
Domnul nostru Iisus Hristos
călătorea în vremea aceea pentru cea din urmă oară spre Ierusalim. Şi ca
să ajungă acolo trebuia să treacă prin oraşul Ierihon. Se ducea la
Ierusalim ca să pătimească de bună voie pentru mântuirea noastră.
La intrarea în oraş şedea lângă cale un orb cu mâna întinsă
cerând milostenie trecătorilor. Auzind şi el zgomotul unei mari mulţimi
de oameni, întrebă: Ce este aceasta? Şi i se răspunse: Trece Iisus din
Nazaret. Auzind el aceasta începu să strige: "Iisuse, Fiul lui David,
miluieşte-mă! Iar cei ce mergeau înainte îl certau, zicându-i să tacă.
Dar el mai tare striga: "Fiul lui David, miluieşte-mă!
Domnului Hristos s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Sine.
Apoi l-a întrebat: "Ce voieşti să-ţi fac? "Doamne, fă ca să văd
iarăşi, răspunse orbul. Şi Iisus a zis: "Vezi! Credinţa ta te-a
mântuit! Şi îndată orbul s-a vindecat. Văzând el pe Iisus, Doctorul cel
mare, pe Bunul Păstor şi Milostivul făcător de bine cu multă
recunoştinţă a pornit să-L urmeze în tot locul, slăvind pe Dumnezeu.
Acest om era vrednic de compătimit, lipsit de vedere, sărac,
străin şi singur, fără lumina ochilor care este lucrul cel mai necesar.
El nu s-a născut orb, a putut vedea şi s-a bucurat de lumina ochilor
săi, a putut să-şi vadă părinţii, rudele, florile, păsările şi toate
frumuseţile pământului. De aceea pentru el era mai greu ca pentru cel
orb din naştere. Sfântul Evanghelie nu ne spune la ce etate a rămas orb,
dar înţelegem din cuvântul lui, când zice: "Doamne, fă să văd iarăşi!
Acest orb este icoana neamului omenesc celui lipsit de
strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui, dar
luminat prin venirea Răscumpărătorului. Acest orb este icoana fiecărui
păcătos dintre noi care orbit de păcatele sale nu vede nici urâciunea
răului, nici frumuseţea binelui, a omului despuiat de toate bogăţiile
duhovniceşti care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de prietenia
lui Dumnezeu, a omului care cerşeşte plăcerile şi bunurile atât de
înşelătoare ale lumii.
Iar când le găseşte nu se bucură niciodată deplin. El şade
ticălos pe marginea drumului pierzării şi a morţii celei veşnice. Bolile
trupeşti, pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor, erau simbolul
bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui. Acest orb, ai
cărui ochi erau închişi să nu vadă lumina soarelui, este icoana celor
orbi duhovniceşte care sunt mai vrednici de plâns decât acesta, a omului
păcătos împătimit, cu fel de fel de vicii rele, care este un orb la
ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce
izvorăşte din învăţătura lui Iisus Hristos.
Cel orbit cu sufletul nu poate vedea că binele ne vine de la
Dumnezeu şi nici nu poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună.
Cei orbiţi sufleteşte sunt atât de întunecaţi că zic binelui că este
rău, şi răului că este bine, dulcelui îi zic amar şi amarului îi zic
dulce, albului îi zic negru, şi negrului îi zic alb. Pentru ei
întunericul este lumină, şi lumina întuneric. Aşa a proorocit Duhul
Sfânt prin proorocul Isaia despre oamenii cei vătămaţi la ochii
sufleteşti. Şi ce este mai trist, că aceştia nici nu vor să caute pe
Doctorul cel Mare, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nici nu vor să strige
ca orbul din Evanghelia de astăzi. "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă!, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, vindecă ochii sufletului meu,
că am greşit Ţie!
Aceşti oameni s-au deprins, s-au obişnuit să petreacă într-o
noapte plină de întuneric şi foarte primejdioasă. Păcatele şi patimile
cele stricătoare au distrus viaţa cea duhovnicească a creştinilor, căci
au ajuns ca nişte sperietori de păsări într-un câmp de semănături. Cu
toţii am văzut în câte un loc, câte o momâie pusă într-o prăjină,
într-un câmp sau livadă, ca să se sperie păsările şi să nu facă
stricăciuni. Ciorile şi celelalte păsări stricătoare au spaimă un timp,
apoi bagă de seamă că acele momâi nu au viaţă şi putere, sunt urâte la
înfăţişare, dar nu se mai tem şi încep fără frică să o murdărească, îşi
bat joc cum vor ele şi strică tot ce este mai bun.
Aşa şi creştinii noştri poartă nume de sfinţi biruitori, dar
ei sunt biruiţi şi batjocoriţi de patimile cele rele, de păcatele cele
mai grele, sunt creştini numai de formă, fără viaţă, fără putere, fără
Duhul lui Dumnezeu. Toate duhurile cele necurate, păsările cele
stricătoare îşi bat joc de creştinii de astăzi, pentru că din viaţa lor
lipseşte sfinţenia Duhului Sfânt. Trăiesc departe de Biserică, nu vin să
se hrănească şi să se adape la sfinţeniile care se află aici în Casa
Domnului.
Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii, nu fac
rugăciuni, nu iau sfinţenii de la biserică, nu lucrează nimic pentru
suflet, totul pentru trup. Iar cele ce mai fac, pe toate le fac de
formă. Creştinii fără viaţă spirituală nu sunt buni de nimic, trăiesc o
stare vrednică de plâns. Mulţi dintre aceşti creştini de formă au ajuns
victimele duhurilor necurate, căci aceste duhuri au putere asupra lor
prin vrăjile şi farmecele care clocotesc în lume.
Toate aceste rele vin asupra creştinilor care s-au depărtat
încetul cu încetul de Sfânta Biserică, de sfinţeniile ei. Pe de o parte
au fugit de Sfânta Liturghie, de post şi rugăciune, n-au mai făcut
sfeştanie în casele lor, nu s-au spovedit şi împărtăşit, iar pe de altă
parte s-au împotmolit în mari şi grele păcate.
Mulţi creştini aleargă la vrăjitoare, la descântătoare, la
spiritism, au devenit hulitori ai lucrurilor sfinte şi iau în deşert
numele lui Dumnezeu sau neagă existenţa lui Dumnezeu, nu cred că există
diavol şi batjocoresc pe unii preoţi, slujitori ai Domnului, iar după
mulţimea atâtor hule şi păcate se depărtează Duhul Sfânt de la aceşti
oameni şi li se întunecă cu totul ochii sufletului, nemaizărind nici o
rază de lumină.
Ascultaţi ce i s-a întâmplat unui preot care a fost luat în
râs de un grup de necredincioşi, zicându-i: "N-ai auzit, taică părinte, o
noutate, că noaptea trecută a murit dracul? Preotul, uitându-se
compătimitor la ei, le răspunse: "Nu ştiam eu de ce sunteţi voi atât de
trişti, sărmanii de voi, a murit tatăl vostru şi aţi rămas orfani! Iată
un răspuns bun la nişte îngâmfaţi, nişte orbi sufleteşte, nişte robi şi
fii ai celui rău, aşa cum zice Domnul Hristos, că cei ce fac poftele
satanei sunt fiii lui. Grozavă este orbirea sufletească, fraţi creştini,
că în multe feluri se luptă diavolul cu cel orb şi-l poartă pe unde
vrea.
Iată un alt necredincios care întreabă pe un bătrân preot:
"Părinte, dumneata eşti om luminat şi slujitor al lui Dumnezeu, dacă
există Dumnezeu poţi să-mi arăţi şi mie unde se află?... Preotul,
privindu-l cu compătimire, îi zise: "Tinere, eşti prea orbit la suflet
ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu! Dumnezeu este pretutindeni şi puternic
în toate căile Sale, şi n-ai putea rezista, viu fiind, să-L vezi în
toată măreţia Sa! Dar du-te acasă, tinere, că ai să-l vezi pe diavol. Eu
mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi descopere pe acest ucigaş. Şi preotul
nostru s-a rugat mult pentru el ca să nu se piardă sufletul lui în
necredinţă.
Şi iată că acest tânăr s-a îndrăcit, duhul cel rău a intrat
în el şi a început să-l chinuiască şi să-l trântească în aşa fel că
făcea spume la gură şi răcnea ca o fiară sălbatecă. Atunci de frică şi
de durere alergă la preot să-l roage să facă rugăciuni la Dumnezeu
pentru iertarea lui. Preotul a făcut rugăciuni dar tânărul nu a fost
izbăvit aşa curând, el a trebuit să umble din biserică în biserică, din
mănăstire în mănăstire să mărturisească păcatul necredinţei cu lacrimi
în ochi la preoţi şi la toată lumea pe care o întâlnea. Şi după ce şi-a
făcut un lung canon, ca să plătească această hulă, abia s-a milostivit
Dumnezeu şi l-a izbăvit de ucigaşul diavol care îl luase în stăpânire.
De acum tânărul nu mai îndrăznea nici să pomenească numele
lui Dumnezeu fără semnul Sfintei Cruci. Cu lacrimi în ochi şi cu multă
credinţă se ruga, vorbea şi mărturisea pentru că i se deschiseseră ochii
sufletului şi a văzut minunea lui Dumnezeu care s-a făcut cu el. Aşa se
întâmplă şi cu lumea noastră creştină care s-a lepădat de credinţă şi
de darurile lui Dumnezeu; căci nu se lasă de fărădelegi şi păcate până
când nu-i scutură Dumnezeu prin fel de fel de necazuri şi greutăţi; până
nu slobozeşte Dumnezeu în casele lor pe diavolul să râdă de ei în tot
felul, să-şi bată joc de osteneala şi de viaţa lor.
Diavolul este slobozit de altfel de Dumnezeu ca să-şi facă şi
el lucrarea pe întreg pământul, fiindcă a venit vremea lui. Sfânta
Carte zice că Dumnezeu l-a dezlegat ca să înşele şi să amăgească pe toţi
locuitorii pământului. Aşa că cine nu se trezeşte nici acum din aceste
suferinţe şi necazuri, cine nu se dezlipeşte de poftele deşarte, de
toate desfătările şi patimile şi rămâne tot aşa de ruginit şi împătimit,
nu va avea parte de fericirea dumnezeiască, de raiul desfătării. Va
pierde prilejul chemării dumnezeieşti, şi va fi vai şi amar dacă nu se
trezeşte acum, căci diavolul lucrează mereu răutăţile lui pe pământ.
Sunt suflete care trăiesc într-o stare vrednică de plâns,
fără frică de Dumnezeu, se despart şi trăiesc în păcate mari, tineri şi
bătrâni, îşi lasă soţiile lor cu care sunt cununaţi şi trăiesc în
păcatul desfrânării. Aceştia n-au milă, nu mai au ruşine, nici de copii,
nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Nu mai vorbim de acest păcat grozav
al crimelor, avorturilor, care s-a întins peste tot pământul. Într-un
oraş din America au fost cercetate 45 de vile în care abia s-au găsit 16
copii, dar peste tot erau câini şi pisici, care se desfătau din
mâncărurile stăpânilor, iar bieţii copilaşi au fost aruncaţi la gunoi.
Iată lumea orbită de satana, iată orbire vrednică de plâns.
În Germania sunt ţigări pe care scrie: nimic fără de mine! Adică omule,
nimic să nu faci fără să mă ai pe mine în gura ta.
Iată cum satana a înlocuit cuvintele Mântuitorului din Biblie
care zice: "Fără de Mine nu puteţi face nimic! Astfel diavolul
îndeamnă pe om să-şi pună luleaua în gură să guste şi să tragă mereu ca
şi când n-ar putea să trăiască fără ea. Pe Domnul nu-L ascultă omul,
nu-L crede şi nu vrea să-L urmeze, ascultă însă glasul ispitei, al
poftei celei scârboase care i-o dă satana, căci îi auzim pe mulţi
fumători zicând: eu sunt mort fără ţigară, mă lipsesc mai bine de
mâncare, dar de ţigară nu, ţigara îmi ţine de foame, de sete, de urât,
şi-mi este mai bună ca orice prieten. Aşa este de robită lumea de
această poftă blestemată.
Acum s-au luat şi femeile de fumat, majoritatea tinere se
pretind civilizate, învăţate, nu mai pot trăi fără ţigară nici ele. Iar
unele au ajuns să dispreţuiască pe bărbaţii care nu fumează, zicând că
sunt ca nişte muieri proaste. Sărmanele de ele, ce orbire grozavă.
Aceştia toţi care fumează tutun nu se vor mai vedea de fum. Această lume
orbită este lumea focului veşnic, lumea cu focul în gură prevesteşte,
prooroceşte ceva rău, căci cer focul cu gura lor.
Grozavă este orbirea sufletească. Orbire la suflet au şi
beţivii şi această patimă este cea mai grozavă, cea mai periculoasă.
Beţivul vorbeşte singur, când râde, când plânge. Beţivul aruncă, sparge,
bate, răcneşte ca fiarele sălbatice, chinuieşte soţia şi copiii, roade
paharele cu dinţii. Oamenii beţivi nu se mai pot numi oameni, căci
satana este încarnat în ei, numai coada şi coarnele le lipsesc. În casa
unde este un beţiv, acolo este iadul, acolo este întuneric şi multă
jale. Iar biata soţie dacă nu cunoaşte pe Dumnezeu cere milă de la
oameni, dar această milă este trecătoare şi fără folos sufletesc.
Aceste suflete zdrobite de durere până când nu vor veni la
Iisus Hristos, până când nu-L vor întâlni pe El în Biserica Lui, până
când nu vor striga cu toată puterea credinţei lor: "Iisuse Fiul lui
Dumnezeu miluieşte-mă!, ca orbul din Evanghelia de astăzi, nu vor fi
auzite de Dumnezeu. Dar ce observăm la cea mai mare parte a lumii? În
loc să ceară luminarea ochilor sufleteşti să vadă pe Mântuitorul, să
înţeleagă credinţa, să vadă mulţimea greşalelor şi a păcatelor în care
trăiesc, să vadă cât s-au depărtat de învăţătura Domnului şi că sunt în
ghearele patimilor şi a pierzării sufleteşti; ei nu cer ca orbul din
Evanghelia de astăzi; Doamne vreau să Te văd, vreau să Te văd pe Tine,
vreau să Te cunosc pe Tine Doamne, vreau să cunosc calea Ta, să cunosc
voia Ta; cei mai mulţi rămân tot în drum şi cu mâna întinsă cerşesc
mereu altceva; cerşesc fericirea şi norocul pământesc, cerşesc bani şi
avere trecătoare, cerşesc mărire pământească, onoare de la oameni, şi
fel de fel de dorinţe pământeşti, trecătoare, pe care într-o zi le lasă
şi pleacă în veşnicie cu mâinile goale, fără ranguri.
Aşa aleargă omul după aceste lucruri trecătoare, cum aleargă
bietul câine al unui vânător după iepure; când e gata să-l apuce,
intervine vânătorul şi-i zice: stai pe loc că iepurele este al meu, al
tău a fost numai alergatul. Abia atunci a văzut bietul câine că s-a
înşelat. Aşa este şi cu omul, aleargă toată viaţa să prindă ceva, e
chiar o vorbă în lume; am prins doi iepuri dintr-odată, dar pe patul
morţii intervine vânătorul, adică moartea şi diavolul şi strigă: stai pe
loc că sufletul este al nostru, al tău a fost doar alergatul. Atunci
vede bietul om cât s-a înşelat dar este prea târziu.
Vă voi spune o întâmplare adevărată: o familie cumpărase cu
banii soţiei o maşină mică, dar în loc să-şi vadă de soţie şi copii,
soţul umbla cu maşina cu diferite femei în desfrânare, şi într-o zi a
fost găsit mort cu o tânără în maşină, muriseră asfixiaţi. Cu multă
durere a venit soţia lui adevărată să-l scoată de acolo. Dar mai
îndureraţi au venit părinţii acelei tinere s-o ia de lângă acel
desfrânat, cu soţie şi copii, ce ruşine au suferit la înmormântare. De
aceea zice Fericitul Augustin: "Voi plângeţi un trup fără suflet, fără
Dumnezeu, voi plângeţi un corp din care a ieşit viaţa, dar nu vă
plângeţi pe voi când aţi pierdut pe Dumnezeu săvârşind păcatul, grea
orbire.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că unii dintre cei
ce mergeau în această gloată de lume, Îl certau pe orb şi-i ziceau să
tacă, dar el cu mult mai mult striga: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu
miluieşte-mă, fie-ţi milă de mine! Din aceste cuvinte să luăm şi noi
pildă de stăruinţă în rugăciune, şi cu credinţă să strigăm către Domnul
Hristos, să cerem să ne lumineze ochii sufletului nostru, să cunoaştem
cât mai bine calea Lui cea dreaptă, calea care duce la ceruri, la
lumină, la mântuire. Să n-ascultăm de cei ce ne ceartă, de lumea
necredincioasă, de lumea cea orbită de duhul cel rău, care caută pe
toate căile să ne facă să tăcem, care ne zic să nu ne mai rugăm, să nu
mai cântăm, să nu mai citim, să nu mai venim la biserică. Pe această
lume n-o iubeşte Dumnezeu.
Lumea de astăzi care stă în păcate, nu poate să înţeleagă că
spre slava lui Dumnezeu sună clopotele bisericilor, în numele lui Iisus
Hristos poporul umple bisericile. Aceia care mor credincioşi sunt
îngropaţi la umbra crucii lui Iisus. Fericiţi vor fi numai aceia cărora
li se vor deschide ochii sufletului şi vor scăpa de întunericul
păcatelor, numai aceia care vor înţelege că Iisus îi cheamă pe toţi să
vină la El, să iasă din starea lor păcătoasă, ca să-i vindece la ochii
sufletului, să se mântuiască.
Să stăruim mereu în rugăciune, să îndemnăm pe cei ce sunt în
jurul nostru să vină la Dumnezeu. Ajunge atâta necredinţă, atâta
nepăsare de mântuire a sufletului, să le zicem: veniţi la picioarele
Mântuitorului, veniţi la Doctorul Cel Mare, veniţi la această mare şi
sfinţită taină, care este Biserica luptătoare de pe pământ, veniţi cu
toată încrederea, cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului.
Căci El a zis: "Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea este uşoară!
Cei ce au încercat şi s-au supus, s-au convins de aceste cuvinte ale
Domnului că sunt adevărate. Şi vă pot spune cu tărie că nu există o altă
fericire mai mare, decât să trăieşti în sfânta învăţătură a lui
Dumnezeu. Să crezi şi să propovăduieşti că Iisus a fost şi este Dumnezeu
adevărat.
Vindecarea orbului ca şi celelalte minuni sunt o dovadă că a
fost Dumnezeu adevărat, fiindcă cine Altul putea să deschidă ochii unui
orb, numai cu cuvântul, dându-i vederea pe loc, decât Dumnezeu Cel
Atotputernic, care a zis întâi să se facă lumină, şi s-a făcut îndată
lumină. Domnul Hristos a zis orbului: "Vezi! şi îndată şi-a deschis
ochii săi şi a văzut lumina. Mare este puterea Ta Dumnezeule! Sfânta
Evanghelie de astăzi ne arată o mică parte din puterea dumnezeirei Sale.
Orbul văzându-se vindecat, spune Sfânta Evanghelie, a început
să slăvească pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa unui om care s-a făcut
sănătos. El a început să meargă după Iisus, şi tot poporul care văzuse
minunea dădea slavă lui Dumnezeu. El a socotit că nu poate răsplăti cu
nimic Doctorului Cel Mare, decât să mărturisească minunea lui Dumnezeu.
Parcă-l vedem şi noi spunând la lume anii de suferinţă, anii lui de
întuneric, cu lacrimi în ochi, şi ziua cea mare a bucuriei lui când a
văzut iarăşi lumina zilei şi pe Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu, Fiul
lui David care l-a vindecat.
Aşa şi noi iubiţi creştini să fim recunoscători Prea
Milostivului Dumnezeu, pentru atâtea binefaceri pe care ni le-a făcut
nouă, şi să venim aici acasă la El, la sfânta biserică, să-I mulţumim
pentru toate. Să nu aşteptăm să vină El acasă la noi, căci avem o mare
datorie de a-I mulţumi şi de a-L slăvi în tot timpul.
Toate aceste minuni ale Mântuitorului au răsunat de-a lungul
veacurilor şi au rămas în inimile credincioşilor adevăraţi. Şi în toate
veacurile creştinii cei adevăraţi, au preferat să sufere chinuri
groaznice şi moarte amară, decât să se lepede de Dumnezeu şi de sfânta
Lui învăţătură.
Ei nu s-au împăcat niciodată cu păcatul, cu patimile.
Mahomedanii înainte vreme erau foarte fanatici în religia lor, o religie
care este departe de mântuirea sufletului, aceştia au şi ei un oraş al
lor numit Mecca, oraşul lor sfânt, cum avem noi Ierusalimul, unii din
vizitatorii credincioşi ai religiei lor după ce vizitau acele locuri
sfinte pentru ei, îşi scoteau ochii, ca să nu mai vadă altceva pământesc
şi să-şi mai spurce ochii, după ce au văzut acel loc sfânt de unde zic
ei că s-a înălţat Mahomed profetul lor.
Domnul Hristos nu ne cerem să ne scoatem ochii, să ne mutilăm
trupul după ce vedem locurile sfinte, dar să arătăm şi noi că-L iubim
prin faptele noastre, prin păzirea poruncilor; prin înfrânarea ochilor, a
urechilor şi a gurii; să nu mai grăiască gura vorbe fără de folos,
minciuni, hule, înjurături şi drăcuieli, să ne înfrânăm toate mădularele
de a mai face cu ele păcate ca să supărăm pe Dumnezeu. Acestea ni se
cer de sfânta şi dreapta credinţă a lui Iisus Hristos, Ortodoxia.
Dacă vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos, o lumină
cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie ca şi orbul din
Evanghelia de astăzi, când i-a zis cu sfântul Său Cuvânt: "vezi!, şi
vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu