PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII  DOMNULUI IISUS HRISTOS    ...Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...!        Fraţi creştini,         Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.         După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl.         Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.         În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.         După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.         După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.         În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.         Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.         Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.         Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.?         Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.         Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu.         Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?         Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.         Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!?         Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.         Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri.         Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.         Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.         Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.         Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.         Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii  strămoşii noştri au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui.         Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el.         Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.         Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor.         Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul.         Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.         Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.         Viaţa sufletului în această lume este "o misiune?, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.         Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.         Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer.         O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.         Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.         Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!         Rugăciune         Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ PAŞTI   Duminica slăbănogului Iisus a zis slăbănogului: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău?! (Ioan V, 14)        Fraţi creştini,        Cine nu este cuprins de milă şi de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulţi ani? Cum să nu-ţi inspire milă când vezi o fiinţă omenească sfârşită de puteri, cu ochii duşi în fundul capului, galben la faţă şi tot trupul lui numai pielea şi osul, un om care aşteaptă de la alţii o mângâiere, o încurajare, un pahar cu apă sau puţină mâncare.        Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slăbănog care zăcea de 38 de ani. În Postul Paştelui am auzit despre vindecarea altui slăbănog, care fusese adus înaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slăbănogul de astăzi însă aştepta de 38 de ani şi nădăjduia că se va găsi un om care să-l arunce şi pe el în scăldătoarea Vitezdei şi să se facă sănătos. Dar de atâţia ani nu s-a găsit nimeni să-l ajute.        Iată că într-o zi cu soare şi frumos, o zi senină şi plină de lumină, se opreşte în faţa lui un om frumos şi minunat, cu chipul blând şi dulce, care-i zise cu blândeţe: "Voieşti să te faci sănătos? Cine era acest om? Era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Văzând Iisus cum îl chinuia boala de multă vreme şi cunoscând ca un Dumnezeu păcatele acestui slăbănog, căci pentru păcatele lui se chinuise 38 de ani, a voit să-l aleagă din această mulţime de bolnavi şi să-l vindece.        Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: "Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea. Iată deci că din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Aceasta ne arată că erau foarte împietriţi oamenii şi atunci, egoişti şi fără omenie.        Scăldătoarea aceasta numită Vitezda - ceea ce înseamnă "Casa Milosteniei - se afla în Ierusalim la Poarta oilor, căreia i se zicea aşa pentru că aici erau spălate de măruntaie oile care erau aduse jertfă la templu. Împrejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foişoare, în care se găseau mulţi bolnavi ce aşteptau mişcarea apei, căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, iar cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos ori de ce boală era cuprins.        Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav după tulburarea apei? Pentru că scăldătoarea de la Poarta Oilor închipuie scăldătoarea cea tainică a Sfântului Botez care este în Biserica noastră Ortodoxă, ştiind că un singur botez este valabil. Pogorârea îngerului în scăldătoare închipuia venirea Harului Sfântului Duh în apa botezului, că nu apa singură spală păcatele, ci Harul dumnezeiesc.        Acest slăbănog de la Poarta Oilor a trebuit să aştepte 38 de ani ca să poată plăti canon pentru păcatele făcute de el, iar acum s-a împlinit vremea ca să se arate Mântuitorul Cel ce a ridicat păcatele lumii ca să-l tămăduiască. Dar pentru ce-i zise Mântuitorul: "Voieşti să te faci sănătos?Nu ştia oare Domnul cât de mult voia el să se facă sănătos? De la alţi bolnavi am văzut cum Domnul cere credinţă, acestuia vedem că îi cere voinţă, dar voinţa pe care o cere este aceea de a se face sănătos şi cu sufletul.        Aceasta o cere şi de la noi Domnul, ca să ne vindecăm sufletul de patimi şi de păcate şi să nu ni se întâmple ceva mai rău, adică să fim osândiţi în chinurile iadului, în vecii vecilor. După ce nenorocitul slăbănog termină de spus necazul lui înaintea Domnului, bunul şi iertătorul Iisus îi zise: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!La porunca lui Iisus, venele trupului slăbănogit au prins puteri şi s-au întărit cu totul, iar el începu să meargă. Toţi s-au mirat văzând cum pleacă sănătos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a început să-şi strângă salteluţa pe care zăcuse şi păturica lui cea săracă, şi cum a pornit vesel pe picioarele lui acasă.        Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au văzut. Dar nu s-a găsit nici unul să aducă slavă lui Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu era Acela cu chip de om şi numai Dumnezeu a putut să facă o astfel de minune. Slăbănogul nu ştia cine este doctorul lui. Dar după puţin timp Domnul Hristos l-a găsit în biserică şi i-a zis: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău!     Ziua aceea când a făcut Iisus această minune era într-o sâmbătă. Evreii cei pizmaşi şi plini de invidie, când au văzut pe slăbănogul vindecat şi cu sarcina patului în spate, au strigat la el cu răutate: "Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul în ziua sâmbetei! Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, căci n-au mai văzut nici binele săvârşit, nici pe Dumnezeu care şi-a făcut milă cu acest nenorocit. Aceşti cărturari făţarnici, farisei, ţineau legea de formă, ţineau la literă şi nu puteau să vadă în această minune puterea lui Dumnezeu, pentru că ei ziceau că a fost călcată sâmbăta şi deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.        Iată invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni să vorbească de rău minunile lui Dumnezeu şi pe oamenii lui Dumnezeu. Această fiară otrăvitoare are 7 capete. Din ele aruncă otrava purtătoare de moarte. Cel dintâi cap este mândria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lăcomia, al patrulea lenea, al cincilea desfrânarea, al şaselea mânia şi a şaptea este invidia. Din toate aceste capete se varsă otravă aducătoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este însă mai puternică decât celelalte.        Toate celelalte păcate de moarte sunt săvârşite de om pentru câte un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, în suflet şi în trup, fără nici un folos, lui părându-i rău de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia şi mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucură numai atunci când aude de nenorocirea aproapelui, atunci când a căzut în păcate, iar dacă mai e şi la închisoare, atunci are o bucurie şi mai mare.        De aceea când vede că-i merge bine şi sporeşte în cele bune, invidiosul caută să-i pună tot felul de piedici, să-l vorbească de rău, să-l clevetească, să-i zică rătăcit, să-l desconsidere în faţa lumii ca nimeni să nu-l mai iubească. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar să-i lăsăm acum pe cei ce sunt otrăviţi de el şi să-i compătimim, fiindcă o pedeapsă mai mare ca aceasta nici că se poate, distrugându-le sufletele şi trupurile.        Sfânta Evanghelie de astăzi nu ne spune că slăbănogul i-ar fi mulţumit Domnului pentru că l-a tămăduit. Dar ne spune că s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel ce l-a făcut sănătos. Poate şi el, ca şi alţii, a fost nerecunoscător, a uitat îndată de binefăcătorul său şi nu L-a urmat ca să-I asculte sfintele învăţături. De aceea Domnul Hristos a ştiut cu cine stă de vorbă şi i-a zis: "Vezi să nu mai păcătuieşti şi celelalte.        Ştia Iisus, ca un Dumnezeu ce era, că acel slăbănog va stărui în păcate ca şi înainte şi va face chiar un păcat mai grozav, puţin mai târziu. Din tradiţie şi dintr-o carte veche a Bisericii se spune că acest slăbănog vindecat de Iisus se numea Isac Lachedem. I se mai zice şi evreul rătăcitor. Când Mântuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit şi batjocorit, însetat şi nemâncat, s-a oprit în dreptul casei acestui Isac Lachedem, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a ieşit şi el la poartă împreună cu vecinii, iar Domnul văzându-l l-a rugat să-i dea puţină apă. La refuzul acestuia, Iisus l-a rugat să-I dea voie să se odihnească pe banca de la poarta lui; dar acesta îi zise cu asprime: "Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!        Atunci Domnul Hristos se întoarce către el şi-i zise: "De acum încolo să mergi şi tu mereu, până la a doua Mea venire. Se spune că şi astăzi acest evreu nerecunoscător, care s-a asociat cu ceilalţi hulitori, trăieşte şi umblă neîncetat, străbătând pământul în lung şi-n lat fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle periculoase şi s-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nimic nu i se întâmplă pentru că blestemul dumnezeiesc este asupra lui.        Animalele sălbatice vin până lângă el, îl miros, dar sunt cuprinse de o aşa scârbă, că nu se pot atinge de el. Iată că se apropie 2000 de ani şi el merge, merge mereu pe pământ. Acum nu mai vrea să se facă sănătos, ci doreşte să scape de povara vieţii, dar în zadar, căci lucrurile neînsufleţite nu-l primesc, ci totul şi toate îi spun şi-i repetă cuvintele Mântuitorului spuse la poarta casei lui: "Mergi, mergi! Iar el merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii.        Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca şi peste toţi cărturarii şi fariseii, în frunte cu Anna şi Caiafa, căci toţi, împreună cu Pilat, şi-au sfârşit viaţa lor în diferite chinuri, ducându-se în focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a căzut peste toţi cei care au cerut răstignirea Domnului, căci au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului, căzând în grea sclavie, chinuiţi în diferite feluri, arşi de sete, de foame, rămaşi fără ţară, şi aceasta, iată, aproape de 2000 de ani.        S-a împlinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor când au zis: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Spunând Domnul slăbănogului să nu mai păcătuiască, s-a gândit la toate oile cele rătăcite ale casei lui Israel, precum şi la noi, şi să nu ni se pară lucru de glumă, căci dacă ne ţinem tot mereu de păcate, blestemul dumnezeiesc apasă asupra noastră, a casei şi a copiilor noştri. De altfel, pentru păcatele grele pe care le facem şi nu le mărturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutăţi şi boli, neînţelegeri şi despărţiri între soţi.        Pe toţi cei care nu se lasă de insultele şi hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Său în deşert, de înjurături, drăcuieli şi blesteme, pe toţi aceştia îi urmăreşte blestemul dumnezeiesc ca şi pe toţi răstignitorii Lui. Şi apoi, dacă i-apucă moartea aşa, în tot felul de păcate, se duc şi-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc creştinii care şi-au lepădat credinţa, botezul şi care s-au lepădat de Sfânta Biserică. Acolo merg toţi cei care s-au făcut pricină de sminteală altora, ca fariseii şi cărturarii cei făţarnici.        Acolo se chinuiesc părinţii care nu-şi învaţă copiii rugăciuni, n-au grijă să-i spovedească, să-i împărtăşească, îi lasă să trăiască necununaţi, şi astfel cresc ca nişte buruieni otrăvitoare. De aceea copiii de astăzi otrăvesc sufletele părinţilor lor pe pământ, iar la sfârşitul vieţii vor moşteni cu toţii suferinţele iadului. Vai, grozav trebuie să fie iadul acesta, când mă gândesc la o istorioară vrednică de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise şi el vreo 30 de ani.        Suferinţele acestui bolnav erau mari şi totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori să-l facă sănătos, ori să-i ia sufletul. Pe când se ruga el cu încredere şi evlavie îi apare un înger şi-i zice: "Iată, omule, ţi-a auzit Dumnezeu rugăciunea, dar pentru păcatele tale ai mai avea de suferit încă trei ani pe pământ de aici înainte. Dumnezeu mă trimite să te întreb ce preferi, să suferi încă trei ani aici, în lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, în iad? El spuse că preferă trei ceasuri în iad; îngerul îndată i-a luat sufletul şi l-a dus în iad, lăsându-l în foc. După un ceas se întoarce să vadă ce face sufletul. Acesta când l-a văzut a strigat cu mare glas: "Vai, sfinte îngere, nu credeam să fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus că mă laşi numai trei ceasuri şi a trecut atâta amar de ani, că nu credeam să mai vii.        Taci, omule, zise îngerul, n-a trecut decât un ceas şi mai ai de suferit încă două ceasuri. Când a auzit, l-a rugat pe înger să-i ducă sufletul înapoi în timp să se chinuiască nu 30 de ani, ci toată viaţa, şi-i va fi mai uşor decât acele chinuri ale iadului.        Vai, fraţilor, adevărat este şi ştim cu toţii aceasta, că numai o noapte te doare o măsea şi ţi se pare un an, dar să stai în chinurile iadului? Acolo, spun sfinţii părinţi că nu rămâne nici o părticică a sufletului să nu sufere. Aici te doare o măsea, un ochi, o mână, dar în iad sufletul întreg suferă dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!        Unul dintre ucenici a întrebat pe Domnul să-i spună cât de adânc este iadul. Domnul a răspuns că dacă o piatră de moară va fi în cădere timp de trei ani şi jumătate, abia dacă ajunge la fundul iadului. "Doamne - a zis Sfântul Ioan Teologul - dacă un păcătos se duce în fundul iadului şi n-are pe nimeni să se îngrijească de el pe pământ cu sărindare, pomeni şi parastase, va mai ieşi de acolo? Domnul a răspuns: "O pasăre mare de se va duce o dată pe an la o stâncă de piatră să-şi ascută ciocul de ea, atunci când s-o toci stânca va ieşi un astfel de păcătos de acolo, adică niciodată.        Ştiinţa ne descoperă că dedesubtul pământului este foc, smoală, păcură, apă clocotită. Ştim că acestea ies din fundul pământului şi ne dovedesc existenţa iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferinţă, plângere şi tânguire. El n-are ce să ne dea. Cine face voia lui, acela se face părtaş la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindcă dedesubtul pământului este iadul cu suferinţele lui, iar sus în ceruri este locaşul drepţilor şi odihna tuturor făcătorilor de bine.        Aici pe pământ suntem la mijloc între bine şi rău, între fericire şi nenorocire. De aceea vedem o zi bună şi zece rele; aici binele este amestecat cu răul, aici este o parte din rai, dar şi o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros plăcut, dar are şi ţepi usturători. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au şi coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu răul, aşa cum e trupul cu sufletul.        Omului i-a rânduit Dumnezeu să treacă prin două vieţi şi să rămână în a treia. Prima viaţă este cea din pântecele maicii noastre, timpul celor nouă luni până la naştere. Deşi nimeni nu ştia ce-l aşteaptă în această viaţă, totuşi toţi ne-am născut plângând, parcă ştiind că ne-am născut în valea plângerii, a suferinţelor, a necazurilor.        După cum din prima viaţă nu putem şti ce ne aşteaptă în a doua, tot aşa din viaţa aceasta a doua, unde ne aflăm acum, este greu să pătrundem cu vederile noastre trupeşti viaţa veşnică unde va rămâne sufletul pentru totdeauna.        Doar prin sfintele învăţături ce se revarsă de la Dumnezeu prin Sfânta Biserică şi prin credinţă va putea creştinul să se înalţe la acele locuri veşnice. De aceea să credem cu tărie şi să fie ştiut că aşa cum am venit în lumea aceasta cu trup şi suflet prin uşa naşterii, aşa va veni o zi când vom lăsa trupul acesta pământului şi pe uşa morţii vom trece cu sufletul în veşnicie, în viaţa cea de veci fericită sau în chinurile cele fără de sfârşit ale iadului.        Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele şi se va prezenta umilit şi tremurând în faţa Dreptului Judecător. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descărcat de păcate aici, pe pământ, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toţi cei care au călcat în picioare toată învăţătura Bisericii, văzând că nu mai au scăpare. Greu va fi atunci celor care au încredinţat averile şi banii copiilor ca să-i salveze şi să le facă cele de trebuinţă după moarte, iar ei nici nu se gândesc, mănâncă, beau, petrec şi au uitat demult de ei; şi aşa îşi va lua plata fiecare, după cum a făcut în viaţă.        Păcatul trebuie să se plătească undeva, trebuie să se ispăşească prin durere tot ceea ce s-a făcut cu plăcere, ori în această viaţă, prin pocăinţă sinceră, spovedanie curată, ori în osânda veşnică, fără de sfârşit. Aici suferinţa se mai poate amâna din partea Domnului la acei care se întorc la Dumnezeu cu credinţă şi-şi recunosc păcatele. Dar cei care nu vor să ştie de Sfânta Biserică şi râd de cei credincioşi, batjocorindu-i, să fie încredinţaţi că dacă îi apucă moartea aşa nu mai au nici o scăpare.        Pentru aceasta Dumnezeu a lăsat suferinţa, ca un bici aspru care pedepseşte pe omul vinovat de aici, ca să nu se piardă pe veci în iad. Sfintele cărţi spun că înainte de sfârşitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferinţă, anii bolilor, ai războaielor, ai foametei, anii cutremurelor şi a tot felul de greutăţi. Cine nu va avea ochi să vadă şi nu se va întoarce nici din acestea, pierzarea-l aşteaptă. Noi le socotim rele toate acestea, însă suferinţa este cea mai bună doctorie pentru salvarea sufletului, aşa după cum vindecarea bolilor trupeşti se face cu pastile amare, acre şi tăieturi adânci de bisturiu, îndepărtându-se putregaiul.        Suferinţa trebuie s-o vedem şi s-o găsim de bună şi din alt punct de vedere. Ea este un altar curăţitor, unde se curăţesc sufletele noastre de rugina păcatelor, se înfrumuseţează, se luminează şi astfel se pot apropia mai uşor de Dumnezeu.        Suferinţa este postul sufletului. Omului când îi merge bine, când are de toate şi e sănătos uită de suflet, nu vrea să ştie de Dumnezeu şi se leagă cu toată fiinţa lui de plăcerile lumii acesteia. Dar când trimite Dumnezeu suferinţa, îndată îşi aduce aminte de suflet, începe să se roage şi se duce şi la biserică. Dar nu toţi fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el îl caută, la vrăjitoare, la descântătoare.        Iată ce binecuvântare revarsă Dumnezeu prin suferinţă, dându-i omului mijlocul de a se mântui. Când o mamă simte că viaţa copilului ei e în pericol, îl ia în braţe şi se duce la doctor să fie operat. Copilul se zbate, ţipă şi ar vrea s-o lovească pe mama lui, fiindcă suferă, dar până la urmă e salvat. Tot aşa face Dumnezeu cu noi, vrea să ne scape sufletul, dar să vrem şi noi.        Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plângerii. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulţime de oameni în suferinţă. Toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădină plină de flori strălucind în soarele de primăvară.        Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Iisus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioşii Săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt şi pietros, suferinţele, Crucea Lui, iar cealaltă reprezintă viaţa veşnică, grădina raiului.        Pe Golgota noi vedem fiinţa cea mai nevinovată şi cea mai sfântă îndurând chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, răstignit şi ucis. Parcă ne zice: "Priviţi toţi cei ce treceţi pe cale şi vedeţi de este vreo durere ca durerea Mea! În faţa acestei privelişti simţim cum în inimi ni se strecoară un balsam de durere şi mângâiere, şi văzând cât de mare a fost durerea Lui ne potolim în mânia noastră, când vedem cât de mici suntem în răbdare.        Noi suferim, sunt loviţi, înşelaţi, dezamăgiţi, dar toate acestea le merităm, sunt plata păcatelor noastre. Dar Iisus cu ce a greşit? Ce sunt suferinţele noastre în comparaţie cu patimile Lui?        Şi astfel, privind la suferinţele Domnului, sorbim şi noi un strop de mângâiere cerească, o putere tainică ni se strecoară în suflet şi, oricât am fi de împovăraţi de greutatea necazurilor, pilda Răscumpărătorului răstignit ne face să privim, în lacrimi şi nădejde, grădina fericirii raiului care aşteaptă pe cel ce rabdă până la sfârşit.        Aşa zicea Iisus ucenicilor Săi: "Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, vă veţi întrista, însă întristarea voastră se va preface în bucurie mare mai pe urmă. Iată nădejdea cea mare pe care ne-o dă Domnul pentru viaţa cea veşnică. Până atunci avem toţi parte de suferinţă, şi cei buni, şi cei răi; cei buni ca să se curăţească şi mai mult pentru locul cel curat, iar cei răi să se trezească şi să vină la fericire cât mai repede, la pocăinţă, să nu-i mai apuce moartea în păcate.        Sfântul Augustin a asemănat viaţa omenească cu un covor ce are două feţe. Pe una din feţe se văd culorile, desenele şi florile, pe cealaltă parte nu se vede decât un amestec de fire şi noduri încâlcite. Aşa e şi cu viaţa noastră de aici; noi nu-i vedem decât una din feţe, cealaltă parte o vede şi o ştie Dumnezeu. De aceea Tatăl nostru cel din ceruri, care este bun Părinte, ne zice şi nouă, ca şi slăbănogului din Evanghelia de astăzi: "Vreţi voi să vă faceţi sănătoşi? Veniţi la Mine, urmaţi sfaturile Mele şi vedeţi să nu mai păcătuiţi, ca să nu vă fie şi vouă ceva mai rău în veci în iad, în chinurile fără sfârşit.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, scapă-ne pe toţi care ne-am adunat aici de chinurile iadului şi vindecă slăbănogirea sufletului şi a trupului nostru. Ajută-ne cu Harul Tău să nu mai păcătuim, ca să ne mântuim şi noi în vecii vecilor.  Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI IISUS HRISTOS ....s-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! (Matei IV, 17) Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a fost botezat în râul Iordan de sfântul Ioan, acesta L-a arătat poporului zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Apoi însuşi Tatăl Ceresc L-a descoperit zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit în care îmi găsesc plăcerea!; iar Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a arătat deasupra capului Domnului Hristos. După Sfântul Botez Mântuitorul lumii a mers în pustie unde a stat patruzeci de zile împreună cu fiarele sălbatice şi unde a fost ispitit de satana. De aici s-a arătat iarăşi în lume şi a început să propovăduiască, zicând: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Domnul Iisus Hristos s-a arătat pe Sine pildă de împlinire a pocăinţei, căci a postit patruzeci de zile, rugându-se Tatălui Ceresc să biruiască toate ispitele. Sfântul Ioan Botezătorul în predicile sale mai spunea: "Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, opriţi-vă de la păcate, îndreptaţi-vă, căiţi-vă şi curăţiţi-vă, se apropie Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, vine Mesia! Cuvântul, pocăiţi-vă, este trâmbiţa de deşteptare, primul tunet prin care s-a trezit omenirea din iadul păcatelor şi din umbra morţii. Omul care vrea să se pocăiască de păcate trebuie să se oprească hotărât, de a mai păcătui, în primul rând; în al doilea rând, să meargă la biserică şi să se spovedească de toate păcatele sale; al treilea să facă un canon potrivit cu păcatele sale; al patrulea, să se căiască din inimă mereu pentru ce a făcut şi să regrete toată viaţa, iar în al cincilea să se curăţească prin lacrimile vărsate la rugăciune, căci numai aşa se poate apropia de Mielul lui Dumnezeu ca să-L primească prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Nu există iertarea păcatelor fără spovedanie la un preot duhovnic iscusit şi fără împlinirea unui canon. Sfântul Ioan spune: "Faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră! Auziţi, fapte vrednice de pocăinţa voastră. Cuvântul "Pocăinţă! era strigătul adresat trufiei din lume, era o chemare adresată cărturarilor şi fariseilor vremii care îngropaseră legea lui Moise şi cuvintele profeţilor în nişte vorbe fără suflet şi în forme fără viaţă. Fariseii şi cărturarii erau robiţi de lux, desfrâu şi risipă. Aceştia ocupaseră scaunul lui Moise şi al profeţilor. Ei erau nişte conducători orbi ai poporului de atunci şi îi vorbeau numai în interesul lor putred, plin de făţărnicie şi fărădelege; de aceea se poticneau şi cădeau în toate păcatele şi viciile. Poporul era împărţit în tabere, o mare parte îşi căuta mângâierea când dădea de necazuri prin vrăji şi ducea jertfe scumpe ca să i se ierte păcatele, însă era fără de folos. Alţii alergau la jocurile de la circ, la luptele dintre oameni şi animale şi făceau o bucurie şi desfătare din aceste drăceşti nelegiuiri. Învăţaţii şi conducătorii de atunci erau orbi şi nu învăţau poporul să se lepede de aceste blestemăţii, fiindcă trăiau cu toţii în acest mare întuneric. În mijlocul acestor amăgiri şi rătăciri, apare Sfântul Ioan Botezătorul, apare Mântuitorul Hristos cu sfinţii apostoli şi strigă acest zguduitor cuvânt: "Pocăiţi-vă!; şi lumea s-a cutremurat. Pocăinţa după cum o predică Sfântul Ioan este o virtute şi o şcoală, care trebuie practicată în toată viaţa omului, e virtutea naşterii şi şcoala smereniei; e lupta morală de a face totdeauna fapte după voia şi legea lui Dumnezeu; este taina care-l renaşte pe om, înnoindu-i botezul cel dintâi, pe care l-a întunecat cu păcatele lui. În casa unde nu se face pocăinţă intră mânia lui Dumnezeu şi securea stă la rădăcina pomilor. De aceea vedem necazuri care mai de care mai grele, fiindcă securea taie şi aruncă la focul suferinţelor pe oameni, până când se pocăiesc. Taie şi aruncă la închisoare, taie şi aruncă la spitale, taie şi aruncă în mizerie, taie şi aruncă pe unii soţi, unii într-o parte şi altul în alta până se pocăiesc, până încetează a mai păcătui, până când se spovedesc şi fac pocăinţă. Cei care nu se pocăiesc nici în aceste suferinţe şi-i ajunge moartea în păcate vor merge şi dincolo în suferinţele iadului pe veci. Să fim cu luare-aminte că securea stă la rădăcina întregului pământ. E gata să taie Dumnezeu toată uscătura şi s-o arunce la foc, e gata să ia foc pământul, căci lumea nu vrea să se pocăiască, nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Plânsul înăbuşit al pustiului se aude pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, pilda şi predica despre pocăinţă nu vrea să le urmeze nimeni. Lumea se depărtează mereu, şi în loc să se întoarcă la pocăinţă se leapădă de Dumnezeu, scufundându-se din nou în păcate şi în barbarii. Dumnezeu vrea să se lumineze tot globul pământesc şi să-l facă fericit prin Fiul Său, prin învăţătura cea adevărată a Evangheliei, dar oamenii stau ca într-o tristă închisoare. Lumea este robită de păcate şi nu simte grozăvia păcatelor, s-a obişnuit cu plăcerile ticăloase, pierzând libertatea sufletească. Dacă ar fi mai multă voinţă de a scăpa de păcate, ar căuta toate metodele posibile ca să se libereze din această robie, dar nu voieşte nimeni. Ca să ne slujească, de pildă, îmi amintesc de o întâmplare pe care am citit-o mai demult. Într-o temniţă din Germania, un puşcăriaş era condamnat pe viaţă 10 ani la rând a ros la gratia de fier a temniţei cu un mic metal ascuţit, că până la urmă a reuşit să rupă gratia şi să scape în libertate. O, ce mare dar este libertatea de la Dumnezeu, şi cât de mult o doresc cei ce au pierdut-o! Câţi nu stau la puşcărie zece, cincisprezece ani, toată viaţa, pentru nişte păcate, pentru rele, asta este robia păcatelor. "Tot cel ce păcătuieşte este rob al păcatului şi al diavolului, zice Domnul. Să ne gândim câtă răbdare a avut acel om, ca timp de zece ani să frece la gratia aceea de fier. Eu cred că omul stăpânit de patimă, devenit rob al acestei patimi, dacă are răbdare şi mai ales dacă se stăpâneşte de la acea patimă cu pocăinţă sinceră, cu lacrimi fierbinţi, cu rugăciuni şi cu post, dacă se înfrânează de la chefuri cu băuturi alcoolice, dacă strică prietenia cu tovarăşii care-l duc la aceste drumuri păcătoase, nu se poate să nu scape de acea patimă, mai ales dacă se împrieteneşte cu persoane care cunosc bine adevărata credinţă ortodoxă. Vrăjmaşul neamului omenesc este diavolul care a ispitit pe vrăjmaşii noştri Adam şi Eva în rai; el şi astăzi se ţine de capul nostru să ne dezbrace de haina botezului şi să ne golească de toate darurile primite la botez. Ce a zis ispititorul, în grădina Raiului, Evei? "Când veţi mânca din pom vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul? Dar după ce au mâncat au văzut că sunt goi; în loc să fie ca Dumnezeu cum le spusese diavolul, s-au văzut dezbrăcaţi de darurile cereşti, dumnezeieşti şi se ascundeau de Dumnezeu că le era ruşine. Iată ce au văzut Adam şi Eva din acele făgăduinţe ale satanei; au văzut că erau goi. Iată noua cunoştinţă produsă de păcat, care totodată era şi o pedeapsă pentru păcat. Ei dacă nu ştiau că sunt goi, acesta era unul din binele lor de nevinovăţie. Cum li s-au deschis ochii cei trupeşti, li s-au întunecat ochii cei duhovniceşti; ei de acum fugeau să se ascundă de Dumnezeu, de făcătorul şi văzătorul a toate, dar zadarnic. Aşa de repede se întunecă la suflet şi omul care păcătuieşte. Iată mincinosul cum i-a înşelat. Judecaţi singuri ce fel de ştiinţă este aceasta, cât de ticăloasă şi dezgustătoare este ea! Dar ceea ce este şi mai dureros: întunericul acesta care vine în urma păcatului nu îngăduie omului să vadă ceea ce e nevoie pentru el şi pentru sufletul lui, să vadă lămurit cine e făcătorul şi stăpânul soartei lui. Ba nu-i îngăduie să vadă de unde este el, ce valoare mare are sufletul lui şi pentru ce este aici pe pământ. Nu-l lasă necuratul pe om nici să se pregătească de moarte, el se ascunde de ochii lui şi-i ascunde şi moartea care-l pândeşte la tot pasul. Toate acestea ar fi de o mare însemnătate pentru ştiinţa oamenilor, dar tocmai ele sunt acoperite de un mare întuneric din partea demonilor iadului. Toate descoperirile ce s-au făcut în lume, toţi oamenii învăţaţi au descoperit o mulţime de lucruri folositoare lor şi lumii întregi, dar toate acestea sunt numai pentru viaţa aceasta vremelnică, trecătoare; ele vor ajuta la mântuirea numai a acelora care au ajuns să-L cunoască pe Domnul Iisus Hristos, înţelepciunea cea de sus. Numai aceia care au descoperit şi calea mântuirii, calea vieţii veşnice sunt fericiţi. Iată ce spunea un mare învăţat care a făcut multe descoperiri: "Cea mai mare descoperire, cea mai importantă, a fost aceea că am descoperit pe Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos; abia acum cunosc rostul meu pe lume, acum ştiu că am un suflet nemuritor şi mă aşteaptă viaţa veşnică! Iată un învăţat care a preţuit mai mult înţelepciunea care vine de sus, descoperită de sfânta Evanghelie de care ne spune Domnul să ascultăm şi să credem în Ea. Dar învăţaţii necredincioşi din toate timpurile au ştiut ei ceva despre originea şi soarta omului? E cu putinţă oare ca acest întuneric să fie firesc omului? Înţeleptul Creator să nu-i fi spus omului de la început menirea lui, să nu-i fi arătat încotro merge şi pe ce cale trebuie să apuce? Care tată pământesc ar face aşa cu fiul său, să-l trimită cale lungă şi să nu-i spună nici locul nici ce să facă pe cale?! Dar cine ne-a lipsit pe noi de această lumină firească şi ne-a afundat în întuneric, cine? Nimeni altul decât diavolul şi păcatul. Păcatul, căci strămoşii noştri Adam şi Eva erau curaţi şi aveau însuşirea prevederii, ei pătrundeau în adâncul lucrurilor; de aceea au fost în stare să pună nume tuturor animalelor, păsărilor şi la toate lucrurile, după o singură privire asupra lor. Astfel de nume au fost puse şi aprobate de însuşi Dumnezeu şi se întrebuinţează şi astăzi fiindcă sunt foarte potrivite. Aceasta au făcut-o ei înainte de înşelăciune, înainte de căderea în păcat; dar după căderea în păcat acelaşi strămoş a orbit sufleteşte încât sărmanul credea că se poate ascunde de Dumnezeu, de Acela care este pretutindeni. Iată deci că păcatul este pricina tuturor relelor din lume. Păcatul este periculos, el vine în om printr-un glas de sirenă care prin cântec omoară, el se naşte în inimă din poftă prin gânduri, în urma ispitei duhului rău şi-l vrăjeşte pe om cu cântecul lui, până ce-l omoară. De la Adam toţi oamenii se zămislesc în păcat, toţi moştenesc păcatul, de aceea toţi gem şi suspină pentru că moştenesc şi otrava păcatului. Unul singur a fost fără de păcat. Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El vine în lume să mântuiască pe păcătoşi. Păcatul a adus în lume blestemul lui Dumnezeu, Iisus a adus binecuvântarea, păcatul a adus robia, Iisus libertatea. Păcatul a adus neliniştea, mustrarea conştiinţei, păcatul aduce bolile trupului, moartea şi pierderea Împărăţiei cereşti. Păcatul aduce ura şi întunericul, păcatul aduce ruşinea. După formele şi felurile lor, păcatele sunt multe şi nenumărate, dar, după greutatea lor păcatele cele mari se împart în trei grupe: păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer şi păcatele de moarte. Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă nici pe pământ, nici în cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt. Cei ce se luptă împotriva Adevărului şi pun minciuna ca adevăr, cei ce cad în deznădejde şi cei ce se încred prea tare în bunătatea lui Dumnezeu şi fac păcate trăind în necredinţă şi nepăsare, ca şi cei ce se leapădă de dreapta credinţă ortodoxă, aceştia au terminat-o cu iertarea. Iar dacă mor în astfel de păcate nu le sunt primite nici slujbele, nici pomenile care li se fac după moarte. Păcatele strigătoare la cer sunt: uciderea, oprirea plăţii lucrătorilor, a slujitorilor, a servitorilor, asuprirea văduvelor şi orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor. Sodomia şi toate păcatele trupeşti făcute în multe feluri în afara firii înnebunesc şi îmbolnăvesc pe oameni. Din cauza acestor păcate şi a altora asemenea, vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultării. Aşa ajung oameni mulţi la despărţire şi se ruinează toată familia. Păcatele cele de moarte, care sunt tot atât de grele, sunt acestea: primul păcat care l-a făcut întâi diavolul, adică mândria, fala cea lumească, trufia, fariseismul; al doilea iubirea de bani, prin care mulţi s-au vândut diavolului, cumpărând pe duhul cel necurat ca să-i îmbogăţească al treilea desfrânarea; al patrulea lăcomia, beţia; al cincilea pizma sau invidia; al şaselea mânia; al şaptelea lenea sau trândăvia. Aceste păcate nu se iartă fără spovedanie şi fără canon. Canonul trebuie dat de duhovnic atunci când se face spovedania. Să ştim că nu primim iertare fără o pocăinţă serioasă, căci una este să păcătuieşti şi alta este să greşeşti. Greşelile se iartă prin rugăciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem în Tatăl nostru, "şi iartă nouă greşalele noastre, nu păcatele noastre. Greşelile se mai iartă şi prin fapte bune, prin metanii şi prin milostenii, prin împlinirea în ce spune în Tatăl nostru: "...şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Când am fost botezaţi ni s-au iertat păcatele strămoşeşti de la Adam şi Eva şi am fost curaţi până la etatea de şapte ani, iar de la şapte ani în sus, orice păcat am făcut, dacă nu-l spovedim şi nu primim canon, acel păcat nu s-a iertat, se află scris în catastiful diavolilor. De aceea ne-a lăsat Domnul Hristos sfânta taină a spovedaniei cu pocăinţă, ca să reînnoim botezul pe care l-am primit în copilărie. Această baie curăţitoare spală, nimiceşte şi stinge păcatul, cum stinge apa focul şi cum spală toate murdăriile. Să nu ascundem nimic la sfânta spovedanie, oricât ar fi de greu păcatul, ca duhovnicul să ştie ce canon să dea. Primejdia păcatului cu atât este mai mare, cu cât omul nu-şi dă seama de otrava lui, fiindcă la început păcatul este dulce ca mierea, dar pe urmă e amar ca fierea şi te ucide. De aceea omul care păcătuieşte mult, orbeşte, surzeşte, acesta moare în dulceaţa păcatelor întocmai ca cei îmbătaţi de mirosul florilor de crin. Pe astfel de suflete greu le trezeşti ca să se întoarcă la viaţa cea nouă, să se curăţească prin focul pocăinţei. Ele se înrăiesc, se răzvrătesc pe cei ce le vorbesc despre pocăinţă. Aceştia ar fi în stare să răstignească pe cei ce le vorbesc despre spovedanie şi pocăinţă. Aceasta este lumea de acum, nu se îndură de dulceaţa păcatului, şi foarte mulţi au murit îmbătaţi de aceste rele. Îmi amintesc un caz: un bărbat s-a dus după obicei la o femeie cu care era combinat mai demult, trăind în desfrânare; fiind bolnav de inimă, a murit nenorocitul acolo; cu multă ruşine l-a luat soţia lui să-l îngroape. Şi multe de felul acesta pe care le mai ştiţi şi dumneavoastră. Se face omul de râsul lumii, de râsul demonilor şi al vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea sunt bisericile goale, temniţele şi tribunalele pline, războaiele şi toate nelegiuirile, din cauza răzvrătirii omului împotriva adevărului. Tot pământul se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, pentru că tot pământul păcătuieşte. Oamenii beau păcatul ca apa, preferă să se tăvălească în mocirla păcatelor ca porcii, decât să umble în căile adevărului. Păcatul este foarte periculos şi pentru faptul că se întinde repede, se înmulţeşte întocmai ca microbii sau ca sămânţa de buruiană o singură sămânţă este de ajuns într-o grădină şi în curând umple totul. Aşa de repede se răspândeşte şi neghina diavolului, sămânţa păcatului. Păcatul prinde rădăcini foarte uşor în inima omului chiar de la cea mai fragedă vârstă. Sunt copilaşi care nu ştiu Tatăl nostru, Tatăl Cel ceresc care ne hrăneşte cu de toate, dar câte vorbe urâte le ies din gură, o iau la întrecere cu cei mari. Sunt copii care cad în desfrânare, alţii şi-au omorât părinţii. Iată isprăvile diavolului, iată bucuria demonilor, tot prăpădul şi toată nenorocirea o aduce pe faţa pământului, păcatul. Un credincios a întrebat pe duhovnicul său: "Cum aş putea, părinte, să scap de murdăria păcatelor? Şi duhovnicul îi dădu pilda aceasta: "Ai văzut, fiule, cărbunele cât este de negru, poţi să-l speli pe deasupra cu orice fel de săpun, el tot negru rămâne, când însă îl bagi în foc el îşi pierde negreala. Aşa e, dragul meu, şi cu murdăria păcatelor. "Cum părinte?, a întrebat creştinul. Părintele răspunse: "Ca să scăpăm de murdăria păcatelor trebuie să ne lăsăm sufletul şi trupul cuprinse de focul pocăinţei, suferinţa postului, a metaniilor, durerilor şi ostenelilor de tot felul, lacrimi cu căinţă, acestea ne vor pregăti şi curăţi, ne vor înroşi negreala păcatelor de pe sufletul şi trupul nostru şi ne vor înflăcăra, făcându-ne ca un jăratec şi vrednici de a primi Sfântul Trup şi Sânge al Mielului lui Dumnezeu. Numai aşa sufletul se albeşte şi se înfrumuseţează. Creştinul mulţumi părintelui şi luă hotărârea să-i urmeze sfatul. Canonul dat la sfânta spovedanie de un părinte iscusit are o mare valoare pentru iertarea păcatelor. Să ne intre adânc la suflet aceste cuvinte şi să începem cât mai serios să reparăm trecutul nostru, să ne împăcăm cu Dumnezeu ca să fim gata în toată clipa de plecarea noastră în veşnicie, fiindcă nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Stăpânul să dăm socoteală de toată avuţia pe care ne-a dat-o în primire şi noi am cheltuit-o în lumea aceasta fie la bune, fie la rele. Rugăciune Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel proslăvit şi propovăduit şi arătat de Sfântul Ioan Botezătorul, Tu eşti Mielul lui Dumnezeu care ai venit să ridici păcatele lumii, să vină şi peste poporul acesta lumina Ta cea mare, care a venit şi peste cei din ţinutul Zabulonului şi Neftalimului, care şedeau în întuneric şi în umbra morţii. Să vină lumina Ta şi să lumineze pe toţi ca să înţeleagă ce urmări grele are păcatul în viaţa omului şi dă-ne putere, Doamne, ca toţi să ne izbăvim de cursele diavolilor şi să ne mântuim, şi să Te slăvim pe Tine, Părintele nostru Cel Ceresc. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.