PREDICĂ LA DUMINICA TOMII


... Nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan cap. XX, v. 27)

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cele mai însemnate în viaţa creştină şi în calea mântuirii veşnice: "Nu fi necredincios, ci credincios!, a spus Domnul Hristos Apostolului Toma când i s-a arătat după înviere. Şi într-adevăr, dacă noi am fi credincioşi cu adevărat, am fi drepţi, am fi sfinţi, am fi desăvârşiţi. Dar pentru că suntem necredincioşi, sau puţin credincioşi, sau cu îndoială cât de mică de existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor nevăzute, devenim îndeobşte vicioşi, iubitori de păcate, stricaţi şi nelegiuiţi, rătăcind cu totul pe căile cele mai primejdioase ale sufletului şi trupului.
Credinţa ne insuflă râvnă, evlavie, nădejde şi dragoste, bucurie şi pace, sfinţenie şi apropiere de Dumnezeu. Iar necredinţa ne pricinuieşte în sufletele şi în inimile noastre întunecare, împietrirea inimii, pofte deşarte, plăceri pătimaşe, gânduri urâte, trândăvie în a face lucruri bune, apropiere de toate păcatele şi unire chiar cu diavolul. Credinţa este începutul mântuirii noastre, iar necredinţa este pricina osândirii noastre şi în lumea aceasta şi la judecata viitoare şi în veşnicie.
Sfânta Evanghelie de astăzi ni-l arată pe Sfântul Toma în aceste două stări, a credinţei şi a necredinţei. El se îndoieşte de învierea Domnului şi Mântuitorului Hristos şi nu a vrut să creadă ca ceilalţi apostoli. Dar după ce a pipăit coasta Mântuitorului şi semnele cuielor, s-a încredinţat pe deplin şi a mărturisit cu credinţă ca nimeni altul, zicând: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!
Mărturisirea lui înfocată şi evlavioasă ne opreşte şi pe noi de a mai fi necredincioşi, îndemnându-ne a fi credincioşi.
Din Grădina Ghetsimani, de când Mântuitorul s-a lăsat să fie prins, legat şi dus la judecata mai marelui poporului, o mare tulburare, deznădejde şi necredinţă a început să stăpânească sufletele ucenicilor.
Am auzit cu toţii în Evangheliile din Săptămâna Patimilor, cum Domnul îi înştiinţase de cele ce avea să I se întâmple, însă ei nu credeau că Acela care făcuse atâtea minuni, care înviase morţii, o să se lase să fie batjocorit ca nimeni altul şi răstignit pe Cruce între doi tâlhari, fără a se apăra. De aceea, descurajaţi, ucenicii s-au risipit toţi şi s-au întors la treburile lor, ba Petru s-a şi lepădat de El de trei ori în faţa duşmanilor Lui. Numai Ioan, ucenicul cel iubit al lui Iisus, a fost martorul cel mai statornic care a văzut toate cele ce s-au făcut, doar el L-a urmat pe Domnul, fiind o mare mângâiere pentru Preacurata Fecioară Maria, a fost sprijin şi ajutor al ei şi al celorlalte sfinte femei mironosiţe.
Dar de ce erau ucenicii aşa de răspândiţi în gândurile lor, aşa de fricoşi, aşa de nestatornici? Pentru că cu toţii gândeau mai mult cele pământeşti, cele ale lumii acesteia. Ei încă nu cunoşteau gândul Mântuitorului, gândul cel dumnezeiesc care voia să-i facă şi pe ei să fie îndumnezeiţi şi să lucreze pentru Împărăţia Cerurilor, Împărăţia cea veşnică a lui Iisus. Duhul sfânt nu venise peste ei şi de aceea erau tot materialnici, tot pământeşti în gândurile şi ideile lor. Nu se curăţiseră prin Duhul Sfânt care trebuia să vină de la Tatăl după înălţarea Mântuitorului.
Ucenicii doreau viaţa pământească, fericirea lumească şi tot ceea ce poate oferi lumea aceasta trecătoare. Pentru aceasta Iuda L-a vândut, Petru s-a lepădat, Toma nu L-a crezut, Filip a cerut să-i arate pe Tatăl şi fiecare dintre ei ar fi vrut întâietate şi lucruri pământeşti. Nu i-au transformat multele minuni pe care le făcuse Mântuitorul, decât trezindu-i pentru moment sau pentru un timp foarte scurt şi pentru unii numai pentru timpul cel până la răstignire; aici s-au încurcat foarte rău şi n-au mai ştiut ce să creadă, li s-a spulberat toată nădejdea lor în Mesia cel aşteptat ca să-i facă fericiţi aici pe pământ.
Dar aşa trebuia să se întâmple ca să-i scuture de toate visurile înşelătoare ale lumii acesteia, de toate plăcerile vieţii trecătoare şi, cu adevărată lepădare de sine să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul. Şi pentru ca să facă aceasta, trebuia să propovăduiască o minune mai mare decât toate minunile, minunea Învierii Lui, care este sărbătoarea sărbătorilor, Duminica cea binecuvântată, ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.
Adeverirea dumnezeirei lui Iisus ne străluceşte mai întâi pe dealul Golgotei, când lumina lumii apunea, El murind pe Cruce răstignit; atunci s-a făcut întuneric mare peste tot pământul de la al şaselea până la al noulea ceas, pământul s-a cutremurat, stâncile Golgotei s-au despicat şi mormintele morţilor s-au deschis. Morţii înviaţi au început să umble prin cetate, arătându-se şi chiar vorbind cu prietenii lor. Fulgerele şi trăsnetele care s-au dezlănţuit de pe bolta cerească au sfâşiat perdeaua din interiorul templului ca semn de protest împotriva tuturor necredincioşilor şi vrăjmaşilor lui Iisus. Toate aceste semne înfricoşate au adeverit că El a fost Fiul lui Dumnezeu şi că suferise pentru mântuirea noastră. Ucenicul Ioan, Maica Domnului şi sfintele femei au auzit pe sutaşi spunând: "Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu !"
După ce Domnul Hristos a fost îngropat de Iosif şi Nicodim, după ce a fost pecetluit mormântul şi piatra cea grea pusă deasupra mormântului, Domnul Iisus Hristos a înviat, arătându-se Mariei Magdalena şi ucenicilor care erau încă încuiaţi de frica iudeilor. Sfânta Evanghelie ne încredinţează că Domnul a înviat duminică de dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă. Sfântul Evanghelist Matei scrie foarte amănunţit minunea învierii. El spune că în ziua întâi a săptămânii, înainte de a se lumina de ziuă, s-a făcut cutremur mare de pământ şi un înger al Domnului a venit din cer, a prăvălit piatra de la uşa mormântului, iar străjerii tremurau de frică şi au îngheţat ca nişte morţi. Iar femeile care erau acolo, Maria Magdalena cu celelalte au auzit pe înger zicându-le: "Nu vă temeţi, ştiu că voi căutaţi pe Iisus care a fost răstignit, nu este aici, a înviat după cum zisese, veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi.
Sfintele femei au plecat repede şi au dat de veste ucenicilor, dar pe cale le-a întâmpinat Iisus şi le-a zis: "Bucuraţi-vă! Ele I s-au închinat şi au plecat spre oraş.
Pe când mergeau ele să spună ucenicilor, au intrat în cetate şi străjerii care păziseră mormântul, au dat de veste preoţilor despre toate cele întâmplate, spunându-le că a înviat Iisus. Evreii însă au dat bani ostaşilor învăţându-i să spună că pe când dormeau ei, Iisus a fost furat de ucenici; de aceea ei cred şi astăzi o minciună în locul adevărului. Domnul Hristos nu a mai putut fi găsit de nici un necredincios, decât numai de aceia care s-au căit de păcatele lor şi au recunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
În aceeaşi zi, după ce ucenicii au auzit de la sfintele femei cele spuse de înger, tot nu credeau, iar Petru a dat fuga la mormânt şi a găsit giulgiurile singure zăcând. Iisus înviase, nu mai era acolo. Spre seară, în aceeaşi zi, alţi doi ucenici din cei 70, Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi Domnul s-a apropiat de ei, iar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Au mers vorbind împreună, Iisus adeverindu-le din Scripturi cele cu privire la El şi i-a mustrat pentru necredinţa şi învârtoşarea inimii lor. La stăruinţa lor a rămas ca să cineze cu ei, iar în momentul când a rostit binecuvântarea, frângând pâinea şi dându-o lor, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Apoi cei doi s-au dus la Ierusalim spunând şi celor unsprezece cele întâmplate. După înviere Domnul Hristos s-a arătat în mai multe rânduri ucenicilor ca să-L cunoască şi să slăvească ziua Învierii Sale.
Cea mai temeinică adeverire a Învierii lui Iisus a fost încredinţarea lui Toma apostolul după cum am auzit din Evanghelia de astăzi. Toate împrejurările îl sileau pe Toma să creadă că Iisus Hristos a înviat. Spusele femeilor care-L văzuseră, mărturisirea Magdalenei care vorbise cu El, spusele celor doi ucenici care stătuseră cu El la masă în Emaus, mărturisirea celorlalţi apostoli adunaţi, în mijlocul cărora se arătase Mântuitorul, mormântul ce s-a găsit gol, mărturia străjerilor care făcuseră de gardă împrejurul mormântului, toate acestea trebuiau să-l convingă pe Toma despre învierea Mântuitorului, însă el stă tot împietrit, trist şi îngândurat, cu sufletul abătut şi nu crede; din contră el spune celorlalţi că, de nu va vedea coasta, mâinile şi semnele cuielor şi de nu va pune degetul lui în coasta Sa nu va crede.
Dar iată că bunul Păstor care priveghează asupra oilor Sale cele bolnave se apropie să vindece şi sufletul necredinciosului Toma. El, Păstorul cel bun însă, a aşteptat opt zile ca în ucenicul acesta să se aprindă o dorinţă şi mai mare pentru a-L vedea; şi pe când erau adunaţi cu toţii în acelaşi foişor, unde mâncaseră Paştele cu Domnul, de data aceasta era şi Toma, uşile erau zăvorâte de frica iudeilor; Iisus vine în mijlocul lor şi le zice: "Pace vouă!"
O, cât de mare o fi fost emoţia apostolului Toma, mai cu seamă când Mântuitorul, luându-l de o parte îi zise: "Adu-ţi degetul tău încoace, Toma, şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios! Toma se apropie de Domnul, Harul ceresc deschide ochii acestui necredincios, el îşi recunoaşte mândria, nerespectul, împietrirea inimii şi îndărătnicia lui. Lumina cerească îi goneşte întunericul necredinţei, Adevărul adevărat îl apasă, conştiinţa îl învinovăţeşte. Toma cade în genunchi înaintea Domnului şi, zdrobit de emoţie, strigă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Toma , prin aceste cuvinte se înalţă mai presus de el, căci mărturiseşte dumnezeirea lui Iisus Hristos, el este cel dintâi care spune în chip hotărât că Iisus Hristos este Dumnezeu. Au fost mai mulţi care L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, căci Petru a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!?; Natanail a zis: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Marta a zis: "Eu am crezut că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! sutaşul a zis şi el: "Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!
Aceste mărturisiri indirecte mărturisesc despre El, ca Fiu natural al lui Dumnezeu, însă Toma îl mărturiseşte hotărât ca Dumnezeu adevărat. De aceea şi Biserica are ca cea dintâi dogmă fundamentală mărturisirea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu. Peste o jumătate de secol, împăratul Traian primeşte o scrisoare de la Pliniu, în care spune despre creştini că ei cântă imnuri de slavă lui Hristos cel răstignit de evrei, ca unui Dumnezeu. De aceea, fără această dreaptă credinţă în dumnezeirea lui Iisus Hristos, nimeni nu se poate mântui, oricine ar fi, oricât de luminat ar fi în celelalte învăţături.
Dar oare este de ajuns numai a crede în Dumnezeu? Adevărul după Sfânta Scriptură şi după trăirea Sfinţilor Părinţi şi a tuturor creştinilor adevăraţi, până mai acum un sfert de veac, ne dovedeşte că nu este de ajuns numai a crede în Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune lămurit, credinţa fără fapte este moartă, după cum trupul fără suflet este mort, scrie Apostolul Iacov. Şi tot el arată că şi dracii au credinţă puternică şi se înfioară, dar faptele lor ştim cu toţii că sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi zice iarăşi Apostolul Iacov: "Suflete preacurvare, nu ştii că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?
Aici este vorba despre lumea necredincioasă, despre lumea vrăjmaşă Bisericii şi dreptei credinţe ortodoxe; credinţă are multă lume, aşa după capul lor, o credinţă rătăcită. Credinţă spun că au şi sectanţii, toţi despărţiţii de Biserică. Întâlnim creştini care n-au fost la Biserică şi n-au venit unii de când erau copii şi dacă-i întrebi, ei răspund că au credinţă, că se pot închina şi ei cred că există Dumnezeu, dar după faptele lor îi vom cunoaşte, aşa cum a spus Mântuitorul când a vorbit despre proorocii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi.
Sfântul Apostol Iacov, insuflat de Duhul Sfânt, zice: "Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia adevărată, curată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani, pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume şi ne mai dă un sfat folositor, zicând: "Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.
Creştinii din vechime se sileau să fie cât mai corecţi, aveau tot felul de fapte bune împreunate cu credinţa şi trăiau în cea mai fierbinte dragoste de Dumnezeu. Iubeau dreptatea, pacea şi trăiau o viaţă sfântă. În acea vreme toţi mâncau post, unii se nevoiau mai mult şi mâncau numai seara, alţii petreceau cu multă sfinţenie şi teamă de a păzi legea lui Dumnezeu. Nu spurcau postul cu pofte trupeşti. Alţii se făgăduiau lui Dumnezeu şi trăiau în feciorie, erau nelipsiţi de la Sfânta Biserică în duminici şi sărbători.
Când nu ştiau ceva despre credinţă, călăuza lor era arhiereul şi preotul care le tălmăcea cele de trebuinţă. Când se întâlneau cântau şi vorbeau despre Dumnezeu. În duminici şi sărbători soţii nu se culcau în acelaşi pat, ci fiecare deosebit. Femeile nu erau pricină de sminteală bărbaţilor, ele erau foarte înţelepte, ştiau să se poarte cât mai simplu şi cuviincios ca să nu greşească lui Dumnezeu şi oamenilor.
Iată ce scrie un preot creştin din vremea aceea pentru o cetate din părţile Tebaidei: "Erau în cetatea aceea foarte mult popor, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi două zeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei.
Dacă se întâlneau cu persoane necredincioase, eretici, păgâni, când mergeau în altă cetate, ei nu le dădeau nici bună ziua, aşa cum spun sfinţii apostoli. Ei mărturiseau învierea Domnului Hristos şi se salutau cu cuvinte de laudă şi slăvire lui Dumnezeu, precum şi cu frumosul salut de "Hristos a înviat! Şi atâta timp cât s-a păzit credinţa dreaptă împreună cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune şi au avut pace şi linişte şi au crescut ca nişte pomi udaţi la vreme.
Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai poartă credinţa? Nu mai spun, că le ştiţi prea bine. Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă şi au ajuns creştinii noştri ca o desfrânată care şi-a înşelat bărbatul părăsind casa, s-a dus departe trăind în desfrânare. Aşa se numesc aceia care s-au lepădat de Sfânta Biserică şi s-au depărtat de Sfânta Împărtăşanie, de Mirele Hristos şi nu vor să ştie de sfinţenie şi de păzirea dragostei dumnezeieşti, deşi se laudă cu credinţa în Dumnezeu. Să se ştie lămurit de toţi că zadarnică e credinţa fără faptele care sunt legate de credinţa noastră.
Dar de unde ni se trage nouă, creştinilor, atâta rătăcire, atâta necredinţă, atâta rău? Pentru că din cauza păcatelor s-au încuibat duhurile necurate în trupurile multora, îi chinuiesc îngrozitor şi nu mai pot vedea adevărul credinţei.
Înainte de potop, fiii lui Dumnezeu se numeau cei născuţi din Sit, al treilea fiu al lui Adam, care s-a născut în locul lui Abel, cel omorât de Cain. Aceşti fii ai lui Dumnezeu au luat soţii din neamul lui Cain. Şi cei ce s-au născut din ei au fost oameni uriaşi la statură, urâţi şi mâncători de oameni. Aceştia s-au înmulţit, s-au înrăit şi mai mult, căci numai potopul le-a pus capăt, stârpindu-i de pe faţa pământului.
Aşa şi noi, creştinii, am primit tot felul de învăţături şi obiceiuri păgâneşti anticreştine. De la străini au venit toate sectele, obiceiuri cu fel de fel de bâlciuri în sărbători şi zile de duminică. Când clopotele sunau la Biserică, chemând pe creştini să ia parte la Sfânta Liturghie, lumea a început să se ducă în târguri să vândă şi să cumpere. Prietenia s-a înteţit şi încetul cu încetul credinţa s-a destrămat şi s-a pierdut, lumea a ajuns să nu mai aibă frică de Dumnezeu şi n-au mai păzit sfânta duminică. Evreii însă şi sectanţii ţin sâmbăta lor, dar creştinii nu mai ţin duminica, ziua învierii Domnului, ziua eliberării noastre din robia satanei şi a iadului. Evreii ţin că au fost eliberaţi din robia Egiptului pământesc, iar noi creştinii nu vrem să ţinem sărbătoarea sărbătorilor, care este sfânta duminică, ziua Domnului.
Iată acum câtă stricteţe ţin evreii la sâmbăta lor.Un scriitor creştin povesteşte că un evreu foarte bogat, învăţat şi râvnitor în a păzi sâmbăta lui, avea într-un orăşel un prieten creştin,şi mergând acolo dânsul, a zăbovit până în ziua sâmbetei. Şi ducându-se evreul pentru nevoia cea trupească la WC-ul acelui creştin din întâmplare s-a rupt podina şi a căzut într-însul.Aşteptând, creştinul nu ştia de ce nu mai vine şi se duse să vadă. Îl găseşte scufundat în murdării,îi cere ca să-i dea mâna şi să-l scoată afară, dar el refuză zicând:"Nu, nu se poate că este ziua sâmbetei.Şi a rămas acolo până a doua zi.
Trecând ziua sâmbetei a mers creştinul să vadă ce face acolo, era duminică dimineaţa şi voia să meargă la Sfânta Biserică. La găsit scufundat până la brâu în murdării şi ceru creştinului să-l scoată de acolo; dar şi creştinul nostru cu frică de Dumnezeu, înflăcărat în credinţă i-a spus: "De ce n-ai vrut ieri să te scot? Azi e ziua Domnului şi cum voi putea eu să calc porunca Domnului meu, dacă tu atât de nebun ai fost ca să ţii la legea ta, care este vremelnică, cu atât mai mult voi ţine eu la legea mea, căci n-am nici o nevoie şi n-am pentru ce să calc legea Sfintei Duminici. Şezi acolo până va trece şi sărbătoarea mea şi te voi scoate mâine.? Şi lăsându-l, creştinul s-a dus. Luni dimineaţă venind ca să vadă ce face, nu l-a mai văzut pentru că se scufundase cu totul şi pierise acolo.
Iată cum ţineau creştinii din vremea aceea la credinţa lor, ce frică aveau de Dumnezeu. Nu ca cei de astăzi, care s-au vândut pentru bani şi s-au lepădat şi de sărbători şi de Dumnezeu. Te doare sufletul când vezi creştinele noastre, fete tinere, plimbându-se şi distrându-se cu tot felul de străini, că s-a spurcat pământul ţării noastre de destrăbălările pe care le fac fetele creştinilor cu toţi păgânii şi necredincioşii, ateii şi vrăjitorii, cu toate naţiile şi rasele pământului. Au făcut copii şi au rămas pe pământul ţării noastre care este o ţară sfântă de la strămoşii noştri creştini. Păcatele acestea sunt foarte mari şi grele şi cad sub blestem dumnezeiesc, al sfinţilor părinţi şi al moşilor şi strămoşilor noştri, cad aceia care le-au făcut şi le fac.
Am auzit cu toţii la slujba Sfintei Învieri cuvinte înfricoşătoare, cuvinte de osândire care sunt spuse de Duhul Sfânt prin gura lui David: "Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii să se veselească.
Sub blestemul acesta cad toţi necredincioşii care-şi pierd timpul în altă parte şi nu vor să vină Duminicile la Sfânta Biserică, fiindcă ziua duminicii este ziua Domnului şi nu a omului. Ar trebui plini de recunoştinţă să venim să-I mulţumim pentru toate cele ce ne-a dat El nouă.
De aceea, iubiţi fraţi şi creştini şi voi tinere şi tineri care vă îndulciţi de darurile binefăcătoare ale Bisericii şi care vă încălziţi la focul Sfântului Duh în Casa Domnului, fericiţi sunteţi că vă aflaţi aici să-L urmaţi pe El. Când Domnul nostru a fost prins şi legat în Grădina Ghetsimani, toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit de frică, lăsându-L în mâinile soldaţilor şi servitorilor arhiereilor, dar pe drumul ce cobora din Ghetsimani spre Ierusalim, un tânăr mergea după El.
Cine era acest tânăr, ce nume purta, Sfânta Carte nu ne spune, Sfântul Evanghelist Marcu e singurul care scrie acest amănunt, dar nu dă numele. Pentru tineretul care citeşte Sfânta Scriptură şi se străduieşte să trăiască învăţăturile Domnului, nu este mai mare bucurie ca aceea de a şti, că atunci când cei vârstnici au părăsit pe Hristos, s-a găsit un tânăr curajos care să meargă după El.
Se vor ridica mulţi învăţători ai tineretului şi vor chema pe tineri să-i urmeze, vor promite tot ce gura le poate vorbi; tineretul creştin are însă un singur Învăţător de care trebuie să asculte şi după care să meargă, Hristos Lumina lumii. Fără El nu este mântuire, El a luminat întotdeauna sufletele tinerilor care L-au chemat şi L-au rugat cu credinţă şi cu dragoste.
Aţi auzit în noaptea Învierii pe preoţi strigând: "Veniţi de luaţi lumină! Această lumină este simbolul luminii lui Hristos, care luminează în întunericul acestei lumi. Păziţi cu sfinţenie această lumină pe care aţi luat-o până acum şi vegheaţi cu tărie ca nimeni să nu v-o poată stinge, nici un vrăjmaş de zi şi de noapte, nici vântul cel turbat şi nici vijeliile şi toate uraganele de s-ar înfuria împotriva voastră.
Sunteţi salvaţi, sunteţi luminaţi, sunteţi în corabie, sunteţi cu Împăratul, este în mijlocul nostru. Păziţi mai departe credinţa, nădejdea şi dragostea şi nimic să nu fie în stare să vă întoarcă de pe drumul cel adevărat care duce la viaţă. Acum este momentul să stăm mereu de veghe ca să nu pierdem truda şi agoniseala sufletească, uniţi cu toţii în rugăciunile din Biserică, cât şi cele de acasă, să zicem şi noi cu Apostolul Toma:

Rugăciune
Domnul meu şi Dumnezeul meu, ajută-ne să sfârşim cu bine zilele vieţii noastre, trăind în dreapta credinţă şi în sfântă pregătire sufletească şi trupească, ca să fim cu tine nedespărţiţi în ceruri în vecii vecilor.

Amin.