PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit?! (Matei III, 17)
Fraţi creştini,
Când s-a pogorât pe pământ
Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea
morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în
viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui
Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în
întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi
superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi
nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu
urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să
înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea
şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în
crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni
de la cap până la picioare.
Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce
locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de
preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând
reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult
împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar
învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume
încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele
pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model
de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu,
care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind
în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule,
strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi
luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul
neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai
făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea
neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne,
Dumnezeule!"
Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales,
poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul
acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator
a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare,
pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul
său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de
har şi de adevăr.
Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost
profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan
Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul
popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele
lumii!? Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această
mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se
boteze de la Ioan în râul Iordan.
Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul
dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea
noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă
strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a
popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului
văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu
dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care
se născuse.
Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră,
iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie
împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea
magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni
nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa
trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la
cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai
tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci
de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să
apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau
nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest
pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe
care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase
osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase
cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon
ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de
numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat,
stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice.
Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la
răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra
citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o
astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau
răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe
pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită
şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a
trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În
această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe
malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea
treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia
arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră
înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la
mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un
trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici
o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de
blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi
condamna păcatele lumii.
Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat
numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza
în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului:
"Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!? Auziţi, împărăţia
cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să
se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se
cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este
de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia
sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi
milostenie.
Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l
asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea,
veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi;
cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului,
plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată
religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor;
veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în
religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii
lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii
creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini
ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari
ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a
aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă,
cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti
mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau
deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin
pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe
dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe
cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi
roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe
Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea
fiii lui Avraam!?
Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor
corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după
aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan
Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de
aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem
creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem
botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de
păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi
invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele
vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de
credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns
creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei
care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de
faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui
Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care
venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când
mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui
aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească
zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce
are bucate să facă asemenea?. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan
Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa,
înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu
şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească
temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un
timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate
închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu
departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a
apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa
împlinită!? Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să
primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa
de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi
aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta
Mesia, Hristos???
Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le
răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia
nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va
boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!? Ioan era trimis ca să vestească pe un
altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un
botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt,
botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi
botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un
tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea
Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I
zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?? Ioan
cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea
cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate
Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe
Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum,
Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea!? Atunci Sfântul
Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă
smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit
din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma
unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând:
"Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!? acest glas
al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu
Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm
astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la
toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii
intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin
rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi
creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în
vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi
trupesc.
Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru
mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se
cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea
Ioan poporul care venea la dânsul.
Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi
rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui
Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi
prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii
dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră
despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi
pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea
din cer a privit.
Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a
depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc
s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila
dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de
Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai
grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au
uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe
cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi
l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat
moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără
împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin
de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate
mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi
şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu,
trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu
înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură,
mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum
când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este
aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai
nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe
mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic
botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu
demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine
aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă
voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o
puneţi la inimă.
Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se,
a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu
bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul
Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc
puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă
dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus
căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care
au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă
aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta
credinţă.
Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor,
idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se
află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de
satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi
cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi
sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la
obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac
legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung
acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să
dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de
chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume
şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli
şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi
ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în
mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să
treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în
sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de
aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să
jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în
această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi
păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi
nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu,
cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care
omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură
nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au
picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile
pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia,
care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile
lumii.
Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le
vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze,
să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i
lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor.
Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de
diavolul nu vor să se despartă.
E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de
asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de
mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de
una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea
Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare
taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul
Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică
Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care
sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile,
ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat
Sfântul Ioan Botezătorul ? cel ce are două haine să dea celui ce nu are
? şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în
numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti
când va veni ziua cea mare.
Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim
iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să
fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii
cerului.
Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui
Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de
Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te
slăvim în vecii vecilor.
Amin.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu