprească citirea aceasta.De ce se citeşte în biserică aşa?De acum poruncesc să nu se mai citească niciunde în biserici aceste cuvinte,iar cine nu va asculta de porunca aceasta a mea,să fie pedepsit îndată ca un potrivnic al împărăţiei mele.
Si îndata au oprit citirea şi au trimis soli cu armată să vestească această poruncă în toate părţile împărăţiei.Dar să vedeţi cum a rânduit Dumnezeu ca acest împărat să se înţelepţească.Nu mult după ce au poruncit el acestea,s-a dus la iaz ca să se scalde,că era vară şi aşa se ducea el să se răcorească.Şi a plecat acolo ca de obicei,cu suita lui,cu muzică,cu fanfară, cu lume,cu flori,cu defilare,ca un mare împărat ce era.Şi a ajuns acolo la iaz şi s-a dezbrăcat de hainele lui cele scumpe şi de coroană şi a intrat în apă să se scalde.
Dar i-a venit în gând să se depărteze de mal mai mult,pe o insuliţa care era acolo,unde a mai rămas la soare.Şi ce s-a întamplat?În vreme ce el zăbovea acolo şi suita îl aştepta pe mal, în locul lui a ieşit îngerul Domnului,luând chipul său şi arătându-se ca împăratul.Şi l-au îmbrăcat pe înger cu hainele împăratului şi au plecat la palat cu toţii,îngerul în chip de împărat împreună cu suita,cu muzica,cu fanfara şi cu toţi sfetnicii,iar împăratul cel adevărat a rămas în iaz.
Şi când a venit seara şi s-a săturat împăratul de scăldat,a venit şi el la mal,unde ştia că-l aşteaptă suita,dar acolo nu mai era nimeni.Şi era acum împăratul în hainele de scăldat care erau ude,iar afară se lăsase seara şi îi era frig,ba încă îl mai razbise şi foamea.Şi a trimis Dumnezeu asupra lui şi nişte ţânţari mari ca să-l necajească.
Şi stătea pe mal şi nu ştia ce să facă mai întâi:să se mânie că a fost lăsat singur,să se apere de ţânţari,să se ducă să caute ceva de mâncare sau ceva cu care să se acopere de frig.Însă îi era ruşine să se ducă aşa dezbrăcat.
Şi chinuindu-se el aşa,a trecut un om bătrân pe acolo,pe cărare,şi el a ieşit în faţa lui. Dar acela,văzându-l,a dat să fugă,că i se părea că este o nălucă ieşită din iaz.Şi a strigat împăratul:
-Stai,nu fugi,că nu sunt om rău.Nu te teme de mine.Au trecut nişte hoţi pe aici care  mi-au luat hainele şi de aceea sunt aşa.Dă-mi,rogu-te,o cămaşă,dacă ai,ca să mă pot duce la casa mea,că tare mă chinuiesc.
Şi i-a dat bătrânul o cămaşă mai veche de-a lui,plină de petice,dar tot era mai bună decât nimic,pentru ca să-i ţină de cald şi să nu umble fără haine.Şi s-a dus împăratul îmbrăcat ca un cerşetor,încât toţi care îl vedeau râdeau de el,neştiind cine este.Şi mergând aşa,oamenii îl alungau,gândind că o fi vreun hoţ,alţii îl batjocoreau,iar câinii săreau la el.Şi numai el ştie cum a ajuns în satul din apropiere la un boier de-al lui,pe care îl avea acolo la marginea satului,unul din aceia care îl primise cu muzică atunci când a venit la scaldat.Dar vrând să intre în curţile aceluia,paznicii şi argaţii boierului au început să-l batjocorească:
-Ce cauţi aici,măi cerşetorule,măi urâtule?
-Vreau să vorbesc cu boierul,a zis împăratul.
-Dar tu nu te uiţi la tine cum eşti îmbrăcat?Şi încă vii acum noaptea la boier!Fugi de aici până nu punem bâtele pe tine.
 Dar împăratul nu s-a lăsat,ci a strigat cu glas tare ca să-l audă boierul.Şi l-a auzit boierul şi a recunoscut vocea împăratului,dar nu se dumirea ce caută acum noaptea acolo,căci că el dusese cu suita la palat mai devreme.Şi a ieşit să vadă ce este.Şi când colo,un cerşetor era la poartă,care îl striga pe nume.Însă când s-a apropiat să-l vadă mai bine,era chiar împăratul.
-De ce v-aţi bătut joc de mine?a zis împăratul mânios.Cum de m-aţi lăsat în apă dezbrăcat şi aţi plecat cu toţii?Să ştiţi ca mâine vă tai capetele la toţi.
Boierul nu înţelegea ce a păţit împăratul,că ştia că el însuşi îl dusese de la iaz la palat. Dar nici nu era sigur dacă ăsta e împăratul sau numai unul care seamănă cu el şi se preface ca să-l sperie,căci n-ar fi venit împăratul în haine din acelea la el.Şi l-ar fi gonit,dar se temea că poate e totuşi împăratul,că vocea şi chipul erau ale lui,dar în haine din acestea nu-l văzuse niciodată.Şi nu se dumirea ce să facă,că doar el ştia că l-a dus la palat cu muzică şi cu oaste.Şi îl întrebă pe împăratul care-l învinovăţea:
-Dar,împărate,n-am mers cu toţii?Nu te-am îmbracat cu purpură şi nu ţi-am pus coroana şi inelul?Nu te-au primit şi în celelalte sate cu muzică,cu flori?Nu am mers până la palat împreună­?
Şi nu se dumireau nici unul,nici altul ce se întâmplase.Deci l-a lăsat pe împărat în casa sa,iar el s-a dus în taină la palat să vadă ce s-a întâmplat.Şi când a ajuns la palat,a cerut să stea de vorbă cu împăratul că este o urgenţa mare.Şi a ieşit împărăteasa,iar el i-a zis:
-Vreau să vorbesc cu împăratul că este o grabă mare.
-Nu se poate.Se odihneşte acum.L-am lăsat în patul lui.
-Treziţi-l,că trebuie să-i vorbesc neapărat.
Atunci s-a dus împărăteasa să-l trezească,dar când colo,nu era nimeni în pat,decât hainele.
-Vai,nu-i împăratul nicăieri.
Atunci a zis boierul:
-Înseamnă că el este cel care a venit la mine la poartă,însă bag de seamă că şi-a pierdut minţile,căci a venit îmbrăcat ca un cerşetor şi zice că de ce nu l-am aşteptat la iaz şi l.am lăsat în apă.
Atunci s-au dus toţi după împărat şi l-au adus la palat.
Iar el,obosit ce era,a dormit îndată şi în somn i s-a arătat îngerul Domnului,care i-a zis:
-De ce ai oprit ca să se citească în biserici cuvântul Domnului?Tu nu ştii că Domnul   te-a pus pe tine împărat şi tot El într-o clipită poate să te scoată de la împărăţie?Ai văzut cât de repede sărăceşti dacă nu-i ajutorul Domnului?
Şi s-a înţelepţit împăratul şi îndată a trimis poruncă în toată împărăţia sa ca imediat atunci la miezul nopţii şi apoi mereu,la fiecare priveghere,să se cânte de trei ori,cât s-a putea de tare,încât să răsune toate bisericile:,,Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit,iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.Şi de atunci se cântă în biserici la fiecare priveghere,cu mare glas,aceste cuvinte.
Iar noi să ştim că toate câte le avem:şi avere,şi minte,şi ranguri,şi cunoştinţe,şi sănătate,şi cinste,toate sunt de la Domnul,Care aşa cum ni le-a dat,aşa poate să ni le ia în orice clipă,dacă nu vom şti să-I mulţumim pururea pentru purtarea Lui de grijă.Şi să mai ştim că nu bogăţia aduce fericirea,ci fericit este sufletul acela care va câştiga mântuirea sufletului său, pentru că acela va fi mai mare decât toţi împăraţii lumii şi va trăi nemărginit în veci cu Dumnezeu,împreună cu sfinţii.



O pildă de înţelepciune




Duhul lui Dumnezeu este Duhul cel Preabun,cel Preasfânt,cel Atotputernic,cel Preaânţelept,care luminează pe tot omul ce vine în lume.Este Duhul care aduce lumină în mintea fiecărui om care se botează în numele Preasfintei Treimi.Noi de la dumnezeiescul Botez suntem Biserică a Dumnezeului celui viu.Nu zice Sfântul Pavel aşa?Voi sunteţi Biserica Dumnezeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.Când avem Duhul lui Dumnezeu în noi,atunci mintea noastră este luminată şi avem gânduri bune.Însă acest Duh al luminii şi al sfinţeniei se depărtează de la noi când Îl supărăm.Prin ce supărăm noi şi întristăm pe Duhul Sfânt şi prin ce îl gonim de la noi?Noi gonim pe Duhul lui Dumnezeu de la noi prin păcatele noastre.Oare poate sta lumina la un loc cu întunericul?Nu.Duhul lui Dumnezeu nu poate sta unde sunt lucrurile întunericului căci El este duhul luminii.Ce zice Sfântul Pavel?Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii.Care sunt lucrurile întunericului?Păcatele.Ca lucruri ale întunericului,păcatele aduc în mintea omului întuneric,tulburare,boală şi orbire duhovnicească.Când omul face cele rele,întristează şi depărtează de la sine pe Duhul Sfânt şi pe îngerul păzitor,iar în locul lor se apropie de om diavolul şi duhul cel rău.Iar când creştinul se întoarce din toată inima lui la pocăinţă,îi pare rău de relele făcute şi se hotărăşte să nu mai mânie pe Dumnezeu cu păcatele,atunci el veseleşte pe Duhul Sfânt şi pe toţi îngerii din cer,apropie de sine pe îngerul său păzitor şi alungă de la dânsul pe îngerul cel rău.Iată am să vă spun o pildă din care o să înţelegeţi cum păcatul lăcomiei întunecă mintea omului şi îl duce să facă lucruri fără chibzuială.Un om a făcut odată o capcană şi a pus-o în nişte buruieni ca să prindă nişte păsărele.Şi dacă a pus-o,a prins o privighetoare,care este o pasăre înţeleaptă,şi a vrut să o taie.Iar acelei păsărele înţelepte i s-a dat glas ca de om,încât a grăit şi a zis aşa către acel vânător:
-O,omule,dacă mă vei tăia,ce folos vei avea de mine?Că iată cât sunt de mititică,deci să ştii că nu-ţi vei sătura pântecele cu carnea mea.Iar dacă mă vei slobozi,eu îţi voi da trei învăţături,care,dacă le vei păzi,îţi vor fi foarte folositoare în toate zilele vieţii tale.Acel om s-a mirat tare de nişte cuvinte ca acestea şi a spus că dacă va auzi nişte învăţături noi de la dânsa,el o va slobozi.Deci privighetoarea s-a întors către dânsul şi a zis:
-Omule,să nu fii lacom,căci lăcomia întunecă mintea;apoi să nu te întinzi la nimic,la ce nu vei putea apuca;iar minciunile niciodată să nu le crezi.Aceste trei învăţături să le păzeşti şi îţi vor fi de mare folos.Şi s-a mirat acel om de acele cuvinte înţelepte ale privighetoarei şi a slobozit-o din laţ şi a lăsat-o să se ducă.Iar acea privighetoare,fiind înţeleaptă,a vrut să vadă dacă acel om s-a folosit ceva din învăţăturile ei sau nu.Deci a început a zbura la înălţime,unde nu o putea ajunge vânătorul,şi a zis:
-O,cât este de rău omul cel fără de sfat şi fărăde chibzuială!O,omule,câtă avuţie ai pierdut tu astăzi,că în pântecele meu este un mărgăritar mai mare decât oul de vultur.Iar acel vânător,dacă a auzit aşa,s-a întristat foarte tare şi i-a părut rău că a dat drumul privighetorii,şi iar a încercat să o prindă.
Şi i-a zis el cu viclenie:
-Vino în casa mea şi te voi ospăta bine şi îţi voi da drumul iarăşi.
Iar privighetoarea a zis către dânsul:
-Iaca am vrut să văd ce ai învăţat din toate cele ce ţi-am spus şi să-ţi arăt cu fapta ce pătimeşte cel care nu ascultă şi nu împlineşte cuvintele înţelepciunii.Şi iată,acum am cunoscut că n-ai învăţat bine lecţia pe care ţi-am dat-o.Întâi ţi-am zis să nu fii lacom,că lăcomia întunecă mintea,dar tu cum ai auzit de mărgăritar, te-ai repezit să mă prinzi.Şi aşa mi-ai arătat că te-ai întunecat la minte,te-ai făcut fără de nici o chibzuială şi nebun şi ai călcat şi peste celelalte două sfaturi pe care ţi le-am dat.Oare nu ţi-am zis să nu te întinzi la ce nu vei putea prinde?Şi iată,nu te-ai gândit că eu zbor prin văzduh,unde tu nu mă poţi ajunge,şi ai sărit după mine.Iar dacă ai văzut că nu mă poţi ajunge, lăcomia te-a făcut mânios.Ba încă şi viclean şi mincinos te-a făcut,ca să mă amăgeşti şi să mă prinzi.Dar oare nu ţi-am mai grăit eu şi aceasta,ca minciunile niciodată să nu le crezi,şi iată,de aici am cunoscut că ţi s-a întunecat desăvârşit mintea,că ai crezut că în pântecele meu este un mărgăritar mai mare decât trupul meu,şi n-ai chibzuit să vezi că nici eu,cu totul,nu sunt cât oul de vultur,dar mărgăritarul atâta de mare,cum ar fi încăput în pântecele meu?Deci caută,omule,şi îndreptează-ţi viaţa ca să nu te faci mai rău de ruşine şi să nu cazi şi în alte păcate mai mari.Acestea le-a grăit privighetoarea şi a zburat,iar vânătorul a rămas ruşinat pentru lipsa lui de înţelepciune.De aceea,nu se cuvine să fim stăpâniţi de lăcomie şi nici de alte patimi,căci atunci mintea ni se va întuneca şi vom fi lipsiţi de lumina Duhului Sfânt.Atunci degrabă vom cădea şi în alte păcate:în mânie,în tulburare,în viclenie,în invidie,în minciună şi în răutate.Ba încă şi minciunile altora le vom crede cu uşurinţă,pentru că în mintea noastră nu va mai fi lumina adevărului.Să avem,aşadar,mare frică de Dumnezeu,şi să ne păzim să nu cădem în întunericul păcatelor.Iar dacă din neatenţia noastră,pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor,să izgonim de la noi întunecimea prin părăsirea relelor,prin hotărârea de a nu mai supăra pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre,prin spovedanie,prin rugăciune şi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.Prin aceste fapte bune,fiecare om,oricât de păcătos ar fi,vine la lumina cunoştinţei şi se apropie de Dumnezeu,devenind dintr-un om întunecat şi păcătos,un vas ales al lui Dumnezeu şi un fiu al împărăţiei cerurilor,în mintea şi în inima căruia srăluceşte lumina harului Duhului Sfânt.


Sfântul Petru care a fost vameş



În părţile Africii era un vameş pe nume Petru,foarte nemilostiv,care niciodată nu miluia pe săraci,nici nu se gândea la moarte şi nici nu mergea la biserică.Astfel el todeauna îşi astupa urechile sale către cei care cereau milostenie.Iar bunul Iubitor de oameni Dumnezeu,Cel ce nu vrea moartea păcătosului,ci se îngrijeşte de mântuirea tuturor şi cu judecăţile care ştie mântuieşte pe fiecare, Acela a făcut şi cu acest Petru după bunătatea Sa şi l-a mântuit pe el astfel:
Într-o vreme săracii şi scăpătaţii din locul acela,şezând la uliţe,au început să laude pe cei milostivi şi se rugau lui Dumnezeu pentru dânşii,iar pe cei nemilostivi îi ocărau.Deci a ajuns cuvântul şi până la acest Petru,despre care ziceau că este cu totul nemilostiv,că el pe toţi săracii îi alunga când îi cereau ceva.
Şi se întrebau unul pe altul dacă a primit cineva cândva de la Petru ceva milostenie.Şi toţi au zis că nimeni n-a luat niciodată de la dânsul ceva.Dar apoi s-a sculat un sărac şi a zis:
-Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dânsul milostenie?
Şi au făcut rămăşag între dânşii.Aceia au că nu va primi nimic nicidecum de la acel vameş prea nemilostiv,iar acest sărac a zis că el îl va îndupleca să-i dea ceva,oricât de puţin.Deci,mergând,săracul s-a dus şi a stat la poarta casei lui Petru.Şi ieşind Petru din casă şi ducându-se cu un catâr încărcat de pâine de la casa lui,săracul,cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi,i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie într-adins,plângând.Iar Petru,potrivit năravului lui cel rău,a căutat ceva împrejur,cu ce să-l lovească şi să-l alunge de la el.Şi neaflând o piatră la îndemână,a apucat o pâine şi a aruncat în cel sărac,l-a lovit în obraz şi s-a dus.
Iar săracul,apucând pâinea,a mers la tovarăşii săi,zicându-le că din înseşi mâinile lui Petru a luat pâinea aceea,şi au dat slavă lui Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.Iar după două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi,fiind aproape să moară,s-a văzut pe sine,în vedenie,că era cercetat la oarecare judecată.Şi punându-se faptele lui în balanţă,de o parte a balanţei stăteau nişte arapi înfricoşători şi mârşavi,iar de cealaltă parte a ei stăteau nişte îngeri foarte luminoşi la chip.Deci arapii, aducând toate faptele cele rele pe care le făcuse Petru vameşul din tinereţe în toată viaţa sa,le puneau în balanţă.Iar îngerii cei purtători de lumină nu aflau nimic bun din faptele lui Petru,pe care să le pună de partea lor,împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli.Deci şedeau întristaţi şi,nepricepându-se,ziceau unul către altul:
-Noi nu avem nimic aici!
Atunci a răspuns unul dintre dânşii:
-Cu adevărat nu avem nimic,fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile,şi aceea încă fără de voie.Deci au pus pâinea aceea de partea lor şi îndată a tras cumpăna mai mult decât cea dintâi.Atunci au zis către vameş acei îngeri prea frumoşi:
-Mergi,sărace Petre,şi mai adaugă la pâinea aceasta,ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic!
Şi s-a trezit Petru înspăimântat şi plin tot de sudoare.
Deci venindu-şi apoi în sine,Petru cugeta la cele ce văzuse şi a cunoscut că vedenia nu era nălucire,ci era adevărată,pentru că şi-a văzut toate păcatele cele făcute din tinereţe,pe care acum le şi uitase;căci pe toate acelea adunându-le,arapii le-au pus în cumpănă.Şi zicea în sine Petru,minunându-se:
-Dacă o pâine,pe care am aruncat-o în obrazul săracului,mi-a ajutat mie atât de mult,încât nu m-au luat pe mine diavolii,cu cât mai mult milostenia cea multă,făcută cu blândeţe şi cu osârdie,va ajuta acelora care îşi împart fără cruţare bogăţiile lor la săraci?
Şi de atunci s-a făcut foarte milostiv,încât nici pe sine singur n-a vrut să se cruţe,precum vom vedea mai târziu.Iar odată,mergând el la vamă la lucrul său,l-a întâmpinat un corăbier care sărăcise şi rămăsese fără nimic din pricina scufundării corabiei.Acela,căzând la picioarele lui,cerea să-I dea şi lui o haină cu care să-şi acopere goliciunea trupului,căci îngheţa de frig.Iar Petru,care acum îşi lepădase năravul nemilostivirii,şi-a dezbrăcat haina cea de deasupra,bună şi de mult preţ,şi i-a dat-o lui.Iar corăbierul,ruşinându-se a umbla într-o haină ca aceea aşa de scumpă,a dat-o la un neguţător săo vândă Deci s-a întâmplat că Petru,întorcându-se de la vama sa,a văzut haina lui atârnată în târg,la vânzare.De aceea s-a mâhnit foarte tare şi,mergând în casa sa,n-a gustat hrană de mâhnire,ci s-a încuiat în casă şi,plângând şi tânguindu-se,gândea întru sine zicând:,,N-a primit Dumnezeu milostenia mea!N-am fost vrednic ca să aibă săracul pomenirea mea!”.Aşa mâhnindu-se şi suspinând,a adormit puţin şi,iată,a văzut pe Cineva frumos la chip şi strălucind mai mult decât soarele,având pe capul Său o cruce şi fiind îmbrăcat în acea haină,pe care el o dăduse corăbierului celui sărac.Şi L-a auzit pe El zicând către dânsul:
-Ce plângi,întristându-te,frate Petre?
Iar el a răspuns:
-Cum să nu plâng,stăpânul meu,că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie,ei iarăşi le vând în târg?
Atunci i-a zis lui Cel ce I se arătase,Care era Însuşi Mântuitorul:
-Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?
Iar vameşul i-a răspuns:
-Aşa,Stăpâne,o cunosc că era a mea,cea cu care am îmbrăcat pe cel gol.
Atunci Cel ce I se arătase i-a zis:
-Nu te mâhni,dar!Iată,de când ai dat-o săracului.Eu am luat-o şi o port,precum Mă vezi, şi laud schimbarea ta cea bună,că M-ai îmbrăcat pe Mine,Cel îngheţat de frig.
Apoi,deşteptându-se din somn,vameşul s-a mirat şi a început a ferici pe cei săraci,zicând în sine:,,Dacă săracii sunt Hristos,viu este Domnul că nu voi muri până ce nu voi fi şi eu unul dintre ei!”.Deci îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robii pe care îi avea i-a slobozit.Şi oprindu-şi un rob,i-a zis lui:
-O taină am să-ţi spun ţie,pe care să o păzeşti şi să o asculţi,pentru că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi porunca mea,apoi să ştii că la păgâni te voi vinde pe tine.
Iar robul i-a zis:
-Toate cele ce-mi vei porunci,stăpâne,dator sunt să le fac.
Şi Petru i-a zis lui:
-Să mergem în Sfânta Cetate ca să ne închinăm Mormântului celui făcător de viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva dintre creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur vei fi liber după aceea.
Iar sluga aceea,mirându-se de o ciudată socoteală ca aceea a stăpânului său,n-a vrut să-l asculte şi i-a zis:
-Sunt dator să merg cu tine în Sfânta Cetate,ca o slugă a ta,dar ca să te vând pe tine,stăpânul meu,să nu fie,că nu voi face aceasta nicidecum.
Petru i-a zis iarăşi:
-De nu mă vei vinde pe mine,apoi să ştii că eu te voi vinde pe tine la păgâni,precum mai înainte ţi-am zis ţie.
Şi au mers la Ierusalim.Deci acolo,după ce s-a închinat el la Sfintele Locuri,a zis iar către slugă:
-Vinde-mă pe mine,că de nu mă vei vinde tu,apoi eu te voi vinde la barbari,în robie rea.
Deci sluga,văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său,l-a ascultat.Şi şi-au schimbat hainele între dânşii.Petru a luat hainele slugii sale,iar acela a luat hainele lui Petru.Şi găsind sluga pe un om temător de Dumnezeu,argintar cu meşteşugul,pe nume Zoil,i-a zis:
-Ascultă-mă,frate Zoile,cumpără de la mine un rob bun.Altul ca el nu găseşti şi n-o să-ţi pară rău că l-ai cumpărat.
Iar argintarul,uitându-se la Petru şi văzând că nu arăta a fi deprins cu munca,i-a zis slugii:
-Frate,să mă crezi că am sărăcit şi nu am ce să-ţi dau pentru dânsul.
Dar sluga lui Petru i-a zis:
-Să ştii de la mine că e foarte muncitor şi credincios,ascultă tot ce îi porunceşti şi împlineşte degrabă.Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun şi te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul.
Deci,crezând Zoil cuvintele lui,a luat de la un oarecare prieten al său treizeci de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui,neştiind taina aceasta,cum că Petru era de fapt stăpânul,iar cel care l-a vândut era sluga lui.Deci sluga aceea,luând preţul pentru stăpânul său,s-a dus la Constantinopol,nespunând la nimeni ceea ce făcuse,şi banii aceia i-a împărţit la săraci.Iar Petru slujea la Zoil,făcând munci grele cu care nu era obişnuit mai înainte.Uneori slujea făcând bucătărie,alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil,iar alteori în grădină,săpând pământul.Apoi şi cu alte slujbe şi pătimiri chinuindu-şi trupul,se smerea fără măsură.
Iar Zoil,văzând că s-a binecuvântat casa lui şi bogăţia i s-a înmulţit,l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzându-i smerenia cea nemăsurată.Iar odată i-a zis lui:
-Frate Petre,voiesc să te slobozesc de acum pe tine şi de aici înainte să te am ca pe un frate!
Iar el n-a vrut să fie slobod,ci ca un rob voia să-i slujească lui.Şi puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi,iar uneori chiar bătut şi în multe feluri mâhnit.El însă răbda toate acestea tăcând.Iar într-o noapte Petru a văzut în vis,în chip de soare,pe Mântuitorul,Care ţinea treizeci de monezi de aur în mâinile Sale şi a zis către dânsul:
-Să nu te mâhneşti,Petre,că Eu ţi-am primit jertfa;ci să rabzi până la vremea aceea când vei fi cunoscut!
Iar după câţiva ani nişte argintari din părţile Africii au mers să se închine la Sfintele Locuri şi i-a chemat pe dânşii Zoil,stăpânul lui Petru,în casa sa la ospăţ.
Şi când ospătau ei,au început oaspeţii a cunoaşte pe Petru şi ziceau unul altuia:
-Cât de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameşul.
Iar Petru,înţelegându-i,îşi ascundea faţa de dânşii,ca să nu fie cunoscut.
Însă ei l-au recunoscut şi au început a zice către cel ce-i chemase pe ei:
-Domnule Zoile,avem să-ţi spunem ţie un lucru:să ştii că mare om ai în casa ta slujindu-ţi ţie,căci cu adevărat Petru este acesta,care cândva avea mare putere în Africa şi mulţi robi,apoi dintr-o dată i-a eliberat pe toţi,iar el a dispărut.Am vrea să-l luăm pe el înapoi,că s-a supărat foarte dregătorul nostru şi se mâhneşte pentru el că îi era de trebuinţă,iar acum nu ştie unde este.Iar Petru,stând afară,a auzit aceste cuvinte ale lor şi,lăsând jos vasul pe care îl ducea,a alergat la poarta curţii,vrând să fugă.Dar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naştere şi numai prin semne deschidea şi închidea poarta.Şi grăbindu-se să iasă,robul lui Dumnezeu,Petru,a zis mutului:
-Ţie îţi grăiesc,întru numele Dumnului nostru Iisus Hristos,deschide uşa degrab.
Şi odată cu cuvintele lui Petru mutul s-a tămăduit de neputinţa sa.
Şi a grăit mutul:
-Da,stăpâne,voi deschide degrab!
Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit.Deci venind mutul la stăpânul său a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.Apoi,sculându-se,l-au căutat pe Petru,dar nu l-au găsit.Şi le zicea mutul:
-Vedeţi că este mare rob al lui Dumnezeu,căci mi-a zis mie aşa:,,Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos,ţie îţi zic,deschide-mi!”.Şi îndată am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit.Deci sculându-se îndată,toţi au alergat în urma lui,dar pretutindeni căutându-l cu deamănuntul nu l-au aflat.Atunci toţi din casa lui Zoil s-au tânguit multă vreme pentru dânsul,zicând:,,Cum de nu am ştiut noi mai înainte ca acela era mare rob al lui Dumnezeu?”.Şi au proslăvit pe Dumnezeu,Cel ce are mulţi plăcuţi ai Săi ascunşi.Iar el,fugind de laudele lumii,s-a dus la Constantinopol,unde a trăit în chip smerit până la mutarea sa la Domnul,Căruia se cuvine slavă în veci.Amin.


Sfântul Onufrie cel Mare


A fost oarecând un împărat al Persiei,numit de istorici Narsita,care a trăit pe vremea când în Roma împărăţea păgânul împărat Diocleţian.Acest Narsita se cunoaşte din fapte că ori era cu totul creştin,ori că nu era departe de creştinătate,căci se ştie din istorie că unii din împăraţii Persiei au fost astfel.Deci acest împărat,trăind cu împărăteasa multă vreme şi neavând copii de parte bărbătească,dorea foarte mult şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i dăruiască un fiu.Iar Dumnezeu,ascultându-i rugăciunea,după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe prea fericitul Onufrie,marele plăcut al lui Dumnezeu şi marele vieţuitor din pustie.
Iar diavolul,care urăşte neamul omenesc,văzând binele ce avea să fie după oarecare semne şi,voind a-l împiedica,s-a închipuit în chipul unui om străin;şi, venind la împărat,i-a zis:
-Împărate,să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pântecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tăi.Dacă voieşti să cunoşti adevărul,să faci ceea ce-ţi voi spune:Când se va naşte pruncul,să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul,şi de nu va arde,acesta va fi semn că el este fiul tău cu adevărat;iar de va arde,atunci să fii încredinţat că nu este al tău.Deci împăratul,crezînd aceste cuvinte diavoleşti,s-a mîniat foarte tare pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine aceasta ca să nu se cunoască pînă la vremea cuvenită.Apoi împlinindu-se vremea ca împărăteasa să nască şi născând un prunc de parte bărbătească,tatăl,în loc săse bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu,s-a umplut de mînie şi de tulburare,a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc.Iar Atotputernicul Dumnezeu,Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere,a păzit şi pe acest prunc nears de foc,viu şi întreg.Dar nu numai aceasta,ci încă şi alt lucru de mirare se vedea;căci pruncul,aflîndu-se în foc, a ridicat către cer mînuţele sale cele mici,ca şi cum s-ar ruga către Dumnezeu.Iar dacă tatăl copilului a văzut acest lucru minunat,s-a înspăimântat şi a cunoscut că a fost amăgit de diavol.Deci scoţînd pe prunc din foc nevătămat,îngerul Domnului s-a arătat împăratului, certîndu-l că a crezut vicleşugul vrăjmaşului celui înşelător.Şi a poruncit îngerul să boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie,apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu,căci pruncul va fi mare prieten şi plăcut al Domnului. Deci împăratul îndată s-a sculat şi,luând pruncul,s-a dus,după rânduiala lui Dumnezeu,către munţii şi pustietăţile Egiptului.Iar pe când mergeau,l-a întâmpinat o căprioară albă,fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cât va merge pe cale.Şi alergînd ea către împărat,a căzut înaintea lui în genunchi,ca şi cum i se închina şi,alăturîndu-se celor ce mergeau,călătorea împreună cu dânşii şi-l hrănea pe prunc cu laptele ei.Iar tatăl pruncului,văzînd acest lucru,se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia:
-Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu.
Deci mergând ei pe cale multă vreme,au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, venind până la cetatea ce se numea Ermopoli,au aflat o mânăstire,nu departe de cetate,la un loc osebit şi frumos.Acea mănăstire se numea a Eritului şi avea o sută de monahi îmbunătăţiţi.Şi a poruncit Dumnezeu împăratului să lase acolo pe fiul său.Iar stareţul mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului din Persia la dînşii;şi l-a primit cu mare cinste.Iar împăratul a povestit stareţului aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc şi cum,cu porunca lui Dumnezeu,a venit la mănăstirea lor.
Iar stareţul,ascultând cu mirare cele povestite de împărat,a zis:
-Cum şi cine dintre noi poate să hrănească pruncul acesta care are trebuinţă de lapte de maică,căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?
Împăratul a răspuns:
-Precum până aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi,tot aşa şi de aici înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară,cît va avea trebuinţă de lapte.
Astfel împăratul,dând pe fiul său lui Dumnezeu şi încredinţîndu-l părintelui,s-a întors la ale sale.Iar căprioara aceea a stat pe lîngă mănăstire şi a hrănit pe prunc pînă la vîrsta de trei ani.Iar după ce s-au împlinit acei trei ani,ea s-a dus în pustie şi pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte.Şi după ce pruncul a ajuns la vîrsta de şapte anişori,adeseori se ducea la trapeză şi,cerînd cîte o bucăţică de pîine,se ducea în tinda bisericii,unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,care ţinea în mîinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos.Deci,apropiindu-se Onufrie de icoană,fiind fără de răutate şi cu neştiinţă sfîntă,vorbea ca şi cu un viu cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană ,Care era ţinut de mîinile cele fecioreşti ale Pururea Fecioarei.Şi grăia astfel:
-Şi Tu eşti mic precum sunt şi eu,însă eu mă duc la trapeză,cer pîine la trapezar şi mănînc,dar Tu nu mănînci niciodată.Pentru ce te chinuieşti aşa,nemâncând nimic?Iată,primeşte partea mea şi mănâncă.
Iar Pruncul Hristos cel închipuit pe icoană,ca şi cum ar fi fost viu,întindea mânuţa Sa şi lua pâinea din mâinile lui Onufrie,care Îl vedea pe El ca şi cum o mânca. O minune ca aceasta făcându-se nu o dată,nici de două ori,ci de mai multe ori,şi trapezarul văzând pe prunc luând pîinea adeseori,a început a-l pîndi să vadă ce face cu pâinea şi unde o duce.Deci,văzându-l ducându-se cu pâinea la biserică,a mers după dânsul mai de departe şi,ajungînd la uşa tindei,a văzut făcîndu-se minunea cea mai sus-arătată şi s-a înspăimîntat foarte.După aceea,ducîndu-se,a vestit stareţului şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune,care,auzind o minune ca aceasta,s-au înspăimîntat cu totul.
Atunci stareţul a învăţat pe trapezar astfel:
-Când pruncul Onufrie va mai cere pâine de la tine,să nu-i dai,ci să-i zici:,Du-te de cere pâine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori”.
Iar trapezarul,ascultându-l pe stareţ,a făcut aşa precum i-a poruncit.Deci,dimineaţa,venind Onufrie şi cerând pâine după obicei,trapezarul nu i-a dat,ci a zis:
-Du-te de cere pâine de la Acela Căruia tu i-ai tot dat de multe ori.
Deci pruncul,fiind flămând,s-a dus plângând către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis către Pruncul Hristos,Cel închipuit pe icoană:
-Trapezarul nu voieşte să-mi dea pâine de la el,şi-mi este foame;dă-mi Tu de la Tine,că şi eu Ţi-am dat de multe ori!
Şi îndată Pruncul Hristos i-a dat o pâine mare,frumoasă,curată,albă ca zăpada şi caldă.Şi era pâinea atât de mare,încât abia putea să o ducă pruncul cel de şapte ani.Deci Onufrie,luând pâinea din mâinile lui Hristos,o ducea cu mare osteneală.Şi venind cu ea la stareţ,se lăuda copilăreşte,zicând:
-Iată,Pruncul Hristos mi-a dat o pâine!
Iar stareţul,minunându-se foarte mult de o minune ca aceea,a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pâine minunată şi a poruncit trapepezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut.Apoi şi Onufrie,fiind întrebat de ei,a spus că a luat acea pâine din mâinile lui Hristos Însuşi.Şi toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu,Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie.După aceea,ei au împărţit pâinea în mai multe părţi pentru binecuvântarea şi sfinţirea tuturor monahilor.
Şi a mai trăit câţiva ani Onufrie în mănăstire,desăvârşindu-se în lucrarea faptelor bune şi în smerenie,după care s-a sălăşluit în adâncul pustiei Egiptului,unde s-a învrednicit a fi hrănit de îngeri şi de unde s-a mutat la Domnul fiind în vârstă de peste 100 de ani.


Sfinţii mucenici Chiric şi Iulita


În cetatea Iconiei,din Licaonia,era o femeie tânără,de neam bun,anume Iulita care se trăgea din seminţia Împaraţilor Romei celor mai de dinainte şi era creştină cu credinţa. Petrecând puţin timp cu un bărbat legiuit,ea a zămislit şi a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească,apoi a ramas văduvă.Iar pruncul ce l-a născut,l-a luminat cu Sfântul Botez şi i-a dat numele de Chiric.În acea vreme,Diocleţian păgânul,ţinând împăraţia Romei,a ridicat prigoană mare împotriva creştinilor de prin ţările stăpânirii sale .Şi era pus de dânsul ca ighemon în ţara Licaoniei un oarecare Dominiţian,om sălbatic la fire şi fără de omenie,ce avea chip de fiară şi nărav asemenea,bucurându-se de vărsarea sângelui creştinesc.Acela,venind in Iconia,a inceput a munci pe cei ce credeau in Hristos si cauta cu tot dinadinsul pe cei ce tineau in taina credinta crestineasca.Aceasta vazand Iulita,credincioasa roaba a lui Hristos si stiind ca buna sa credinta nu se va putu tainui de muncitor,s-a gandit sa fuga,pentru ca se temea ca nu cumva,neputand suferi muncile cele cumplite,sa se lapede de Hristos.
Deci si-a lasat toate averile sale si casa,rudele,robii,slava si toata frumusetea lumii acesteia,pentru dragostea lui Hristos.Si luand pe fiul sau,Chiric,care era de trei ani,si doua roabe credincioase,au iesit noaptea din cetatea Iconiei si au plecat in strainatate,aducandu-si aminte de ceea ce s-a zis in Scriptura:Aici nu avem cetate statatoare,ci sa cautampe cea viitoare.Deci s-a dus in Seleucia ca o straina,tainuindu-si neamul sau cel bun,insa si acolo a aflat aceeasi prigonire impotriva crestinilor,pentru ca un oarecare Alexandru,luand de la imparat stapanirea ighemoniei,s-a dus in Seleucia si acolo ucidea fara de mila pe toti cei ce marturiseau numele lui Iisus Hristos.Deci fericita Iulita,aducandu-si aminte de ceea ce se scrie:Dati loc maniei,adica,,fugiti de manie'',si iarasi:Cand va vor goni pe voi din cetatea aceasta,fugiti in cealalta,a iesit din Seleucia si s-a dus in Tars,cetatea Ciliciei,traind acolo printre cei saraci.Dar dupa o vreme oarecare,acelasi Alexandru ighemonul s-a dus si in Tars,ca sa munceasca pe crestini.Iar Sfanta Iulita,fiind cunoscuta de unii,a fost spusa ighemonului.Iar acela indata a poruncit s-o prinda si a sezut inaintea poporului la divanul cel din priveliste.
Şi prinzând-o pe ea ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele.Insa o urmau de departe privind,voind ca sai vada patimirea si sfarsitul ei.Deci mucenita a fost dusa inaintea ighemonului,avand pe maini pe sfantul Chiric,de trei ani.Si fiind intrebata de nume,neam si patrie,ea raspundea cu indrasneala,marturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos,numindu-se crestina si zicand:,,Acesta este numele si neamul meu cel bun,iar patrie imi este imparatia cereasca a lui Hristos''.Iar ighemonul,maniindu-se,a poruncit sa-i ia pruncul,s-o ndezbrace si sa o intinda la pamant,ca sa o bata fara de crutare cu vine crude.Pe cand ostasii bateau pe mucenita,pruncul privea spre ea,plangand,si se smulgea din mainile celor ce-l tineau,ca sa se duca la maica sa.Iar ighemonul vazand ca pruncul este frumos,a poruncit sa-l aduca la el.Deci,luandu-l,l-a pus pe genunchii sai si il mangaia ca sa nu planga netezandu-i parul capului si sarutandu-l.Si ii spunea cuvinte duioase,dar pruncul se apara,tragandu-se din mainile lui si ferindu-si capul intr-o parte,nelasandu-l sa-i netezeasca parul si sa-lsarute cu buzele lui cele intinate.Deci,privind la maica sa,pe cand ei o bateau plangea si striga:,,Sunt crestin!Lasa-ma sa ma duc la mama mea!''Si zgaria fata ighemonului cu unghiile,impinganduse cu mainile de la el.Atunci ighemonul,umplandu-se de manie,a aruncat jos pe prunc,izbindu-l cu piciorul in coaste.Iar pruncul,cazand pe treptele de piatra si lovindu-se cu capul de colturile cele ascutite ale treptelor,s-a zdrobit si a umplut tot locul acela de sange.Astfel,Sfantul Chiric si-a dat sufletul cel sfant si fara de prihana in mainile lui Dumnezeu,incununandu-se cu mucenicia.Iar fericita Iulita,maica lui,fiind cumplit batuta,patimea ca intr-un trup strain.Si nesimtind ca un stalp nensufletit,nu striga altceva decat aceasta:,,Sunt crestina si nu voi jertfii idolilor vostrii''.Iardupa ce au incetat a o bate si au ridicat-o de la pamant,a vazut pe iubitul ei fiu mort,zacand in sange inaintea divanului.Drept aceea s-a umplut de bucurierie si a zis:Multumesc Tie,Doamne,ca ai invrednicit pe fiul meu de un dar ca acesta,ca sa se savarseasca muceniceste pentru numele Tau cel sfant mai inainte de mine si sa primeasca cununa cea nevestejita intru slava Ta!''Dupa aceea,ighemonul a poruncit s-o spanzure la muncire si sa-i strujeasca trupul cu piepteni de fier,apoi sa-i stropeasca cu smoala topita ranile sale.Astfel fiind muncita sfanta,propovaduitorul striga:Miluieste-te,Iulito,cruta-ti tineretile tale si inchina-te zeilor,ca sa te izbavesti din munci si sa nu pieri cumplit cu moarte fara de vreme,ca si fiul tau''.Iar mucenita raspundea:,,Nu ma voi inchina dracilor si idolilor celor surzi si muti,ci ma voi inchina Domnului meu Iisus Hristos,Unul nascut,Fiul lui Dumnezeu,prin Care toate le-a facut Tatal Ceresc.Deci ma sanguiesc ca sa ajung pe fiul meu,ca impreuna cu el sa ma invrednicesc imparatiei ceresti''.Vazand ighemonul rabdarea si marimea de suflet cea nebiruita a mucenitei,a osandit-o la taiere cu sabia.Si luand-o slujitorii,au dus-oafara din cetate la locul cel de moarte,unde se ucideau cei osanditi.Iar sfanta mergea bucurandu-se ca la o nunta.Si ajungand la locul acela,a cerut putin timp pentru rugaciune.Deci plecandusi genunchii,s-a rugat,zicand:,,Multumasc Tie,Doamne,Dumnezeul meu,Iisuse Hristoase,ca ai chemat pe fiul meu mai inainte de mine,invrednicindu-l a patimit pentru numele Tau cel sfant si infricosat,si ia-i dat lui,pentru ca a lasat aceasta viata desarta,viata cea vesnica cu sfintii!Primeste-ma si pe mine,navrednica roaba Ta,si ma invredniceste sa dobandesc dar inaintea Ta,ca sa fiu numarata cu fecioarele cele intelepte care au intrat in camara Ta cea neintinata,ca sa Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine si pe Tatal Tau cel fara de inceput si pe Duhul Sfant,Cel impreuna de o fiinta in veci.Amin''.Astfel rugandu-se sfanta,calaul ascutindu-si sabia,i-a lovit grumajii,taindu-i cinstitul ei cap,iar trupul l-a lasat in locul acela,fara a-l ingropa,spre al manca cainii si fiarele.Asemenea si trupul Sfantului Chiric,tarandu-l din cetate,l-au aruncat langa trupul maicii lui si au plecat.Si sosind noaptea,au venit cele doua slujnice zise mai sus si au luat trupul stapanei lor si a fiului ei si,ducandu-le departe le-au ingropat in pamant.Una din aceste slujnice a trait pana in vremea marelui Constantin,intaiul imparat al crestinilor,in zilele caruia a rasarit adevarul,iar bisericile lui Dumnezeu au luat indrasnire,cu darul lui Hristos.Atunci acea slujnica a aratat credinciosilor crestini acel loc,unde erau ingropate cinstitele moaste ale Sfintilor Mucenici Chiric si Iulita,povestind si patimirea lor.Drept aceea,ei au scos din sanul pamantului sfintele moaste,nestricate si pline de buna mireasma,care dadeau si tamaduiri de neputiinte.Iar patimirea acestora au dat-o in scris,spre pomenirea si cinstirea sfintilor mucenici,spre folosul credinciosilor si spre slava lui Hristos dumnezeul nostru,Cel slavit in veci impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh.Amin.


O MINUNE CU SFANTA CRUCE

La rasarit este o tara foarte mare care se cheama India,cu popor mult,plin de tot felul de bogatii si de roduri,indestulata mai mult decat alte tari si inconjurata cu mari,fiind aproape de hotarele Chinei.Aceasta tara a fost luminata oarecand prin Sfantul Apostol Toma,dar ea nu a parasit  complet paganatatea idoleasca,caci multi fiind impietriti cu inima,nu au primit invatatura cea mantuitoare.In acea tara unii din misionarii nostri crestini predica Evanghelia cu ravna.Un biet misionar  a reusit intr-o comuna sa converteasca la credinta crestina vreo cateva familii de hindusi care se inchinau zeului Brahma Krisna.Si aceia convertindu-se la crestinism,misionarul a ridicat in satul lor o troita,o cruce sculptata in lemn,cu Mantuitorul in marime naturala,si a impodobit-o frumos.Cei ce crezusera in Hristos se inchinau la crucea Mantuitorului rastignit si la acea troita.Iar ceilalti locuitori,care erau multi,dupa cum sunt si astazi,au pornit cu mare ura asupra acelor putini crestini si-i bateau si-i ucideau,martirizandu-i pentru ca au crezut in Hristos.Ba,s-au dus si la acea troita  unde era Hristos rastignit si au inceput a-L batjocori si a-L scuipa pe Mantuitorul de pe cruce,batandu-L cu ciomegele si ungandu-I crucea cu murdarii.Iar cand erau in toiul acestor batjocuri, Mantuitorul de pe cruce a intors fata la dreapta,spre ei,si a zis:,,De ce Ma batjocoriti?".Cand au vazut ei ca Cel pe care iL scuipau S-a intors cu fata ca un om viu si i-a intrebat de ce iL batjocoresc,cativa au murit de frica,iar ceilalti au dat fuga la invatatorii lor si au spus:
    -Veniti sa vedeti o minune!Noi L-am batjocorit pe Hristos si am vazut cu ochii nostri cum a intors fata si a zis catre noi:,,De ce ma batjocoriti?".Si au mers cu totii la cruce,iar cand au vazut si invatatorii lor ca Mantuitorul sta cu fata intoarsa,s-au speriat sio s-au botezat,si mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din tinutul acela.Iar acolo unde a fost Sfanta troita,se afla azi o mare catedrala mare.Acea cruce pe care era rastignit Mantuitorul Care si-a intors fata,a fost si este pana astazi in altarul acelei catedrale.Si asa Mantuitorul a mustrat pe cei ce-L batjocoreau,numai ca sa-i intoarca pe ei la calea pocaintei.Deci,fratii mei, daca numai atat semn de la Crucea lui Hristos a fost a fost in stare sa faca pe unii oameni sa moara de frica,pe altii sa-i intoarca la pocainta si sa trezeasca atatea suflete,ce va fi oare cand va veni Mantuitorul pe norii cerului si cand Crucea lui Hristos,adusa cu multa slava de milioane si milioane de arhangheli si ingeri,va straluci de milioane de ori mai tare decat soarele?