PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII Pilda Semănătorului Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI                                                                         Fraţi creştini,        Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.        În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească  Cuvântul lui Dumnezeu.        Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.        Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.        Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.        În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului.        În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.        Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.        Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.        Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.        Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.        O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.        Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.        Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.        Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.        Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.        Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.        Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.        Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.        Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.        Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.        Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.        Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.        O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.        Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.        Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.        Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.        Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.        Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.        Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.        O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.        Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.        Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.        Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.        Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.        Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?        Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.        Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine! Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.        De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!        Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.        Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.        Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.        Rugăciune        O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.        Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.   Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII Învierea fiului văduvei din Nain   Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca VII, 14)                                                                         Fraţi creştini,        Parabola evanghelică de astăzi este minunat ilustrată de pictorul evanghelist Apostolul Luca şi ne inspiră multe învăţături duhovniceşti.        Într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve. Cine ar putea spune durerea ce sfâşia inima acestei mame! Strigătele ei de durere şi rugăciunile fierbinţi storceau lacrimi şi din inimile cele mai împietrite. Această mamă îndurerată dusese pe acelaşi drum spre cimitir şi pe iubitul ei soţ, iar acum îşi ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieţii. Cufundată în plâns mergea în urma sicriului, către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump.        Nimic nu e mai jalnic în Orient, şi nu numai, decât aceste feluri de ceremonii. Dar în această parte de lume, în asemenea ocazii în frunte merge un rabin, apoi urmează femei îndoliate care merg înaintea coşciugului conducând convoiul funebru. Rabinii zic aşa, că femeia care a adus moartea în lume prin păcat, tot ea să fie aceea care să conducă la mormânt victimele morţii. Aşa că la înmormântare şi mai ales a tinerilor, vin femei în număr mare cu părul despletit, în dezordine, altele plătite chiar ca să jelească, scoţând ţipete ascuţite şi înfiorătoare. Ridică mâinile spre cer şi îşi bat pieptul, plâng cu lacrimi fierbinţi, îşi sfâşie veşmintele şi îşi smulg părul. În acest timp cântăreţii folosind multe instrumente, scot sunete ascuţite, surescitând nervii.        La această înmormântare însă era şi mai dureros fiindcă mama mortului care era şi văduvă ducea la groapă pe singurul ei copil. Deodată în faţă pe acelaşi drum, se arată un alt cortegiu tot aşa de numeros însă cu totul deosebit. Bucuria strălucea pe toate feţele, iar toate privirile erau aţintite asupra unui om care mergea înconjurat de ucenicii Săi. Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în al doilea an al propovăduirii Sale, în vremea Cincizecimii. Iisus venea din Capernaum unde vindecase pe fiul sutaşului şi se întorcea în Ierusalim pentru sărbătoare. Cetatea Nain se găsea pe drumul ce trecea pe la poalele muntelui Tabor, drum care se scurgea prin Samaria spre Ierusalim.        Era o zi de primăvară, către apusul soarelui, ale cărui ultime raze luminau colinele păduroase şi pitoreşti ale Galileii. Ţăranii se întorceau de la munca câmpului. Iisus împreună cu ucenicii şi cu o mare mulţime de popor se apropia de poarta cetăţii Nain. Deodată se aud ţipete lungi de durere şi plângeri pătrunzătoare. Iată însă cum cortegiul vieţii se întâlneşte cu cortegiul morţii. Iisus nu dă nici o atenţie mulţimii. O nenorocită mamă era care suferea amar şi această suferinţă atrage inima bunului Mântuitor.        Această sărmană femeie văduvă nu avea decât pe acest fiu de care moartea o despărţea aşa de crud. Azi toată lumea o compătimeşte şi mâine poate nimeni nu se va mai gândi la ea. Iisus nu cere credinţă ca sutaşului, nici nu aşteaptă să fie rugat de femeia care plânge cu lacrimi amare necerând nimic şi nimeni nu mijloceşte pentru ea. Dar Iisus vede lacrimile ei şi îi este destul. Aruncă asupra ei o privire dumnezeiască şi cu un ton plin de compătimire şi blândeţe, cu puterea autorităţii Sale zice: "Nu plânge!. El care este Stăpânul vieţii şi al morţii merge şi se atinge de pat.        Tot convoiul se opreşte; cântăreţii din flaut şi plângătorii tac şi ei şi în această tăcere profundă se aude vocea Stăpânului lumii care zice: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!. Deodată aceste urechi pe care moartea le astupase pentru totdeauna, auziră porunca dată de glasul ceresc, iar tânărul ridicându-se a şezut drept şi a început să vorbească. Iisus l-a luat cu blândeţe de mână şi l-a dat mamei sale.        Ce bucurie avu această mamă când a văzut pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale. O, ce mare minune, fraţi creştini, a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu, mergând şi vorbind. Astfel tot poporul care-L urma pe Iisus şi toţi cei de faţă au fost cuprinşi de frică şi plini de bucurie slăveau pe Dumnezeu zicând: "Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.        Aveau dreptate să se bucure căci Marele Profet, Marele Tămăduitor, era însuşi Dumnezeu întrupat. Era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său satana. Învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieţi noi, razele luminii care alungau întunericul şi sigiliul morţii. Prin învierea tânărului de astăzi, Iisus arăta că este Stăpân al morţii, că este Dumnezeu.        Învierile săvârşite de Mântuitorul au fost trei: doi tineri şi o fetiţă de 12 ani. Aceştia au fost prin urmare , Lazăr, fratele celor două surori Marta şi Maria, tânărul din Evanghelia de astăzi şi o fetiţă de 12 ani a lui Iair, mai marele sinagogii. Dar la fiecare în parte învierea a avut loc în momente deosebite. Pe fiica lui Iair a înviat-o chiar în ziua când a murit. Pe fiul văduvei din Evanghelia de astăzi, l-a întors la viaţă tocmai când îl conduceau la mormânt şi aceasta putea să fie cam a treia zi. Pe Lazăr l-a adus chiar din temniţele iadului, fiindcă el murise de patru zile şi începuse să putrezească, ne spun Sfintele Evanghelii, iar până la Mântuitorul şi buni şi răi mergeau toţi în iad.        După ce a înviat Lazăr, Sfânta Evanghelie spune clar că Marta şi Maria au pregătit o cină Mântuitorului, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă, deci a mâncat şi Lazăr în văzul tuturor şi a trăit mult, căci după cum ne spun sfintele cărţi el a ajuns episcop al Ciprului, iar Maica Domnului i-a dăruit un omofor.        Aceste minuni ale învierii n-au fost simple închipuiri aşa cum zic mulţi necredincioşi, căci Evanghelia spune clar că tânărul a început să vorbească, iar din tradiţie reiese că el a trăit mult şi a propovăduit minunea ce s-a făcut cu el. La fel şi cu fetiţa lui Iair, spune Sfânta Evanghelie, că Mântuitorul a poruncit să-i dea să mănânce şi tot din tradiţie reiese că ea şi părinţii ei au fost recunoscători, propovăduind pretutindeni minunea învierii.        Cine putea să fie altul, dacă nu chiar Dumnezeu, care numai cu cuvântul atotputerniciei Sale săvârşea astfel de minuni. El a zis tânărului de astăzi: "Tinere, scoală-te!. El a zis fiicei lui Iair: "Copilă, scoală-te!. El a zis lui Lazăr: "Lazăre, vino afară!. Toţi au înviat la glasul puterii Sale.        Aşa minuni au mai făcut unii prooroci şi chiar din apostoli, dar ei procedau altfel decât Mântuitorul. Ei nu porunceau morţii, ci se aşezau în genunchi, se rugau şi chemau în ajutor pe Dumnezeu pe care-L recunoşteau ca autor al minunilor. Mântuitorul Iisus Hristos, vedem că nu se roagă, ci porunceşte. Deci puterea de a scula morţii din mormintele lor nu aparţine decât lui Dumnezeu. El are această putere.        Aceste minuni se propovăduiesc de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani şi sunt mărturii clare că Iisus a fost Dumnezeu, nu om învăţat aşa cum spun necredincioşii. El a săvârşit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura şi de aceea aceste adevăruri nu au putut fi înăbuşite niciodată. Datoria noastră este de a cădea în genunchi în faţa Lui şi de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru şi Împăratul creştinilor. Dar vai, fraţi creştini, pe acest Binefăcător al omenirii şi al sufletelor noastre, L-am uitat, L-am dispreţuit, L-am înjurat şi L-am urmărit noi creştinii care ne-am botezat în numele Său, mai rău ca evreii care L-au răstignit, căci noi îl răstignim în toate zilele cu păcatele noastre măcar că auzim şi vedem cu ochii noştri cum moartea ne desparte pe unii de alţii lăsând în urmă lacrimi şi întristări. Pe pământul acesta moartea este mai tare şi astăzi o mulţime de tineri sunt răpiţi de ghearele ei şi nu oricum, căci vedem cum mulţi se sinucid în diferite chipuri.        Într-o vară, o mamă văduvă se plângea cum singurul băiat pe care-l avea în vârstă de 20 de ani, s-a suit într-un tei să culeagă flori ca să facă bucurie mamei sale. Dar a căzut de acolo şi pe loc a murit. Cine putea spune durerea cea mare a bietei femei!        De asemenea într-un sat o fată studentă în anul trei la medicină, mai avea puţin să termine, dar a terminat cu viaţa aceasta, căci o boală nemiloasă i-a curmat zilele. Cum o mai jeleau părinţii, căci numai pe ea o aveau, cum îşi mai smulgeau părul şi se tânguiau, dar îngerul morţii parcă le zicea la toţi: fiţi liniştiţi că aşa voi veni şi vă voi lua şi pe voi, unul câte unul!        Nu va scăpa nimeni, toţi trebuie să plecăm. Şi aşa, fraţi creştini, moartea pune capăt la toate, căci orice ştiinţă omenească rămâne neputincioasă în faţa ei. Prin urmare orice are sau strânge omul, îi foloseşte numai până la groapă. Aici s-a terminat şi cu învăţătura cea multă şi cu banii şi cu mândria omenească. Trupul merge în mormânt, iar sufletul, dacă n-a auzit pe pământ glasul Evangheliei lui Iisus Hristos şi n-a trăit după legea LUI, merge în fundul iadului.        Părinţii, rudele şi prietenii, toţi se străduiesc să facă o înmormântare cât mai plăcută lumii şi aşa au ajuns unii chiar să parfumeze şi să dea cu diferite sulemeneli pe morţi ca să fie cât mai frumoşi la vedere. Alţii aduc lăutari şi-i petrec cu muzică până la groapă unde un cavou scump de zeci de mii de lei aşteaptă acest trup păcătos şi trecător. Părinţii şi lumea plâng că a murit tânăr şi nedistrat, dar nu ştiu că fiul lor sau fiica lor a murit nepregătit şi se duce în fundul iadului. Mare păcat şi mult rău aduc sufletelor aceste obiceiuri cu totul păgâneşti.        Dar cei mai mulţi nu dau nici o importanţă regulilor stabilite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru sufletele răposaţilor. Odată, un copil umblând prin cimitir cu mama sa, o întrebă cu mirare pe aceasta şi zise:        - Mămico dragă, văd că aici sunt îngropaţi numai oamenii buni, dar oamenii care înjură şi fură, care se îmbată şi fac gâlcevuri, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi? Iată ce întrebare la un copil, dar care are un mare înţeles. Să stăm şi să gândim mai adânc, dacă suntem robii lui Dumnezeu, sau robii păcatului, ai viciilor şi patimilor sau ai virtuţilor.        În sfânta Evanghelie de astăzi vedem că Domnul Hristos a întors cu puterea Sa dumnezeiască de la moarte la viaţă pe tânărul acesta care nu cunoscuse pe Mântuitorul lumii ce venise să ne mântuiască. De moartea aceasta trupească nu scapă nimeni. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să murim, căci aici suntem călători. Domnul Hristos n-a venit să ne scape de moartea trupească, vremelnică, fiindcă însuşi El a primit moartea cea mai grea. El a venit să ne scape de moartea sufletească, de păcatele cele grele care omoară sufletul şi-l aruncă în pieirea veşnică. De aceea judecăţile Lui sunt necuprinse de mintea noastră.        De multe ori vedem cum la unele familii mor copiii de mici, iar la alţii nu le rămâne chiar nici unul. Aşa se plângea o mamă căreia îi murise doi copii pe neaşteptate. În deznădejdea ei se revolta chiar cu cuvinte grele împotriva lui Dumnezeu. Dar într-o noapte avu un vis grozav.        Se făcea că într-un oraş se anunţase spânzurarea a doi ucigaşi fioroşi. O lume întreagă se strânsese să privească, iar în mulţimea aceea era şi ea. Toţi aşteptau cu răsuflarea oprită să vadă pe cei doi osândiţi. Iată că se arătară, iar femeia noastră uitându-se bine la ei, scoase un ţipăt de groază. Erau tocmai copiii ei care muriseră, iar acum crescuseră mari. Sub spaima acestui vis mama se trezi şi a înţeles că a fost mustrarea Celui de Sus, ca să nu-şi mai blesteme zilele şi să nu se mai certe cu Dumnezeu că i-a luat copiii.        Dumnezeu care ştie toate şi cunoaşte pe fiecare din pântecele maicii lui, lucrează în aşa chip că pe unii din părinţi care-şi pun încrederea în copiii lor, îi pedepseşte în chip tainic, în timp ce pe alţii îi scuteşte de mari necazuri ce ar putea avea din partea lor. De aceea îi ia Dumnezeu mai de mici ca să nu-i ia satana mai târziu. Câţi părinţi nu sunt care cresc câte cinci, şase copii şi până la urmă ajung să moară pe mâinile străinilor, neavând milă de la nici unul. Îi cresc cu mare grijă, cheltuiesc cu ei să-i facă fericiţi, gândind că vor avea şi ei ajutor, dar până la urmă tot în singurătate mor bieţii părinţi.        Aşa a înţeles şi mama aceasta din povestirea noastră, că fiii ei dacă trăiau ajungeau nişte criminali, şi astfel ar fi murit spânzuraţi. Vedem şi auzim în zilele noastre pe mulţi părinţi plângându-se de copiii lor, fiindcă tinerii noştri nu mai merg pe drumul vieţii, după Domnul Iisus, ci merg cu paşi repezi pe drumul morţii şi al pieirii sufleteşti, pe drumul plăcerilor şi al păcatelor. O mare decădere sufletească vedem în tineretul nostru creştin, cum le sunt alterate sufletele şi trupurile, căci s-au născut într-o lume îmbătrânită în rele şi s-au amestecat cu atâtea forme de rătăciri, încât credinţa multora s-a rătăcit, iar candelele simţirii mistice au înţepenit.        În pătura cultă mulţi îşi au propria lor religie, o religie foarte liberă, personală şi superficială. Unii din cei vârstnici îşi mai aduc aminte din copilărie de unele idei religioase, dar şi acestea sunt înăbuşite de buruienile acestui veac materialist, căci cei mai mulţi pun în cântar cele dumnezeieşti cu cele pământeşti.        Alţii sunt subjugaţi total ştiinţei profane şi au căzut atât de mult în necredinţă, încât se situează sub nivelul de viaţă spirituală al păgânilor. În pretenţiile lor, ei vor să experimenteze totul în laborator, să măsoare, să cântărească totul ca să se convingă de existenţa lui Dumnezeu. Ei judecă tot ce nu înţeleg şi tăgăduiesc tot ce nu cunosc.        Aceşti oameni culţi şi atât de puţin înţelepţi, care surâd cu un aer de superioritate, când e vorba de mântuirea sufletului, uită că în domeniul credinţei, unităţile de măsură nu mai sunt cele materiale, ci cele duhovniceşti spirituale. Aceşti oameni necredincioşi ironizează toate mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, socotindu-le o literatură învechită, bună pentru prostime. Încrezători numai în ei, măsoară veşnicia după mintea lor limitată. Nepăsători de soarta sufletelor lor, fără nici o tresărire în faţa marilor taine care ne învăluie, ei rămân pasivi şi netulburaţi în tihna lor trupească, asemenea unor dobitoace fără raţiune.        Una din piedicile cele mai mari pe care le întâmpină omul în calea mântuirii lui este măgulirea dată de propria lui persoană. Orbit de mândrie omul nesocoteşte pe Dumnezeu, pe care nu-L putem afla decât prin umilinţă şi smerenie. Dacă iubim învăţăturile creştineşti trebuie mai întâi să le cunoaştem şi să le gustăm. Dacă nu vrem să le cunoaştem şi să le urmăm ajungem la nebunie şi îndrăcire.        Să ne întoarcem deci la cele simple şi drepte, la cele veşnice, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne regăsim pe noi înşine, regăsindu-ne şi rostul adevărat, căci ne-am schimonosit chipul lăuntric cel asemenea lui Dumnezeu şi am rătăcit calea, trăgând mereu în plugul vieţii cu gândul spre cele pământeşti nemaivăzându-le pe cele cereşti. Preocupaţi de mijloacele existenţei, uităm de scopurile ei; umblând după poftele trupului pierdem sufletul şi cu cât trăim pentru noi înşine, ne îndepărtăm de Dumnezeu.        Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce ne îngrijim de boala trupului, iar boala sufletului o lăsăm nevindecată aşa încât mulţi nu se spovedesc cu anii şi din neştiinţă, necredinţă sau ruşine nici ultima spovedanie nu o fac cum trebuie.        De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne întristăm când ne pătăm hainele şi nu plângem când ne pătăm sufletul cu fel de fel de păcate?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!        Să deschidem ochii sufletului şi să auzim glasul Mântuitorului când ne strigă ca să ne întoarcem de pe drumul morţii la viaţă. Şi astăzi glasul aceluiaşi Mântuitor ne cheamă pe toţi ca să ne întoarcem de pe căile fărădelegilor. Să nu zicem ca necredincioşii că nu avem păcate. Să privim trecutul nostru şi să vedem cum stăm noi cum sufletul şi dacă socotim mai amănunţit, observăm cum păcate foarte grele mulţime de creştini le fac atât de uşor.        Să zicem că nu ai pus foc la nimeni ca să-l păgubeşti, dar câte case n-ai aprins cu limba, prin vrajbă şi invidie, prin iscodiri şi minciuni?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă din cauza limbii unora?! Câte suflete nu se smintesc şi câţi nu se ceartă, ajungând la bătaie, câţi nu hulesc pe Dumnezeu, şi câte alte rele datorită pârâciunilor şi minciunilor lor?!        Dar ce să mai spunem de păcatul acesta mare al desfrânării şi al avorturilor care se practică pe o scară întinsă ajungând să-l facă chiar şi fetele de şcoală?! Cei mai mulţi tineri nu întreabă nici pe mamă, nici pe tată şi necununaţi la biserică se întrec în păcate ca dobitoacele. Aşa cum au văzut prin filme, zămislesc copii fără cununie, care la rândul lor fac şi ei la fel, ba şi mai rău. Apoi diavolul îi împinge la un alt păcat, căci văzând că nu se înţeleg încep să alerge pe la vrăjitoare şi descântătoare, la ghicit şi spiritism. Aşa îi spurcă diavolul ca să nu mai aibă loc duhul lui Dumnezeu în sufletele şi trupurile lor. Vai de casa aceea unde se află o femeie care merge la vrăji şi descântece.        Mulţi părinţi îşi smintesc proprii copii purtându-se cu neruşinare faţă de ei. Unii se dezbracă în faţa copiilor lor şi fac chiar glume proaste în faţa lor, sau dorm amestecaţi şi fără de nici o grijă, fără să gândească cum gânduri urâte şi viclene încolţesc în mintea şi inima acestor copii. Nu este îngăduit unui tată să doarmă cu fiica sa în pat după 7 ani, sau unei mame să doarmă cu fiul ei după vârsta aceasta şi nici fraţi cu surori, fiindcă copiii veacului acestuia au simţurile foarte dezvoltate şi ajung la păcate grele, pentru care părinţii vor da seama înaintea lui Dumnezeu.        Mare dezastru sufletesc a reuşit diavolul să facă în sufletul tineretului prin fel de fel de filme, teatre şi distracţii imorale. Diavolul a învăţat chiar pe unele femei să-şi vândă trupul şi sunt sigur că astfel de femei nu ştiu ce e păcatul şi nu s-au spovedit niciodată. Tot un păcat mare este să ţineţi în casă reviste cu poze imorale care nu sunt altceva decât icoanele curvarilor. În casa unde se află astfel de tablouri, Dumnezeu nu ascultă rugăciunea şi vai de casa aceea în care rugăciunea nu e primită.        Iată idolii moderni ai veacului de pe urmă. Multe mame vin cu copiii speriaţi, damblagiţi, plini de bube, slăbiţi şi cu lacrimi în ochi spun că aşa mari cum sunt, copiii lor urinează în pat. Se întreabă de unde au această spaimă, fără să se gândească că copilaşii lor când sunt pe întuneric în casă şi apar la televizor scene îngrozitoare, ei ţipă şi tremură de frică. Urmările apar mai târziu. Iată de ce femeile însărcinate n-au voie să privească astfel de scene, că de aceea se nasc copii cu duh de frică şi chiar îndrăciţi.        Mulţi tineri şi tinere şi-au îmbolnăvit corpul şi şi-au otrăvit sufletul cu astfel de blestemăţii pe care duhurile necurate le-au scos la iveală pe faţa pământului. Acestea sunt cursele diavolului, undiţele lui ca să atragă tineretul din cea mai fragedă vârstă.        Să ia aminte părinţii că vor da seama de sufletele tineretului nostru ajuns bolnav cu trupul şi mort cu sufletul de aceste păcate care-l frământă şi-l chinuiesc tot timpul. De aceea mulţi îşi mint părinţii, îi înşeală şi îi fură. Mulţi creştini cred că de aceste păcate pot scăpa uşor, plătind câte un pomelnic sau aprinzând lumânări. E uşor să facă omul lucrul acesta, mai ales acum când toată lumea are bani, dar să nu ne înşelăm şi să ştie toată lumea că nu există mântuire fără pocăinţă şi fără oprire de la fărădelegi precum şi fără împlinirea sfintelor canoane aplicate celor păcătoşi spre îndreptare.        Dacă nu ne căim din inimă şi nu plângem păcatele noastre, încă nu suntem întorşi de pe calea morţii şi a pieirii veşnice. Să ne întoarcem la mama noastră care este Sfânta Biserică, şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne strigă pe toţi să ne întoarcem la El.        Rugăciune        Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: sculaţi-vă, tinerilor, sculaţi-vă copiilor din drumul morţii, din drumul păcatelor şi viciilor şi veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică.     Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII Iubirea vrăjmaşilor şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)        Fraţi creştini,        Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.        Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea zice: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!        Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: "Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face! Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri.        Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă. Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.        Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui. Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.        Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate. Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.        Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii. Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.        Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos: "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.        Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.        Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.        Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.        Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în viaţa aceasta.        Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.        Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.        Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.        Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.        Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.        Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: "Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!        Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: "Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele! (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor.        Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!        Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.        În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.        Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!        Ală treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri  zice El  binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel! Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!        Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.        Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit. Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!        E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!        De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.        Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.        Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.        În marea Sa milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.        Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.        În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a căuta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temniţă, a îngropa pe cei morţi.        Faptele milosteniei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi), a mângâia pe cel întristat, a răbda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele. După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti, faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.        Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi găsit bun şi de jertfă. Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite. Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie. Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.        Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.        Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus  dobânda. Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.        Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?        În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite, strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare: "Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?        Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile, lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.        Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi, râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.        Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se numesc desfrânaţi.        Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.        O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu, căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.        Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!        Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.        Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.        Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.        Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: "Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel ceas? Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.        Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.        Rugăciune        Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.        Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor.    Amin.

Cel mai bine se vinde hrana otrăvită- monoglutamatul de sodiu, aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul

Care este secretul pentru care mezelurile şi margarina, cipsurile, dresingurile şi supele la pachet, carnea şi multe altele sunt atât de gustoase că nu ne mai putem sătura de ele? Care sunt riscurile acestor nevinovate plăceri culinare? Monoglutamatul de sodiu este unul din micile secrete ale industriei alimentare care-i hrăneşte pe oameni astfel încât să nu se simtă niciodată sătui, poate doar mai umflaţi, mai somnoroşi şi mai neputincioşi. Este preferatul concernurilor alimentare şi farmaceutice pentru că, proporţional cu cantitatea folosită, cresc vânzările, bineînţeles, de alimente şi medicamente.
Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia” nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?
Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).
Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.

Istoria „nicotinei” din hrana noastră

Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale. Asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţii puternici existenţi în acestea, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului. Din păcate însă, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.
Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării.
Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.
După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.
Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Minciuna companiilor alimentare

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.
Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.
Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult, dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.
Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.
MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.
Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

                                                       Material aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII Pescuirea minunată Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)                                                                                           Fraţi creştini,        În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.        Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.         Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.        Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.        Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.        Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.        Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.        Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!" Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.        Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta".        Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.        O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor  Biblia  unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.        Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.        Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:         Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."        Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.        Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.        Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci... Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.        Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.        Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.        Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".        Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!        Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.        Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi".        Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta".        Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.        Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.        O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.        Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?"        Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.        Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.        Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".        S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".        Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.        Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.        Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.        Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.        Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.        Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.        El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.        Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.        Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.        Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.        Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.        Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.        Rugăciune        Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre.    Amin.