PREDICĂ LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII
Bogatul lacom
Nebunule! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi! (Luca XII, 20)
Fraţi creştini,
Sfânta şi dumnezeiasca
Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos cuprinde în ea comori ce
niciodată nu se sfârşesc. Cuprinsul ei este ca o livadă plină de roade
bogate pentru toată lumea. Ea este izvor de apă curată, cristalină
pentru mii şi milioane de suflete însetate. Ea este făclie de lumină
pentru toate veacurile.
Trebuie să ştim însă un lucru şi anume că se cere ca
bunătăţile ei să fie gustate, frumuseţile ei cunoscute, iar învăţăturile
ei urmate. Iată, o bogăţie de învăţături preţioase pentru sufletul
nostru, cuprinde şi Sfânta Evanghelie de astăzi. Să stăm deci liniştiţi
şi să gustăm din roadele ei.
Era toamnă, era linişte şi noaptea coborâse peste sat, iar
oamenii se odihneau tăcuţi. Ce dulce este somnul când aşternutul ţi l-ai
făcut din osteneală! Era în satul acela un om bogat care nu putea să
doarmă, deşi moşia lui rodise mai mult ca oricând în anul acela. Avea
casă mare cu odăi multe, cu paturi şi aşternuturi moi, cu lux mare şi
găteli orbitoare şi totuşi nu putea să doarmă. Camera unde stătea părea
prea strâmtă, iar saltelele de lână parcă erau pline de ghimpi.
Lungă pare noaptea când nu poţi să dormi şi amar este chinul
când somnul te părăseşte! Omul bogat nu putea să doarmă, pentru că-l
muncea un gând care îi răpea somnul, făcându-l să se răsucească în pat
ca pe o vatră de jăratec. Singur în noapte, ca şi când n-ar fi avut nici
soţie, nici copii, nici servitori, bogatul vorbea singur cu el însuşi:
"Ce voi face, că nu mai am unde să-mi pun roadele mele??
Dar ce se întâmplase? Se milostivise Bunul Dumnezeu cu ploaie
şi căldură la vreme, aşa încât câmpurile au dat rod mai mult ca
oricând. Omul bogat, ale cărui roade s-au arătat mai frumoase decât îşi
putuse închipui, se frământa în miez de noapte zicând: "Ce voi face??
În loc să mulţumească Milostivului Dumnezeu pentru prisosul
de avuţii ce se revărsase peste el, în loc să doarmă tihnit de atâta
belşug venit pe negândite, bogatul se rezumă să zică doar atât: "Ce voi
face?? Târziu îi veni în minte un gând care-l linişti şi-şi zise:
"Aceasta voi face; voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi
voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului
meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea şi veseleşte-te?.
Sărmane bogat, vorbirea ta te arată că eşti aşa de sărac,
încât ne cuprinde mila de rătăcirea în care te-a dus pofta de avuţii
nesfârşite. Nu bagi tu de seamă că vorbeşti singur ca nebunul?
Iată din pricina averii ţi-ai pierdut mintea şi prietenii,
soţia şi copiii. Chiar dacă îi ai pe aceştia, ei pentru tine nu există.
De ce vorbeşti singur?
Sărmane bogat, vorbirea ta nebunească te arată că eşti doar
ţărână. După tine şi pentru tine sufletul este trup care mănâncă, trup
care bea şi care se veseleşte. Sărmane bogat, tu nu mai vezi pe nimeni
şi nu mai preţuieşti decât un singur lucru, averea ta.
Tu şi averea ta umpli toată lumea. Dincolo de voi nu mai
există nimic în cer şi pe pământ. Pentru tine cerul este pământul, iar
pământul este moşia ta. Viaţa ta este plină cu hambarele, moşiile,
mâncărurile şi băuturile. Toate acestea se învârtesc în jurul tău, la
toate acestea te închini pentru că ele sunt dumnezeul tău.
Totuşi toate nu-ţi aduc nimic din cele ce-ţi făgăduiesc. Tu
nu vezi cât de înşelătoare sunt? Te frămânţi cu gândul în miez de noapte
ca să faci hambare şi pătule, să clădeşti case şi magazii, fără să bagi
de seamă că într-o zi, pe negândite, le vei părăsi pe toate.
O, ce mare este păcatul acesta al lăcomiei, fraţi creştini!
El este moştenit de la strămoşii noştri Adam şi Eva. Ştim că pe aceştia
i-a creat Dumnezeu, i-a pus stăpâni peste toate frumuseţile raiului şi
făpturile pământului. Ce vrea Adam mai mult decât atât? S-a mulţumit el
cu ce i-a dat Dumnezeu?
Nu s-a mulţumit, ci a vrut până la urmă să fie şi el egal cu
Dumnezeu. Aşa a poftit şi a mâncat bietul Adam din pomul oprit ca să fie
şi el Dumnezeu. Şi a căzut în cea mai jalnică pieire, căci a fost
izgonit afară din fericirea raiului. Oare pe noi fiii lui Adam nu ne
urmăreşte tot acest păcat al lăcomiei, al neînfrânării şi al mândriei?
O, lăcomie, început şi izvor al tuturor răutăţilor, pentru tine a
pierdut Adam paradisul!
Să ascultăm acum, noi toţi fiii lui Adam, ce zice Duhul Sfânt
prin proorocul Isaia: "Ţeseţi pânză de păianjen, dar urzeala voastră nu
va fi pentru voi îmbrăcăminte, ci osteneala voastră este nelegiuire?.
Fraţilor, nici o vietate nu lucrează cu mai multă trudă şi meşteşug ca
păianjenul. Se distruge lucrând, fiindcă ţesătura lui este cea mai
subţire ţesătură, căci iese din toate măruntaiele lui. Mai mulţi savanţi
au urmărit cu atenţie lupta aprigă a unui păianjen, care voia să
oprească cu pânza lui limbile unui ceas mare. De 480 de ori a început şi
a reînceput munca înverşunată fără să se hrănească timp de 25 de zile.
Toţi erau curioşi să vadă cât va mai rezista fără hrană.
Aşa este şi munca omului lacom şi avar, fără Dumnezeu, căci
nu va avea nici un folos de pe urma ei. Ţesătura păianjenului este
făcută cu scop rău şi toată truda lui este zadarnică. Aşa şi omul lacom.
Se osteneşte zi şi noapte, aleargă, minte, înjură şi fură, înşeală şi
omoară.
Omul lacom dispreţuieşte sărbătorile, necinsteşte pe Dumnezeu
şi duminicile petrecându-şi timpul cu fel de fel de îndeletniciri. Aşa
ţese omul cu păcatul acesta al lăcomiei zi şi noapte, an de an,
împletind pânza de păianjen şi adăugând blestem peste blestem, fiindcă
munca fără Dumnezeu este blestemată. Dar cel mai greu şi vrednic de
plâns este pieirea multora prin moartea cea grabnică, căci fără de
veste, într-o clipă vine ultima chemare ca bogatului din Sfânta
Evanghelie de astăzi. Poate fiecare dintre noi am auzit fel de fel de
cazuri de moarte năprasnică. Pe unul l-a călcat maşina, cu alţii s-a
prăbuşit avionul, unii din cutremure, alţii înecaţi. Un oarecare s-a
bucurat că a ieşit la pensie, dar până să-i vină primii bani a murit. Cu
prima pensie cei ai casei l-au îngropat.
Deci când nu ne gândim, când nu ştim nimic, ne poate veni
glasul chemării de sus şi ne desparte pe veci de toate acestea care le
strângem pe aici. Atunci toate acestea pentru care ţi-ai distrus viaţa
şi ţi-ai jertfit sufletul, cui rămân? Iată pânza de păianjen fără folos!
Şi cum se face că această chemare, ca şi la bogat vine tot noaptea!
Adică în noaptea păcatelor, în întunericul lăcomiilor şi desfrânărilor,
al beţiei şi fărădelegilor.
Acest timp îl pândeşte şi diavolul, ca să-l prindă pe om
nepregătit. O, ce roadă bogată are diavolul! Acum atâtea suflete sunt
înşelate de el şi le tot amână mereu să nu vină la biserică, să nu se
lase de păcate şi să nu se întoarcă la Dumnezeu.
Când omul era tânăr diavolul îi spunea că trebuie să se
distreze şi la bătrâneţe să meargă la biserică. Când era în serviciu, îi
spunea că la pensie este timpul să se întoarcă la Dumnezeu. Ieşind la
pensie vede că nu-i ajung banii şi mai munceşte ca să-şi mai facă unele
lucruri. Şi aşa niciodată nu-l lasă diavolul pe om să vină la credinţă,
să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi vadă de suflet ca să se mântuiască.
Aşa-i apucă sfârşitul nepregătiţi pe mulţi şi vedem cum oamenii bătrâni
mor nepregătiţi şi fără lumânare.
Îmi vine să cred că diavolul, ca şi bogatul din Evanghelia de
astăzi este îngrijorat că nu mai are unde să-şi pună atâta roadă,
atâtea suflete câştigate de el. S-a umplut iadul cu sufletele de
creştini, nu de păgâni, creştini botezaţi, suflete care au plecat din
moarte năprasnică, fără pregătire. De aceea ne zice Domnul Hristos: "Să
vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul?.
Pe când bogatul din Evanghelia de astăzi era împresurat în
toiul nopţii de grijile pe care ţi le dau avuţiile, glasul lui Dumnezeu
se strecoară în inima lui şi-i grăieşte cuvinte de foc: "Nebunule, iată
ţi-a sunat sfârşitul şi chiar în noaptea aceasta este cerut sufletul
tău, iar toate cele ce ai strâns cui vor rămâne?? Nu-i deloc plăcută
chemarea aceasta pentru o persoană bogată, pentru un om învăţat şi în
mare cinste.
Da, sărmane bogat, acesta este sfârşitul tuturor
frământărilor tale. Moartea îţi bate la uşă, va intra în mijlocul
comorilor, al banilor şi al viselor tale, îţi va răpi sufletul care va
fi dus la Judecătorul cel Drept şi atunci vei putea oare să iei cu tine
toate câte ai strâns? O, mare nebunie a omului robit de pofta averii! Să
nu cugeţi tu decât la îmbrăcăminte, la case, la băutură, la aur şi la
maşini şi să uiţi că toate acestea nu sunt decât pulbere, praf pe care
îl va spulbera vântul într-o clipă.
Poate zice cineva că acum nu mai sunt bogaţi cu pogoanele şi
hectare de pământ ca să-şi umple hambarele, pătulele şi jitniţele cu
roade. Dar cu toate acestea chipul bogatului zugrăvit în Evanghelia de
astăzi ne este cunoscut, fiindcă îl întâlnim adesea. O mulţime de oameni
zic şi astăzi sufletului lor: "Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru
mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte?.
Iată că aceştia au ca dumnezeu al lor pântecele şi banii, iar
în loc de Evanghelie, au mâncarea şi băutura. Paradisul lor este lumea
aceasta cu miile lor de distracţii, amăgeli şi pofte deşarte. Oameni
vrednici de plâns, care au uitat de suflet şi sunt gata de pieire. O,
lăcomie fără de margini. Nu simţiţi voi nesăţioşilor că înăuntrul vostru
se zbate o fiinţă mult mai de preţ pe care tot aurul din lume şi nici o
bogăţie n-o poate mulţumi? Nu simţiţi voi cum se zbate un suflet
flămând şi însetat? Nu vedeţi că el caută altă hrană şi suspină după
alte bucurii? Iată deci că nu trebuie să lăsăm la o parte sufletul
acesta scump care a fost răscumpărat cu preţul cel mare al sângelui
vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu. De preţul cel mare al sufletului
vorbeşte Domnul Iisus Hristos, cel întrupat şi chinuit pe cruce,
vorbeşte mulţimea sfinţilor şi a îngerilor din cer care se roagă pentru
sufletele noastre. De preţul acesta mare al sufletului nostru vorbeşte
şi diavolul, căci prin atâtea osteneli şi ispite vrea să-l câştige, să-l
aibă şi să-l ducă cu el.
Numai noi, purtătorii lui nu vrem să-i recunoaştem nici un
preţ. Preţuim mai mult ca orice, ambalajul acesta de trup, cadavrul
acesta trecător, temniţa aceasta murdară care se va strica curând.
Cunosc oamenii numele tuturor actorilor şi campionilor,
cunosc toate filmele şi localurile de petrecere, ştiu toate parfumurile
şi umblă după toate plăcerile, schimbându-se în fel de fel de haine,
înşelând şi lăsându-se înşelaţi. Se foiesc ca păunii în saloane de zi şi
noapte, căci aceasta este suprema lor fericire în viaţă. Îşi găsesc
plăcerea uitând de suflet pentru că nu-i cunosc valoarea. Aşa s-au
perindat în istoria omenirii mulţi cuceritori care au pierit cu toată
fala şi lăcomia lor.
Astfel se spune de Alexandru Macedon care pornise să
cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să
aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului.
Adunându-i înaintea lui le zise: "Cereţi de la mine orice şi vă voi da?.
- Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
- Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va
scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi
nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
- Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
- Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
- Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi
şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung
împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Iată de ce zice Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi că
este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe
pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia cerului.
Dacă bogatul căruia i-a rodit ţarina ar fi socotit în cugetul
său ca tot ce-i prisosea să treacă în hambarele săracilor, el ar fi
dovedit că are milă de oameni şi conştiinţă faţă de Dumnezeu, iar
aceasta i-ar fi adus în miez de noapte pace în suflet şi nu tulburare şi
neodihnă. Atunci sfinţii îngeri şi celor săraci şi flămânzi ar fi venit
să străjuiască împrejurul patului său veghindu-i somnul, iar el ar fi
dormit ca-n paradis.
Ce mare binefacere este averea, dacă se fac binefaceri cu ea
pe pământ şi ce blestem cumplit sunt avuţiile unui om fără suflet, fără
inimă şi fără Dumnezeu. De aceea zice Domnul Hristos mai departe: "Aşa
se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în
Dumnezeu?.
Veniţi acum toţi bogaţii pământului şi ascultaţi ce trebuie
să faceţi ca să vă îmbogăţiţi în Dumnezeu, căci vedem cum astăzi cea mai
mare parte a lumii este bogată mai mult în păcate. Totuşi fiecare are
posibilitatea să-şi facă comoară în cer, unde furii nu o fură, moliile
nu o strică şi nici rugina nu o roade. Nu vei putea să faci singur o
biserică, dar poţi să contribui cu câţiva bănuţi la ridicarea ei, sau la
repararea alteia. Nu vei putea să faci un spital sau un azil, dar poţi
să te duci la căpătâiul unui bolnav şi un ceas, două să-l îngrijeşti şi
să-l încurajezi.
Cât de sărac ar fi omul, tot găseşte unul mai sărac decât el.
Căutaţi văduve fără pensie şi copii orfani. Căutaţi pe cei lipsiţi ce
nu au căldură, încălţăminte şi îmbrăcăminte, mâncare şi cele de
trebuinţă. Căutaţi case unde sunt orbi, şchiopi şi neputincioşi care
n-au nici un ajutor, dar căutaţi mai ales pe cei rătăciţi pe cărările
pierzării şi aduceţi-i la cunoştinţa de Dumnezeu, căci aceştia sunt mai
de plâns decât toţi ceilalţi.
Aşa după cum sufletul este mai de preţ decât trupul, tot aşa
şi faptele sufleteşti sunt mai de preţ decât cele trupeşti. Cine a
reuşit să aducă suflete la lumina Evangheliei lui Hristos şi să le
întoarcă de pe drumurile pierzării, mare comoară şi-a făcut în cer,
bijuterii din cel mai curat aur, comoară de briliante, pentru că aşa cum
am spus, lumea e înşelată de diavolul, foarte mult îmbogăţită în
păcate, orbită şi nebună după păcatele cele trupeşti, dar săracă şi
lipsită de Dumnezeu.
Dacă omul s-ar gândi mai mult la suflet şi-ar pregăti în cer
un loc fericit din fapte bune. Dar pentru suflet el nu vrea să facă
nimic. Mare orbire!
Îşi cumpără mobile şi fel de fel de lucruri scumpe. Cât bine
nu s-ar fi putut face pentru suflet cu toţi aceşti bani. Nu mai vorbim
de cei care-şi clădesc cavouri scumpe prin cimitire de zeci de mii de
lei, ca să bage acolo cu cinste trupul acesta putred care a ştiut numai
să mănânce şi să bea, să se distreze şi să înjure, să fumeze şi să
hulească pe Dumnezeu trăind în păcate şi în desfrânare. Iar bietul
suflet sărac şi lipsit va plânge în temniţele iadului de unde nu va mai
ieşi niciodată.
Să nu trecem cu vederea îndemnul Sfintei Evanghelii de astăzi
şi să ne apucăm serios de faptele cele bune şi mai ales de milostenia
sufletească. Să avem milă de sufletele rătăcite şi de cele ce sunt în
suferinţe de tot felul, căci mila biruieşte judecata, iar Dumnezeu nu ne
va lăsa nici pe noi dacă vom avea milă de aproapele nostru.
Pe la anul 1802 trăia într-un sat din Italia un om cu multe
obiceiuri urâte. Era stăpânit mai ales de păcatul desfrânării, însă avea
şi obiceiul acesta frumos să facă multe fapte de milostenie. Făcea
rugăciuni şi sărindare, se spovedea, dar fiind copleşit de această
patimă urâtă, cădea iar în acest păcat. Atunci dintr-o dată s-a
îmbolnăvit aşa de greu, căci n-a durat mult şi a murit.
După trei zile, ca de obicei, îl scoaseră preoţii care
însoţiţi de mult popor mult îl duceau la groapă. Pe la jumătatea
drumului spre cimitir, mortul a înviat. S-a ridicat şi sta privind
galben şi sfârşit spre mulţimea care fugea de frica lui. El însă cu o
voce stinsă a început să-i cheme să stea fără frică că are să le spună
ceva:
- Ştiţi cu toţii viaţa mea cea stricată ştiţi şi aţi auzit de
păcatele mele; să ştiţi că pentru acele păcate ale mele eram osândit să
ard în chinurile iadului, într-o mare nesfârşită de foc, dar mila lui
Dumnezeu mi-a dat răgaz, m-a înviat ca să vă spun şi vouă, să mă
spovedesc iarăşi şi să fac pocăinţă aici pe pământ pentru păcatele mele.
Această milă am căpătat-o pentru puţinele mele fapte de milostenie pe
care le-am făcut eu pe pământ, pentru sărindarele şi rugăciunile
preoţilor.
S-au întors cu toţii din drum spre casele lor şi multă lume
atunci şi-a schimbat viaţa, lăsându-se de păcate şi apropiindu-se de
Dumnezeu. Iar el a devenit un om nou. Făcea mare pocăinţă şi povestea la
toţi cu lacrimi în ochi ce a văzut el acolo. Nu mai mânca zile întregi,
făcea rugăciuni, umbla desculţ prin spini şi bălării, trăia numai cu
pâine şi apă, iar tot ce mai câştiga da pe la săraci.
Când cineva îi zicea să nu se mai chinuiască aşa de rău, el răspundea:
- Am văzut iadul, am văzut cu ochii mei şi am simţit focul
iadului. Dacă aţi fi văzut şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic
şi aţi face la fel ca mine.
Să ne ferim de păcate, fraţi creştini, că pe noi nu mai
înviază Dumnezeu ca să facem pocăinţă aici pe pământ. Vai de sufletul pe
care-l va prinde moartea nepregătit. Sfânta Evanghelie de astăzi vrea
să ne ferească, să ne trezească, să ne smulgă din somnul morţii, din
ghearele demonului şi ale iadului, din somnul păcatelor şi al
înşelăciunilor pământeşti. De aceea ne aminteşte că moartea vine pe
neaşteptate şi că toate speranţele legate de pământ se vor stinge
neputincioase.
Să căutăm acum să ne îmbogăţim sufletul, să-l hrănim şi să-l
creştem cât mai frumos pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ca la plecarea de
aici, când va fi chemarea glasului lui Dumnezeu, să meargă sufletul
nostru curat, sfânt, ispăşit, plin de milă şi lumină şi să fie aşezat de
Părintele Luminilor între cei aleşi şi sfinţi ai Săi.
Rugăciune
Părinte ceresc, Tatăl îndurărilor, revarsă peste
noi Harul tău, ca să cunoaştem că în lumea aceasta nu suntem decât nişte
călători. Fă-ne să înţelegem Doamne, că în curând sau mai târziu, va
trebui să ne întoarcem la Tine cu roadele ce am strâns pe pământ, iar
atunci ne vei plăti la fiecare după munca şi osteneala făcută.
Ajută-ne acum să facem numai bine, să stăm treji pe calea luminii Tale, ca să fim şi noi ai Tăi, în vecii vecilor.
Amin.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu