PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII Pilda Semănătorului Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI                                                                         Fraţi creştini,        Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.        În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească  Cuvântul lui Dumnezeu.        Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.        Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.        Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.        În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului.        În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.        Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.        Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.        Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.        Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.        O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.        Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.        Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.        Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.        Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.        Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.        Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.        Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.        Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.        Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.        Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.        Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.        O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.        Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.        Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.        Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.        Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.        Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.        Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.        O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.        Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.        Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.        Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.        Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.        Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?        Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.        Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine! Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.        De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!        Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.        Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.        Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.        Rugăciune        O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.        Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.   Amin.