Nimeni nu e vas netrebnic

O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,
Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,
De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.

Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,
Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.

Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,
Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,
De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.

Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,
Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.

Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate.
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,
Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,
Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,
Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.

Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?
Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…
Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,
Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!
Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.
Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?
Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare.

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa…

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:

“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”

 “Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:

“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”

“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.

Cum ajung puii din supermarket-uri în 28 de zile, adevărați FEŢI FRUMOȘI. Puii țăranilor cresc aşa în abia 90 de zile

Deşi internetul este plin de mesaje alarmante despre pericolele la care te expui mâncând nesănătos, e greu de crezut cât te mult îți riști sănătatea prin alegeri neinspirate.

---

În cel puţin 28 de zile cresc puii care ajung în magazine, a doua dintre cele mai consumate cărnuri de către români. Miracolul creşterii ultra-rapide este dat de rasă, obţinută genetic, în laborator, furajele vitaminizate şi lumina intensivă. Aceiaşi pui de carne cresc în 90 de zile în gospodăriile ţăranilor.

Un reportaj realizat de Gândul.ro vă prezintă în premieră cum cresc puii de carne în România şi cine este faimosul hibrid Ross 308. Ceea ce trebuie să ştie consumatorii e că în România puii invectaţi cu apă sau cu hormoni de creştere sunt interzişi. Producătorii şi comercianţii care recurg la asemenea practici comit o ilegalitate.
Reporterii Gandul au pornit de la un mit, care – ca orice mit – era socotit adevărat de fiecare dintre noi: puii din supermarketuri sunt umflaţi cu apă şi hormoni, puii de ţară sunt mai sănătoşi, pentru că se hrănesc natural.

Pentru verificarea/demontarea mitului, acestia au vizitat ferme de păsări în care carnea se procesează industrial, dar şi gospodării ţărăneşti, în care gâinile cresc tradiţional. Au urmărit procesul de sacrificarea în abatoare, au mers în supermarketuri, au stat de vorbă cu specialişti în domeniu.
O primă concluzie: puii din sistemul industrializat din România, sunt, la fel ca fraţii lor din Europa, nişte campioni ai creşterii. De regulă, puii industriali ajung din stadiul de ou la cel de friptură în 38-40 de zile, dar sunt şi pui sacrificaţi la 28 de zile, care ajung în rotiserii. La 38 de zile au circa 2,2 -2,5 kilograme. Sunt sacrificaţi, ajung în galantare şi de acolo în farfuriile românilor. Puii din fermele româneşti se înalţă precum „Făt-Frumos” în comparaţie cu cei din bătătura gospodarilor, care ajung să fie tăiaţi cam la 90 de zile.

---

https://www.youtube.com/watch?v=YOlghmlJ1bw

---

Specialiştii spun însă că acest lucru este normal şi că întreg procesul de creştere al păsărilor în sistem industrial a fost îndelung timp studiat şi îmbunătăţit pentru a ajunge la acest nivel de productivitate.

Dacă puii care ies din ou în gospodăriile ţărăneşti sunt hrăniţi cu porumb, grâu sau orz, cei din ferme consumă aşa numitele „nutreţuri combinate”, gândite pentru a asigura aportul potrivit de proteine, energie sau de vitamine în alimentaţia lor. Acestea le asigură, totodată, creşterea accelerată, spun cei care lucrează în domeniu. Legislaţia europeană interzice folosirea hormonilor sau a făinurilor animale, iar antibioticele sunt utilizate doar la nevoie, cu acceptul medicului veterinar. De unde vine şi a doua concluzie: dacă producătorii injectează puii cu apă sau cu hormoni, ei se plasează în afara legii din România.

---

A treia concluzie vă invităm să o trageţi dumneavoastră: este mai „sănătoasă” carnea puilor din gospodăria ţăranilor decât cea a puilor industriali descendenţi din hibridul Ross 308? Dar ce este hibridul Ross 308? Hibridul Ross 308 a fost creat pentru producţia de piept şi pulpe, fiind destul de bine proporţionat. Necesită un furaj mai scump pentru a obţine performanţe dar, prezintă o rezistenţă mai bună la condiţiile de microclimat.
„Ouăle pentru incubaţie de la ei se folosesc doar când aceştia au vârsta de 26 de săptămâni”, afirmă unul dintre medicii veterinari ai Avicola Buzău, una dintre cele mai mari ferme de pui din tara.

---

---

Cum au ajuns puii Feţi – Frumoşi De-a lungul anilor, vârsta la care erau sacrificaţii puii pentru carne în ferme a scăzut, dar greutatea la care aceştia intră în abator a crescut. Explicaţia este, potrivit specialiştilor din domeniu, încrucişarea raselor, şi crearea unor hibrizi performanţi, precum şi îmbunătăţirea furajelor.
„Puiul de carne care se găseşte în comerţ este un hibrid provenit din încrucişarea de diferite linii din mai multe rase. Ritmul de creştere al acestui pui specializat pentru producţia de carne s-a îmbunătăţit continuu prin utilizarea metodei de selecţie tradiţională”, a declarat pentru gândul Ilie Van, preşedintele Uniunii Crescătorilor de Păsări din România (UCPR).   Practic, an de an sunt selectate păsările care au crescut cel mai bine şi au oferit cel mai bun randament furaj/carne.

„Această metodă este practicată de mii de ani nu doar pentru păsări, ci pentru toate animalele domestice”, a ţinut să sublinieze Van. Potrivit acestuia, cu 50 de ani în urmă, la apariţia aviculturii industriale în România, puii se livrau la trei luni şi la +greutatea de un kilogram.
„În ultimul timp, vârsta de sacrificare s-a redus la şase săptămâni şi la greutatea de 2,2 – 2,4 kilograme”,  adaugă Ilie Van. În cazul puilor pentru tranşare, a căror greutate trebuie să fie mai mare decât a celor destinaţi livrării în carcasă, sacrificarea se face la mai bine de şase săptămâni de la intrarea în fermă.
„Puii mai tineri sunt mai dietetici, iar cei mai vârstinici mai savuroşi, conţinând mai multă grăsime. Nu există contradicţii de consum. Firma care scoate pe piaţă hibrizii le-a stabilit şi vârsta economică şi fiziologică normală de sacrificare”, explică preşedintele UCPR.   Acest fapt este confirmat şi de către unii dintre jucătorii importanţi de pe piaţa cărnii de pasăre, estimată anual la circa un miliard de euro. „Puii stau în fermă în jur de 40 de zile. Aşa se întâmplă în toată lumea”, a declarat pentru GANDUL Grigore Horoi, preşedinte Agricola Bacău, fermă cu un efectiv mediu de 2,6 – 2,7 milioane de păsări. „Puii cresc în 35 – 42 de zile.

La 35 de zile se face o rărire. Nu poţi să tai totul într-o zi. Puiul începe să fie tăiat de la 2,1 kilograme la 2,5 kilograme”, a declarat pentru gândul şi Ghiorghi Safir, fondator Safir Vaslui, fermă cu un efectiv de 420.000 de păsări. În afară de  Ross 308, pe mesele românilor ajung şi pui din rasele Rock şi Cornish. În România există şi un centru de producere a unor pui cu o creştere înceată, ce au caracteristici mai apropiate de pasărea ţărănească. Acesta se află în judeţul Braşov, la Stupini.

De ce creşte puiul de curte mai greu

Hrana este dată de către experţii în domeniu drept argumentul care susţine creşterea accelerată a puiului de fermă faţă de cei ţărăneşti. Ei spun, totodată, că dezvoltarea mai înceată a acestora din urmă este o dovadă a carenţelor din nutriţia păsărilor de curte.
„Puiul crescut în gospodăriile ţărăneşti este hrănit în principal cu cereale, hrană care nu este completă din punct de vedere al nivelului de proteine, energie, vitamine şi minerale. Din această cauză păsările îşi completează nivelul de proteină din natură, cu musculiţe, gândăcei, râme, viermişori. Sigur că în aceste condiţii creşterea puiului este lentă, consumul de cereale este mare, iar costurile pentru realizarea unui kilogram de carne sunt foarte mari”, explică Ilie Van.
El susţine, totodată, că puiul de curte nu este nici protejat împotriva bolilor şi a contaminărilor microbiologice, având în vedere că porumbul sau grâul pe care acesta îl mănâncă nu este controlat. De asemenea, puiul poate intra în contact cu diferite rozătoare sau cu păsări sălbatice.   Puiul injectat cu hormoni În rândul gospodinelor pe care le întâlneşti în faţa galantarului sau în faţa vitrinei frigorifice din hipermarket circulă şi mitul puiului crescut rapid cu hormoni şi injectat cu apă pentru a „trage mai greu la cântar”. Unele persoane sunt înclinate, de asemenea, să aleagă caserolele cu etichete pe care găsesc menţiuni precum „fără hormoni de creştere”, „fără făinuri animale” sau „fără procese de injectare”.
Motivul pentru care românii ajung să fie induşi în eroare de „puiul fără hormoni” este unul simplu. Nu mulţi cunosc prevederile legislaţiei europene pe care România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să le respecte. Acestea au fost transpuse în legislaţia naţională, iar din anul 2007, reprezentanţii Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) le-au implementat. Astfel, hormonii de creştere, făinurile de origine animală şi aditivii alimentari au fost interzişi în cazul cărnii de pasăre aproape de un deceniu.

Tot ce faci, primești înapoi…

Într-o zi un bărbat a văzut o femeie bătrână care stătea pe marginea drumului, dar chiar și în puțina lumină a zilei, ce mai rămăsese, putea să-și dea seama că avea nevoie de ajutor. Astfel, a parcat vechea lui mașină în fața Mercedesului ei și a ieșit din mașină. Trecuseră câteva ore de când nimeni nu oprea ca să o ajute. Dar se gândea că poate ea nu va voi să o ajute, căci el arăta ca un cerșetor. El și-a dat seama că era înfricoșată, de vreme ce stătea acolo afară în frig.

A înțeles perfect cum se simțea femeia. „Sunt aici ca să te ajut, i-a spus el. De ce nu stai în mașină să aștepți, căci afară este frig? Mă numesc Kostas al lui Ioan”. Singura problemă pe care o avea femeia, era o pană de cauciuc, dar fiindcă ea era în vârstă, aceasta era o mare problemă pentru ea. Kostas s-a băgat sub mașină și a pus crickul, rănindu-și coatele. Roata a schimbat-o repede, dar se murdărise și se rănise.

În timp ce el strângea prezoanele, femeia a deschis fereastra și a început să-i vorbească. I-a spus că era din satul Sfântul Ștefan și că trecea prin zonă. Acum însă nu știa cum să-i mulțumească pentru ajutorul ce îi dăduse. Kostas doar i-a zâmbit, în timp ce închidea portbagajul. „Dați-mi ce vreți dumneavoastră”. Femeia se gândea la ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă nu ar fi ajutat-o el. Kostas s-a gândit din nou dacă trebuia să-i ceară să-l plătească. Era un ajutor dat cuiva aflat în nevoie. Și-a amintit cât de mult îl ajutaseră alții în trecut. De aceea acum i se părea ciudat să facă altfel. De aceea i-a spus că, dacă voia să-l răsplătească, data viitoare când și ea avea să vadă pe cineva aflat în nevoie, să-i ofere ajutorul de care acela avea nevoie. „Să vă amintiți de mine!” i-a spus el.

A așteptat până a pornit motorul și a plecat. Era o zi înnorată și friguroasă, dar el se simțea foarte bine, în timp ce conducea spre casă.

Câțiva kilometri mai departe, femeia a văzut un mic restaurant. A oprit ca să ia o gustare, dar și ca să-și dezmorțească picioarele. Era un popas foarte primitor. Afară erau două pompe de benzină. Toată priveliștea era diferită. Chelnerița s-a apropiat de ea cu un prosop curat, ca să-i șteargă părul ud. Avea un zâmbet foarte dulce, în ciuda oboselii de peste zi. Femeia a depistat că acea chelneriță era însărcinată în luna a opta, dar nu trebuia să se vadă greutățile prin care trecea. Bătrâna se întreba cum de un om care are atât de puține, dă atât de mult la un necunoscut. Atunci și-a adus aminte de Kostas.

De îndată ce și-a terminat masa, a plătit cu 100 de euro. Chelnerița a mers să aducă restul, dar bătrâna deja ieșise pe ușă. Se depărtase destul de mult. Atunci a văzut scris pe un șervețel: „Nu-mi datorezi nimic. M-am aflat și eu în această situație. Cineva, cândva, m-a ajutat în felul în care te ajut eu acum. Dacă într-adevăr vrei să-mi înapoiezi restul, iată ce trebuie să faci: să nu îngădui acestui lanț al dragostei să se întrerupă”. Sub acel șervețel a găsit încă 500 de euro… Lacrimile curgeau liniștit pe obrajii ei.

Mai erau și alte mese, ce trebuiau curățate, clienți ce trebuiau serviți, dar până la sfârșitul zilei le-a făcut pe toate satisfăcător. Seara, când a mers să se odihească, se gândea la banii ce îi primise de la acea bătrână, dar și la cuvintele ce i le scrisese. Cum de știa bătrâna că ea și soțul ei aveau atât de mare nevoie de bani? Cu pruncul care avea să vină pe lume luna următoare, lucrurile nu erau atât de ușoare… Știa cât de problematizat era soțul ei. Atunci s-a plecat la urechea soțului care dormea și i-a șoptit: „Toate vor merge bine…Kostas…al lui Ioan…”.

O veche zicală spune: „Tot ce faci, primești înapoi”.

Necaz sau bucurie?



Trăia odată într-un sat, împreună cu fiul său, un bătrân foarte sărac, dar cu frică de Dumnezeu. Şi la bucurie, şi la necaz, totdeauna spunea: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie". Nici la necaz nu se întrista, nici la bucurie nu juca, ci pe toate le considera fireşti şi le primea ca din mâna lui Dumnezeu. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât domnitorul ţării voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?"
Dar, într-una din zile, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au zis: "Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lui vodă. Vezi dacă nu ai ascultat! E clar că oamenii lui ţi l-au l-a furat! Ce mare ghinion!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", zise bătrânul.
Toţi au râs de el. După două săptămâni însă calul s-a întors acasă. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai. Acesta, după ce scăpase din grajd, a întâlnit pe câmp o turmă de cai sălbatici, iar când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
"Ce ghinion!" îi ziseră prietenii bătrânului. "Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la accidentul băiatului, soldaţii lui vodă trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară vecinii. "Toţi copiii noştri au fost duşi la război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi."
Bătrânul le răspunse: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie".
Şi aşa şi-a petrecut bătrânul toată viaţa, liniştit în ispite, smerit în reuşite şi netulburat de gura lumii.

Povestea ţânţarului

Știți și voi, că fiecărei vietăți de pe această lume Bunul Dumnezeu i-a dat rostul cu multă înțelepciune. Așa se face că atunci când Dumnezeu a chemat la EL toate făpturile, ca să-i rânduiască fiecăreia hrana, după felul său, nu știu cum s-a făcut că țânțarul a întârziat.

La sfârșit, vede Bunul Creator că apare și țânțarul așteptând cuminte hotărârea Celui Atotputernic. Se gândește DUMNEZEU ce să-i rânduiască țânțarului drept hrană, fiindcă le cam împărțise pe toate, și îi spune: Ție îți dau darul acesta: să te hrănești prin ierburi și buruieni,căutân du-le sucul și seva.

Deși cam nemulțumit, țânț arul i-a respectat întocmai voia lui Dumnezeu. Dar, țânțăroaica nu-i dădea pace nici o clipă. Mereu îl bătea la cap, nemulțumită nevoie mare și reproșându-i întruna: Nu vezi, bărbate, în ce hal ai ajuns, că ești slab și amărât ca vai de tine? Du-te și cere-i lui Dumnezeu altceva că asta nu-i viață de noi!

Și azi așa, mâine așa, ajunsese țânțăroaica să-i scoată sufletul țânțarului cu nemulțumirea ei. Într-o zi, n-a mai putut răbda țânțarul și i-a spus: – Dacă nu-ți place ce mâncăm și mai ești și așa încrezută, du-te singură și nu-mi mai bate capul! Atât i-a trebuit nevestei, care nechibzuită și cu gura mare, s-a dus val-vârtej la Dumnezeu cerându-i să-i schimbe mâncarea rânduită.

După ce a ascultat-o cu răbdare, Dumnezeu i-a spus:

– De azi înainte te vei hrăni cu sânge de om sau de vită, iar de nu vei găsi, să mori de foame. Iar de te vor prinde, omul te va pocni cu palma, sau vita cu coada și-ți vei găsi sfârșitul. Bărbatul tău, însă are voie să mănânce din toate felurile de iarbă și verdeață.

Și uite-așa a rămas și până în ziua de azi, că țânțarul niciodată nu-l înțeapă pe om, dar țânțăroaica l-ar face ciur, dacă ar putea, să-i sugă tot sângele și nu se oprește până când nu-i pocnește omul o palmă zdravănă, de o face una cu peretele.

Dar, vezi cum e lumea asta, că bietul țânțar, fără vină, trage și el ponoasele de pe urma nevestei, că omul de teama țânțăroacei care înțeapă, nu stă să aleagă și pocnește orice țânțar îi iese în cale, fără a ști dacă e țânțar sau țânțăroaică.

-De….! Ce să-i faci, dacă nu s-au mulțumit cu ce le rânduise Domnul?!

Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006