Sfântul Ilie și soldatul care înjura de cele sfinte

Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit despre minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit de strajă la cazarmă. I-am spus că nu și l-am rugat să mi-o spună - ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie.

Un soldat era staționat să păzească o baracă și, la miezul nopții, a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. A strigat: „Stai!”, dar din nou a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară, a strigat: „Stai! Cine-i acolo?”. Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi forțat să spună: „Stai sau trag!”.

De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. S-a înfricoșat foarte tare.

Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.

Simțind remușcări, soldatul a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”.

Sfântul i-a răspuns: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă, și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”

„Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?”

„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat cu degetul) vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și, deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.

El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș, iar întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și și-au schimbat viața. Brutarii și asociația acestora, care îl cinstesc pe profetul Ilie ca patron al lor, au săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche. După cum a fost cererea, au construit una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.

Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit tot restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

CLOPOTUL

– Ai aflat, bunicule? De acum înainte magazinele se vor deschide și în Duminici. – Ce spui, copilul meu?, a spus moșul Dimitrie, ațintindu-și cu nedumerire și mirare ochii săi încețoșati de ani asupra nepotului său. – Da, bunicule, este hotărârea ministrului. – Ce mai este și asta? Dar pentru ce? Ai aflat? Cum i-a venit să scoată o astfel de hotărâre? – Este lege a statului, bunicule! În unele Duminici din an magazinele pot rămâne deschise, ca să meargă oamenii să cumpere. – Adică vrei să spui că va bate clopotul dimineața și lumea va ieși în piață? – Ei, cam așa. Bătrânul a clătinat mâhnit din cap. Și-a coborât privirea sa obosită, a rămas pentru puțin gânditor, apoi, fără să și-o ridice, a spus ca pentru sine: – Nu mergem bine. V-o spun eu. Ne va pierde Dumnezeu. Apoi și-a adâncit și mai mult capul în piept. – Bunicule, îți aduci aminte… – l-a scos nepotul din visarea sa melancolică. Îți aduci aminte când veneau zilele de Paști în sat, atunci când eram la școala generală, și alergam cu ceilalți copii să tragem clopotul de doliul toată ziua de Vineri, iar apoi la Înviere… Ce frumos era atunci! Ei, îți aduci aminte? – Ah, bunul meu copil, tu numai aceasta îți aduci aminte? E firesc, pentru că te-ai născut la oraș și de aceea nu știi ce înseamnă sunetul clopotului. Pentru noi cei de la sat știi ce era clopotul în vremea aceea? Toată viața noastră cu clopotul se scurgea. Bucurie, nuntă, sărbătoare, mâhnire și doliu, primejdie, foc, adunare în piața satului, toate cu clopotul erau anunțate. Cu clopotul bisericii. Înțelegi ce înseamnă asta? Biserica era mama noastră, iar clopotul glasul ei. Așa o simțeam, copilul meu. Vorbea glasul ei. M-ai înțeles? Vorbea… Iată că acum mi-a venit în minte și Panais… – Cine, bunicule? – Știi ce minune s-a făcut cu acest om, voinicul meu, cu clopotul? Și acum îmi aduc aminte de cuvintele lui, când ne povestea în piața satului… Panais a fost un om înfricoșător, o adevărată sălbăticiune. Nedus la biserică și netămâiat. Era cioban sus în munte și se ocupa cu stânele toată vremea. De ani întregi piciorul lui nu călcase în biserică. „Nu calc eu în magazinul popii”, spunea el. Nu știu, ceva se vede că avusese mai demult, vreo neînțelegere… Și nici pe lângă biserică nu voia să treacă, nici o cruce nu făcea, binecuvântatul. Nedus la biserică și neîmpărtășit ani de zile, copilul meu. I se sălbăticise fața și de societate se separase, ca – ce să spun? – ca un afurisit acolo sus pe munte, la stâne… Pe acest Panais l-am văzut într-o zi în biserică. Ne uitam toți unul la altul și ne întrebam ce-o fi pățit Panais. Cu capul plecat, nebărbierit, nespălat, a stat toată Liturghia, apoi a plecat ca vânat de cineva. A doua Duminică la fel, a treia tot așa, Panais primul la biserică. Chipul său i se îmblânzise. Multă vreme nu a vorbit. Știi ce înseamnă, nici o vorbă? După mai multă vreme ne-a întâlnit în centrul satului. L-am chemat la o cafea și atunci acela ne-a spus totul. – Ce a spus, bunicule? – Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui: „Ce-a fost ceea ce s-a petrecut cu mine, măi băieți? Nu pot să pricep. Oare puteți voi să-mi explicați? Eram, știți, acolo sus și pășteam oile. Se înserase și peste puțin aveam să bag oile în stână. Am stat un pic pe iarbă, așa proaspătă cum era. Vezi, era luna aprilie. Sufla continuu maistralul . Și pe morți îi învie acesta, o astfel de suflare are. Așa de mult mă liniștea acest vântuleț, încât nu mai voiam să mă ridic de acolo. Și atunci a fost… A venit în urechile mele clopotul. Clopotul Sfântului Gheorghie de aici de la biserică. Nu cumva prima dată l-am auzit? Nu sună în fiecare zi? Ei, vă spun, prima dată l-am auzit. Adică, cum să v-o spun? A sunat înlăuntrul meu. Ai înțeles? Am sărit în sus. «Pentru mine bate clopotul», am spus. Am simțit acest lucru. Ai înțeles? Și îndată, ca – ce să spun? -, ca tămâia să-mi vină. Am pățit-o, îți spun. Mi-au dat lacrimile. «Pentru mine bate clopotul – spuneam -, pentru mine». Iată, asta am pățit. Acum tu poți să-mi explici?”. Acestea le-a spus Panais. Și atunci, copilul meu drag, s-a ridicat cel mai bătrân, a stat în mijlocul nostru și a dat tâlcuirea: „Acesta, sătenilor, nu este un lucru la întâmplare. Panais, acesta nu a fost glasul clopotului, ci a fost glasul lui Dumnezeu. Ai înțeles? Cu glasul clopotului ți-a vorbit Dumnezeu. Dumnezeu ți-a dat un semn, ca să te bage în biserică. Tu cum fluieri și bagi oile în stână? Așa și Dumnezeu. Și ai prin noima, Panais! Ai prins-o. Și acum nu mai ești nedus la biserică și neîmpărtășit. Ai înțeles? Asta a fost”. Asta a fost, dragul meu. Clopotul. Și acum îmi spui că va suna clopotul Duminică dimineață și lumea va ieși în piață pentru cumpărături. Ah, ne va pierde Dumnezeu, copilul meu. Ce să spun, nu știu…

ONUFRIE, COPILUL PENTRU CARE PRUNCUL IISUS HRISTOS A IEȘIT DIN ICOANĂ SĂ-I VORBEASCĂ

Există o întâmplare minunată în viaţa Sfântului Onufrie, pe care Biserica îl prăznuieşte la 12 iunie: mic de vârstă fiind, a intrat într-o mănăstire, unde a rămas neсunoscut. Când s-a mărit, el a plecat în pustie, unde a rămas şaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Era gol, doar întreg trupul său era acoperit de barba lui lungă care ajungea până la pământ şi de păru-i care-i crescuse pe tot corpul. El a fost descoperit de sfântul Pafnutie căruia i-a povestit viaţa lui sfântă din pustie. Când era de 5-6 ani şi trăia la mănăstire, i s-au întâmplat următoarele: Mic cum era, mânca mai des ca alţi părinţi. Când îi era foame, fugea la părintele bucătar şi-i cerea pâine, măsline, fructe ...

Odată, însă, acesta a observat că Onufrie cerea mai des pâine şi dispărea ...
– Hrăneşte, poate, vreun pui de animal, se gândea bucătarul.
Aceasta a ţinut timp de o săptămână.
– Mă duc să văd unde duce ceea ce-i dau, şi-a zis, călugărul.
Într-adevăr l-a urmărit şi l-a văzut intrând în biserica mănăstirii şi închizând uşa în urma lui. A fugit repede la fereastră şi când s-a uitat, mai să-i sară ochii din cap: copilul vorbea cu Pruncul Iisus Care se găsea în îmbrăţişarea Maicii Sale, în icoana de la catapeteasmă.
– Ţi-am adus şi astăzi pânică, îi zicea lui Hristos, pentru că nu Te hrăneşte nimeni, nici mama Ta chiar !
A întins mânuţa şi i-a dat o felie de pâine. Pruncul Iisus a luat-o şi imediat a dispărut în icoană.
Bucătarul, uluit şi înspăimântat, a fugit la egumen şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Acela a poruncit să nu mai dea deloc pâine copilului, oricât de mult ar cere, şi să-i spună : Mergi şi cere pâine de la Pruncul pe care l-ai hrănit până ieri !
În ziua următoare, micuţul Onufrie, văzând că nu mai primeşte pâine şi este trimis la Pruncul divin, a alergat imediat la biserică înaintea icoanei lui Iisus şi a zis:
– Hristosule, nu-mi mai dau pâinică să-ţi aduc şi mi-au zis ca să-mi dai Tu mie. Dar de unde să ai Tu pâine, nu ştiu ! Şi o minune ... ! Pruncul Iisus din braţele mamei Sale a întins mâna şi i-a dat o pâine atât de mare încât nu putea s-o ridice: Mirosea aşa de tare încât aroma ei cerească s-a răspândit în toată biserica, în mănăstire şi în locurile din jur. Uimiţi şi minunaţi, călugării l-au văzut pe Onufrie cel de cinci ani ieşind afară cu o pâine uriaşă, ostenindu-se tare ca s-o ducă. Doi călugări au alergat ca să-l ajute, dar era, într-adevăr, neobişnuit de grea. Au mâncat şi s-au săturat din ea multe zile, dar pânea cerească rămânea întreagă: era într-adevăr ceea ce Biserica ne vorbeşte la Sfânta Liturghie: «Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.» De atunci fraţii aveau mare evlavie la micuţul Onufrie, pentru că ştiau că odată cu înaintarea în vârstă va creşte şi sfinţenia lui, lucru care şi s-a întâmplat.
Părintele Stefanos Anagnostopoulos
Extras din ”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii”,
Editura Bizantina, 2005, pag. 251-252

O FEMEIE FRUMOASĂ CA O FLOARE DE NUFĂR, SAMARINEANCA ...

Samarineancă. Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o cârpă lepădată. Îşi ducea viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii, iată că tocmai asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de nuntă…

De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.

Încă de când am descoperit-o uimit în extraordinara relatare a Sfântului Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la suflarea Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care el a trăit.

Omul era Femeia Samarineancă.

Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.

Samarineanca era o femeie frumoasă.

Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan Teologul, ci unul moral.

Fără a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o personalitate puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale.

Sfântul Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se descopere. Şi ea ne surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în sufletul unei femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la atâta dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.

Dar „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28, 29).

Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!

La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.

În contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai lăsase Iudeea şi Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă în ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.

Ea n-a ascuns Străinului, Care îi ceruse să bea, faptul că este samarineancă, ştiind că “Iudeii nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9) şi exprimându-şi deschis mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (In. 1; 9).

Dar ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi Mesia şi, socotindu-L a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe faţă, ştiind că risca să fie dispreţuită.

Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.

Şi Adevărul a iubit-o pe ea.

Fiindcă ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi era deschisă unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de orice fel de răutate.

Era sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă bărbatul, ea mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu era al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se revoltă, ci constată abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19), descoperindu-şi nu doar sinceritatea, ci şi darul credinţei care sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în faţă adevăratele ei probleme, care erau majore, esenţiale, existenţiale. Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu chiar acolo, pe fundul mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui murdărie, lucid, realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a se înfăţişa Creatorului  său în toată goliciunea sa.

Femeia aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase de la Adam după căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.

Adam a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui Dumnezeu, fiindcă era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la El până atunci.

Femeia samarineancă nu fuge.

Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.

Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp, îşi afirmă cu tărie credinţa: Da, Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit, dar… văd că Tu eşti prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te întreb despre cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai răspunsul, oricât aş fi căzut eu de jos.

Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?

Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.

Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.

Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu Dumnezeu.

Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.

Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.

El cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare, venind la fântâna lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură merge în dorul ei de Dumnezeu.

Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice: “Dă-mi să beau!…

El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le ţine şi le hrăneşte, şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o femeie păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.

Episodul acesta este extraordinar.

Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere setea.

Şi, deşi Iisus călătorise ca  Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci şi de însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui după inima făgăduită să-I fie Lui mireasă.

Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală în căutarea oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în aşteptarea clipei când ea avea să-L recunoască: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc”…

Nu atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat în păcatele lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia vrăjmaşului.

Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei cu Dumnezeu.

Dar El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci tocmai pentru că şi ea înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la fântâna lui Iacov.

De nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar însetase şi iar venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea din om. Şi n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu pe cele lumeşti le râvneşte inima lui.

Dar omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi caută să se adape din ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă, un doctorat. Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi viaţa lui este o căutare febrilă, continuă, o alergare fără odihnă, o însetare neostoită, fiindcă îl arde o nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi orice ar obţine el în lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui. Fiindcă se plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai mari sau mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său. Căci inima lui e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe care-L caută omul în lume fără să ştie ce vrea. Noul Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că înaintarea în comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru om din aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai intimă cu El.

Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât se tânguie trupul învârtoşat.

Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.

Clipa după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi în care El îi iese omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică: “dă-Mi inima ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa cea vie.

De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.

Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi cere să bea.

Femeia primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se făţărniceşte înaintea lui Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă vina asupra celuilalt.

Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.

N-o mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii acesteia, ci legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul, prin propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.

Ca o floare de nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de întinăciunea noroiului, îşi poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina nunţii dăruită de Mirele inimii ei.

În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă în El. Iar un lucru ca acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima ta – nu se poate tăcea. Ci te duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti tuturor pe Hristosul din inima ta.

***

Venit-a Domnul în Sihar

Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,

Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia

Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,

Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.

***

Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,

Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;

Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,

De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.

 ***

Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu

Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu

Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat

Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.

***

Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…

Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim

Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat

Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat

 

 Preluat din :
https://dianoraioana.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-…/
https://sinaxa.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-o-floa…/

Noul mucenic-ostaş Evghenie Rodionov

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale. La 23 mai 1996, Sfantul Mucenic Evghenie a fost Evghenie Rodionovexecutat prin taierea capului de rebelii ceceni, pentru ca a refuzat sa se lepede de Hristos si sa-si scoata de la gat cruciulita pe care o purta din copilarie. Mama lui Evghenii a primit si filmarea video a executiei (inclusa in filmuldocumentar – min. 5), din care fiecare poate vedea pe viu cum se moare pentru Hristos. Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc multe minuni.

DIN ICOANA NOULUI MUCENIC, EVGHENII, UCIS PENTRU CA A MARTURISIT SFANTA CRUCE, A IZVORAT MIR

Povestirea cutremurătoare a mamei lui Evghenii (Liubovi Vasilievna Rodionova)

Mucenicul Evghenie Ostasul s-a nascut la ora 0:30, in noaptea de 23 mai 1977. Nasterea nu a fost prea grea. Jenia era un copil voinic, sanatos, lung de 52 cm si greu de 3,9 kg. Atunci cand i-am auzit primul strigat, care voia sa spuna “am venit pe lume, primiti-ma si iubiti-ma”, am rasuflat usurata si privirea, ca din intamplare, mi s-a indreptat spre fereastra. Era o noapte adanca. Cerul era intunecat, plin de stele mari, luminoase. Si in acea clipa, din cer au inceput deodata sa cada stele. M-am albit la fata, inima mi s-a strans si mi-a inghetat, prinsa ca intr-un cleste. Doctorii si asistentele au inceput sa ma linisteasca, spunand ca acesta este un semn bun, si ca prevesteste o soarta buna micutului, ba chiar si mie. Dar presimtirea pericolului, teama, asteptarea incordata a unei primejdii necunoscute, nu m-au parasit multa vreme. Apoi parca am uitat de toate, pentru ca sa mi le amintesc dupa 19 ani. Jenia a crescut puternic, era un copil foarte linistit. Lucrul care il caracteriza de la cea mai frageda varsta era spiritul sau de observatie. Intotdeauna atentia ii era atrasa de lucruri carora altii nu le acordau nicio importanta. Avea mai bine de un an si inca nu mergea, iar noi, oarecum ingrijorati, am hotarat sa-l botezam. Dupa o luna, Jenia a inceput sa mearga pasind hotarat, sigur, fara sa se grabeasca. Tin minte ca imediat dupa aceasta l-am luat cu mine la padure; era o vara placuta, calda. Padurea era aproape de casa noastra. El statea pe carare, langa o tufa inalta de feriga. Eu m-am ascuns, gandind ca o sa inceapa sa ma caute, ca va fi ingrijorat. Liniste. Apoi m-am uitat si am constatat cu uimire ca baietelul meu uitase ca mama este cu el si privea cu multa atentie feriga pe care urcau diferite gaze. Si le privea pe toate cu atata incantare! De altfel toata viata sa a fost cu luare aminte la fiecare fir de iarba. Eu nu am avut darul acesta. Eu pot merge pe carare si sa rup totodata fara sa vreau crengi, frunze, plante care cresc pe margine, fara ca macar sa-mi dau seama de acest lucru. El niciodata nu facea asa ceva, ba chiar imi zicea mereu “mama, ar trebui sa-ti leg mainile”. Pe la patru ani si jumatate, ori pe la cinci ani am constatat ca,in ciuda firii sale linistite si retrase, el are un caracter foarte ferm. (…) deja se vedea ca baiatul creste cu un caracter darz, barbatesc. Imi amintesc bine ziua de 1 septembrie, cand a mers la scoala, aici la Kurilovo. Abia ne mutasem din alta regiune, trecusera trei luni si nu aveam aici pe nimeni, nici rude, nici cunostinte, iar el nu-si facuse inca prieteni. Se facuse careul. Jenia era imbracat frumos, cu buchetul de flori, era putin nedumerit. Dar cum i-au mai stralucit ochii de bucurie, cand m-a descoperit in multimea de parinti. Vedeti, incetase deja sa se mai simta strain si singur. A fost un elev bun. Prima sa invatatoare, Nadejda Ivanovna, era o femeie minunata, cum putine mai sunt acum in scoli, mai ales astazi. Ii era drag, dar si el avea un simtamant deosebit pentru ea. Chiar prin clasa a VIII-a sau a IX-a, cand incepea scoala, pe 1 septembrie, fiind deja baiat mare, lua cu el o floare pe care i-o daruia ei, ceea ce le facea oarecum geloase pe celelalte profesoare. Pe la 11-12 ani, s-a intors din vacanta cu o cruciulita la gat. Am observat acest lucru si l-am intrebat: “Jenia, ce inseamna asta?” El mi-a raspuns: “Este o cruciulita. Am fost cu bunica la biserica inainte de a incepe scoala si acolo m-am spovedit, m-am impartasit si am primit aceasta cruciulita”. “Jenia, da-o jos ,ca vor rade colegii de tine!” El a tacut, nu a zis nimic, dar nu si-a scos crucea de la gat.Apoi, dupa un timp, am observat ca a inlocuit lantisorul cu o sforicica. Din nou am inceput sa-l iau la rost, de data asta cu asprime. “Tu pe ce lume traiesti? Ai mai vazut asa ceva la vreunul din colegii tai? Si, daca chiar vrei sa porti aceasta cruciulita, daca chiar trebuie, de ce nu o tii pe lantisor si ai pus-o pe sfoara asta grosolana?”. El mi-a raspuns simplu, calm si destul de hotarat: “Asa ma simt eu bine si asa o voi purta”. Locuiam doar eu cu el, ne obisnuiseram sa ne respectam hotararile unul altuia, dar de cateva ori tot m-am mai legat de aceasta sfoara. Mi se parea ca tot rad prietenii, ca rad toti de el, fiindca nu-si scotea crucea niciodata, nici la inot, nici la rau, nici la baie, nici la antrenamente, oriunde ar fi mers, fie la cercul sportiv ori acasa. In toate fotografiile, in mijlocul multimii de prieteni, peste tot doar el este cu o cruciulita si inca agatata de o sfoara groasa.Nu stiu daca baietii glumeau pe seama lui ori nu, acum nu mai am cum sa aflu. Oricum el nu si-a scos niciodata cruciulita de la gat. Jenia invata usor, prindea cu usurinta toate materiile. Invata cu placere, dar a terminat numai noua clase. Mi-a spus ca inca nu s-a hotarat ce va face in viata. In general, avea o atractie spre bucatarie, ii placea sa gateasca, iar prima lui alegere a fost sa se faca bucatar. Nu stiu daca aceasta fusese o hotarare ferma ori nu, dar mi-a zis: “Dupa ce vin din armata o sa ma hotarasc si atunci o sa-mi continui studiile”. Dar dupa ce a terminat cele noua clase, s-a angajat imediat la fabrica de mobila, iar munca de acolo ii placea. Eu nu m-am opus, pentru ca si eu eram in domeniu. Si Sasa, tatal lui, fusese lucrator in lemn, dulgher, tamplar, tot in industria mobilei. Bunicul meu a fost dulgher, la fel si tata – deci era ca o traditie de familie. Iar munca asta chiar ii placea. Pe langa toate celelalte, imi amintesc ca primea destul de multi bani. Eu, cu trei servicii, nu primeam atata. Am inceput sa o ducem bine. In anul 1994, am primit un apartament cu doua camere si credeam ca, de acum, traiul ne va fi mereu la fel. Inainte de armata, Jenia avea doua meserii – aceea de tamplar (stia sa asambleze mobila, sa o coiasca si sa o tapiteze), iar cu trei luni inainte de armata a terminat si scoala de soferi. A obtinut permisul de conducere pentru doua categorii. Eu nu l-am ajutat in niciun fel. Singur si-a dat examenele, singur s-a descurcat. Si poate ca de aici a avut mai multe satisfactii, pentru ca in principiu a fost intotdeauna independent. De la sapte ani se trezea singur dimineata, se spala, se imbraca, manca, pleca la scoala. Eu de la sase dimineata eram la serviciu, asa incat baiatul a crescut independent, cu simtul raspunderii. Intotdeauna am avut impresia ca am in casa, daca nu un barbat, in orice caz nu un copil, ci un om matur. Si iata ca acum, chiar amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune ca a fost un copil neobisnuit, ca s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalti baieti de varsta lui. (…) Nu era un copil prea deschis. Avea in el ceva, ce nu am inteles niciodata. Lui Jenia ii placeau versurile si chiar de cand era mic imi mai scria cate o poezie de ziua mea. Versurile erau puerile, nu indeajuns de mestesugite, dar intotdeauna pline de gingasie si dragoste. Pe 25 iunie 1995, Jenia a iesit pentru ultima data din casa, din sat – a fost luat in armata. Nu prea voia sa plece militar, dar datoria este datorie. Si el, si baietii din anturajul lui, intelegeau perfect ca exista lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie sa le faci. Nu s-a pus niciodata problema sa se sustraga de la efectuarea stagiului militar. In armata, a fost repartizat la trupele de graniceri, lucru de care era foarte mandru. In fiecare scrisoare, in fiecare convorbire telefonica, tinea sa sublinieze ca el este granicer. Pe 10 iulie s-a depus juramantul. Patru baieti din satul nostru au plecat in aceeasi zi in armata si tot impreuna au facut trei luni instructie la Ozersk, regiunea Kaliningrad. Din pacate, eu nu am putut sa merg la juramant, dar una dintre mame a ajuns. Si cand s-a inapoiat, mi-a spus: “Liuba, primul pe care l-am intalnit la poarta cazarmii unitatii militare a fost Jenia. Asa de mult ar fi vrut sa vii”. Si acum imi pare rau ca atunci nu am putut merge: nu am putut sa-l vad pe fiul meu in uniforma de parada, rostind pentru intaia data juramantul de credinta fata de Patrie, de credinta fata de datoria sa ostaseasca. In septembrie, mi-am luat concediu si am plecat la el. La acel moment, fusese deja transferat la Lesnoe, unde facea pregatire speciala. Trei luni de instructie, apoi trei luni de pregatire speciala, dupa care toti din acea unitate au fost trimisi la punctele fierbinti din Tadjikistan, Daghestan, Ingusetia. Se parea ca nimeni nu va fi trimis in Cecenia, deci nici Jenia al meu, dar in toate punctele acelea era razboi. Cand am ajuns la unitate, comandantul m-a intampinat morocanos: “A mai venit inca o mamica cu rugamintea ca fiul ei sa nu fie trimis intr-un punct fierbinte”. Eu l-am intrerupt imediat si i-am spus ca deocamdata nu am vorbit cu fiul meu, dar ca va fi asa cum va hotari el, pentru ca, de cand era mic, a fost singurul barbat in casa si, daca el va lua o asemenea hotarare, eu o voi respecta, indiferent care ar fi aceasta.Comandantul si-a schimbat atitudinea, chiar m-a ajutat sa ajung la poligonul de instructive, unde se afla Jenia. Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar in fiecare zi trebuia sa ne prezentam la unitate. Totusi, comandantul se temea intrucatva ca s-ar putea sa-l iau cu mine acasa. Am discutat cu Jenia. El mi-a spus: „Da mama, pe toti din unitatea mea i-au trimis in puncte fierbinti, iar eu am scris deja raportul, la fel ca ceilalti”. In unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care trei sute au scris in raport ca sunt de acord sa plece in puncte fierbinti. Printre acesti trei sute a fost si fiul meu. Atunci i-am spus: „Jenia, acolo este razboi, tu nici nu-ti dai seama ce lucru grav este acesta. Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar daca se va intampla ceva cu tine, stii ca nu o sa supravietuiesc.” El mi-a raspuns: „Mama, de soarta inca nimeni nu a scapat vreodata. Eu pot sa ies pe drum si sa ma calce o masina. Atunci ti-ar fi mai usor? Iar prizonieratul…prizonieratul, cum mi-a fi scris”. Asa mi-a spus. Noi paream ca anticipasem acest lucru, ca si cum vorbele noastre ar fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus. Pe 13 ianuarie 1996, Jenia a plecat in misiune sub comanda detasamentului de graniceri de la Nazransk, unitatea militara 2038. Misiunea urma sa dureze sase luni, desi toti baietii au ramas acolo aproape noua. Am primit o singura scrisoare, si aceea nu din locul unde fusesera trimisi baietii, ci din Redant, de la detasamentul de graniceri unde ajunsesera pentru a fi repartizati. El facea parte din detasamentul special de graniceri 479, grupa 3 motorizata, specialitatea aruncator de grenade. Superiorii erau absolut multumiti de el. Indeplinea toate ordinele cu constiinciozitate, cu devotament. A reusit sa ajunga un soldat bun, serios. Exact dupa o luna de serviciu militar la un pichet de control, pe 13 februarie 1996, Jenia a cazut prizonier. Nu a fost singurul, au fost capturati impreuna patru baieti: Sasa Jeleznov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Jenia. Ei au ajuns in mainile inamicilor din cauza neglijentei ofiterilor. A acelor ofiteri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au crezut ca se afla in concediu: din cauza celor care inainte de a asigura securitatea soldatilor, au avut grija ca mai intai sa-si construiasca o baie. Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor principala era de a asigura in primul rand securitatea soldatilor. Din pacate, n-au facut nimic in acest sens, iar dupa aceea, nu se stie pentru ce au mai fost si decorati. Pichetul se afla pe unicul „drum al vietii” din munti, care le permitea rebelilor sa transporte pe acolo arme, munitii, prizonieri, adica era un sector de foarte mare raspundere. Punctul de control si inregistrare, adica exact locul unde a cazut Jenia prizonier, se afla la doua sute de metri de pichet. Chiar in drum se afla o ghereta fara lumina, fara mijloace de comunicatii, fara nici un fel de grup de sprijin. Dupa ce Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat. Ghereta a fost mutata ceva mai departe de drum, in jurul ei a fost sapat un mic transeu, deasupra s-a instalat o mitraliera, iar alaturi, un transportor blindat care sa furnizeze foc de sprijin. De ce a trebuit sa fie sacrificati patru soldati, pentru a se proceda asa cum ar fi trebuit sa se faca de fapt din prima zi? Daca comandantii nu au avut nici minte, nici inima şi nici un fel de raspundere, de ce nu s-au uitat macar sa vada cum sunt intarite alte pichete. Eu am trecut pe la toate pichetele – acolo erau zone bine fortificate, erau blindaje, barne, saci cu nisip.Toti au inteles ca aceea era o zona de mare raspundere, in afara, din pacate, de grupul de la Kalinigrad. A fost ingrozitor si faptul ca, pentru a se spala pe maini de raspunderea pentru soarta soldatilor, mi-au trimis acasa o telegrama prin care ma informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi dezertat si ca ma roaga sa iau masuri pentru a-l convinge sa se intoarca la unitate. Am primi aceasta telegrama pe 16 februarie 1996. Ca o linie neagra, aceasta telegrama m-a despartit pentru toata viata de traiul luminos – normal, chiar daca nu usor – pe care l-am trait alaturi de fiul meu. In plus, stiam ca Jenia nu ar face niciodata asa ceva. A fost cumplit ca au putut gandi astfel despre el.Toti il stiau pe Jenia ca pe un om corect, devotat. Si dintr-o data sa primesc o asa telegrama! Am plecat imediat intr-acolo, iar acasa au inceput perchezitia in subsoluri, chiar si la casa de vacanta au venit militienii sa-l caute pe dezertor. Cand am ajuns la unitate, si-au cerut scuze si mi-au zis ca in invalmaseala de atunci nu mai stiau ce fac, ca nu intelesesera imediat cum stateau lucrurile.De fapt, totul fusese acolo atat de evident, incat chiar si la doua saptamani dupa cele intamplate, zapada nu acoperise cu totul pata de sange de pe drum. Se vedeau clar urmele de lupta, se vedea ca nu i-au bagat in masina ca pe niste pui de gaina. Dupa cum mi-a povestit un martor ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanta si chiar s-a auzit un strigat de ajutor. Dupa aceea a fost liniste totala. Nimeni nu a fost alertat, detasamentul nu a intrat in stare de alarma. Pe la patru dimineata au plecat sa-i schimbe pe baieti, dar cand au ajuns la ghereta acestia nu mai erau. Baiatul meu a fost prizonier timp de trei luni si jumatate. Stiu ca el astepta, ca nu va fi parasit, ca va fi eliberat si ca totul va lua sfarsit, dar s-a dovedit ca nimeni nu mai avea nevoie de el. Si, din pacate, nu a fost singurul. Din cele mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind lucrul cel mai groaznic care se poate intampla cuiva. Prizonieratul este neputinta, este batjocura.Viata a demonstrat ca prizonieratul cecen este unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice din cate pot exista pe lume. Sa dea Domnul ca toate mamele sa aiba aceleasi relatii cu fiii lor, cum au fost cele dintre mine si fiul meu. Cu toate acestea, eu tot nu mi-am cunoscut fiul pana la sfarsit.Ce este de fapt armata? Este atunci cand omul pleaca din casa intr-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici rude, nici apropiati, nici prieteni. In schimb, acolo este o incordare vesnica: trebuie sa te imbraci in doua secunde, sa alergi intr-un anumit timp, sa mananci tot asa, intr-un timp record, adica totul se petrece intr-un ritm innebunitor, in care este greu sa te incadrezi dupa viata civila. Si in toata aceasta nebunie, in toata aceasta incordare, Jenia a reusit totusi, ca de ziua mea, sa-mi scrie cateva versuri delicate, care m-au miscat.

La multi ani, maicuta mea iubita,

Azi e ziua ta, dar din pacate,

Nu te pot imbratisa, caci iata,

Soarta m-a purtat asa departe.

Iti urez ani multi si sanatate,

Sa ramai tot tanara, frumoasa,

Unde-as fi, nimic nu ne desparte

In curand voi reveni acasa.

Din adancul inimii as vrea

Tot ce-i mai de pret, tot ce-ti doresti

Chiar si o suta de ani de-ai avea

Pentru mine nu imbatranesti

Cele rele sa mi te ocoleasca,

Sanatoasa, tanara mereu,

Mama mea sa nu imbatraneasca,

Langa ea mereu voi si eu.

Cata profunzime, cata caldura, delicatete, dor de casa se regasesc in aceste versuri din armata, care arata ca el avea un suflet foarte sensibil, pe care nu si-l dezvaluia, pe care il ascundea. Si in acest rastimp, de trei luni si jumatate cat a fost prizonier, era umilit si batjocorit, batut, iar de toate acestea ar fi putut scapa oricand. In fiecare zi i se spunea: „Poti sa ramai in viata. Pentru aceasta trebuie doar sa-ti scoti crucea de la gat, sa treci la credinta noastra, sa ne devii frate si gata. Si tot acest cosmar se va termina”. La nici nouasprezece ani, cand nu ii avea alaturi nici pe mama sa, nici ofiteri si nici indrumatori, baiatul a facut alegerea. El intelegea perfect ce inseamna sa devina „fratele” unui rebel cecen.Insemna sa puna mana pe arma si sa traga impotriva alor sai, impotriva unor baietandri ca si el. Eu nu stiu daca as fi avut atat curaj, atata tarie, incat sa fiu in stare sa fac o asemenea alegere. Stiu ce este razboiul, pentru ca timp de zece luni am trait chinul razboiului, si mai stiu si ce inseamna sa fii prizonier, chiar daca am stat in captivitate numai trei zile. Nu sunt sigura ca as fi rezistat. Mi-am gasit fiul cu mare greutate, abia dupa zece luni. A trebuit sa trec prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe pamant, la care abia daca poate cineva sa se gandeasca. Se pare ca Dumnezeu mi-a calauzit drumul, caci am mers printre mine care nu au explodat, desi erau mai dese decat pietrele.Se vede ca El m-a aparat de bombe si nu m-a lasat sa mor, a considerat ca datoria mea de mama este sa-mi gasesc fiul, sa-l inmormantez in pamantul natal; sa-l ingrop asa cum au fost ingropati mosii si stramosii nostri, dupa datina crestina, prohodit si intors in pamantul din care a fost luat. Acest lucru l-am inteles abia acum, dar atunci cand mergeam pe drumurile ostasesti ale razboiului numai in tacere il chemam pe Domnul. Si nu ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute pe mine, ci ma rugam Lui sa-l ajute pe el: „Doamne, oriunde ar fi, ajuta-l, nu-l lasa, este doar un copil. Vezi Doamne ca statul l-a tradat. L-au tradat toti, numeni nu mai are nevoie de el, in afara de mine, mama lui si de Tine, Facatorul si Mantuitorul. Ajuta-l Doamne, nu-l lasa”. Timp de doi ani dupa moartea lui Jenia, toti din jur ziceau ca a murit din cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva. Cand auzi asa ceva iti poti pierde mintile, cum sa accepti ca fiul tau a murit pentru banii cuiva? Pur si simplu mintea mea nu putea sa conceapa una ca asta…. Mergeam la biserica, umblam dintr-o biserica in alta, dar nu gaseam nicicum ceea ce cauta sufletul meu. Poate ca Domnul mi-a dat acesti doi ani numai pentru a simti cat mai adanc toate acestea. Probabil ca El m-a mai supus unei cumplite incercari, pe care de asemenea trebuia sa o trec, pentru ca, dupa aceea, oricat ar parea de ciudat, totul a inceput sa se schimbe. Dupa doi ani, in biserica noastra din Kurilovo, care incepuse sa fie refacuta, atunci cand pe cupola a fost inaltata crucea, au venit ziaristii de la “Russkii Dom”. A fost pusa crucea, apoi s-a pus masa, si la masa locuitorii le-au spus: “De-ati sti ce baiat avem noi. Acum, noi toti ii ocaram pe tineri, dar iata ca sunt si unii pe care nu ca ii invidiezi, ci, pur si simplu merita toata stima”. Ziaristii s-au interesat, ne-am intalnit, am vorbit. Erau oameni profund credinciosi, iar intalnirea cu ei m-a zguduit. Nu pot spune acum ca mi-am uitat fiul sau ca m-am impacat cu ideea pierderii lui – nu, bineinteles ca nu, si nu il voi uita pe Jenia pana in ultima clipa a vietii mele. Dar nu mai simt acea disperare, nu mai am acea senzatie ca nu mai vreau sa traiesc, ca ma simt ca o fiara inchisa in cusca, ca sunt parasit din toate partile. Ca preumblarea prin toate acele birouri ma transforma intr-un nimic – nu pur si simplu in praf si pulbere, ci in nimic. Aproape ca iti piere sufletul cand cineva nu numai ca nu te vrea, sau nu poate sa te inteleaga, dar nici macar nu te priveste ca pe un om. Nici durerea, nici suferinta ta nu ii impresioneaza. Te gandesti: “Doamne, unde traiesc, in ce tara, printre ce fel de oameni traiesc si cum de nu am intalnit in acesti doi ani niciun om de treaba?” De altfel, nici nu prea aveam unde sa-l intalnesc – nu ieseam deloc din casa. Doar pana la cimitir si atat. Poate asta sa fi fost cauza. Iar in birourile functionarilor, din pacate si inainte erau putini oameni adevarati, dar acum nu mai sunt deloc. Iar cand au venit acesti tineri, cand am inceput sa discutam, ne-am intalnit o data, de doua ori, de trei ori, iar ei au inceput sa-mi povesteasca atatea lucruri, pe care chiar daca citesti multe carti, nu le poti intelege pe data, dar spuse de ei prin viu grai totul parea atat de simplu, atat de clar. Atunci in mintea mea a inceput sa se schimbe cate ceva: nu ca mi-ar fi trecut supararea, dar pur si simplu am inceput sa inteleg altfel lucrurile. Apoi au inceput oamenii sa-mi dea telefoane. Au inceput sa se rezolve unele probleme, pe care nici nu m-am straduit sa le rezolv, pentru ca mi se pareau de netrecut. Totul a inceput sa se schimbe. Dar ce este mai important, este faptul ca am inceput sa inteleg lucrurile altfel. Abia acum inteleg cu adevarat ca exista oameni si oameni.Primii sunt cei care traiesc in alte tari, sunt bogati, sau poate nu foarte bogati, dar satui, indiferenti, linistiti, pe care nu-i intereseaza decat propria persoana, ceea ce le apartine, sau ce este legat de viata lor. Dar sunt si altfel de oameni. Sunt cei din biserici. Sunt multi preoti care au vrut sa ma asculte, sa ma inteleaga. Dar ce este cel mai important este faptul ca se roaga pentru fiul meu. Nu exista o rasplata mai mare ca aceasta pentru o mama. Statul i-a dat lui Jenia “Ordinul Barbatiei”, apreciindu-i exemplul sau de eroism, dupa care l-a uitat imediat, la fel cum a uitat si de mine. Dar iata ca niste oameni simpli, crestini ortodocsi, considera ca este de datoria lor sa vina de la Moscova, de la Riazan, numai pentru a se ruga si a-l pomeni pe Jenia. Este o femeie, Vera Vladimirovna, de pe langa Riazan, care lucreaza la o manastire. Ea mi-a zis: “De ce te chinui atata? Statul ti-a tradat baiatul. Dar Domnul niciodata nu-si tradeaza fiii, tine minte asta. Oricati ani ar trece, El oricum ii stie pe toti ai sai”. La mormantul lui Jenia este o cruce mare, inalta de doi metri, unde arde o candela. Crucea a fost ridicata prin mila oamenilor: oamenii au strans bani, au pus crucea si candela. Cand au ridicat crucea, au venit preoti si enoriasi, ziaristi, scriitori, oameni de afaceri. Erau oameni cu stare, nu dintre cei sarmani. Pe mine m-a mirat lucrul acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit?! Veneau la mormantul unui tanar necunoscut, care nu a salvat pe nimeni, nu a capturat nici tancuri, nici avioane. Asa cum intelegeam noi aceasta notiune, el nu era un erou, fusese numai ucis. El si-a ales de bunavoie moartea. Si iata ca, dintr-o data, acesti oameni au venit la mormant, s-au inchinat la crucea sa si spuneau ca nu el, Jenia, are nevoie de aceasta, ci ei; ca aceasta are pentru ei o adanca insemnatate sufleteasca. Pur si simplu eram uluita, ca acesti oameni importanti vin dintr-o data la mormantul fiului meu cel linistit si necunoscut de nimeni. A venit o femeie de la Cerepovet, a venit de la asa o mare departare, ca sa i se inchine lui Jenia, desi insusi fiul sau fusese ucis tot in Cecenia, in anul 1995. A mai venit un barbat absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de asemenea m-a rugat sa-l conduc la mormantul fiului meu. Pe 23 mai, cand i-am facut pomenirea, erau multi preoti la mormantul fiului meu. Nu ma asteptam la asa ceva. Venise sa se inchine la mormantul lui Jenia un veteran al Marelui Razboi de Aparare a Patriei. El si-a scos decoratia de pe front – medalia “Pentru vitejie” si a pus-o pe piatra de mormant… Toate acestea mi-au rasturnat intreaga intelegere despre viata. Dupa toate acestea am capatat o noua stare. Si ma gandeam: “Doamne, de ce am crezut ca in lumea asta nu mai sunt oameni normali?”. Exista oameni, iata-i ca imi sunt alaturi. Sunt straini, necunoscuti, nici macar nu stiu cum ii cheama, si nici ei nu ma cunosc pe mine, dar, cu toate acestea, au raspuns la strigatul meu de durere. Si-au lasat la o parte toate treburile si au venit la mormantul fiului meu, cu toate ca fiecare are o familie, ca are propriile sale probleme. Iata ca ei au apreciat altfel fapta lui Jenia, au simtit-o cu sufletul, nu dandu-i pur si simplu o tinichea. Acest lucru ma impresioneaza.

Din: “Noul Mucenic intru Hristos, Evghenie Ostasul”

La 23 mai 1996, Sfantul Mucenic Evghenie a fost Evghenie Rodionovexecutat prin taierea capului de rebelii ceceni, pentru ca a refuzat sa se lepede de Hristos si sa-si scoata de la gat cruciulita pe care o purta din copilarie. Mama lui Evghenii a primit si filmarea video a executiei (inclusa in filmuldocumentar – min. 5), din care fiecare poate vedea pe viu cum se moare pentru Hristos.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Evghenie Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua martirizarii sale.

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: 23 mai – pomenirea noului mucenic-ostaş Evghenie Rodionov, care a preferat mai bine să moară decât să-şi scoată crucea https://www.aparatorul.md/23-mai-1996-pomenirea-noului-mucenic-ostas-evghenie-rodionov-care-a-preferat-mai-bine-sa-moara-decat-sa-si-scoata-crucea/

Hotul de vieti

- Scoală-te, Iuliu, e vremea să mergem la biserică, spuseră părinţii.
- Nu pot să mă scol, sunt obosit.

- Scoală-te, că mai e puţin şi începe slujba.
- Nu am fost şi ieri? Ce, dacă ar fi ţinut Crăciunul o săptămână, trebuia să merg zilnic la biserică? Nu mai merg, duceţi-vă voi.
- Am spus să te scoli. Te îmbraci şi mergem, spuse tatăl autoritar.
- Ar fi trebuit să nu vă las aseară să staţi atâta la televizor, interveni mama. Acum, lasă-l, nu îl ducem cu forţa. Vino când te trezeşti, noi plecăm, spuse mama…
Când băiatul se trezi, era aproape seară… Sări repede din pat, fugi în sufragerie, dar casa era goală. Afară ningea cu fulgi mari. „Unde sunt părinţii? De ce nu s-au întors până acum?” Puse mâna pe telefon, ca să îi sune pe mobil, dar telefonul nu avea ton. Se îmbrăcă repede, îşi puse cizmele şi ieşi pe uşă. Nu avu răbdare să aştepte liftul, coborî scările în fugă şi ieşi din bloc. Se îndrepta spre biserică. Mai avea puţin de mers când se opri brusc. Trebuia să treacă pe lângă şcoală. Dar, şcoala nu mai era… În locul ei era o groapă mare, plină de noroi îngheţat.
Un trecător în vârstă se apropia, mergând încet ca să nu alunece. Băiatul îl întrebă:
- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu şcoala? E şcoala mea, e şcoala unde învăţ?
Nu primi nici un răspuns. „O fi surd…”, se gândi Iuliu. Din direcţie inversă se apropiau doi tineri, ţinându-se de mână. Băiatul se îndreptă spre ei.
- Ştiţi cumva ce e aici? Ce s-a întâmplat cu şcoala? Săptămâna trecută era aici…
Tinerii trecură pe lângă băiat fără să îi dea nicio importanţă.
- Hei, ce e cu voi, aţi asurzit? Nu mă mai aude nimeni? – strigă băiatul, luând-o la fugă spre biserică.
În câteva secunde însă, se opri. Gardul bisericii era la locul lui… Copacii din faţa bisericii la locul lor… Dar în locul bisericii o altă groapă. La fel de ciudată ca cea de pe locul şcolii. Copilul se sperie. O luă la fugă spre casă. Ajunse repede în bloc. Sună la parter, la uşa apartamentului în care locuia colegul lui de bancă. Nu îi răspunse nimeni. Luă liftul şi urcă la ultimul etaj, unde locuiau doi fraţi gemeni, cei mai buni prieteni ai lui. Soneria era defectă. Bătu în uşă, dar degeaba. Bătu şi mai tare, fără niciun rezultat. Începu să lovească uşa cu picioarele, aşteptând ca măcar vreun vecin să deschidă uşa şi să îl întrebe de ce face gălăgie. Dar, deşi picioarele îl dureau de câte lovituri dăduse în uşă, nimeni nu părea deranjat de zgomot.
Copilul coborî scările până la etajul la care locuia. Tocmai intrau în lift vecinii, doi tineri căsătoriţi de curând.
- Staţi o clipă, vă rog, strigă Iulian.
Dar ei intrară în lift şi liftul coborî spre parter. Copilul intră în apartament. Auzi zgomot din sufragerie. Se repezi acolo. Biblioteca era la locul ei, dar multe cărţi lipseau. Nu îşi dădu seama de unde se auzea zgomotul. Se uită pe geam, spre locurile în care de obicei vedea şcoala şi, în depărtare, crucea de pe biserică. Acum nu mai vedea nimic acolo… Ieşi pe hol, şi iarăşi auzi zgomotul. Când se întoarse în sufragerie, văzu că şi mai multe cărţi lipseau din raft. Se trânti mirat în fotoliu, să vadă ce se întâmplă. Nu se mai auzea niciun zgomot. La un moment dat, închise ochii. Auzi iar zgomotul acela, aşa că întredeschise ochii şi văzu cum o mână mare ieşea din televizor şi strângea cărţile din bibliotecă. Copilul era foarte atent la ce vedea. Biblioteca era acum goală. Mâna televizorului ieşi din nou şi se îndreptă spre peretele mare al sufrageriei.
- Nu, icoana nu – strigă Iulian, dar mâna înşfăcă repede icoana şi o trase înăuntrul televizorului.
Copilul fugi în camera lui. Şi de acolo lipsea o icoană. Copilul se puse în genunchi şi se rugă cu inima plină de tristeţe:
- Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa…
Spuse rugăciuni până când somnul îl birui. Se trânti atunci în pat, descumpănit.
Dimineaţa nu mai vroia să deschidă ochii. Îi era frică. Se apucă să cânte colinde, ca să îi treacă frica… Dar nu apucă să termine primul colind, că auzi, ca prin vis uşa deschizându-se… Copilul se frecă la ochi, şi văzu, pe perete, icoana din cameră. Icoana lui, icoană pe care o avea de când era mic, era la locul ei.
- Azi ai fost mai harnic, te-ai sculat singur, îi zise tatăl.
- M-am bucurat mult auzindu-te cum colinzi… Credeam că iar o să tragem de tine să vii la biserică, spuse mama.
Iulian era foarte emoţionat. Îşi privi părinţii fără să spună nimic. Apoi se duse în sufragerie. Icoana era la locul ei, cărţile la locul lor. Se uită pe geam, şi văzu şi şcoala, şi crucea de pe biserică. Inima îi era plină de bucurie…
- Mă mir că te-ai sculat singur, după ce aseară ai stat atât la televizor cu taică-tu, zise mama, cu o voce mustrătoare. Televizorul ăsta vă mănâncă timpul, şi ţie, şi lui… De asta ai şi avut notele astea slabe în ultima vreme…
- Iartă-mă, mamă, spuse Iulian, iartă-mă. O să vezi că n-o să mai fie aşa. Ai dreptate, televizorul mi-a furat timpul, mi-a furat prietenii, mi-a furat cărţile… Bine că nu v-a furat şi pe voi, nu-i aşa? Mă gândeam eu să nu vin azi la biserică, că e un film pentru copii la televizor exact în timpul slujbei.
- Normal că atunci, când să pună ei filmele pentru copii dacă nu atunci? Ca să staţi toţi acasă şi biserica să fie plină doar cu oameni mari…, spuse mama, oftând.
- Dar, o să vin, cum să nu vin?… Bine că nu L-am pierdut de tot pe Dumnezeu… Că, dacă Îl pierdeam pe Dumnezeu şi vă pierdeam şi pe voi, pierdeam totul… Uite, o să încerc ca, în anul care vine, să mă uit cât mai puţin la televizor.
- Să te cred? – întrebă mama.
- Să mă crezi. Nu vreau să-l mai las pe hoţul ăsta să îmi fure timpul…

Planul globalist de a extermina omenirea începe acum

Planul globalist de a extermina omenirea începe acum: "Mâncătorii inutili" trebuie eliminați, spun globaliștii

 Dincolo de distragerile politice și de tendințele culturale, imaginea de ansamblu care se desfășoară chiar acum în lume este un plan de exterminare a 90% din populația actuală pentru a "salva" planeta și a proteja ceea ce globaliștii consideră viitorul supraviețuirii umane la scară cosmică. Acest plan este în curs de desfășurare din cauza a două evoluții foarte importante:

   1. Dezvoltarea sistemelor robotice care pot înlocui forța de muncă umană, eliminând necesitatea unei lumi a lucrătorilor umani săraci, al cărui singur motiv de existență - din punctul de vedere al globaliștilor - ar fi exploatarea prin muncă ieftină și voturi manipulate.

Dacă nu sunteți încă conștient de faptul că roboții înlocuiesc munca umană, sunteți în spatele realității. După cum arată această poveste Zero Hedge, se introduc deja roboți grei care pot înlocui munca umană în construcții și alte locuri de muncă similare: https://www.zerohedge.com/news/2018-11-17/meet-heavy-labor-humanoid-robot-set-revolutionize-construction

Critic, motivul pentru care democrații și globaliștii sunt gata să înlocuiască oamenii cu salarii mici cu roboți, este că roboții vor primi drepturi de vot. Odată ce roboții primesc drepturi de vot sub justificarea că AI (Inteligența Artificială) este "conștientă", democrații nu vor mai avea nevoie de oameni, valuri de migranți sau populații din Lumea a Treia. Ei vor programa pur și simplu toți roboții să voteze democrat la fiecare alegeri ... care, inițial, nu este departe de ceea ce se face acum cu alegătorii umani.  

   2. Drepturile de plată pentru oameni elimină resursele guvernamentale pe care globaliștii cred că ar trebui să le cheltuiască pentru colonizarea spațială, înarmarea spațiului cosmic, tehnologii de călătorie mai rapide decât viteza luminii (FTL) și alte sisteme tehnologice exotice care pot apăra civilizația umană împotriva amenințărilor cosmice.

Datorită politicilor socialiste ale celor de stânga, mulți oameni acum colectează drepturi pe care guvernele le consideră acum ca o povară financiară nesustenabilă. Dacă măsurile ar fi eliminate, guvernele care se aflau pe calea insolvenței financiare ar putea realiza dintr-o dată bugete echilibrate, să rămână solide (mai degrabă decât să se prăbușească sub cheltuieli nesfârșite prin îndatorare). Acest lucru este valabil mai ales atunci când se ia în considerare înlocuirea lucrătorilor umani cu roboți, având în vedere că roboții nu au nevoie de niciun fel de bunăstare, medicamente, zile scutite medical sau beneficii la pensie. Odată ce roboții pot înlocui toate avantajele muncii umane, fără toate costurile asociate cu drepturile omului, globaliștii își vor accelera foarte repede planul de a extermina ceea ce ei consideră "excesul de oameni".

O parte din justificarea elitistă pentru toate acestea se bazează pe faptul că globaliștii consideră că Pământul este o planetă vulnerabilă din mai multe motive, inclusiv evenimentele meteorologice spațiale (prăbușiri de asteroizi, flashuri solare etc.), precum și epuizarea resurselor naturale. Eliminarea a 90% din populația umană, cred ei, este necesară pentru a împiedica consumarea de către "consumatorii inutili" a resurselor planetei, în loc să fie redirecționate în proiecte de cercetare exotice, care să susțină supraviețuirea speciei umane și să protejeze împotriva evenimentelor cosmice care chiar acum, ar putea șterge omenirea într-o clipă.

Concret, globaliștii cred că elita Pământului ar trebui:

·        Să colonizeze alte planete pentru a diversifica cotele de supraviețuire ale rasei umane. În cele din urmă, această colonizare trebuie să se deplaseze dincolo de sistemul nostru solar și să construiască lumi umane în apropierea altor stele.

·        Construirea de sisteme de călătorie mai rapide decât lumina pentru a coloniza planetele care orbitează alte stele din galaxia noastră.

·        Construirea de sisteme exotice de apărare planetară care protejează Pământul de atacurile altor civilizații despre care știu că locuiesc în cosmos.

·        Realizarea de salturi profunde în Inteligența Artificială, computerele cuantice și știința materialelor care permit, de exemplu, construirea de lifturi spațiale - o descoperire necesară pentru ridicarea materialelor pe orbită pentru a susține construcția de colonii umane pe Marte și în alte părți - http://www.space.news/2016-07-27-japan-is-about-to-test-out-plans-for-a-real-life-space-elevator.html

Situația actuală în care guvernele Pământului cheltuiesc marea majoritate a bogăției lor, pentru a plăti "consumatorii inutili" (care au tot mai multe pretenții), pentru a continua să trăiască și a se reproduce, nu este un scenariu sustenabil, consideră globalistii. Astfel, ei văd exterminarea a 90% din populația umană ca un rău necesar pentru a salva lumea și a salva omenirea la o scară cosmică. În esență, orice dolar care în prezent va hrăni un destinatar din popor, va procesa un migrant sau va finanța pensionarea unui fost guvernator, ar fi mai bine cheltuit pentru colonizarea lui Marte. Toate discursurile lor despre promovarea migranților sunt doar o modalitate de a răsturna națiunile suverane, de a elimina frontierele și de a stabili controlul global al Organizației Națiunilor Unite, de unde depopularea globală poate fi îndreptată fără rezistență din partea națiunilor independente (adică Trump este inamicul).

Un conflict apropiat, apropo, va fi între acest guvern mondial reprezentat de ONU și China comunistă, care este pe punctul de a se confrunta cu propriul colaps economic și de mediu. Brexit joacă, de asemenea, un rol aici, aruncând o mare întârziere în planul globalismului.

   Cum globaliștii intenționează să extermine 90% din rasa umană  

Planul de exterminare se bazează pe eliberarea "accidentală / intenționată" a unei tulpini virale de bioarmă. Astfel de arme biologice oferă mai multe avantaje distincte eforturilor de exterminare, din punctul de vedere al globaliștilor:

1) Nu sunt detectabile și sunt ușor de eliberat asupra populației sub anonimat complet.

2) Ele au capacitatea de autoreplicare. Odată ce populația inițială este infectată, nu este nevoie să se producă mai mult, deoarece fiziologia celulară rulează automat replicarea.

3) Ele exploatează structura socială naturală a societăților umane. Oamenii vor răspândi automat virusul, deoarece oamenii preferă să fie în jurul altor persoane. Foarte puțini oameni sunt complet izolați în societatea modernă.

4) Toate acestea permit guvernelor globalizate să declare "urgențe pandemice" și să mandateze vaccinări în masă, care bineînțeles, vor fi create cu arme biologice suplimentare pentru a accelera pandemia către deces în masă. Pe măsură ce tot mai mulți oameni devin infectați de vaccinuri, guvernele vor impune vaccinarea în masă ca o inițiativă de urgență în domeniul sănătății publice. Cei care se conformează vor fi infectați. Nu uitați niciodată că vaccinările cu poliomielită în masă din anii 1960 și anii ”70 au fost legate cu viruși de cancer. Acest lucru a fost admis de CDC timp de decenii, până acum câțiva ani, când CDC a publicat istoria pe site-ul său. Susținând în continuare această realizare, vaccinurile aprobate de ONU administrate femeilor din Kenya au fost testate în mod exhaustiv în laboratoarele științifice și au fost confirmate că sunt alipite cu substanțe chimice de infertilitate, proiectate pentru a reduce populația de negri.

5) Acestea tind să vizeze mai agresiv populațiile cu venituri mici și populațiile din Lumea a Treia, atingând unul dintre obiectivele-cheie ale globaliștilor, acela de a distruge "consumatorii inutili" așa cum îi văd ei, menținând în același timp primele 10% din populația umană care realizează știința și inovația pe care globaliștii îi consideră necesari pentru protejarea Pământului. De fapt, globaliștii efectuează "utopia" eugeniei lui Adolf Hitler pe scară globală, dar în loc de doar șase milioane de oameni fiind exterminați (aici este o cifră umflată cu care nu sunt de acord, a se vedea articolele din blog pe această temă, holocaustul este o minciună, n.b.) globaliștii încearcă să elimine mai mult de șase miliarde de oameni.

Celălalt avantaj al bioarmelor, din punctul de vedere al globaliștilor, este acela că ele nu distrug ecosistemul în modul pe care îl fac armele nucleare. Deoarece o parte din obiectivul de aici este exterminarea oamenilor fără a deteriora ecosistemul, armele biologice devin alegerea evidentă și pot fi chiar ajustate pentru a viza anumite rase, cum ar fi sud-americanii, asiaticii, africanii sau europenii.

Suprimarea sistemului imunitar global este în curs de pregătire pentru a pregăti omenirea pentru asaltul biologic

Pentru ca armele biologice să reușească în scopul de a extermina 90% din rasa umană, oamenii trebuie să aibă sistemul lor imunitar suprimat înainte de expunerea la bioarme.

  

Acest plan este deja gata 

Imunosuprimarea se realizează cu ușurință prin intermediul mai multor vectori descriși mai jos. Iată câteva dintre modalitățile prin care se face acest lucru acum:

   # 1) Mixtura biologică de contaminare în masă a solurilor și a alimentelor. Vedeți filmul Biosludged, lansat pe 28 noiembrie. Puteți viziona întregul film gratuit la http://brighteonfilms.com/ , trailerul este postat aici: 

   # 2) Medicamente toxice și vaccinuri toxice - Aproape toate medicamentele eliberate pe bază de rețetă acum consumate de occidentali, sunt toxice din punct de vedere biologic. Majoritatea provoacă suprimarea imunității într-un fel sau altul, iar multe conduc la deficiențe nutriționale care slăbesc și mai mult sistemul imunitar uman. Vaccinurile antigripale sunt dovedite științific că slăbesc răspunsul imunitar în anii următori, ceea ce înseamnă că oricine este vaccinat este mai vulnerabil la bioarme. Aceasta nu este o coincidență. Este un test global al IQ pentru a vedea care oameni sunt destul de proști să se sinucidă prin injecție, în timp ce o numesc "medicament".

   # 3) Distribuirea de alimente toxice provocată de substanțe chimice neurodegenerative și imunosuprimatoare - Alimentarea cu astfel de alimente, cu substanțe chimice toxice care împiedică funcția creierului, funcția imună și fertilitatea. Aceste substanțe chimice, cunoscute sub denumirea de pesticide și erbicide, sunt concepute în mod intenționat pentru a interfera cu funcțiile neurologice sau fiziologice cheie, altfel nu ar ucide alte organisme vii, cum ar fi insectele. Faptul că sunt desemnate ca pesticide, este o dovadă că ucid organisme vii. Majoritatea oamenilor nu-și dau seama de acest lucru, dar cerealele populare pentru micul dejun, cum ar fi fulgii de porumb, sunt făcute aproape în întregime din ingrediente care sunt înregistrate în EPA ca "biopesticide".

   # 4) Atacurile prin propagandă asupra alimentației: întregul complex de știri false continuă să denigreze importanța substanțelor nutritive care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina D, zinc și seleniu, știind că consumatorii de știri vrăjiți, pot fi convinși să evite hrănirea propriilor corpuri. Cartelurile de știri ale corporațiilor media conduc o sinucidere nutritivă, transformându-se în Big Pharma în loc de alimentație suplimentară și sănătoasă, făcându-i să devină slabi atât în corp cât și în minte. Acest lucru este realizat prin proiectare: oamenii cu minți slabe sunt mai ușor de manipulat și de controlat de către propagandiștii info. Și ultimul lucru pe care elita și l-ar dori, este ca oamenii să obțină capacitatea de a opera cu claritate cognitivă și prezența minții.

   # 5) Chemtrails. Acesta este un subiect foarte controversat. Nu fiecare contrail din cer este un chemtrail, dar este un simplu fapt științific că oamenii de știință cu "încălzirea globală" se află într-un proces de schimbare a atmosferei folosind ceea ce ei numesc experimente de "geoengineering". Subiectul chemtrails-urilor a fost denaturat ca o teorie a conspirației, dar acum este explorat în mod deschis de către oamenii de știință, în numele schimbării climaterice. Vezi http://geoengineering.news/  despre acoperirea unor experimente curente care sunt efectuate de oameni de știință din universități și guvern. Potrivit unor analiști, substanțele "modificate" în atmosferă servesc, de asemenea, la suprimarea funcției imunitare umane.

   # 6) Promovarea comportamentelor sexuale imunosupresive care implică mai mulți parteneri și sex anal penetrativ. Acest punct îi ofensează pe cei ușor jigniți, dar promovarea stilului de viață homosexual care implică sex neprotejat cu mai mulți parteneri sexuali creează, de asemenea, transmiterea rapidă a bolilor prin sânge. Acesta este exact motivul pentru care comunitatea homosexuală se confruntă în prezent cu o explozie epidemică de cancer anal, pe care media de stânga încearcă cu disperare să o ascundă sub covor și să pretindă că nu se întâmplă. Vezi acest articol despre http://www.outbreak.news/2018-10-18-lgbt-thought-police-a-danger-to-public-health-as-twitter-bans-lifesitenews.html  pentru mai multe detalii despre acoperirea cancerului anal (și despre protecția disperată a promiscuității sexuale penetrante anale de propagandiștii LGBT).

   # 7) Colapsul planificat al bulei globale a datoriei este în curs de elaborare chiar acum de băncile centrale ale lumii. Unul dintre rezultatele dorite ale acestui lucru este colapsarea primelor națiuni ale lumii din lipsă financiară, care promovează în final boala infecțioasă și descurajează accesul la îngrijiri medicale. Chiar în acest moment, străzile din San Francisco sunt pline de fecale umane și ace de droguri. Implicațiile medicale ale colapsului financiar al orașelor în huburi de murdărie ar trebui să fie evidente. Orașele și națiunile sărace sunt cisternă pentru răspândirea pandemiilor. Colapsul financiar este doar o mică parte a imaginii de ansamblu.

Concluzia este că efortul de a slăbi sistemul imunitar al oamenilor este în plină desfășurare. Asigurați-vă că faceți exact ceea ce vă spune politica anti-umană și continuați să luați vaccinul "antigripal" recomandat cu atâta vehemență de medici corupți și de posturile TV. Ascultarea voastră față de acest ritual științific este necesară pentru a "servi" interesele globaliștilor, eliminându-vă propria genetică umană. Cu cât sunteți mai bolnavi, cu atât mai ușor puteți fi uciși în interesul "salvării lumii".

Soluții: Cel mai mare act de rezistență împotriva eugeniei se găsește în plante, nutrienți și viață sănătoasă

Într-un fel, globaliștii conduc un test de IQ pentru omenire: Oricine este destul de prost pentru a continua să facă vaccinuri, să ia medicamentele și să evite hrănirea sănătoasă nu este, probabil, calificat să reprezinte viitorul omenirii. Din acest punct de vedere, este posibil să nu fi greșit. Apărarea împotriva pandemiei globale este simplă și ușor disponibilă: stimulați-vă sănătatea cu ierburi/plante și nutriție și sunteți mult mai probabil să supraviețuiți de la extincți planetară a 90% din populația umană.

În așteptarea acestui lucru, am creat un site puțin cunoscut, bazat pe cercetări științifice moderne și medicină. Se numește http://naturalantibiotics.news/ , iar site-ul acoperă atât antibiotice pe bază de plante, cât și fitonutrienți antivirus care vă pot ajuta să vă protejați de pandemiile virale. (Rețineți că numai antibioticele nu dăunează tulpinilor virale. Anti-virusurile sunt necesare pentru aceasta.) De asemenea, http://herbs.news/ , care documentează dovezile științifice susținute pe sute de plante medicinale, inclusiv soluții antivirale și antibacteriene. Multe dintre aceste plante pot fi cultivate în propria grădină, ceea ce înseamnă că puteți să vă dezvoltați literalmente propriul medicament anti-pandemic acasă, fără permisiunea unui medic, a unei companii de medicamente sau a unui guvern.

În ultimii ani, am construit, de asemenea, un laborator de cercetare analitică cu mai multe milioane de dolari care execută mai multe instrumente de masă. Laboratorul este acreditat prin ISO și folosim laboratorul pentru a produce cea mai curată sursă de suplimente nutritive, super-alimente și produse verzi sănătoase din lume, pentru acasă și sănătate. Iată o fotografie recentă a mea care oferă un tur al instrumentului QQQ (triple-quad) specializat pe care îl folosim pentru cuantificarea pesticidelor și a erbicidelor (un turneu video complet al procesului de analiză a spectrului de masă vine în curând).

Produsele verificate de laborator pe care le oferim publicului se găsesc la http://healthrangerstore.com/ , singurul producător de nutriție și comerciant online din lume, care testează fiecare materie primă și fiecare lot de producție. Avem limitele cele mai stricte ale metalelor grele din lume, motiv pentru care zeci de mii de clienți care au supraviețuit cancerului, bolilor de inimă, diabetului sau altor boli au cont la magazinul nostru pentru a găsi alimente ultra-curate care susțin vindecarea.

Evitarea expunerii la substanțe chimice toxice și metale grele (sau eliminarea lor prin detoxifiere, n.b.) poate întări răspunsul imun la infecțiile virale. Alimente sănătoase, apa curată și aerul curat reprezintă răspunsul la reușita atacului global asupra umanității care se află în plină desfășurare. (Citiți http://cleanfoodwatch.com/ pentru mai multe povești despre alimentele curate). Dacă nu beți încă apă curată, nu mâncați alimente curate și nu evitați substanțele chimice toxice în alimentarea dvs. - asigurați-vă că cumpărați organic acolo unde este posibil - jucați pe mâinile globalistilor care nu pot aștepta să te elimine de pe planetă.

 

Sursa: https://burebista2012.blogspot.com/2019/01/planul-globalist-de-extermina-omenirea.html

Sursa: https://www.naturalnews.com/2018-11-18-the-globalist-plan-to-exterminate-humanity-useless-eaters.html