PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ PAŞTI   Duminica slăbănogului Iisus a zis slăbănogului: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău?! (Ioan V, 14)        Fraţi creştini,        Cine nu este cuprins de milă şi de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulţi ani? Cum să nu-ţi inspire milă când vezi o fiinţă omenească sfârşită de puteri, cu ochii duşi în fundul capului, galben la faţă şi tot trupul lui numai pielea şi osul, un om care aşteaptă de la alţii o mângâiere, o încurajare, un pahar cu apă sau puţină mâncare.        Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slăbănog care zăcea de 38 de ani. În Postul Paştelui am auzit despre vindecarea altui slăbănog, care fusese adus înaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slăbănogul de astăzi însă aştepta de 38 de ani şi nădăjduia că se va găsi un om care să-l arunce şi pe el în scăldătoarea Vitezdei şi să se facă sănătos. Dar de atâţia ani nu s-a găsit nimeni să-l ajute.        Iată că într-o zi cu soare şi frumos, o zi senină şi plină de lumină, se opreşte în faţa lui un om frumos şi minunat, cu chipul blând şi dulce, care-i zise cu blândeţe: "Voieşti să te faci sănătos? Cine era acest om? Era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Văzând Iisus cum îl chinuia boala de multă vreme şi cunoscând ca un Dumnezeu păcatele acestui slăbănog, căci pentru păcatele lui se chinuise 38 de ani, a voit să-l aleagă din această mulţime de bolnavi şi să-l vindece.        Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: "Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea. Iată deci că din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Aceasta ne arată că erau foarte împietriţi oamenii şi atunci, egoişti şi fără omenie.        Scăldătoarea aceasta numită Vitezda - ceea ce înseamnă "Casa Milosteniei - se afla în Ierusalim la Poarta oilor, căreia i se zicea aşa pentru că aici erau spălate de măruntaie oile care erau aduse jertfă la templu. Împrejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foişoare, în care se găseau mulţi bolnavi ce aşteptau mişcarea apei, căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, iar cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos ori de ce boală era cuprins.        Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav după tulburarea apei? Pentru că scăldătoarea de la Poarta Oilor închipuie scăldătoarea cea tainică a Sfântului Botez care este în Biserica noastră Ortodoxă, ştiind că un singur botez este valabil. Pogorârea îngerului în scăldătoare închipuia venirea Harului Sfântului Duh în apa botezului, că nu apa singură spală păcatele, ci Harul dumnezeiesc.        Acest slăbănog de la Poarta Oilor a trebuit să aştepte 38 de ani ca să poată plăti canon pentru păcatele făcute de el, iar acum s-a împlinit vremea ca să se arate Mântuitorul Cel ce a ridicat păcatele lumii ca să-l tămăduiască. Dar pentru ce-i zise Mântuitorul: "Voieşti să te faci sănătos?Nu ştia oare Domnul cât de mult voia el să se facă sănătos? De la alţi bolnavi am văzut cum Domnul cere credinţă, acestuia vedem că îi cere voinţă, dar voinţa pe care o cere este aceea de a se face sănătos şi cu sufletul.        Aceasta o cere şi de la noi Domnul, ca să ne vindecăm sufletul de patimi şi de păcate şi să nu ni se întâmple ceva mai rău, adică să fim osândiţi în chinurile iadului, în vecii vecilor. După ce nenorocitul slăbănog termină de spus necazul lui înaintea Domnului, bunul şi iertătorul Iisus îi zise: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!La porunca lui Iisus, venele trupului slăbănogit au prins puteri şi s-au întărit cu totul, iar el începu să meargă. Toţi s-au mirat văzând cum pleacă sănătos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a început să-şi strângă salteluţa pe care zăcuse şi păturica lui cea săracă, şi cum a pornit vesel pe picioarele lui acasă.        Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au văzut. Dar nu s-a găsit nici unul să aducă slavă lui Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu era Acela cu chip de om şi numai Dumnezeu a putut să facă o astfel de minune. Slăbănogul nu ştia cine este doctorul lui. Dar după puţin timp Domnul Hristos l-a găsit în biserică şi i-a zis: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău!     Ziua aceea când a făcut Iisus această minune era într-o sâmbătă. Evreii cei pizmaşi şi plini de invidie, când au văzut pe slăbănogul vindecat şi cu sarcina patului în spate, au strigat la el cu răutate: "Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul în ziua sâmbetei! Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, căci n-au mai văzut nici binele săvârşit, nici pe Dumnezeu care şi-a făcut milă cu acest nenorocit. Aceşti cărturari făţarnici, farisei, ţineau legea de formă, ţineau la literă şi nu puteau să vadă în această minune puterea lui Dumnezeu, pentru că ei ziceau că a fost călcată sâmbăta şi deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.        Iată invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni să vorbească de rău minunile lui Dumnezeu şi pe oamenii lui Dumnezeu. Această fiară otrăvitoare are 7 capete. Din ele aruncă otrava purtătoare de moarte. Cel dintâi cap este mândria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lăcomia, al patrulea lenea, al cincilea desfrânarea, al şaselea mânia şi a şaptea este invidia. Din toate aceste capete se varsă otravă aducătoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este însă mai puternică decât celelalte.        Toate celelalte păcate de moarte sunt săvârşite de om pentru câte un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, în suflet şi în trup, fără nici un folos, lui părându-i rău de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia şi mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucură numai atunci când aude de nenorocirea aproapelui, atunci când a căzut în păcate, iar dacă mai e şi la închisoare, atunci are o bucurie şi mai mare.        De aceea când vede că-i merge bine şi sporeşte în cele bune, invidiosul caută să-i pună tot felul de piedici, să-l vorbească de rău, să-l clevetească, să-i zică rătăcit, să-l desconsidere în faţa lumii ca nimeni să nu-l mai iubească. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar să-i lăsăm acum pe cei ce sunt otrăviţi de el şi să-i compătimim, fiindcă o pedeapsă mai mare ca aceasta nici că se poate, distrugându-le sufletele şi trupurile.        Sfânta Evanghelie de astăzi nu ne spune că slăbănogul i-ar fi mulţumit Domnului pentru că l-a tămăduit. Dar ne spune că s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel ce l-a făcut sănătos. Poate şi el, ca şi alţii, a fost nerecunoscător, a uitat îndată de binefăcătorul său şi nu L-a urmat ca să-I asculte sfintele învăţături. De aceea Domnul Hristos a ştiut cu cine stă de vorbă şi i-a zis: "Vezi să nu mai păcătuieşti şi celelalte.        Ştia Iisus, ca un Dumnezeu ce era, că acel slăbănog va stărui în păcate ca şi înainte şi va face chiar un păcat mai grozav, puţin mai târziu. Din tradiţie şi dintr-o carte veche a Bisericii se spune că acest slăbănog vindecat de Iisus se numea Isac Lachedem. I se mai zice şi evreul rătăcitor. Când Mântuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit şi batjocorit, însetat şi nemâncat, s-a oprit în dreptul casei acestui Isac Lachedem, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a ieşit şi el la poartă împreună cu vecinii, iar Domnul văzându-l l-a rugat să-i dea puţină apă. La refuzul acestuia, Iisus l-a rugat să-I dea voie să se odihnească pe banca de la poarta lui; dar acesta îi zise cu asprime: "Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!        Atunci Domnul Hristos se întoarce către el şi-i zise: "De acum încolo să mergi şi tu mereu, până la a doua Mea venire. Se spune că şi astăzi acest evreu nerecunoscător, care s-a asociat cu ceilalţi hulitori, trăieşte şi umblă neîncetat, străbătând pământul în lung şi-n lat fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle periculoase şi s-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nimic nu i se întâmplă pentru că blestemul dumnezeiesc este asupra lui.        Animalele sălbatice vin până lângă el, îl miros, dar sunt cuprinse de o aşa scârbă, că nu se pot atinge de el. Iată că se apropie 2000 de ani şi el merge, merge mereu pe pământ. Acum nu mai vrea să se facă sănătos, ci doreşte să scape de povara vieţii, dar în zadar, căci lucrurile neînsufleţite nu-l primesc, ci totul şi toate îi spun şi-i repetă cuvintele Mântuitorului spuse la poarta casei lui: "Mergi, mergi! Iar el merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii.        Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca şi peste toţi cărturarii şi fariseii, în frunte cu Anna şi Caiafa, căci toţi, împreună cu Pilat, şi-au sfârşit viaţa lor în diferite chinuri, ducându-se în focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a căzut peste toţi cei care au cerut răstignirea Domnului, căci au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului, căzând în grea sclavie, chinuiţi în diferite feluri, arşi de sete, de foame, rămaşi fără ţară, şi aceasta, iată, aproape de 2000 de ani.        S-a împlinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor când au zis: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Spunând Domnul slăbănogului să nu mai păcătuiască, s-a gândit la toate oile cele rătăcite ale casei lui Israel, precum şi la noi, şi să nu ni se pară lucru de glumă, căci dacă ne ţinem tot mereu de păcate, blestemul dumnezeiesc apasă asupra noastră, a casei şi a copiilor noştri. De altfel, pentru păcatele grele pe care le facem şi nu le mărturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutăţi şi boli, neînţelegeri şi despărţiri între soţi.        Pe toţi cei care nu se lasă de insultele şi hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Său în deşert, de înjurături, drăcuieli şi blesteme, pe toţi aceştia îi urmăreşte blestemul dumnezeiesc ca şi pe toţi răstignitorii Lui. Şi apoi, dacă i-apucă moartea aşa, în tot felul de păcate, se duc şi-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc creştinii care şi-au lepădat credinţa, botezul şi care s-au lepădat de Sfânta Biserică. Acolo merg toţi cei care s-au făcut pricină de sminteală altora, ca fariseii şi cărturarii cei făţarnici.        Acolo se chinuiesc părinţii care nu-şi învaţă copiii rugăciuni, n-au grijă să-i spovedească, să-i împărtăşească, îi lasă să trăiască necununaţi, şi astfel cresc ca nişte buruieni otrăvitoare. De aceea copiii de astăzi otrăvesc sufletele părinţilor lor pe pământ, iar la sfârşitul vieţii vor moşteni cu toţii suferinţele iadului. Vai, grozav trebuie să fie iadul acesta, când mă gândesc la o istorioară vrednică de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise şi el vreo 30 de ani.        Suferinţele acestui bolnav erau mari şi totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori să-l facă sănătos, ori să-i ia sufletul. Pe când se ruga el cu încredere şi evlavie îi apare un înger şi-i zice: "Iată, omule, ţi-a auzit Dumnezeu rugăciunea, dar pentru păcatele tale ai mai avea de suferit încă trei ani pe pământ de aici înainte. Dumnezeu mă trimite să te întreb ce preferi, să suferi încă trei ani aici, în lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, în iad? El spuse că preferă trei ceasuri în iad; îngerul îndată i-a luat sufletul şi l-a dus în iad, lăsându-l în foc. După un ceas se întoarce să vadă ce face sufletul. Acesta când l-a văzut a strigat cu mare glas: "Vai, sfinte îngere, nu credeam să fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus că mă laşi numai trei ceasuri şi a trecut atâta amar de ani, că nu credeam să mai vii.        Taci, omule, zise îngerul, n-a trecut decât un ceas şi mai ai de suferit încă două ceasuri. Când a auzit, l-a rugat pe înger să-i ducă sufletul înapoi în timp să se chinuiască nu 30 de ani, ci toată viaţa, şi-i va fi mai uşor decât acele chinuri ale iadului.        Vai, fraţilor, adevărat este şi ştim cu toţii aceasta, că numai o noapte te doare o măsea şi ţi se pare un an, dar să stai în chinurile iadului? Acolo, spun sfinţii părinţi că nu rămâne nici o părticică a sufletului să nu sufere. Aici te doare o măsea, un ochi, o mână, dar în iad sufletul întreg suferă dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!        Unul dintre ucenici a întrebat pe Domnul să-i spună cât de adânc este iadul. Domnul a răspuns că dacă o piatră de moară va fi în cădere timp de trei ani şi jumătate, abia dacă ajunge la fundul iadului. "Doamne - a zis Sfântul Ioan Teologul - dacă un păcătos se duce în fundul iadului şi n-are pe nimeni să se îngrijească de el pe pământ cu sărindare, pomeni şi parastase, va mai ieşi de acolo? Domnul a răspuns: "O pasăre mare de se va duce o dată pe an la o stâncă de piatră să-şi ascută ciocul de ea, atunci când s-o toci stânca va ieşi un astfel de păcătos de acolo, adică niciodată.        Ştiinţa ne descoperă că dedesubtul pământului este foc, smoală, păcură, apă clocotită. Ştim că acestea ies din fundul pământului şi ne dovedesc existenţa iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferinţă, plângere şi tânguire. El n-are ce să ne dea. Cine face voia lui, acela se face părtaş la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindcă dedesubtul pământului este iadul cu suferinţele lui, iar sus în ceruri este locaşul drepţilor şi odihna tuturor făcătorilor de bine.        Aici pe pământ suntem la mijloc între bine şi rău, între fericire şi nenorocire. De aceea vedem o zi bună şi zece rele; aici binele este amestecat cu răul, aici este o parte din rai, dar şi o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros plăcut, dar are şi ţepi usturători. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au şi coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu răul, aşa cum e trupul cu sufletul.        Omului i-a rânduit Dumnezeu să treacă prin două vieţi şi să rămână în a treia. Prima viaţă este cea din pântecele maicii noastre, timpul celor nouă luni până la naştere. Deşi nimeni nu ştia ce-l aşteaptă în această viaţă, totuşi toţi ne-am născut plângând, parcă ştiind că ne-am născut în valea plângerii, a suferinţelor, a necazurilor.        După cum din prima viaţă nu putem şti ce ne aşteaptă în a doua, tot aşa din viaţa aceasta a doua, unde ne aflăm acum, este greu să pătrundem cu vederile noastre trupeşti viaţa veşnică unde va rămâne sufletul pentru totdeauna.        Doar prin sfintele învăţături ce se revarsă de la Dumnezeu prin Sfânta Biserică şi prin credinţă va putea creştinul să se înalţe la acele locuri veşnice. De aceea să credem cu tărie şi să fie ştiut că aşa cum am venit în lumea aceasta cu trup şi suflet prin uşa naşterii, aşa va veni o zi când vom lăsa trupul acesta pământului şi pe uşa morţii vom trece cu sufletul în veşnicie, în viaţa cea de veci fericită sau în chinurile cele fără de sfârşit ale iadului.        Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele şi se va prezenta umilit şi tremurând în faţa Dreptului Judecător. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descărcat de păcate aici, pe pământ, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toţi cei care au călcat în picioare toată învăţătura Bisericii, văzând că nu mai au scăpare. Greu va fi atunci celor care au încredinţat averile şi banii copiilor ca să-i salveze şi să le facă cele de trebuinţă după moarte, iar ei nici nu se gândesc, mănâncă, beau, petrec şi au uitat demult de ei; şi aşa îşi va lua plata fiecare, după cum a făcut în viaţă.        Păcatul trebuie să se plătească undeva, trebuie să se ispăşească prin durere tot ceea ce s-a făcut cu plăcere, ori în această viaţă, prin pocăinţă sinceră, spovedanie curată, ori în osânda veşnică, fără de sfârşit. Aici suferinţa se mai poate amâna din partea Domnului la acei care se întorc la Dumnezeu cu credinţă şi-şi recunosc păcatele. Dar cei care nu vor să ştie de Sfânta Biserică şi râd de cei credincioşi, batjocorindu-i, să fie încredinţaţi că dacă îi apucă moartea aşa nu mai au nici o scăpare.        Pentru aceasta Dumnezeu a lăsat suferinţa, ca un bici aspru care pedepseşte pe omul vinovat de aici, ca să nu se piardă pe veci în iad. Sfintele cărţi spun că înainte de sfârşitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferinţă, anii bolilor, ai războaielor, ai foametei, anii cutremurelor şi a tot felul de greutăţi. Cine nu va avea ochi să vadă şi nu se va întoarce nici din acestea, pierzarea-l aşteaptă. Noi le socotim rele toate acestea, însă suferinţa este cea mai bună doctorie pentru salvarea sufletului, aşa după cum vindecarea bolilor trupeşti se face cu pastile amare, acre şi tăieturi adânci de bisturiu, îndepărtându-se putregaiul.        Suferinţa trebuie s-o vedem şi s-o găsim de bună şi din alt punct de vedere. Ea este un altar curăţitor, unde se curăţesc sufletele noastre de rugina păcatelor, se înfrumuseţează, se luminează şi astfel se pot apropia mai uşor de Dumnezeu.        Suferinţa este postul sufletului. Omului când îi merge bine, când are de toate şi e sănătos uită de suflet, nu vrea să ştie de Dumnezeu şi se leagă cu toată fiinţa lui de plăcerile lumii acesteia. Dar când trimite Dumnezeu suferinţa, îndată îşi aduce aminte de suflet, începe să se roage şi se duce şi la biserică. Dar nu toţi fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el îl caută, la vrăjitoare, la descântătoare.        Iată ce binecuvântare revarsă Dumnezeu prin suferinţă, dându-i omului mijlocul de a se mântui. Când o mamă simte că viaţa copilului ei e în pericol, îl ia în braţe şi se duce la doctor să fie operat. Copilul se zbate, ţipă şi ar vrea s-o lovească pe mama lui, fiindcă suferă, dar până la urmă e salvat. Tot aşa face Dumnezeu cu noi, vrea să ne scape sufletul, dar să vrem şi noi.        Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plângerii. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulţime de oameni în suferinţă. Toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădină plină de flori strălucind în soarele de primăvară.        Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Iisus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioşii Săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt şi pietros, suferinţele, Crucea Lui, iar cealaltă reprezintă viaţa veşnică, grădina raiului.        Pe Golgota noi vedem fiinţa cea mai nevinovată şi cea mai sfântă îndurând chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, răstignit şi ucis. Parcă ne zice: "Priviţi toţi cei ce treceţi pe cale şi vedeţi de este vreo durere ca durerea Mea! În faţa acestei privelişti simţim cum în inimi ni se strecoară un balsam de durere şi mângâiere, şi văzând cât de mare a fost durerea Lui ne potolim în mânia noastră, când vedem cât de mici suntem în răbdare.        Noi suferim, sunt loviţi, înşelaţi, dezamăgiţi, dar toate acestea le merităm, sunt plata păcatelor noastre. Dar Iisus cu ce a greşit? Ce sunt suferinţele noastre în comparaţie cu patimile Lui?        Şi astfel, privind la suferinţele Domnului, sorbim şi noi un strop de mângâiere cerească, o putere tainică ni se strecoară în suflet şi, oricât am fi de împovăraţi de greutatea necazurilor, pilda Răscumpărătorului răstignit ne face să privim, în lacrimi şi nădejde, grădina fericirii raiului care aşteaptă pe cel ce rabdă până la sfârşit.        Aşa zicea Iisus ucenicilor Săi: "Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, vă veţi întrista, însă întristarea voastră se va preface în bucurie mare mai pe urmă. Iată nădejdea cea mare pe care ne-o dă Domnul pentru viaţa cea veşnică. Până atunci avem toţi parte de suferinţă, şi cei buni, şi cei răi; cei buni ca să se curăţească şi mai mult pentru locul cel curat, iar cei răi să se trezească şi să vină la fericire cât mai repede, la pocăinţă, să nu-i mai apuce moartea în păcate.        Sfântul Augustin a asemănat viaţa omenească cu un covor ce are două feţe. Pe una din feţe se văd culorile, desenele şi florile, pe cealaltă parte nu se vede decât un amestec de fire şi noduri încâlcite. Aşa e şi cu viaţa noastră de aici; noi nu-i vedem decât una din feţe, cealaltă parte o vede şi o ştie Dumnezeu. De aceea Tatăl nostru cel din ceruri, care este bun Părinte, ne zice şi nouă, ca şi slăbănogului din Evanghelia de astăzi: "Vreţi voi să vă faceţi sănătoşi? Veniţi la Mine, urmaţi sfaturile Mele şi vedeţi să nu mai păcătuiţi, ca să nu vă fie şi vouă ceva mai rău în veci în iad, în chinurile fără sfârşit.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, scapă-ne pe toţi care ne-am adunat aici de chinurile iadului şi vindecă slăbănogirea sufletului şi a trupului nostru. Ajută-ne cu Harul Tău să nu mai păcătuim, ca să ne mântuim şi noi în vecii vecilor.  Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Duminica Înfricoşatei Judecăţi


Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, A cărui împărăţie nu va avea sfârşit (Simbolul Credinţei, Art. 7).

Fraţi creştini,

În tot cursul anului nu există o Evanghelie mai zguduitoare ca aceasta pe care ne-o pune în faţă Sfânta Biserică astăzi. Această Evanghelie ne zguduie sufletul, căci ne vorbeşte despre acea cumplită zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti, ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum zicem şi în Simbolul Credinţei: "... A cărui împărăţie nu va avea sfârşit?. Imaginea aceasta a judecăţii celei din urmă au avut-o în faţa ochilor întotdeauna creştinii adevăraţi din toate veacurile.
Ei vedeau în ea sfârşitul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai lor, ei vedeau în ea pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui, după osteneala lui, după dragostea lui. De aceea mucenicii mergeau cu zâmbetul pe buze la chinurile cele mai îngrozitoare. Pustnicii sufereau frigul şi zăduful, foamea şi setea şi vărsau şiroaie de lacrimi cu pocăinţă din inimă. Fecioarele îşi păzeau fecioria cu preţul vieţii lor şi cu toţii privegheau rugându-se să fie gata de plecare. Aceşti creştini adevăraţi şi următori ai lui Hristos în toată clipa se vedeau în faţa judecăţii celei din urmă, acolo, în faţa înfricoşatului tribunal ceresc, în faţa miilor şi milioanelor de îngeri şi de sfinţi, şi se mai vedeau şi în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi.
Aşa vom sta şi noi de faţă, aşteptând undeva sentinţa Dreptului Judecător, ori la dreapta cu drepţii, ori la stânga cu toată pleava, cu caprele. Cel dintâi lucru pe care ni-l descoperă Sfânta Evanghelie despre judecata din urmă este că va veni prin surprindere. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor sădi şi vor zidi mereu case peste case, până ce deodată, ca un hoţ ce vine noaptea, va veni Domnul Hristos pe norii cerului, ca fulgerul ca să ne cheme pe toţi să răspundem de faptele noastre.
Domnul Hristos n-a spus ziua şi ceasul, nici anul când va veni, dar a spus semnele care vor fi înaintea judecăţii. Aceste semne înspăimântătoare, foarte multe dintre ele, le-am văzut le vedem şi le vom vedea. Va suna cel din urmă ceas al neamului omenesc.
Sfintele Scripturi aşa ne spun, că se va distruge credinţa aproape cu totul, iar oamenii vor ajunge la cel din urmă grad de stricăciune. Anticrist-satana întrupat-va înşela pe oameni prin mincinoasele minuni ale lui şi prin persecuţiile asupra creştinilor. Popoarele se vor distruge aproape, prin războaie, ciuma şi foamea vor pustii pământul, cutremure de pământ vor înghiţi oraşe întregi. Echilibrul lumii se va rupe, vânturile se vor dezlănţui, soarele nu va mai da decât luciri sinistre şi încreţite, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea. Fulgere şi trăsnete vor izbucni, vulcanii se vor înfuria şi vor vărsa şiroaie de flăcări, munţii de gheaţă se vor topi, apa umflând oceanele şi mările acestea vor ieşi din hotarele lor şi mugetul lor îngrozitor va inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele.
O ploaie de foc şi pucioasă va îneca pământul şi tot ce se găseşte pe deasupra lui va ajunge într-un minut pradă flăcărilor şi va fierbe apa în mări şi în oceane cum fierbe apa în oală la foc. Îngrozite vor ieşi fiarele şi toate vietăţile răcnind de durere şi sfâşiind văzduhul cu ţipetele lor. Astfel nu va mai rămâne decât o grămadă de cenuşă fumegând, iar pământul va fi întocmai ca un mormânt luminat de un slab opaiţ. În acest întuneric va domni o tăcere adâncă şi posomorâtă. În această tăcere se va auzi un zgomot mai înspăimântător decât trăsnetele cele mai puternice.
Acesta va fi sunetul trâmbiţei cele de pe urmă de care vorbeşte Sfânta Scriptură, atunci îngerii judecăţii vor suna în cele patru colţuri ale lumii, căci acesta va fi glasul care va ieşi din gura Fiului lui Dumnezeu şi va porunci neamului omenesc zicând: "SCULAŢI-VĂ, MORŢILOR, IEŞIŢI LA ÎNVIERE!? La acest glas vor tresări toţi morţii din morminte şi din adâncurile mării, osemintele vechi se vor mişca, membrele risipite se vor apropia, ţărâna cea rece se va însufleţi şi toţi morţii vor scutura de pe fruntea lor ţărâna mormântului ca să se supună glasului Celui Atotputernic.
Oamenii care au populat universul de la începutul lumii şi până în ziua aceea se vor însufleţi pentru ca să se înfăţişeze în suflet şi în trup la judecata lui Dumnezeu. Atunci vor învia şi păcătoşii şi drepţii, şi tremurând de frică vor fi aduşi de îngeri în valea lui Iosafat, unde deasupra, pe nori, vor fi scaunele de judecată. Judecata se va face după trăire şi după fapte. În acele clipe îngrozitoare se vor cunoaşte cei buni dintre cei răi, fiindcă cei buni vor fi la dreapta păstorului vor fi pe nori luminaţi şi slăviţi ca şi îngerii. La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste. Bucuria şi strălucirea celor de la dreapta vor fi negrăite. Cei necredincioşi - zice Sfânta Carte - vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni. Toţi cei ce zic că aici e raiul şi iadul, toţi cei răi care nu au milă de aproapele, toţi hulitorii şi necredincioşii, care au crezut numai în aceste lucruri trecătoare ale lumii, vor rămâne aici pe pământ, adică la stânga păstorului; vor învia şi ei, dar pentru osândă.
Vor rămâne în acea zi înfricoşată în întunericul acela mare, cu diavolii care i-au înşelat. Atunci iadul va slobozi din el toate sufletele care au fost acolo până în clipele acelea şi vor fi aduse de demonii care le-au înşelat ca să fie judecate de Domnul Hristos. Cu trupul cu care au păcătuit vor fi aşezate sufletele acelea cete, cete, după păcatele lor. La un loc hoţii, la un loc curvarii, la un loc beţivii, la un loc nemilostivii, necredincioşii şi aşa, toţi păcătoşii cu păcatele scrise pe frunţile lor şi cu demonii fiecărui păcat lângă ei, vor sta de faţă atunci ca să audă sentinţa de condamnare a Dreptului Judecător pe vecii vecilor.
Vor sta de faţă atunci toţi împăraţii păgâni care au persecutat pe creştini şi vor vedea pe aceia cărora le-au tăiat capetele, îi vor cunoaşte bine, vor plânge cu amar, gândindu-se la răul pe care l-au făcut. Aici la stânga, adică jos pe pământ, păcătoşii vor fi fără deosebire, bogaţii şi săracii la un loc, împăraţii şi cerşetorii la un loc, conducătorii de state lângă măturătorii de stradă, savanţii lângă neştiutorii de carte, nici o deosebire. Atunci toate rangurile, toate titlurile vor dispărea şi toţi vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă. În acel înfricoşat ceas, lacrimile, rangurile, căinţa şi strigătele de disperare nu le vor folosi la nimic. Atunci nimeni nu va mai mijloci, nu se va mai ruga pentru noi, căci rănile deschise şi sângele vărsat pentru noi ale Dreptului Judecător, Fiul lui Dumnezeu, vor cere pe dreptate să fie răzbunate. Toţi hulitorii, toţi vrăjmaşii care s-au luptat sub orice formă contra împărăţiei Lui îşi vor rupe carnea de pe ei şi-şi vor muşca limbile de durere şi de frică. Atunci va fi ziua răzbunării dumnezeieşti. De aceea zice Domnul că va veni ca un hoţ, când nu ştie nimeni, ca să prindă pe toţi vrăjmaşii Lui în răutate şi în nelegiuirile lor.
Iată de ce Domnul Hristos ne mai dă o pildă ca să ne facă să înţelegem mai bine cum să-L aşteptăm şi cum să ne pregătim pentru această zi a judecăţii. El ne spune pilda cu cele zece fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.
Să fim atenţi, că Mirele vine la miezul nopţii, când e somnul mai dulce şi întunericul cel mai greu, adică atunci când ispitele vor fi cele mai multe şi când lumea va dormi în noaptea păcatelor celor mai grele. Cele cinci feciore nebune, nechibzuite, care s-au îngrijit numai pentru desfătarea trupului, care s-au îngrijit cum să se facă pe placul bărbaţilor, care s-au îngrijit numai de lux şi plăceri, în zadar vor mai striga atunci: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!? - căci uşa s-a închis pentru totdeauna şi ele au rămas afară.
Aşa va fi ziua judecăţii lui Dumnezeu. Domnul Hristos va găsi două feluri de oameni: oameni buni, credincioşi, şi oameni nebuni. Până atunci omenirea, prin fapte, prin trăire, printr-o vieţuire bună sau rea aici pe pământ, se va trece de bună voie la dreapta sau la stânga. Când va veni păstorul, va despărţi oile de capre, grâul de neghină, pe cei buni de cei nebuni, atunci va rosti sentinţa de judecată şi va plăti fiecăruia după faptele lui.
Să ne întrebăm fiecare, chiar în clipa aceasta: dacă astăzi sau la noapte va apărea pe norii cerului Domnul Hristos să judece pământul, pe care drum ne-ar găsi, pe cel bun, sau pe cel rău?
Vai de cei care vor fi în fel de fel de păcate, în beţii, în desfrânări, necununaţi, cu avorturi, la cârciumă, cântece, descântece, în fel de fel de nedreptăţi. Vai celor ce mănâncă munca altora, vai celor ce umblă cu spurcăciuni pe la vrăjitoare şi se ţin de tot felul de răutăţi ca să facă ceartă şi duşmănii între oameni! Vai de cei pe care îi va apuca ziua aceea înfricoşată nespovediţi, neîmpărtăşiţi, neduşi la biserică.
Vai de toţi hulitorii lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte, căci nu va mai fi atunci pentru ei nici o scăpare!
Să nu plecăm urechile la necredincioşii care spun că nu va mai veni Domnul Hristos şi că nu va mai fi nici un sfârşit. Citiţi Biblia şi vedeţi semnele, semnele care au fost spuse de Domnul Hristos că într-adevăr multe din ele se împlinesc sub ochii noştri, şi iată care sunt:
Întâi vor ieşi Hristoşi mincinoşi; aceştia sunt capii religiilor care au transformat înţelesul Sfintei Scripturi şi au pus istorisiri mincinoase în locul adevărului.
Al doilea, vor ieşi prooroci mincinoşi; aceştia sunt cei ce s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sectanţii care propovăduiesc minciuni şi hulesc Sfânta Cruce şi pe Maica Domnului.
Al treilea, se vor înmulţi fărădelegile şi se va răci dragostea dintre creştini şi nu vor mai iubi pe Domnul Hristos şi Sfânta Biserică ba chiar se vor lepăda pe faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte.
Al patrulea, se va predica Evanghelia la toate neamurile ca să le fie spre mărturie, adică să nu zică nimeni că n-a ştiut.
Al cincilea , se va dezlega satana din iad şi se va duce să tulbure tot pământul, făcând să se încaiere conducătorii de state şi oamenii între ei, deci nu va mai fi pace pe pământ aproape nicăieri.
Al şaselea, se vor lepăda oamenii de credinţă, creştinii vor cădea şi vor rătăci trecând la secte, iar cei mai mulţi nu vor mai crede în Dumnezeu.
Al şaptelea, vor apărea pe cer stele cu coadă, comete, care prevestesc mânia dumnezeiască aşa s-a arătat pe cer, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1938, un foc mare care s-a văzut în toate părţile Europei fiind publicat în ziare.
Al optulea, se va lua Harul lui Dumnezeu prin închiderea multor biserici şi persecutarea preoţilor celor mai evlavioşi.
Al nouălea, se vor arăta în multe locuri pe pământ semne, minuni şi vedenii unor tineri şi bătrâni, care au fost trimise de Domnul Hristos şi de Maica Lui să spună la lume să se întoarcă la Dumnezeu, că este aproape venirea judecăţii.
Al zecelea, va veni Anticrist care se va da drept Dumnezeu şi va cere de la lume închinăciuni şi se vor lepăda creştinii de Sfânta Treime.
Al unsprezecelea, se vor arăta în lume la Ierusalim cei trei mari sfinţi: Ilie proorocul, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care n-au primit moartea trupească şi vor da lupte cu Anticrist, îl vor ruşina dar vor primi şi ei moartea că aşa e îngăduit de Dumnezeu.
Al doisprezecelea, Dumnezeu va întuneca soarele, luna şi stelele şi va fi întuneric mare, beznă peste tot pământul.
Al treisprezecelea, va trimite Dumnezeu pe Sfântul Arhanghel Mihail şi va suna cu trâmbiţa înviind toţi morţii, de la Adam şi până în ziua aceea.
Al patrusprezecelea, se va arăta pe cerul acela întunecat, îndoliat, semnul Fiului Omului; adică Sfânta Cruce şi toate popoarele vor plânge când o vor vedea.
Al cincisprezecelea, va veni Domnul Hristos cu sfinţii îngeri şi-i va trimite să adune pe toţi credincioşii şi să-i răpească în văzduh aşezându-i la dreapta Sa.
Atunci va fi cum spune Domnul în Sfânta Evanghelie că unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor fi la moară, una va fi luată şi alta lăsată soţii care vor fi într-un pat, unul va fi luat celălalt va fi lăsat, adică cel bun va fi luat de îngeri pe norii cerului la dreapta Domnului şi cei răi vor fi lăsaţi aici unde şi-au pus nădejdea, în pământ şi în viaţa aceasta trecătore. Iată deci că sunt multe din semnele pe care le-am văzut, le-am simţit şi le vedem unele.
După ce Domnul Hristos a vorbit despre aceste semne, le-a atras atenţia ucenicilor, zicându-le: "De la smochin învăţaţi pilda lui; când îi frăgezeşte şi-i înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste semne, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, chiar lângă uşă. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece?.
Un creştin a visat un ceas mare pe cer, care arată 12 fără 5 minute şi scria pe el Matei XXIV, 25 - adică unde se vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre venirea Domnului Hristos, despre sfârşitul lumii. Să nu închidem ochii ca necredincioşii şi să zicem ca ei, că a mai fost aşa ceva adică cutremure de pământ, războaie şi unele semne. Într-adevăr, ştim că au mai fost, dar să spună cineva când a mai fost ca acum, tot pământul în tulburare, în războaie şi nenorociri?!
Zăpada, în ţinuturile calde, unde nu a fost niciodată, şi câte alte semne pe care le arată Dumnezeu în timpurile noastre. Să nu dăm crezare explicaţiilor unor oameni care se cred atotştiutori şi explică toate semnele ce ni le arată Dumnezeu că ar fi din cauza unora sau altora pricini, neştiute, că aceste semne sunt trimise de Dumnezeu ca nişte predicatori înflăcăraţi ai vremii de apoi ca să trezească lumea din amorţeala păcatelor şi să se întoarcă la adevărul Lui. Dumnezeu a ştiut că în aceste vremuri se va împuţina credinţa şi la păstori şi nu vor mai voi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând lumea să rătăcească şi să umble în întunericul păcatelor.
De aceea Milostivul Dumnezeu trimite aceste semne şi urgii, aceşti ani ai durerilor de care vorbeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri, care nu ştiu carte şi care nu citeau Biblia aşa cum o citesc astăzi creştinii. Acestea toate sunt ca să ne întoarcem de pe calea pierzării, iar dacă nici acestea nu ne mai trezesc, atunci suntem pierduţi. Vai de cei ce trec peste ele aşa, fără să-şi schimbe viaţa plină de păcate! Să ne fie milă de sufletul nostru şi să facem voia lui Dumnezeu, să păzim porunca dragostei şi a milei de aproapele nostru care este căzut în necazuri şi în lipsuri de tot felul. Această faptă este recomandată de Sfânta Evanghelie de astăzi.
Să avem milă şi să sărim în ajutorul celui lipsit, bolnav, străin sau nedreptăţit; căci cele ce facem aproapelui nostru, îl facem însuşi Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie, că a fost flămând, a fost însetat, a fost gol, a fost bolnav, a fost străin şi la închisoare. Domnul Hristos, ca un Dumnezeu ce era, a ştiut că la sfârşit nu va mai fi milă pe pământ, aşa cum vedem astăzi; căci oriunde îţi întorci privirea în lume nu mai există fapta milei adevărate.
Au fost cazuri când au tăbărât doi trei huligani asupra unor persoane fără putere de apărare şi nimeni nu a sărit ca să le scape. Ce milă este aceasta la creştini ca să vezi cum îl omoară pe fratele tău şi să nu îl scapi?! Unde este mila copiilor de părinţii lor, căci sunt mulţi părinţi pe drumuri şi mulţi părinţi în azile, băgaţi de copiii lor şi uitaţi acolo, după ce le-au mâncat banii şi le-au crescut copiii, ajungând să moară pe mâinile străinilor, şi îi lasă uitării, căci nu vin nici să-i îngroape, îi lasă să fie arşi la crematoriu. Vai, ce păcate mari, unde este mila la părinţii care îşi omoară copiii, rodul pântecelui lor!?
Ce milă au părinţii care se bagă în căsniciile copiilor să-i despartă prin intrigi şi fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare?! Unde este mila la soţiile care-şi spurcă bărbaţii cu tot felul de murdării?! Unde este mila la bărbatul care îşi lasă soţia şi copilaşii plângând şi se duce la desfrânate, care-şi bate soţia, care-şi chinuie copiii, lipsindu-i de hrană, lumină şi căldură?!
Şi aşa este lung şirul diferitelor cazuri de nemilostivire; căci unii fără milă sunt pârâţi, bătuţi şi chinuiţi, altora fără milă li se iau nişte bani pe la tribunale, pe la spitale, pe la şcoli, în multe locuri şi în diferite cazuri. De aceea, grozavă va fi ziua judecaţii pentru cei ce nu au făcut milă pe pământ. Fapta milosteniei putem s-o facem în multe feluri, fraţi creştini. Când vrem să facem milostenie nu trebuie numaidecât să ne gândim la unele bucate sau bani, sau altceva de felul acesta, ci mila, în general, trebuie să o avem în multe feluri şi în orice loc în numele Domnului Hristos.
Mila cea mai arzătoare în timpul de faţă, trebuie să o avem pentru cei care nu cunosc credinţa cea adevărată, cei rătăciţi pe căile pierzării, cei fără Dumnezeu, căci aceştia sunt flămânzi, sunt însetaţi, au sufletele fripte de sete şi rănile pline de bube înveninate, otrăvite cu veninul şarpelui diavol. Aceştia nu au nici o putere, să ieşim în cale şi să-i aducem la adăpostul cel de obşte, la Casa milei şi dragostea lui Dumnezeu care este Sfânta Biserică.
Sfinţii părinţi spun că milostenia este regina virtuţilor şi această faptă o poate face şi săracul şi bogatul, bolnavul ca şi cel sănătos. Au fost mulţi necredincioşi care au primit milostenie în câte un spital, de la câte o bolnavă care i-a învăţat credinţa şi astfel şi-au tămăduit sufletul, cunoscând pe Dumnezeu prin milostenia acelei bolnave. De aceea să avem milă, fraţi creştini, de toţi cei ce sunt în pierzare sufletească şi trupească, căci numai prin milă vom afla şi noi milă de la Dreptul Judecător în ziua cea mare a judecăţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de la sfârşitul lumii, zice că Dumnezeu va face aceasta pentru două motive principale: întâi, ca să arate lumii dreptatea Lui şi apoi, să facă dreptate aleşilor Lui. Acum Dumnezeu este ascuns după un văl de taină, este necunoscut, tăgăduit şi chiar dispreţuit. De aceea unii au declarat că nu există, iar alţii că a murit.
Puterea lui Dumnezeu este nebăgată în seamă, providenţa Lui, criticată. Iată de ce va veni să-şi apere pricina când va şedea pe scaunul de judecată arătând muritorilor, hulitorilor şi tuturor vrăjmaşilor Lui că există, că El este viu, iar puterea Lui este fără de sfârşit.
Ceea ce va îngrozi şi mai mult pe cei aduşi în faţa tribunalului ceresc va fi chipul Dumnezeului dreptăţii, Dumnezeului şi judecătorului care atunci va fi fără milă şi cu dreptate va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Toate păcatele pentru care fiecare om va trebui să dea socoteală în cursul judecăţii vor fi împărţite în patru categorii :
Întâi vom fi răspunzători de păcatele pe care le-am făcut noi.
Al doilea, vom răspunde de păcatele de care ne-am făcut vinovaţi când am îndemnat pe alţii la rău, cu vorba sau pilda noastră cea rea.
Al treilea, vom răspunde de atâtea fapte bune pe care trebuia să le facem; am ştiut că e bine să le facem şi nu le-am făcut, din răutate, din lene, din mândrie, îngropându-le precum acela din Evanghelie talantul lui.
Al patrulea, vom răspunde şi pentru cei pe care nu i-am lăsat să facă fapte bune, împiedicându-i prin vorbe amăgitoare sau în alt chip să vină la biserică, să se spovedească sau să se roage. Despre aceştia zice Domnul Hristos: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci voi nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lăsaţi!?
Înfricoşată va fi ziua aceea a judecaţii pentru cei care vor rămâne pe pământ, pentru toţi păcătoşii pe care i-a apucat moartea nepregătiţi; căci ei vor face feţe, feţe strigând disperaţi, blestemându-se, blestemând ziua în care s-au născut şi pe părinţii care nu i-au învăţat sfânta credinţa, blestemând pe cei ce i-au îndemnat să facă păcate. Alţii, rugându-se cu lacrimi şi cu ţipete, vor privi spre Dumnezeu rugându-L să le dea iertare. Fiecare va încerca să se apere cu cuvinte strigătoare la cer.
Unii vor zice: "Doamne, Doamne adu-ţi aminte că suntem creştini şi ne-am botezat în numele Tău?, alţii vor zice: "Doamne, Doamne, am fost şi noi pe la biserici şi am făcut şi noi câte o faptă bună am propovăduit în numele Tău, am făcut şi minuni în numele Tău. Doamne, ne-am făcut mulţi fini şi fine, am cununat şi botezat, iartă-mă, Doamne, că am făcut şi fapte bune; am dat şi eu câte un ban la săraci?. Aşa va căuta fiecare să spună câte o faptă bună pe care a făcut-o în viaţă.
În zarva aceea dintre ei, Dumnezeu cu glas de tunet va face tăcere şi le va zice: "Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii, căci v-aţi înşelat de la Anticrist şi aţi căzut, neţinând până la sfârşit?. Iată deci că degeaba o începem bine dacă o terminăm prost. Atunci vor zice şi sfinţii care sunt lângă Domnul Hristos, către păcătoşi: "De ce n-aţi crezut în propovăduirea noastră, de ce n-aţi ţinut credinţa aşa cum v-a învăţat Sfânta Biserică? De ce n-aţi voit să vă ţineţi mereu de fapte bune şi să vă rugaţi păzindu-vă de păcate? De ce nu v-aţi întors la Dumnezeu? V-aţi ţinut mai mult de păcate, de chefuri şi beţii, de petreceri, şi v-a înşelat necuratul ca să nu vă spovediţi, să nu vă împărtăşiţi, rupând legătura cu Biserica, nemaicrezând în nimic; aşa că v-a prins moartea şi judecata fără pocăinţă, fără fapte bune şi fără Dumnezeu. Când vi se spunea râdeaţi, luaţi în batjocură pe cei ce vă vorbeau. Acum s-a închis uşa milostivirii; Dumnezeu v-a aşteptat destul, v-a făcut semne şi minuni, v-a trimis suferinţe şi necazuri ca să vă întoarceţi la El, iar voi pe toate le-aţi nesocotit, le-aţi batjocorit şi n-aţi primit pe cei ce vă îndemnau la pocăinţă?.
Mare plângere şi jale va fi atunci când pe veci vor fi despărţiţi de mângâierea cea cerească şi când Dreptul Judecător va zice: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cu diavolul pe care l-aţi ascultat?. Atunci se vor despărţi cu mare jale copiii de părinţii lor, soţii de soţiile lor, fraţii de fraţi, surori de surori, soacre de nurori, rudenii de rudenii, prieteni de prieteni, mergând fiecare la locul de osândă unde e pregătit după păcatele lor.
Să luăm aminte şi să ne trezim acum, că nu este departe ziua aceasta înfricoşată a judecăţii; fiindcă atunci va fi prea târziu, atunci pe mulţi îi va apuca lepădaţi de credinţă pentru o coajă de pâine, pe unii necununaţi, pe alţii la cârciumi, pe unele femei la avorturi şi desfrâu; pe copii în necredinţă, şi astfel multă lume va fi găsită pe căile pierzării în fel de fel de păcate mari.
Să deschidem ochii acum, să nu ne aflăm şi noi atunci printre ei, căci vai de sufletul nostru în ceasul acela, mai bine nu ne-am fi născut.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXII-A DUPĂ RUSALII
Zaheu Vameşul

Zahee, coboară-te degrabă căci astăzi în casa ta trebuie să rămân (Luca XIX, 5)

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un om cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi,iar vameşii erau un fel de perceptori.Acest Zaheu fiind mai marele lor de aceea se îmbogăţise şi de bani şi de păcate.Auzind el însă de minunile Mântuitorului pe care le făcuse şi mai ales de minunea făcută puţin mai înainte când a vindecat pe orbul din Ierihon,alergă şi el să vadă pe Acela care vindeca numai cu Cuvântul şi da iertare păcatelor.Dar fiind mic de statură nu putea să vadă pe Domnul,mai ales că era împresurat de mulţime de popor.
Atunci a alergat înainte pe drumul ce trebuia să treacă Domnul Hristos şi s-a suit într-un dud de unde putea să-L vadă când trece.Când a ajuns Domnul Hristos în dreptul dudului s-a uitat în sus şi i-a zis: "Zahee,grăbeşte-te şi te dă jos,căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.iar el degrabă s-a dat jos şi L-a primit cu bucurie.
Iată iubiţi creştini,că Domnul nostru Iisus Hristos,a cunoscut ca un Dumnezeu ce era numele lui Zaheu;i-a cunoscut şi numele şi dorinţa cea aprinsă a inimii lui şi a văzut smerenia şi voinţa lui de a se întoarce la Dumnezeu.Dacă stăm să judecăm puţin,cât de mult s-a umilit el care era plin de bani,bogat şi onorat de lume,ne mirăm cum a putut să-şi calce mândria în picioare şi să urce ca un copil prostuţ în dud,smerindu-se înaintea lumii.Tocmai aceasta l-a adus la pocăinţă, la mântuire, căci Domnul Hristos l-a chemat pe nume şi a dorit să intre în casa lui.
Ajungând Domnul în casa lui mulţime de farisei ziceau: "Iată a intrat să găzduiască la un om păcătos.Dar Zaheu plin de bucurie şi încredere desăvârşită în Domnul Hristos a zis: "Iată,Doamne,jumătate din averea mea o dau săracilor,şi dacă am năpăstuit pe cineva întorc împătrit.
Vedeţi,fraţi creştini,pocăinţa adevărată! Iată cum a înţeles el că Dumnezeu îl poate ierta de păcatele şi nedreptăţile făcute,de călcările de lege pe care le făcuse fără să aibă frica lui Dumnezeu.Această Evanghelie este una din cele 7 evanghelii care se citeşte la Sfântul Maslu.Să nu credem noi că este pusă aşa la voia întâmplării de sfinţii noştri părinţi.Ea are un mare rost,pentru că multe boli grele şi suferinţe grozave se abat şi cad pe capul oamenilor din cauza păcatului nedreptăţii săvârşit de ei şi mai ales din cauza păcatelor strigătoare la cer.
Iată,păcatele acestea strigătoare la cer le fac aceia care asupresc pe văduve şi orfani,care înşeală pe cineva cu cine ştie ce lucruri,care se judecă cu alţii ca să le răpească avutul lor,casa lor,sau ceva de-al lor,sau atunci când cineva opreşte plata pentru munca făcută lui sau pentru orice nedreptate ori asuprire care s-a făcut.De asemenea,cad oamenii în grele suferinţe şi boli nevindecabile pentru călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu,căci mare îndrăzneală au oamenii care nu mai ştiu de duminici şi sărbători,furând ziua Domnului care e Sfânta Duminică.În loc de a veni să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu,slavă şi cinste la Sfânta Biserică îşi fac de lucru pe acasă,se duc pe la târguieli să vândă sau să cumpere,neştiind că banii câştigaţi în duminici şi sărbători sunt blestemaţi.
În casa unde intră astfel de bani,intră focul mâniei lui Dumnezeu,acolo nu este nici un spor,fiindcă nu numai acei bani,dar va trebui să dea împătrit cum a zis Zaheu,o parte la doctori,o parte pe doctorii, alţii îi sunt furaţi ori îi pierde în vreun fel sau trebuie să dea pe la avocaţi şi judecători.Nu se poate spune prin cuvinte câte mari suferinţe se abat pe capul oamenilor din cauză că nu vor să meargă la biserici în duminici şi sărbători;şi mai ales că muncesc în aceste zile sfinte fără frică de Dumnezeu.Unul din păcatele tot aşa de grele este şi când cineva năpăstuieşte pe aproapele său,furându-i cinstea prin fel de fel de vorbe murdare aduse la adresa lui.Orice lucru luat cu sila sau prin înşelăciune cât trăieşti,tot mai poţi să-l dai înapoi.Dar dacă năpăstuieşti prin cuvinte mincinoase şi te atingi de cinstea unei feţe bisericeşti,nu mai poţi să întorci înapoi atâtea vorbe pe care le-ai risipit pe la urechile lumii ca să-i necinsteşti bunul nume şi frumoasele intenţii.Această ispită,să fim atenţi că vine foarte uşor şi se ia ca râia,este boala limbii,mai ales femeile au acest grozav păcat.
Parcă auzi câte una zicând:ai auzit,dragă,ce a făcut cutare şi începe să-ţi înşire la vorbe,care mai de care mai urâte,ca să te îngrozească,făcându-te să spui mai departe şi aşa să arzi în foc cu ea.Aşa a fost calomniat un părinte bisericesc, şi când era pe patul de moarte a venit năpăstuitorul,vorbitorul de rău,cerându-i iertare.Părintele i-a iertat tot,dar i-a dat drept canon să se ducă acasă şi să ia o pernă cu fulgi,să se urce într-un pom înalt şi acolo scoţând toţi fulgii din pernă se le dea drumul,iar după aceea să se ducă să adune fiecare fulg ca să fie iertat şi de Dumnezeu.
Făcând aşa a început să adune, dar a fost imposibil,pentru că vântul împrăştiase toţi fulgii cât mai departe şi în locuri greu de găsit.Aşa se întâmplă şi cu vorbele care ne ies din gură,foarte uşor se împrăştie.Dar cine mai poate întoarce atâtea vorbe rele şi calomnii la adresa aproapelui nostru?De aceea când ai vorbit pe cineva de rău şi l-ai calomniat,degradându-l în faţa unora,să ştii că mare rău ai făcut sufletului tău,căci cu cuvântul tău care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce,ai făcut două mari păcate:întâi ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui;al doilea te-ai făcut judecătorul lui judecându-l mai înainte de a veni ziua cea mare când ne va judeca Domnul Hristos pe toţi.
Ia aminte,soră şi frate creştine,că vorbele tale s-au dus,s-au scris şi înregistrat de îngerii lui Dumnezeu,iată,tu să fii sigur că te aşteaptă ori aici pe pământ suferinţă grea ca să ispăşeşti,ori o veşnică osândă în iad.Tot în păcatul năpăstuirii cad şi cei ce pentru gura lor suferă bătăi şi închisori precum şi multe suferinţe grele.Vai,celor ce prin minciuni şi martori mincinoşi pârăsc pe alţii, se judecă cu alţii şi-i fac să sufere pe nedrept! Vai de cei din a căror cauză unii mor cu sufletul otrăvit de minciunile şi pârâciunile lor,de calomniile şi nedreptăţile făcute de ei!Aceştia nu vor plăti niciodată nedreptatea lor,decât în fundul iadului, dacă nu se întorc cu tot sufletul la Dumnezeu din vreme.
Pe unii îi cheamă Dumnezeu să plătească pe patul suferinţei la ieşirea sufletului,când trag să moară căci unii se chinuiesc câte o săptămână de se îngrozesc cei ce stau la căpătâiul lor,când îi văd cu limba scoasă afară de un cot şi nu pot să moară mai ales persoanele care au vorbit de rău feţele bisericeşti, credinţa şi pe Dumnezeu hulitorii.
Noi ştim din bătrâni că e o vorbă,să fim atenţi ce vorbim,că pe unde iese vorba va ieşi sufletul.Să ne fie milă de sufletul nostru şi să nu-l îngreunăm cu astfel de păcate.
Diavolul se luptă mereu pe toate căile ca să-l înşele pe om şi să-l ţină mereu legat cu păcatele lui,să nu se poată întoarce niciodată la adevărata cale de lumină, la Dumnezeu.
Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul,că un sfânt părinte la legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească,să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte;printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol,de care suflete sunt mai multe în iad,de femei sau bărbaţi?Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei.Şi l-a întrebat sfântul:Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad,căci la biserică sunt femei mai multe?Iar diavolul i-a răspuns:sunt într-adevăr la biserică mai multe,dar degeaba,deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad.În primul rând pentru păcatul mândriei,căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării.
În al doilea rând,pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri,pârâciuni,spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele,spurcând sufletele şi trupurile oamenilor;adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul,cu vrăjile,cu ghicitul,aleargă pe la aceste ghicitoare.
În al treilea rând,după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea,când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină,aruncă vina ori pe bărbaţii lor,ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva,pentru că aşa le învăţăm noi,zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie,cu păcatele neiertate,sau chiar dublate.Iar când le iese sufletul,vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie.Iată de ce sunt mai multe femei în iad,a zis diavolul.
Fraţi creştini,să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri,că dacă ne-am pierdut sufletul,am pierdut tot.Am auzit de multe ori din Sfânta Evanghelie,când s-a citit în cursul anului,că Domnul nostru Iisus Hristos a chemat la Sine tot felul de păcătoşi,vameşi,farisei,desfrânate,tâlhari,a mers în casa lor,ori a venit la ei.El i-a primit şi i-a iertat,i-a învăţat şi i-a miluit pe toţi.Odată chiar a spus fariseilor şi cărturarilor,că vameşii,desfrânatele vor intra în împărăţia cerurilor, iar ei,care se socoteau fiii luminii,vor fi scoşi afară pentru făţărnicia şi nedreptatea lor.Dacă stăm să ne gândim,cum a iertat Domnul Hristos pe femeia desfrânată,cum a iertat pe vameşul smerit care a venit la biserică,cum a iertat pe tâlharul de pe cruce, cum a iertat pe Zaheu din Evanghelia de astăzi,ne minunăm de marea Sa bunătate şi milă pe care a avut-o şi o are pentru păcătoşi.
Dar aceşti păcătoşi iertaţi care au primit mila Lui,toţi au dat dovadă de o sinceră pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, de o întoarcere desăvârşită cu toată fiinţa lor din calea păcatului,din drumul pierzării,la lumina cea dumnezeiască a lui Iisus Hristos,Iertătorul şi Binefăcătorul lor şi al nostru.Căci ei îndată au lăsat păcatul care-i stăpânea şi au început să se îndrepte prin lacrimile lor şi prin pocăinţă. Cine oare poate spune pocăinţa şi părerea lor de rău,sudorile şi ostenelile lor? Căci mândria lor a fost călcată în picioare,au dispreţuit banii,şi toate bunurile acestei lumi,dându-şi seama că numai aşa vor putea fi vrednici să primească pe Iisus în casele lor şi în sufletul lor.
Cine poate spune ce dragoste aprinsă şi cu ce sfântă recunoştinţă îl urma Maria Magdalena din care scosese 7 draci?Iată şi pe Zaheu cel de astăzi,cum recunoaşte el că trebuie să-şi curăţească casa şi sufletul de nedreptăţile făcute, hotărând să întoarcă împătrit acelor pe care i-a nedreptăţit.El a dat jumătate din averea lui săracilor,căci ştia că aceea este adevărata milostenie,să dai din ale tale,din munca ta,din agoniseala ta făcută cu dreptate;iar cele luate cu japca,cu năpăstuiri,cu sila,trebuie date înapoi,fiindcă acelea nu sunt ale tale,ci ale aproapelui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:chiar prin muncă cinstită, dacă ai mai multe decât îţi trebuie,toate cele de prisos sunt ale văduvelor,orfanilor,săracilor,ale tuturor necăjiţilor.Să fim atenţi şi să nu ne tăiem craca de sub picioare,fălindu-ne că facem cine ştie ce lucru când dăm o milostenie;poate nu e chiar aşa de curată,poate nu e din osteneala noastră,cum se întâmplă de multe ori chiar la creştinii botezaţi.Toţi păcătoşii din toate veacurile au fost primiţi şi au intrat în împărăţia cerurilor.Dar au intrat aceia care au lucrat pocăinţa,care şi-au cunoscut păcatele şi prin dreptate şi osteneală s-au spălat de ele,căci fără pocăinţă nu s-a mântuit nimeni din cei ce au căzut,mai ales în păcate grele.
Nici creştinii de la început nu s-ar fi mântuit,nu ar fi devenit sfinţi,dacă nu ar fi făcut pocăinţă, dacă nu s-ar fi smerit, dacă nu ar fi postit,dacă nu s-ar fi rugat,dacă nu ar fi venit la biserică.Nu cum cred unii creştini de astăzi,care trăiesc în fel de fel de păcate mari,necununaţi,în desfrânări,avorturi,în lux şi mândrie,în chefuri şi beţii,fără nici un fel de recunoştinţă faţă de patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Fără să recunoască pe Dumnezeu şi fără pocăinţă,mulţi ajung în fundul iadului.Sunt bătrâni care au îmbătrânit mai mult în păcate decât în numărul anilor, ţărani cu obiceiuri boiereşti şi boieri cu obiceiuri păgâneşti fără nici o frică de Dumnezeu.Sunt desfrânate fără pocăinţă,tâlhari neispăşiţi de păcate,care în loc să stea la închisoare sunt liberi şi se ţin mereu de aceleaşi tâlhării,se fac mereu avorturi,ucideri şi toţi aceştia aşteaptă să se mântuiască fără pocăinţă.Acestora le este pregătit focul iadului,muncile de veci îi aşteaptă.
Dumnezeu însă îi cheamă mereu la pocăinţă pe toţi,pentru că pentru păcătoşi a venit,cum a spus în Evanghelia de astăzi.Pe toate căile Dumnezeu voieşte să se apropie de ei,să se apropie acum până când nu vor sta la căpătâiul lor soţia, copiii,plângând lângă patul lor de suferinţă.Acum este momentul cel mai potrivit până când nu se vor închide ochii.
Acum când am auzit de schimbarea şi întoarcerea desăvârşită a lui Zaheu vameşul, acum să ne întoarcem la El.Diavolul ne amână şi zice mâine,iar de mâine poimâine,de la post la post,şi de la an la an,ca să ne prindă în gheare.Dar astăzi este ziua,mâine poate fi prea târziu.Câte exemple nu sunt pe care le-am văzut cu ochii noştri,de atâtea ori în viaţă,cu unele persoane care au tot amânat întoarcerea la Dumnezeu şi la pocăinţă,pe care i-a prins moartea fără să facă nici o pregătire!Câţi n-au fost luaţi cu salvarea de urgenţă şi internaţi la vreun spital pentru vreo operaţie urgentă!Desigur,cei mai mulţi pleacă nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, fiindcă durerile îngrozitoare nu le-au mai dat timp să cheme vreun preot să-l spovedească măcar.Şi aşa au murit pe patul operaţiei fără a-şi lua hrana trebuitoare pe drumul veşniciei Sfintele Taine.
Deci,acum să fim atenţi cu sufletul nostru, acum să căutăm să-l ţinem treaz pe calea mântuirii şi cu fierbinte dragoste să urmăm pe Domnul,străduindu-ne în fiecare clipă,în fiecare zi,să fim cât mai plăcuţi slujitori şi împlinitori ai sfintelor Lui porunci.Atunci şi diavolul are frică de sufletele noastre,de sufletele acelea care stau gata înarmate ca nişte ostaşi cu arma în mână,ca o santinelă înţeleaptă şi vioaie ce străjuieşte împrejurul casei sufletului său să nu-i fie furată avuţia.Cu această ocazie îmi amintesc de o vedenie a unui sfânt părinte pustnic.
Acest părinte a fost dus de îngerul păzitor la uşa unei mari săli subterane, unde erau adunate toate duhurile necurate cu mai marele lor Scaraoschi. Pustnicul acesta asculta ceea ce vorbeau ei înăuntrul acelei încăperi, fără să fie văzut de ei,fiindcă aşa era voia lui Dumnezeu.
Scaraoschi cel mare aşa le spunea la toţi diavolii lui: "Cum să facem să câştigăm cât mai multe suflete pentru împărăţia noastră întunecoasă? Atunci s-a ridicat unul care a zis aşa: "Întunecimea voastră,eu sunt de părere că cel mai bun mijloc pentru a umple iadul nostru este să mergem cât mai mulţi pe pământ şi să le spunem că nu există Dumnezeu,că nu există rai şi iad, şi că pe pământ este totul; dacă ai bani,avere,şi de toate eşti în rai,iar dacă nu,eşti în iad.Celelalte câte le-au auzit pe la biserici, să le spunem că sunt scornituri şi poveşti de-ale popilor, că ştii întunecimea ta,cât sunt oamenii de proşti şi ne vor crede cu uşurinţă.
Scaraoschi le grăi: "Lesne de spus acestea,dar să ştii că nu toţi oamenii sunt aşa de proşti cum crezi tu,vor simţi că-i treabă diavolească de-a noastră şi nu vor crede; vreau altă părere,zise unul una,altul alta,dar nici una nu fusese bună. Se ridică unul mai chior,mai şchiop,mai îndrăcit ca toţi şi spuse: "Se înţelege că e o prostie să spui lumii că nu există Dumnezeu,nici rai,nici iad.Părerea mea e alta, să mergem cu toţii pe faţa pământului şi să stăm la pândă,şi cum vedem că se întoarce vreunul la Dumnezeu şi la dreapta credinţă cu toată seriozitatea prin pocăinţă,prin spovedanie şi împărtăşanie,atunci să sărim cu toţii şi să nu-l lăsăm, să-l întoarcem înapoi.
Iar pe cei ce vor să se ia de credinţă şi de cele ale credinţei,să-i amânăm mereu, spunând la cei tineri că la bătrâneţe să se pocăiască,atunci să ia calea bisericii,sunt prea tineri acum,până atunci se pot ruga şi acasă,ce tot biserica?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea,să nu iasă din rândul lumii.
La cei bătrâni să le spunem că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică,că tot nu mai sunt iertaţi;să-i dăm înapoi şi pe unii şi pe alţii.Să-i tot amânăm pe toţi din zi în zi până când îi va apuca moartea aşa nepregătiţi.
"Bună părere, cea mai bună zise diavolul Scaraoschi alergaţi cu toţii şi aşa să faceţi,găsiţi cât mai multe guri şi vorbiţi prin ele ca să se întoarcă cei ce au luat drumul bisericii şi al credinţei adevărate,şi nu-i lăsaţi să se ducă la biserică.
Iată de ce observăm că diavolii nu se înspăimântă de creştinii care nu pornesc pe calea mântuirii cu toată seriozitatea.Căci aşa se observă prin Sfintele Biserici,că toate cele sufleteşti,creştinii noştri le fac numai de formă.De formă se roagă,de formă vin la biserică,de formă se spovedesc,din obicei le fac pe toate ale sufletului.Sunt mulţi care nici nu ştiu de ce vin la biserică şi nici care este rostul venirii la biserică.De aceea pleacă de la biserică dacă nu mai răi,oricum nici mai buni.
Se întâmplă aşa cum a spus un sfânt părinte;dacă intră un câine în biserică, nici biserica nu se spurcă,şi nici câinele nu se sfinţeşte;căci ei vin din curiozitate, cu inimi împietrite, cu gânduri împărţite, şi nu sunt nici la slujbă şi nici la predici,se întorc acasă fără de Iisus Mântuitorul,nu ca Zaheu ce s-a dat jos din dud.Acolo unde se ridică câte un suflet cu hotărâre temeinică de a urma calea Domnului,tot iadul se răscoală împotriva lui.Dacă este tânăr sau tânără necăsătoriţi,vine diavolul chiar prin părinţii lor sau prin rudenii care parcă numai grija asta o au,să se ocupe de ei să-i silească să se căsătorească chiar le găseşte pe câte cineva ca să-i poată porni cât mai curând pe acest drum fără a chibzui îndelung şi cu toată seriozitatea când face acest pas.
Dacă sunt părinţi,fel de fel de ispite întrebuinţează necuratul prin copii ca să-i supere, să-i facă să zică vorbe rele, să-i blesteme,şi să-i scoată astfel din calea mântuirii.În cele mai multe familii sunt supărări mari din partea copiilor. Aşa că pe toate căile şi în toate locurile, un creştin adevărat,un creştin treaz care a cunoscut calea mântuirii prin Sfânta Biserică are de luptat în tot locul şi în tot timpul,cu trupul,cu lumea,cu diavolul.Aceşti trei vrăjmaşi înfierbântaţi de mânie pe bietul suflet,se luptă zi şi noapte,acasă şi la serviciu,pe stradă şi în tramvai,în tot locul,chiar şi în Sfânta Biserică.
Iată ce zice un alt sfânt părinte că pe unii îi aduce chiar diavolul la biserică,ca să încurce pe ceilalţi care au venit să se roage, să-i facă prin cine ştie ce ispite să dea înapoi,să-i facă să se lipsească şi să fie la fel cu toţi moleşiţii veacului care dorm în păcate grele.
De aceea ne cere Domnul să fim treji,să stăm cu candela aprinsă, adică flacăra sufletului,cu credinţă tare şi aprinsă,să fim nişte suflete înflăcărate pentru luptă şi să nu ne temem niciodată de jucăriile diavolului,ba chiar să ne bucurăm că tocmai prin aceste lupte şi ispite ne încununăm de la Dumnezeu,primind mai multe puteri şi mai mare ne e răsplata.Cu cât avem de suferit mai mult,de luptat mai mult,cu atât suntem mai băgaţi în seamă de Dumnezeu şi la vreme potrivită el ne trimite ajutorul Său.Când vede că noi am făcut tot ceea ce ne stă în putinţă şi nu mai putem face nimic,atunci intervine El cu puterea Sa dumnezeiască. Aşa s-au luptat înaintaşii noştri, sfinţii noştri părinţi, sfinţii care-i prăznuim, sfinţii mucenici.
Citind vieţile lor vedem cum erau omorâţi de rudeniile lor,pârâţi că sunt creştini,au fost împăraţi care şi-au omorât copiii lor buni pentru această dreaptă credinţă,vedem cum au fost omorâte soţiile de către soţii lor pentru că sunt creştine,surori de către fraţii lor,rudenii de către rudeniile lor,pentru că sunt creştini adevăraţi.Dar toţi aceştia au biruit fiind înarmaţi cu armele duhovniceşti pe care ni le recomandă nouă Sfântul Pavel în Apostolul care s-a citit astăzi,unde ne spune să fim pildă pentru toţi credincioşii,în vorbire,în putere,în dragoste şi credinţă,în curăţie şi răbdare.
Să ne îndemnăm unii pe alţii în citirea sfintelor cărţi de unde se poate lua învăţătură pentru mântuirea noastră şi prin care,dacă citim cu înţelegere,ne suim cu mintea sus deasupra lumii,de unde vom putea vedea mai bine ca Zaheu din dud,pe Domnul nostru Iisus Hristos.Să citim mai ales vieţile sfinţilor;acolo vedem luptele lor,răbdarea lor,suferinţele lor de tot felul, încercările şi focul ispitelor prin care s-au mântuit fiecare.Este cu neputinţă ca un creştin să nu-şi găsească leacul trebuitor pentru suflet în aceste vieţi de sfinţi.
Să nu credem şi noi ca unii oameni că e de ajuns să te duci la biserică din când în când şi să aprinzi o lumânare sau să plăteşti o slujbă şi astfel Dumnezeu îţi va da orice-I vei cere.Lui Dumnezeu nu-i trebuie lumânarea şi banii noştri sau darurile noastre,că ale Lui sunt pământul şi cerul,dedesubtul şi toate El le-a făcut; El ne vrea pe noi,sufletul nostru care e scump,e de valoare mare,căci El a trebui să sufere;El a trebuit să-şi verse sângele ca să-l răscumpere.
Oricât de mare ar fi lumânarea şi darul omului,dacă nu se leapădă de păcate, tot la iad se duce.Trebuie mai întâi să scoatem gunoiul păcatelor din viaţa şi sufletele noastre,căci s-a împuţit pământul şi văzduhul de tot felul de păcate şi nu ne mai poate suferi Dumnezeu mult.
E gata judecata,să fim gata şi noi.
Sunt unii cărora nu li se îndeplinesc rugăciunile,pentru că nu ascultă sfaturile bune pe care le dăm şi cad într-o mare necredinţă,căci ajung de nu le mai trebuie nici biserică,nici preot,nici sfinţenie;se leapădă de toate,zicând că dacă ar fi Dumnezeu le-ar ajuta şi lor.Şi pentru că le caută tocmai pe acestea pământeşti şi nu mântuirea sufletului,de aceea se îndepărtează Dumnezeu de ei.
Le spui să se spovedească,să se lase de păcatul desfrânării,Să se întoarcă la Dumnezeu,să ia calea dreptăţii;îţi promit,dar nu se ţin de cuvânt.Se întâlnesc pe stradă cu o babă care le spune să se ducă la 9 biserici să plătească.Sfatul cel bun nu-l primesc,să facă ce spunem,se iau după babă şi se duc la 9 biserici şi atunci cum să asculte Dumnezeu rugăciunea acestor creştini,cu păcate mari nespovedite? De aceştia se depărtează Dumnezeu şi nu le aude rugăciunea.
Unii au suferinţe de tot felul şi totuşi vin la biserică,fac fapte bune,nu s-au întors de la Dumnezeu, şi totuşi au parte de multe dureri şi necazuri,rămânând nedumeriţi.Se pune întrebarea:pentru ce sunt pedepsiţi unii,dacă ei urmează calea cea dreaptă?Aceştia să nu uite că primii creştini şi toţi sfinţii care aveau darul facerii de minuni,vindecând bolile şi prin rugăciunile lor făceau minuni mari, înviind chiar morţii,aşa încât erau atât de drepţi şi sfinţi că se numeau prietenii lui Dumnezeu şi cu toate acestea Dumnezeu i-a lăsat şi nu i-a scăpat de vrăjmaşii care căutau să-i omoare şi-i chinuiau cu fel de fel de munci grele.
Aceasta deoarece,aşa cum aţi auzit mai sus, aici este lupta tuturor celor ce vor să se mântuiască pe pământ e câmpul de luptă al creştinilor.Pe front nimeni nu se duce să-şi îndeplinească plăcerile lui personale;acolo e luptă,e moarte întotdeauna în faţa ochilor.Aşa şi noi aici pe pământ,să vedem moartea în faţă în fiecare clipă,ca să nu greşim lui Dumnezeu,să nu facem păcate şi să nu ne lipim inima de pământul acesta care s-a spurcat şi care va fi ars cu foc.
Fraţi creştini,vrem şi noi să vedem pe Domnul Iisus Hristos ca Zaheu?Să ne suim sus,mai sus de lumea aceasta,mai sus de lumea care se târăşte pe pământ ca şarpele;de acolo de sus de la înălţimea învăţăturilor dumnezeieşti,îl vom vedea pe Domnul desluşit şi ne va chema şi pe noi ca pe Zaheu pe nume,invitându-se cu a Sa dragoste dumnezeiască să vină în casa sufletului nostru.
Vrem şi noi să ne pocăim ca Zaheu? Hai să plătim nedreptăţile, hai să ne grăbim să facem socoteala şi să recunoaştem câţi bani nedrepţi avem în casele noastre,pe cine am înşelat şi am păgubit,câte duminici şi sărbători am lucrat furând zilele Domnului Dumnezeu şi să întoarcem împătrit,adică făcând tot felul de fapte bune.Să ajutăm săracii,lipsiţii,nevoiaşii,bisericile sărace,căci Dumnezeu cu toată dragostea vrea să ne mântuiască şi de aceea a venit El pe pământ să caute pe cel pierdut, oaia rătăcită, sufletele cele bolnave.
Dacă vrem să-L urmăm pe Domnul,să nu ne mai dezlipim de El niciodată, să-L ascultăm şi să mergem cu El în toate zilele vieţii noastre.El să fie păstorul nostru,iar noi oile Lui cele aflate şi întoarse la Tatăl.Fericite sunt acele suflete în casa cărora va intra Mântuitorul.Acelea sunt înflăcărate,au duh de viaţă în ele,acelea cântă şi laudă mărirea lui Dumnezeu şi sunt chiar de aici de pe pământ în culmea fericirii,în rai.
Îngerii de sus cântă de bucurie,sfinţii se bucură de întoarcerea lor şi mare bucurie se face în cer şi multă pace în casele lor;căci Mântuitorul cu care plecaţi de aici din Sfânta Biserică şi îl duceţi în casele dumneavoastră,vă va zice ca şi lui Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia".


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cel pierdut şi rătăcit,dă-ne şi nouă pocăinţa lui Zaheu,recunoştinţa lui şi întoarce-ne pe calea Ta cea bună ca să fim cu Tine şi aici şi în ceruri în vecii vecilor.

Amin.