BannerFans.com

Se afișează postările cu eticheta mângâiere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mângâiere. Afișați toate postările

joi, 29 septembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

Iubirea vrăjmaşilor

...şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)

Fraţi creştini,

Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea zice: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!
Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: "Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face! Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri.
Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă. Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.
Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui. Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.
Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate. Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.
Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii. Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos: "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.
Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.
Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.
Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.
Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în viaţa aceasta.
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.
Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.
Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.
Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: "Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: "Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele! (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor.
Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!
Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.
În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.
Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!
Ală treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri zice El binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel! Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!
Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.
Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit. Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!
E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!
De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.
Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.
Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.
În marea Sa milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.
Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.
În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a căuta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temniţă, a îngropa pe cei morţi.
Faptele milosteniei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi), a mângâia pe cel întristat, a răbda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele. După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti, faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.
Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi găsit bun şi de jertfă. Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite. Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie. Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.
Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.
Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus dobânda. Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.
Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?
În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite, strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare: "Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?
Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile, lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.
Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi, râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.
Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se numesc desfrânaţi.
Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.
O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu, căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.
Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!
Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.
Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.
Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.
Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: "Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel ceas? Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.
Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.

Rugăciune
Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.
Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor.


Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...