PREDICĂ LA DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII A celor zece leproşi Au nu zece s-au curăţit, dar cei nouă unde sunt?! (Luca XVII, 17) Fraţi creştini, Purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia de astăzi e revoltătoare. Cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor. Auziţi, să fie vindecaţi într-o clipă de grozava lor boală şi să nu vină să mulţumească nici măcar cu un cuvânt. Ce erau aceşti oameni înainte de vindecare? Nişte cadavre vii, nişte nenorociţi sortiţi pieirii. Boala leprei era o boală fără leac, ea îi despărţea cu desăvârşire de restul lumii, erau ca nişte lepădaţi de lume. Trebuia să rătăcească fără nădejde şi fără mângâiere, prin locuri pustii, departe de casă, de familie şi de prieteni, sortiţi unei suferinţe fără de sfârşit. Dar într-o zi leproşii au avut norocul să-L întâlnească pe Mântuitorul. A fost de ajuns un singur strigăt către Dânsul: "Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi! A fost de-ajuns o singură vorbă de-a Domnului Hristos: "Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!, şi deodată leproşii s-au curăţit. Oamenilor acelora le-a răsărit soarele bucuriei. De acum ei puteau să se întoarcă să guste din fericirea vieţii. Care ar fi trebuit să fie cel dintâi gând al lor? Nu se cădea oare să vină să mulţumească Milostivului Doctor dumnezeiesc? Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut tovarăşul lor, care era de neam samarinean? Dar aceşti nouă evrei au uitat îndată după ce s-au văzut vindecaţi, şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului. Urâtă a fost purtarea aceasta, ne simţim şi noi indignaţi când o auzim. Şi totuşi să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, aici în sfânta biserică să-I mulţumim, pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc. Cei mai mulţi au uitat cu totul şi, în loc de mulţumiri şi recunoştinţă, aleargă rătăciţi şi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu îndrăznesc să insulte şi să înjure pe Milostivul Dumnezeu negând existenţa Tatălui Ceresc. Alţii, încolţiţi de boli şi necazuri sau diferite interese, se întorc la Biserica Lui, dar nu ca să-I mulţumească pentru ce au primit, ci vin tot ca să-I ceară, să le dea şi iar să le dea. Prea puţini sunt aceia care recunosc că nu sunt vrednici de a mai primi alte daruri din partea lui Dumnezeu, ci cu adâncă smerenie vin mereu la biserică, să-I mulţumească şi să-L slăvească pentru ce le-a dat. Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, fraţi creştini, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o ieftină răsplătire; să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim; să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite. Să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii; că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile. Căci dacă n-ar pica ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite; toate maşinăriile şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu de sus. De aceea să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcite, şi să-I mulţumim Lui pentru toate. De unde vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, de la Lucifer, care n-a vrut să vadă şi n-a recunoscut de unde-i venea lui, când era în cer arhanghel, atâta lumină, atâta strălucire şi frumuseţe. Tot aşa şi cei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate; aceştia suferă de lepra mândriei luciferice, de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc. În Vechiul Testament, la Deuteronom VI, 8, vedem pe Dumnezeu cerând recunoştinţă oamenilor, căci zice aşa: "Dacă Domnul Dumnezeul Tău, Israile, te-a călăuzit în pământul părinţilor tăi, şi dacă mănânci şi te saturi, pregăteşte-te cu grijă să nu uiţi pe Domnul care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu zici în inima ta: puterile mele şi tăria mâinilor mele mi-au dobândit aceste avuţii. Ci adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeul tău este Acela care ţi-a dat putere ca să izbândeşti!" Iată deci că Dumnezeu le-a făcut cunoscut mai dinainte oamenilor, căci ştia Prea Milostivul Dumnezeu că acest popor evreu va fi foarte nerecunoscător şi va ajunge foarte departe cu nerecunoştinţa şi cu răutatea, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi: au fost zece leproşi dintre care unul era de alt neam, de neam samarinean, şi doar acesta s-a întors de I-a mulţumit Domnului; din ceilalţi nouă evrei nu s-a găsit nici unul să vină să-I mulţumească dumnezeiescului doctor. După cum ştim cu toţii din Sfintele Evanghelii, evreii au fost foarte nerecunoscători faţă de Fiul lui Dumnezeu, căci după atâtea binefaceri pe care le făcuse, vindecând pe bolnavii lor, săturându-i cu pâine, înviindu-le morţii şi mângâindu-i cu cuvinte dumnezeieşti, ei L-au hulit, L-au batjocorit şi L-au omorât pe Cruce. O, ce grozav este păcatul acesta al nerecunoştinţei! Deci însuşi Mântuitorul, care era Fiul lui Dumnezeu, s-a dat pildă pentru noi! Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşii vremii sale zicând: "Mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Iisus Hristos, să aducem cu toţii mulţumiri! Omul cu dreaptă judecată poate învăţa şi din graiul făpturilor necuvântătoare căci toate Îl laudă pe Dumnezeu; ploile şi pământul, văzduhul şi florile câmpului, care răspândesc valuri de miresme spre Creatorul lor, păsările cu cântul lor de zi şi noapte. Cu atât mai mult ar trebui omul care este regele făpturilor, fiinţa cea mai aleasă, înzestrată cu minte luminată şi cu grai cuvântător! Dacă omul ar avea mai multă înţelepciune, ar putea să vadă şi să recunoască zicând: "Eu nu sunt nimic, prin mine însumi sunt un fir de praf, un mic vierme netrebnic în acest mare univers; puterea Ta Doamne mă înalţă, din mila Ta Doamne trăiesc, Ţie se cuvine lauda inimii mele şi a buzelor mele. Şi dacă va zice aşa cu toată inima lui şi cu adevărată smerenie, mare câştig va avea de la Dumnezeu. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Dumnezeu cere recunoştinţa voastră, nu fiindcă are El trebuinţă de ea, ci pentru ca să vă facă vrednici de mai mari daruri din partea Lui! Cine mulţumeşte, acela câştigă mila lui Dumnezeu înzecit şi însutit. Să vedem acum care este recunoştinţa creştinilor faţă de Atotputernicul, se potriveşte cu a celor nouă leproşi!? Într-un sat, un creştin zace greu bolnav, şi cum sfârşitul se apropie, toate îngrijirile nu-i ajută la nimic, doctorii nu reuşesc cu nici o doctorie, omul e cu un picior în groapă. Ce-i mai rămâne omului de făcut? Să dea fuga pe aripile credinţei la Milostivul Dumnezeu, ştiind că ceea ce nu pot oamenii, Dumnezeu poate. În această situaţie, se roagă, plânge, trimite femeia să plătească slujbe la biserică, i se fac masluri, se spovedeşte, se împărtăşeşte. Deodată puterea dumnezeiască îl întăreşte, îl scoală sănătos. Dumnezeu l-a smuls de pe marginea mormântului, i-a mai dat zile de trăit. Dar ce vedem? După ce s-a făcut sănătos creştinul nostru, încetul cu încetul a uitat de Dumnezeu, a părăsit biserica Lui, s-a luat iar de înjurături, de fumat, s-a dus iar la petreceri ticăloase şi s-a prins iarăşi în vârtejul lumii. Iată cum mulţumeşte omul nostru. Câţi ostaşi care au fost pe front n-au făgăduit că nu vor mai lipsi de la biserică, că vor ţine sărbătorile, posturile, că se vor lăsa de toate relele, dacă vor scăpa cu viaţă!? Când vedeau cum moartea seceră unul după altul, îngroziţi strigau: "Doamne apără-ne, scapă-ne Doamne, ajută-ne ca să ne mai vedem şi noi copiii şi soţia, ajută-ne că vom aduce jertfe mari la biserica Ta, vom dărui icoane mari, candele, scapă-ne Doamne din iadul acesta. Şi Dumnezeu i-a scăpat pe mulţi. Însă vai, o dată cu haina militară au lepădat şi credinţa şi promisiunile, căci acasă când au ajuns, în loc să îndeplinească cele promise, au început să înjure şi Biserica şi pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa omului. Sunt tineri mulţi care vin la biserică şi se roagă să le ajute Dumnezeu să reuşească la examene, fac promisiuni că vor urma credinţa dacă reuşesc, dar după ce îşi văd scopurile împlinite uită de recunoştinţă. Şi aşa sunt o mulţime de leproşi nerecunoscători care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu. Acest groaznic păcat unii îl vor plăti în iad, iar altora va îngădui Dumnezeu să fie plătit de copii lor. Alţii, nu-i apucă moartea până când nu vor plăti în lumea aceasta, ca să cunoască că fără Dumnezeu n-ar fi putut face nimic. Aşa este omul de sucit şi de mincinos, că astăzi este într-un fel şi mâine în altul. Aşa au fost mulţi la cutremur, la inundaţii, la războaie, în timpul foametei, au promis multe, s-au întors pentru un timp, au venit la biserică, însă n-au ţinut mult toate acestea şi au uitat cu totul, căzând în mari fărădelegi. Lucrul acesta se repetă zilnic în ochii noştri. Câtă vreme lumea este în necaz, în nevoi, aleargă la Dumnezeu, Îi recunoaşte puterea, Îl roagă. Dar îndată ce trec necazurile uită iarăşi, Îl părăsesc şi-I întorc spatele. Ce înseamnă asta? Neglijenţă, nepăsare, nesimţirea sufletului şi a trupului; de aceea Dumnezeu ne lasă să strigăm în zadar la El; El ştie, Milostivul, că suntem îndărătnici şi că în schimbul binefacerilor Sale, ei vor deveni mari făcători de păcate, hulitori şi nerecunoscători. De aceea păcatul acesta al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu Binefăcătorul nostru, de aproapele nostru, este atât de mare, şi atât de mare pagubă aduce, încât un sfânt părinte bisericesc l-a asemănat cu un vânt pustiitor, care usucă toate izvoarele harului ceresc. Ba mai mult decât aceasta, nerecunoştinţa atrage mânia dumnezeiască asupra celor ce se fac vinovaţi de ea. Am citit într-o carte veche o frumoasă istorioară, unde spunea că odată Bunul Dumnezeu a chemat toate virtuţile de pe pământ la Sine în cer ca să le vadă şi să le dea sfaturi. Între cei chemaţi erau: adevărul, dreptatea, mila, credinţa, bunătatea. Dar tot printre aceşti invitaţi erau şi două virtuţi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropie una de alta să se recomande: eu sunt binefacerea, zise una, eu sunt recunoştinţa, zise cealaltă. "Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu. "Nu Doamne, - răspunseră cele două necunoscute - nu ne cunoaştem, că pe pământ nu ne-am întâlnit niciodată . Dacă stăm să judecăm drept, e plină de adevăr această istorioară. Nu ştiu cum se face că tocmai celui căruia îi faci cel mai mare bine îţi face cel mai mare rău. Poate fiecare dintre noi cunoaştem diferite cazuri din viaţa noastră. Pe câţi n-am auzit şi eu: Părinte, am un vecin pe care l-am ajutat când era bolnav, l-am împrumutat cu bani, nu ştiam ce să-i mai fac, şi drept recunoştinţă n-a vrut să-mi mai dea banii şi mi-a devenit cel mai mare duşman. Apoi câţi copii sunt nerecunoscători faţă de părinţii lor, nu-i mai recunosc ca părinţi. Câte mame văduve n-au pensie, iar copiii, pe care i-au crescut şi i-au hrănit la pieptul lor, acum le lasă să moară de foame. Câţi nu şi-au alungat părinţii de acasă în frig şi printre străini?! Câţi bărbaţi nu mai recunosc binefacerile soţiei?! Soţia care l-a iubit, l-a spălat, i-a crescut copiii, şi după ani de zile nu vrea s-o mai vadă-n ochi. Ce păcat strigător este şi acesta. Să se trezească fiecare din întunericul acestui păcat, căci cel care nu are recunoştinţă faţă de aproapele, binefăcătorul său, tot în Dumnezeu loveşte, căci legea Lui o dispreţuieşte, făcându-se vrăjmaş al aproapelui şi al Lui Dumnezeu. Şi păcatul acesta nu rămâne nepedepsit. Fiecare să ne aducem aminte de acei cărora le datorăm recunoştinţă. Ori că te-a împrumutat o dată cu bani şi te-a scos din necaz, ori că a vegheat la căpătâiul tău când ai fost bolnav, ori că a cheltuit făcându-se naş de botez şi cununie, ori că te-a băgat într-un serviciu bun, ori că ţi-a dat haine, casă, de mâncare. Şi cu cât mai mult, întreit mai mult, acela care a cheltuit zile şi nopţi ca să te scoată la lumină, să te aducă la Dumnezeu, să cunoşti lumina lui Hristos. Şi oricare altă faptă pe care ţi-au făcut-o părinţii cei trupeşti şi cei sufleteşti. Nu scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, dacă nu vei şti să-I mulţumeşti şi Lui Dumnezeu şi binefăcătorilor tăi în viaţa aceasta, aşa cât pe cât este cu putinţă. În nici un caz să nu ajungi să-i vorbeşti de rău sau să le faci o nedreptate, că te-ai ars şi te stingi ca fumul şi ca ceara te topeşti. E destul să ne amintim de soarta poporului evreu cât a trebuit să sufere din cauza acestui păcat al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dar pentru care păcate pedepsea atunci Dumnezeu pe poporul evreu, cu boala leprei? Sfânta Scriptură ne arată clar că pentru păcatul cârtirii, al clevetirii, al mândriei, al lăcomiei şi al nerecunoştinţei. Miriam sora lui Moise a cârtit şi a clevetit împotriva lui Dumnezeu şi imediat s-a îmbolnăvit de lepră. Pe Neeman Sirianul, l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus Proorocul, îndată s-a tămăduit de boala leprei. Cu boala leprei a bătut Dumnezeu pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit, în mânia lui, să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de boala leprei şi a fost depărtat de biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci mare este taina preoţiei, aşa cum vedem că Domnul Hristos o aşează la loc de cinste. Taina preoţiei este una din cele şapte taine, fără de care creştinul nu se poate mântui. Vedem că Domnului Hristos pe cei zece leproşi îi trimite să se arate preoţilor. Preoţii în legea veche ţineau loc de doctori, şi acei leproşi care se vindecau trebuia să se arate înaintea lor, iar ei le dădeau dreptul ca să locuiască între oameni. Pentru aceasta Mântuitorul îi trimite la ei, aşa cum trimite şi astăzi pe toţi acei care sunt loviţi de lepra păcatelor, să meargă să se arate preoţilor, adică să meargă să se spovedească înaintea preoţilor, mărturisindu-şi păcatele. Cel care nu se spovedeşte la preot rămâne necurăţit de lepra păcatelor şi astfel nu se mai poate numi un creştin adevărat, şi nu mai poate locui printre oamenii adevăraţi, adică comunitatea creştină. De aceea să se grăbească fiecare să se spovedească cu multă încredere în Harul Divin şi nimeni să nu se înşele să creadă că se poate mântui şi fără preot. Dumnezeu a lăsat pe preoţi ca pe nişte salvatori ai celor ce cad în mlaştina păcatelor. Nu poate omul să se salveze singur când cade într-o mlaştină, trebuie ajutat. Îmi amintesc o povestire, deşi este un fel de minciună a unui vânător, dar se poate trage o învăţătură bună. Odată, spune vânătorul, după ce am împuşcat nişte păsări, am alergat în fuga mare ca să le prind pe acea mlaştină unde căzuseră fără să-mi dau seama m-am scufundat până la piept în nămol. Atunci îmi veni în gând o scăpare; cum aveam părul lung, m-am prins bine de el, şi astfel m-am tras în sus de păr, afară din mlaştină. Ce minciună grosolană, oricine poate observa aceasta, dar noi să ne folosim de tâlc. Păcatul este o mlaştină grozavă, toţi cei ce intră în mlaştina păcatului, se scufundă văzând cu ochii, că toate eforturile de scăpare cu puterile proprii sunt zadarnice. Toţi acei ce se încred în ei zic că nu au nevoie de ajutorul altora; ce să mă duc eu să mă spovedesc la preot, că e şi el un păcătos ca şi mine! Toţi aceştia rămân împotmoliţi, rămân pradă morţii şi pieirii veşnice. Zadarnic se trag de părul capului, zadarnic îşi bat capul cu fel de fel de mijloace, căci fără ajutorul scumpului Iisus Hristos nu se pot salva. Fără spovedanie şi împărtăşanie, care se iau prin mâna cea sfinţită a preotului, pot sta mult împotmoliţi şi nu se pot salva. Şi totuşi cu tot Harul şi bunăvoinţa preotului, dacă omul nu vrea să întindă şi el mâna din mlaştină, rămâne tot în pierzare. De aceea întindeţi mâna când vă chemăm, şi veniţi la Sfânta Liturghie, ca să vă salvaţi sufletele. Poate întreba cineva: Dar ce, preotul nu poate să cadă şi el în mlaştină, şi nu este şi el tot om, şi atunci, pe el cine-l mai scoate? Da, într-adevăr, şi preotul e supus greşelii, şi poate cădea şi el în păcate, dar să ştiţi că şi el întinde mâna unui coleg de-al lui şi se spovedeşte, căci şi preoţii se spovedesc, şi arhiereii şi diaconii. Care doctor nu se îmbolnăveşte şi nu cere ajutorul altui doctor?! Tot aşa şi preotul cere ajutorul lui Dumnezeu prin harul dat preoţilor. Noi când mergem la spovedit nu mergem la preot ca om, nu ne legăm de păcatele lui, ca sectanţii, rătăciţii, care s-au despărţit de Biserică, de preoţie, de sfintele Taine; ce avem noi cu păcatele preotului? Ci ne folosim şi ne apucăm de cheile lui Dumnezeu, pe care le ţine preotul în mână, adică de Harul de a dezlega păcatele oamenilor. Aceste chei sunt date lui de Domnul Hristos. Arhiereii se spovedesc la preoţi călugări, preoţii şi diaconii care au smerenie şi frică de Dumnezeu se spovedesc şi ei pentru că numai aşa vor primi iertare cu toţii din partea lui Dumnezeu. Creştinii nu au voie să se spovedească la cei care n-au primit hirotonisirea ca preot duhovnic, n-au voie să se spovedească la preoţii caterisiţi sau la rătăciţi. Lepra, fraţi creştini, este o boală nevindecabilă. Tot trupul se umple de bube, de la cap până la picioare, apoi încetul cu încetul, începe să putrezească, să cadă carnea până la oase. Cad ochii, nasul, buzele, urechile, rămânând scheletul şi aşa se sfârşeşte în chinurile cele mai groaznice. Această boală era pedeapsa păcatelor pe care le-aţi auzit, şi de care a pomenit şi Sfântul Apostol Pavel astăzi, când spune: "că pentru păcatele acestea vine mânia lui Dumnezeu peste noi!" Dar s-au îndesit boli mai grele ca lepra: cancerul, holera, sida şi altele la care doctorii nu mai găsesc leac. Şi aceasta tot din cauza păcatelor noastre. Căci omul nu mai trăieşte raţional întru totul. Suntem pedepsiţi mai ales pentru patima beţiei, a tutunului, a desfrânării, a avortului. Dacă boala trupească este atât de grea, cât de groaznică trebuie să fie boala cea sufletească?! Boala cea sufletească aduce sufletul în starea cea mai jalnică, în cea mai grea nesimţire de moarte. Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet înainte de spovedanie, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii rânjiţi ca moartea, cu răni curgând puroi din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate că vor pieri pe veci. Ce mai observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi? Leproşii nu erau primiţi să stea în casă împreună cu cei sănătoşi, cu toată dragostea de familie, de fraţi şi surori. Ei trebuia să fie scoşi afară, rătăcind prin locuri depărtate. Să luăm şi noi învăţătură: care vrem să nu ne îmbolnăvim de lepra păcatelor, nu trebuie să ne asociem cu acest fel de leproşi. Mulţi zic despre cei care nu sunt serioşi, nu-şi văd de familie, de copii, de serviciu şi sunt cu toate viciile, că sunt lepre. Într-adevăr că boala aceasta a leprei este o boală contagioasă, de aceea cei sănătoşi fugeau de ea. Tot aşa şi lepra păcatelor se ia. Cum înjură părinţii, aşa înjură şi copiii, cum dă diavolului părinţii, şi copiii fac la fel. Şi aşa a reuşit diavolul cu lepra păcatelor să distrugă o mulţime de suflete, făcându-le incapabile de a mai simţi, de a mai gândi, de a vedea dezastrul şi pieirea lor. Să fugim fraţi creştini, dacă vrem să scăpăm cu sufletul curat, să venim la Scumpul nostru Mântuitor care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de toate răutăţile. Să fim recunoscători, că atât de mult a trebuit să facă El pentru noi. El şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, şi-a dat viaţa pentru noi, iar recunoştinţa noastră care este? Îl slăvim noi cum se cade? Îi mulţumim noi cum se cuvine?Să ne gândim ce ne întreabă acum Domnul pe toţi: Cu ce recunoaşteţi voi pentru binefacerile Mele? Mă înjuraţi, alergaţi la rele, daţi diavolului toate lucrurile Mele, nu-Mi mulţumiţi. Veniţi mai curând, întoarceţi-vă cât mai curând la Mine până nu vă voi da foc, până nu vă voi amesteca cu pământul, până când nu vă voi spulbera pentru toate fărădelegile şi păcatele voastre, până nu vine ziua cea de pe urmă ca să daţi seama de toate nedreptăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de aproapele şi faţă de Mine. Să ne întoarcem deci, fraţi creştini, către marele Binefăcător al nostru, Milostivul Dumnezeu şi să-i mulţumim pentru toate binefacerile care le-am primit de la El şi pentru cele pe care le vom mai primi. Rugăciune Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorule Cel Prea Milostiv, care ai tămăduit pe cei zece leproşi, tămăduieşte Doamne şi sufletele noastre, ale celor ce ne-am adunat aici. Tămăduieşte-le pe toate de lepra păcatelor, căci făgăduim că prin ajutorul Tău să nu fim nerecunoscători şi nemulţumitori ca cei nouă leproşi, ci vom aduce la picioarele Tale sufletele noastre smerite ca să ţi se închine Ţie până la sfârşitul vieţii noastre, până la ultima suflare a vieţii noastre, şi acolo în cerul Tău cel sfânt să ne duci şi pe noi, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI IISUS HRISTOS ....s-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! (Matei IV, 17) Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a fost botezat în râul Iordan de sfântul Ioan, acesta L-a arătat poporului zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Apoi însuşi Tatăl Ceresc L-a descoperit zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit în care îmi găsesc plăcerea!; iar Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a arătat deasupra capului Domnului Hristos. După Sfântul Botez Mântuitorul lumii a mers în pustie unde a stat patruzeci de zile împreună cu fiarele sălbatice şi unde a fost ispitit de satana. De aici s-a arătat iarăşi în lume şi a început să propovăduiască, zicând: "Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie! Domnul Iisus Hristos s-a arătat pe Sine pildă de împlinire a pocăinţei, căci a postit patruzeci de zile, rugându-se Tatălui Ceresc să biruiască toate ispitele. Sfântul Ioan Botezătorul în predicile sale mai spunea: "Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, opriţi-vă de la păcate, îndreptaţi-vă, căiţi-vă şi curăţiţi-vă, se apropie Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, vine Mesia! Cuvântul, pocăiţi-vă, este trâmbiţa de deşteptare, primul tunet prin care s-a trezit omenirea din iadul păcatelor şi din umbra morţii. Omul care vrea să se pocăiască de păcate trebuie să se oprească hotărât, de a mai păcătui, în primul rând; în al doilea rând, să meargă la biserică şi să se spovedească de toate păcatele sale; al treilea să facă un canon potrivit cu păcatele sale; al patrulea, să se căiască din inimă mereu pentru ce a făcut şi să regrete toată viaţa, iar în al cincilea să se curăţească prin lacrimile vărsate la rugăciune, căci numai aşa se poate apropia de Mielul lui Dumnezeu ca să-L primească prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Nu există iertarea păcatelor fără spovedanie la un preot duhovnic iscusit şi fără împlinirea unui canon. Sfântul Ioan spune: "Faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră! Auziţi, fapte vrednice de pocăinţa voastră. Cuvântul "Pocăinţă! era strigătul adresat trufiei din lume, era o chemare adresată cărturarilor şi fariseilor vremii care îngropaseră legea lui Moise şi cuvintele profeţilor în nişte vorbe fără suflet şi în forme fără viaţă. Fariseii şi cărturarii erau robiţi de lux, desfrâu şi risipă. Aceştia ocupaseră scaunul lui Moise şi al profeţilor. Ei erau nişte conducători orbi ai poporului de atunci şi îi vorbeau numai în interesul lor putred, plin de făţărnicie şi fărădelege; de aceea se poticneau şi cădeau în toate păcatele şi viciile. Poporul era împărţit în tabere, o mare parte îşi căuta mângâierea când dădea de necazuri prin vrăji şi ducea jertfe scumpe ca să i se ierte păcatele, însă era fără de folos. Alţii alergau la jocurile de la circ, la luptele dintre oameni şi animale şi făceau o bucurie şi desfătare din aceste drăceşti nelegiuiri. Învăţaţii şi conducătorii de atunci erau orbi şi nu învăţau poporul să se lepede de aceste blestemăţii, fiindcă trăiau cu toţii în acest mare întuneric. În mijlocul acestor amăgiri şi rătăciri, apare Sfântul Ioan Botezătorul, apare Mântuitorul Hristos cu sfinţii apostoli şi strigă acest zguduitor cuvânt: "Pocăiţi-vă!; şi lumea s-a cutremurat. Pocăinţa după cum o predică Sfântul Ioan este o virtute şi o şcoală, care trebuie practicată în toată viaţa omului, e virtutea naşterii şi şcoala smereniei; e lupta morală de a face totdeauna fapte după voia şi legea lui Dumnezeu; este taina care-l renaşte pe om, înnoindu-i botezul cel dintâi, pe care l-a întunecat cu păcatele lui. În casa unde nu se face pocăinţă intră mânia lui Dumnezeu şi securea stă la rădăcina pomilor. De aceea vedem necazuri care mai de care mai grele, fiindcă securea taie şi aruncă la focul suferinţelor pe oameni, până când se pocăiesc. Taie şi aruncă la închisoare, taie şi aruncă la spitale, taie şi aruncă în mizerie, taie şi aruncă pe unii soţi, unii într-o parte şi altul în alta până se pocăiesc, până încetează a mai păcătui, până când se spovedesc şi fac pocăinţă. Cei care nu se pocăiesc nici în aceste suferinţe şi-i ajunge moartea în păcate vor merge şi dincolo în suferinţele iadului pe veci. Să fim cu luare-aminte că securea stă la rădăcina întregului pământ. E gata să taie Dumnezeu toată uscătura şi s-o arunce la foc, e gata să ia foc pământul, căci lumea nu vrea să se pocăiască, nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Plânsul înăbuşit al pustiului se aude pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu nu este ascultat, pilda şi predica despre pocăinţă nu vrea să le urmeze nimeni. Lumea se depărtează mereu, şi în loc să se întoarcă la pocăinţă se leapădă de Dumnezeu, scufundându-se din nou în păcate şi în barbarii. Dumnezeu vrea să se lumineze tot globul pământesc şi să-l facă fericit prin Fiul Său, prin învăţătura cea adevărată a Evangheliei, dar oamenii stau ca într-o tristă închisoare. Lumea este robită de păcate şi nu simte grozăvia păcatelor, s-a obişnuit cu plăcerile ticăloase, pierzând libertatea sufletească. Dacă ar fi mai multă voinţă de a scăpa de păcate, ar căuta toate metodele posibile ca să se libereze din această robie, dar nu voieşte nimeni. Ca să ne slujească, de pildă, îmi amintesc de o întâmplare pe care am citit-o mai demult. Într-o temniţă din Germania, un puşcăriaş era condamnat pe viaţă 10 ani la rând a ros la gratia de fier a temniţei cu un mic metal ascuţit, că până la urmă a reuşit să rupă gratia şi să scape în libertate. O, ce mare dar este libertatea de la Dumnezeu, şi cât de mult o doresc cei ce au pierdut-o! Câţi nu stau la puşcărie zece, cincisprezece ani, toată viaţa, pentru nişte păcate, pentru rele, asta este robia păcatelor. "Tot cel ce păcătuieşte este rob al păcatului şi al diavolului, zice Domnul. Să ne gândim câtă răbdare a avut acel om, ca timp de zece ani să frece la gratia aceea de fier. Eu cred că omul stăpânit de patimă, devenit rob al acestei patimi, dacă are răbdare şi mai ales dacă se stăpâneşte de la acea patimă cu pocăinţă sinceră, cu lacrimi fierbinţi, cu rugăciuni şi cu post, dacă se înfrânează de la chefuri cu băuturi alcoolice, dacă strică prietenia cu tovarăşii care-l duc la aceste drumuri păcătoase, nu se poate să nu scape de acea patimă, mai ales dacă se împrieteneşte cu persoane care cunosc bine adevărata credinţă ortodoxă. Vrăjmaşul neamului omenesc este diavolul care a ispitit pe vrăjmaşii noştri Adam şi Eva în rai; el şi astăzi se ţine de capul nostru să ne dezbrace de haina botezului şi să ne golească de toate darurile primite la botez. Ce a zis ispititorul, în grădina Raiului, Evei? "Când veţi mânca din pom vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul? Dar după ce au mâncat au văzut că sunt goi; în loc să fie ca Dumnezeu cum le spusese diavolul, s-au văzut dezbrăcaţi de darurile cereşti, dumnezeieşti şi se ascundeau de Dumnezeu că le era ruşine. Iată ce au văzut Adam şi Eva din acele făgăduinţe ale satanei; au văzut că erau goi. Iată noua cunoştinţă produsă de păcat, care totodată era şi o pedeapsă pentru păcat. Ei dacă nu ştiau că sunt goi, acesta era unul din binele lor de nevinovăţie. Cum li s-au deschis ochii cei trupeşti, li s-au întunecat ochii cei duhovniceşti; ei de acum fugeau să se ascundă de Dumnezeu, de făcătorul şi văzătorul a toate, dar zadarnic. Aşa de repede se întunecă la suflet şi omul care păcătuieşte. Iată mincinosul cum i-a înşelat. Judecaţi singuri ce fel de ştiinţă este aceasta, cât de ticăloasă şi dezgustătoare este ea! Dar ceea ce este şi mai dureros: întunericul acesta care vine în urma păcatului nu îngăduie omului să vadă ceea ce e nevoie pentru el şi pentru sufletul lui, să vadă lămurit cine e făcătorul şi stăpânul soartei lui. Ba nu-i îngăduie să vadă de unde este el, ce valoare mare are sufletul lui şi pentru ce este aici pe pământ. Nu-l lasă necuratul pe om nici să se pregătească de moarte, el se ascunde de ochii lui şi-i ascunde şi moartea care-l pândeşte la tot pasul. Toate acestea ar fi de o mare însemnătate pentru ştiinţa oamenilor, dar tocmai ele sunt acoperite de un mare întuneric din partea demonilor iadului. Toate descoperirile ce s-au făcut în lume, toţi oamenii învăţaţi au descoperit o mulţime de lucruri folositoare lor şi lumii întregi, dar toate acestea sunt numai pentru viaţa aceasta vremelnică, trecătoare; ele vor ajuta la mântuirea numai a acelora care au ajuns să-L cunoască pe Domnul Iisus Hristos, înţelepciunea cea de sus. Numai aceia care au descoperit şi calea mântuirii, calea vieţii veşnice sunt fericiţi. Iată ce spunea un mare învăţat care a făcut multe descoperiri: "Cea mai mare descoperire, cea mai importantă, a fost aceea că am descoperit pe Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos; abia acum cunosc rostul meu pe lume, acum ştiu că am un suflet nemuritor şi mă aşteaptă viaţa veşnică! Iată un învăţat care a preţuit mai mult înţelepciunea care vine de sus, descoperită de sfânta Evanghelie de care ne spune Domnul să ascultăm şi să credem în Ea. Dar învăţaţii necredincioşi din toate timpurile au ştiut ei ceva despre originea şi soarta omului? E cu putinţă oare ca acest întuneric să fie firesc omului? Înţeleptul Creator să nu-i fi spus omului de la început menirea lui, să nu-i fi arătat încotro merge şi pe ce cale trebuie să apuce? Care tată pământesc ar face aşa cu fiul său, să-l trimită cale lungă şi să nu-i spună nici locul nici ce să facă pe cale?! Dar cine ne-a lipsit pe noi de această lumină firească şi ne-a afundat în întuneric, cine? Nimeni altul decât diavolul şi păcatul. Păcatul, căci strămoşii noştri Adam şi Eva erau curaţi şi aveau însuşirea prevederii, ei pătrundeau în adâncul lucrurilor; de aceea au fost în stare să pună nume tuturor animalelor, păsărilor şi la toate lucrurile, după o singură privire asupra lor. Astfel de nume au fost puse şi aprobate de însuşi Dumnezeu şi se întrebuinţează şi astăzi fiindcă sunt foarte potrivite. Aceasta au făcut-o ei înainte de înşelăciune, înainte de căderea în păcat; dar după căderea în păcat acelaşi strămoş a orbit sufleteşte încât sărmanul credea că se poate ascunde de Dumnezeu, de Acela care este pretutindeni. Iată deci că păcatul este pricina tuturor relelor din lume. Păcatul este periculos, el vine în om printr-un glas de sirenă care prin cântec omoară, el se naşte în inimă din poftă prin gânduri, în urma ispitei duhului rău şi-l vrăjeşte pe om cu cântecul lui, până ce-l omoară. De la Adam toţi oamenii se zămislesc în păcat, toţi moştenesc păcatul, de aceea toţi gem şi suspină pentru că moştenesc şi otrava păcatului. Unul singur a fost fără de păcat. Acesta este Iisus Hristos Mântuitorul. El vine în lume să mântuiască pe păcătoşi. Păcatul a adus în lume blestemul lui Dumnezeu, Iisus a adus binecuvântarea, păcatul a adus robia, Iisus libertatea. Păcatul a adus neliniştea, mustrarea conştiinţei, păcatul aduce bolile trupului, moartea şi pierderea Împărăţiei cereşti. Păcatul aduce ura şi întunericul, păcatul aduce ruşinea. După formele şi felurile lor, păcatele sunt multe şi nenumărate, dar, după greutatea lor păcatele cele mari se împart în trei grupe: păcate împotriva Duhului Sfânt, păcate strigătoare la cer şi păcatele de moarte. Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă nici pe pământ, nici în cer, pentru că sunt făcute împotriva Adevărului şi a Darului Duhului Sfânt. Cei ce se luptă împotriva Adevărului şi pun minciuna ca adevăr, cei ce cad în deznădejde şi cei ce se încred prea tare în bunătatea lui Dumnezeu şi fac păcate trăind în necredinţă şi nepăsare, ca şi cei ce se leapădă de dreapta credinţă ortodoxă, aceştia au terminat-o cu iertarea. Iar dacă mor în astfel de păcate nu le sunt primite nici slujbele, nici pomenile care li se fac după moarte. Păcatele strigătoare la cer sunt: uciderea, oprirea plăţii lucrătorilor, a slujitorilor, a servitorilor, asuprirea văduvelor şi orfanilor, batjocorirea şi asuprirea părinţilor. Sodomia şi toate păcatele trupeşti făcute în multe feluri în afara firii înnebunesc şi îmbolnăvesc pe oameni. Din cauza acestor păcate şi a altora asemenea, vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultării. Aşa ajung oameni mulţi la despărţire şi se ruinează toată familia. Păcatele cele de moarte, care sunt tot atât de grele, sunt acestea: primul păcat care l-a făcut întâi diavolul, adică mândria, fala cea lumească, trufia, fariseismul; al doilea iubirea de bani, prin care mulţi s-au vândut diavolului, cumpărând pe duhul cel necurat ca să-i îmbogăţească al treilea desfrânarea; al patrulea lăcomia, beţia; al cincilea pizma sau invidia; al şaselea mânia; al şaptelea lenea sau trândăvia. Aceste păcate nu se iartă fără spovedanie şi fără canon. Canonul trebuie dat de duhovnic atunci când se face spovedania. Să ştim că nu primim iertare fără o pocăinţă serioasă, căci una este să păcătuieşti şi alta este să greşeşti. Greşelile se iartă prin rugăciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem în Tatăl nostru, "şi iartă nouă greşalele noastre, nu păcatele noastre. Greşelile se mai iartă şi prin fapte bune, prin metanii şi prin milostenii, prin împlinirea în ce spune în Tatăl nostru: "...şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Când am fost botezaţi ni s-au iertat păcatele strămoşeşti de la Adam şi Eva şi am fost curaţi până la etatea de şapte ani, iar de la şapte ani în sus, orice păcat am făcut, dacă nu-l spovedim şi nu primim canon, acel păcat nu s-a iertat, se află scris în catastiful diavolilor. De aceea ne-a lăsat Domnul Hristos sfânta taină a spovedaniei cu pocăinţă, ca să reînnoim botezul pe care l-am primit în copilărie. Această baie curăţitoare spală, nimiceşte şi stinge păcatul, cum stinge apa focul şi cum spală toate murdăriile. Să nu ascundem nimic la sfânta spovedanie, oricât ar fi de greu păcatul, ca duhovnicul să ştie ce canon să dea. Primejdia păcatului cu atât este mai mare, cu cât omul nu-şi dă seama de otrava lui, fiindcă la început păcatul este dulce ca mierea, dar pe urmă e amar ca fierea şi te ucide. De aceea omul care păcătuieşte mult, orbeşte, surzeşte, acesta moare în dulceaţa păcatelor întocmai ca cei îmbătaţi de mirosul florilor de crin. Pe astfel de suflete greu le trezeşti ca să se întoarcă la viaţa cea nouă, să se curăţească prin focul pocăinţei. Ele se înrăiesc, se răzvrătesc pe cei ce le vorbesc despre pocăinţă. Aceştia ar fi în stare să răstignească pe cei ce le vorbesc despre spovedanie şi pocăinţă. Aceasta este lumea de acum, nu se îndură de dulceaţa păcatului, şi foarte mulţi au murit îmbătaţi de aceste rele. Îmi amintesc un caz: un bărbat s-a dus după obicei la o femeie cu care era combinat mai demult, trăind în desfrânare; fiind bolnav de inimă, a murit nenorocitul acolo; cu multă ruşine l-a luat soţia lui să-l îngroape. Şi multe de felul acesta pe care le mai ştiţi şi dumneavoastră. Se face omul de râsul lumii, de râsul demonilor şi al vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. De aceea sunt bisericile goale, temniţele şi tribunalele pline, războaiele şi toate nelegiuirile, din cauza răzvrătirii omului împotriva adevărului. Tot pământul se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu, pentru că tot pământul păcătuieşte. Oamenii beau păcatul ca apa, preferă să se tăvălească în mocirla păcatelor ca porcii, decât să umble în căile adevărului. Păcatul este foarte periculos şi pentru faptul că se întinde repede, se înmulţeşte întocmai ca microbii sau ca sămânţa de buruiană o singură sămânţă este de ajuns într-o grădină şi în curând umple totul. Aşa de repede se răspândeşte şi neghina diavolului, sămânţa păcatului. Păcatul prinde rădăcini foarte uşor în inima omului chiar de la cea mai fragedă vârstă. Sunt copilaşi care nu ştiu Tatăl nostru, Tatăl Cel ceresc care ne hrăneşte cu de toate, dar câte vorbe urâte le ies din gură, o iau la întrecere cu cei mari. Sunt copii care cad în desfrânare, alţii şi-au omorât părinţii. Iată isprăvile diavolului, iată bucuria demonilor, tot prăpădul şi toată nenorocirea o aduce pe faţa pământului, păcatul. Un credincios a întrebat pe duhovnicul său: "Cum aş putea, părinte, să scap de murdăria păcatelor? Şi duhovnicul îi dădu pilda aceasta: "Ai văzut, fiule, cărbunele cât este de negru, poţi să-l speli pe deasupra cu orice fel de săpun, el tot negru rămâne, când însă îl bagi în foc el îşi pierde negreala. Aşa e, dragul meu, şi cu murdăria păcatelor. "Cum părinte?, a întrebat creştinul. Părintele răspunse: "Ca să scăpăm de murdăria păcatelor trebuie să ne lăsăm sufletul şi trupul cuprinse de focul pocăinţei, suferinţa postului, a metaniilor, durerilor şi ostenelilor de tot felul, lacrimi cu căinţă, acestea ne vor pregăti şi curăţi, ne vor înroşi negreala păcatelor de pe sufletul şi trupul nostru şi ne vor înflăcăra, făcându-ne ca un jăratec şi vrednici de a primi Sfântul Trup şi Sânge al Mielului lui Dumnezeu. Numai aşa sufletul se albeşte şi se înfrumuseţează. Creştinul mulţumi părintelui şi luă hotărârea să-i urmeze sfatul. Canonul dat la sfânta spovedanie de un părinte iscusit are o mare valoare pentru iertarea păcatelor. Să ne intre adânc la suflet aceste cuvinte şi să începem cât mai serios să reparăm trecutul nostru, să ne împăcăm cu Dumnezeu ca să fim gata în toată clipa de plecarea noastră în veşnicie, fiindcă nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Stăpânul să dăm socoteală de toată avuţia pe care ne-a dat-o în primire şi noi am cheltuit-o în lumea aceasta fie la bune, fie la rele. Rugăciune Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel proslăvit şi propovăduit şi arătat de Sfântul Ioan Botezătorul, Tu eşti Mielul lui Dumnezeu care ai venit să ridici păcatele lumii, să vină şi peste poporul acesta lumina Ta cea mare, care a venit şi peste cei din ţinutul Zabulonului şi Neftalimului, care şedeau în întuneric şi în umbra morţii. Să vină lumina Ta şi să lumineze pe toţi ca să înţeleagă ce urmări grele are păcatul în viaţa omului şi dă-ne putere, Doamne, ca toţi să ne izbăvim de cursele diavolilor şi să ne mântuim, şi să Te slăvim pe Tine, Părintele nostru Cel Ceresc. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Predica la Botezul Domnului

Predica la Botezul Domnului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru aceasta sfanta zi - a Botezului - primeasca dragostea dumneavoastra un mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:

"In vremea aceea - zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc - a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit"(Marc. 1, 9-11).

Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: "Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit". Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: "Tu esti Fiul Meu cel iubit”" Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: "Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt".

Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: "Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut". Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: "Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit", Ii rostise din vesnicie. "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut". Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut" (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.

Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet - un cuvant de la Dumnezeu: "Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva". Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri.

Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise - de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus - taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: "Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?". Si Iisus ii raspunde: "Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea". Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala - a esenienilor - care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.

Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): "Legea si proorocii au fost pana la Ioan", iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura "indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit...". Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: "Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”" asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii". Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus - Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat - de la Dumnezeu, nu de la mine - ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste - cum avem atatea cazuri - oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: "Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii", ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.

Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: "Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit". Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: "Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi", si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: "Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!". Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), "ca un porumbel", si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut - rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) - cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...". Si adresandu-se Mantuitorului: "Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui.

Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut".

Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu - in familie, in persoana lui - dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.

Tăierea împrejur a Domnului Nostru Iisus Hristos

Sfântul Vasile cel Mare

Anul nou

Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditaţia noastră toate cele trei aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecţiile doar asupra Tăierii împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi asupra începutului Anului nou civil, urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalţi doi mari Sfinţi Părinţi răsăriteni: Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

I. În Cartea Facerii, XVII 12 şi 14, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam: “În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi (…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a călcat legământul Meu.”

În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta şi poporul evreu ce se va naşte din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui şi poporului, asistenţa şi ocrotirea Sa deosebită, precum şi stăpânirea asupra Canaanului. Ca semn al acestei alianţe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum ştim este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Hristos.

Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanţial, de o fiinţă cu Tatăl, nu avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Şi a făcut-o cu un întreit scop: să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieţii Sale pământeşti, că nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, şi să ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.

Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu îşi primeşte numele de Isus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume care, cum ştim, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul şi puterea căruia trăim, credem, sperăm, iubim şi ne mântuim.

Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.

II. Dar, azi, ne mai bucurăm şi pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare răspundere: aceea de a întrebuinţa timpul ce ne stă în faţă în scopul de a repara trecutul cu greşelile şi păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitenţă şi rugăciune, înnoindu-ne astfel sufleteşte prin eliminarea păcatului şi însuşirea virtuţilor copilului Isus, pentru a creşte mereu spiritualiceşte în El şi prin El, urmându-L în viaţa de fiecare zi.

Dar, oare, bilanţul spiritual cu care am încheiat examenul de conştiinţă, pe care presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut şi cel în care am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelităţi, Dumnezeu mă va mai răbda încă un an?

La Sfântul evanghelist Luca, Iisus Se adresează evreilor cu următoarea parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa şi a venit să caute rod şi nu a aflat. Şi a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu aflu. Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l şi în acest an, până îl voi săpa şi voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine»” (Luca XIII,6-9).

Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc, smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtăşească primul din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Iisus Hristos, Care S-a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele aşteptate, adică fără să primească şi urmeze Cuvântul lui Iisus.

În această pildă, nu ne regăsim, oare, şi noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a rândul, ci, poate, o viaţă, Dumnezeu ne-a răbdat, aşteptând an de an să-i aducem roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin al viei, Isus Domnul. Şi, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea şi neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul vieţii: “Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?” Isus însă, arătându-I Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l şi în acest an, doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Şi Tatăl, în mila Sa, ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.

Şi, acum, după atâtea infidelităţi, nu ne simţim constrânşi să ne întrebăm: Oare îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un smochin sterp, şi aruncat în foc? Şi în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veşniciei prin cuvinte ce îngheaţă bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce am stricat.” Sentinţa va fi definitivă, inapelabilă şi pentru o veşnicie.

O, iubiţilor, cât de puţin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veşnicia şi cât de preţios este timpul! Nu greşesc dacă afirm că timpul valorează cât veşnicia. Într-o clipă de căinţă desăvârşită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Iisus a primit cerul din mâna lui Iisus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”, îi spune Isus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu. Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum conlucrăm cu ea, ne sfinţeşte sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi traşi la răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilităţi de sfinţire zădărnicite de nepăsarea sau neglijenţa de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept consecinţă un iad, precum unul primit şi fructificat poate aduce cerul.

Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în aşa fel încât să fim gata pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar şi Judecătorul nostru şi împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.

În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijenţă, omisiuni, căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitenţă şi spovedanie, de omul cel vechi şi ne vom îmbrăca în virtuţile omului nou, în Hristos, spre a trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădaţi chipul vieţuirii de mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, “şi vă înnoiţi cu spiritul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înşine, în iubire de adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare minciuna, fariseismul, ura, corupţia, din această societate bolnavă de necredinţă, dezorientată şi lipsită de speranţă. Numai înnoindu-ne astfel noi înşine vom putea deveni factori de reînnoire sufletească şi pentru alţii: părinţii pentru copii, dascălii pentru elevi, conducătorii de instituţii şi uzine pentru subalterni, şefii de stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.

De Anul nou, toată lumea îşi face urări de fericire; toţi îşi doresc sieşi, precum şi prietenilor şi cunoscuţilor, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăţia cerurilor este în voi”, ne-o spune Iisus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Dacă noi înşine nu ne pregătim fericirea, aşa cum spuneam mai sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate acestea nu ne vor ajuta la nimic şi vor rămâne doar vorbe goale.

Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc şi vă doreşte Biserica, fiecăruia dintre dumneavoastră, cât şi celor dragi, să realizaţi în fiinţa dumneavoastră, prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Hristos; El să vă conducă gândurile, preocupările, conversaţiile, faptele, întreg comportamentul, ca să devenim adevăraţi lampadofori, purtători ai luminii lui Hristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Hristos în Împărăţia lui Hristos”. Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în faţă este, poate, pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai acordă, ca în el să-Ţi aduc roadele pe care atâţia ani de-a rândul le-ai căutat zadarnic în viaţa mea. Te rog, nu îngădui să-Ţi resping şi de data aceasta harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă, ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu, numai Tu, să fii slăvit în viaţa mea, spre mântuirea şi fericirea mea. 

Amin.

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS        Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit?! (Matei III, 17)        Fraţi creştini,        Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.        Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.        Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!"        Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.        Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!? Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.        Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.        Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.        În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.        Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.        Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.        Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!? Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.        Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.        Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.        Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!?        Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.        Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.        Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.        Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea?. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.        Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!? Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos???        Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!? Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.        Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?? Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.        Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea!? Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!? acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.        El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.        Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.        Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.        Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.        Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.        Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.        Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.        Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.        Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.        Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.        E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.        Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul ? cel ce are două haine să dea celui ce nu are ? şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.        Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.        Rugăciune        Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor.  Amin.

PREDICA LA DUMINICA DUPA NASTEREA DOMNULUI IISUS HRISTOS ... Si sculandu-se, Iosif a luat, noaptea, Pruncul si pe mama Lui si a plecat in Egipt (Matei II, 14).        Frati crestini,        Dupa ce S-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Bethleemul din Iudeea in zilele Imparatului Irod, iata ca au venit niste magi, filozofi din rasarit si, ajungand la Ierusalim, au inceput sa intrebe unde s-a nascut de curand imparatul iudeilor. Acesti magi au venit calauziti de o stea pana au intrat in orasul Ierusalim, dar aici steaua s-a ascuns de ochii lor si au fost nevoiti sa intrebe. Cand imparatul Irod a auzit aceasta s-a tulburat si tot orasul s-a tulburat impreuna cu el.        Evanghelia acestei sfinte sarbatori a Nasterii Domnului ne da prilejul sa invatam mai multe lucruri folositoare pentru sufletele noastre.        Cand Sf. Ioan Proorocul era in pantecele maicii sale Elisabeta, a saltat de bucurie cand a venit Preacurata Fecioara Maria in vizita la ea. Si noi ne bucuram acum cand sarbatorim nasterea Mantuitorului nostru care a venit sa ne izbaveasca din tirania diavolului. Nasterea Imparatului nostru Hristos ne ridica inimile si ne duce cugetele la Bethleem, unde, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, cantam imnuri de slava.        Acest indemn l-a facut Biserica in toate sarbatorile din postul acesta prin catavasia ce s-a cantat:        "Hristos se naste, slaviti-L!        Hristos din ceruri intampinati-L!        Hristos pe pamant inaltati-va,        Cantati Domnului tot pamantul        Si cu bucurie laudati-L, popoarelor,        Ca S-a preaslavit!"        Dar pentru ce este chemat tot pamantul sa cante pe Dumnezeu? Acest lucru este de mare trebuinta a sti tot crestinul, fiindca a venit ziua cea mare a bucuriei, ziua eliberarii neamului omenesc de sub robia satanei. Greutatea pacatului era atat de mare ca, in nici un chip, nu se putea izbavi, si impacarea cu Dumnezeu a omului era imposibila. Lumea se vanduse demonului prin inselaciunea din gradina raiului. Ea era condamnata la inchisorile cele intunecoase ale iadului. Era pierduta fara de scapare si nimeni n-o putea izbavi.        Tot neamul omenesc de la Adam si Eva incoace pana la Domnul Hristos era in ghearele celui rau, aruncat in prapastia pierzarii. Biata omenire nu avea nici o pilda de urmat, caci toti se zbateau in tot felul de patimi. Nu avea un invatator care sa o invete adevarata cale ce duce la fericirea vesnica.        De aceea, odata cu nasterea Domnului Hristos, se schimba toate in lume, pentru ca El a venit sa ne arate calea fericirii, sa ne invete adevarul, sa ne lumineze mintea ca sa castigam fericirea vesnica in viata de veci. Pentru aceasta s-a coborat Fiul lui Dumnezeu la neamul omenesc si a zis despre Sine: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata; Eu sunt Pastorul cel bun, care-Mi pun viata pentru oile Mele; Eu sunt lumina lumii, Eu sunt Usa; prin Mine, de va intra cineva, se va mantui; Eu sunt Invatatorul vostru, sa nu aveti alti invatatori!"        Mare bucurie s-a facut in cer si intr-un alai au pornit sfintii ingeri sa cante Domnului. Sa cantam impreuna cu ei si noi si in cantarile noastre sa-I multumim lui Dumnezeu cu multa recunostinta ca ne-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne invete si sa ne fie pilda de urmat in aceasta vale a plangerii. Cand s-a nascut imparatul Alexandru cel Mare, tatal lui s-a bucurat nespus si a socotit un mare noroc ca fiul sau s-a nascut in vremea marelui filozof Aristotel. El era convins ca, instruit de marele invatat, fiul sau va invata tot totul si va fi fericit.        Cu cat mai mult trebuie sa ne bucuram noi ca ne-am nascut in vremea adevarurilor credintei, a Mielului lui Dumnezeu, ce este mai presus de orice invatator si filozof pamantesc, care a zis: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba, adica unde sunt Eu si voi sa fiti langa Tatal, la fericirea vesnica." De aceea, cantau ingerii la nasterea Sa: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace!"        Ingerii indemnau pe oameni sa ia parte la bucuria lor, ca insusi Fiul lui Dumnezeu a venit cu trup pe pamant. Ei ii scoala in noaptea aceea pe pastori si-i trimit sa vada pe Domnul cel nascut in ieslea din pestera. De atatea ori ingerii fusesera trimisi de Dumnezeu pe pamant si vazusera in lume multa jale. Acum ei isi ziceau ca oamenii toti se vor bucura de venirea Domnului si se asteptau ca toata lumea sa-L primeasca si sa-I urmeze invatatura.        Mare de tot le-a fost mirarea cand au vazut purtarea lumii fata de Fiul lui Dumnezeu. Pamantul nu vrea sa-L primeasca. Pentru Iisus nu s-a gasit in Bethleem nici o casa calda in care sa Se nasca. Parca ar fi vrut ca Domnul sa Se nasca afara in frig si sa moara.        Curand dupa nasterea Lui, Irod imparatul cauta sa-L omoare. Asa ca Iosif si Maria au fost nevoiti sa fuga cu El in Egipt. Cand Domnul Hrists a iesit in lume predicand Evanghelia si facand numai bine, in atatea randuri oamenii L-au izgonit si au vrut sa-L omoare. Si nu s-au lasat pana cand nu L-au omorat, rastignindu-L pe Cruce. Dupa ce a fost dat jos de pe Cruce, au avut grija sa puna o piatra mare la usa mormantului, sa puna ostasi de paza si sa pecetluiasca piatra zicand: "Poate acum am scapat de El!"        Iata cum este lumea. Iata cum s-a purtat lumea cu Domnul Hristos. O singura fiinta nevinovata, fara de pacat, a venit la noi pe pamant, dar noi am ucis-o. Cand auziti despre aceasta rautate a lumii de pe vremea Domnului Hristos, cand S-a nascut cu trup pe pamant, imediat va vine in gand sa-i osanditi pe oamenii aceia pentru purtarea lor cea rea fata de Domnul Slavei si sunteti gata sa ziceti:         Astazi lucrurile s-au schimbat, cine nu se bucura de nasterea Domnului? In ce tara sarbatoarea aceasta nu este o sarbatoare a veseliei?        Asa este, in toata lumea nasterea Domnului se sarbatoreste cu multa bucurie. Ne intrebam, numai, ce fel de bucurie simte lumea?!        Bucurie pentru venirea Domnului in lume ca sa ne mantuiasca? Ori bucuria ca in aceste zile avem parte si timp mai mult de odihna, de hrana mai buna si de petreceri cu tot felul de pacate? Caci, din marea gloata de crestini, cati petrec cu adevarat zilele acestea crestineste? Cati Il primesc pe Iisus cu o inima calda, cu o minte treaza, plina de recunostinta, cu un suflet iubitor, cu scutecele albe ale dragostei crestinesti. Cati Il hulesc la petreceri si betiile lor?! Cati Irozi nu-I stau impotriva? Vai, ce crestinatate straina de Hristos!        Cati pacatosi inveninati la inima stau gata sa ia sufletul pruncului, adica acolo unde s-a nascut un suflet de crestin care vrea sa creasca si sa se hraneasca din laptele credintei adevarate! Cati vrajmasi nu ridica satana impotriva acestui suflet cautand sa-I omoare din fasa! Cata tulburare nu face diavolul in cate o casa unde se naste un crestin!        Ce mari sunt rautatile si dusmaniile pornite impotriva credinciosilor adevarati, impotriva acestor suflete nascute din Cuvantul lui Dumnezeu, din duhul cel de viata datator impotriva acestor crestini! Pentru toate se gaseste loc in casele crestinilor de suprafata: pentru pofte, pentru mancaruri, bauturi, cantece, dansuri, jocuri de noroc, chiote si injuraturi... pentru toate se face loc in inima. Inimile sunt deschise si, cu multa bucurie, le primesc pe toate si pe toti. Numai pentru Domnul Slavei nu s-a gasit un loc. Domnul Hristos nu este primit. El n-are nici un amestec in inimile crestinilor de forma.        Crestinismul nostru este un crestinism care repeta numai obiceiurile cele trupesti in mancaruri si bauturi, dar, fara Hristos si Evanghelie. Crestinii nostri se aseamana cu niste sticle care au etichete frumoase, dar sunt pline cu apa, care, dupa un timp, se strica si grozav s-ar pacali cineva care ar socoti ca in sticla aceea este ce scrie pe ea. Asa sunt cei mai multi, crestini doar cu numele, insa inimile lor sunt pline de ganduri si porniri vrajmase impotriva lui Hristos si a Evangheliei Lui. Daca sunt indemnati sa se intoarca la Dumnezeu, sa vina la Sf. Biserica, sa se lase de pacate, te iau in ras, poreclindu-te: ratacit, habotnic, fanatic si altele. Oamenii nu iubesc pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos care s-a nascut in ieslea din Bethleem si nu vor sa creada in El si sa asculte Cuvantul Lui.        Pe de alta parte, oamenii se vaita de greutati, de necazuri, de suferinta, de lipsa de putere in credinta si de mangaiere, iar in fata mortii tremura ingroziti. De ce, oare? Pentru ca nu au pe Domnul Hristos ca Stapan si Mangaietor.        Numai atunci bucuria ta va fi bucurie adevarata si sfanta, cand vei putea sa zici: eram rob pacatului si diavolului, dar Iisus a venit sa ma izbaveasca. Pentru mine a venit El pe pamant. Pentru mine S-a smerit si S-a nascut in pestera saraca. Pentru mine a suferit frigul si zaduful, foamea si chinurile si a murit rastignit pe Cruce. Pentru mine a inviat. El este al meu si eu sunt al Lui.        Daca ai incredintarea deplina in aceste lucruri si duci viata ta alaturi de invatatura Sa, ai inteles rostul venirii Mantutorului pe pamant si atunci te bucuri deplin cu o bucurie sfanta, ca El iti va da bucuria mantuirii, pentru ca El este Rasaritul cel de sus, Rasaritul rasariturilor.        Se cade sa amintim acum si de batranul Iosif. Ce fapte marete vedem la acest barbat, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria. El a fost un ascultator devotat Cuvantului lui Dumnezeu pana la moarte. Un astfel de om ii trebuia Fecioarei Maria, ca pazitor si slujitor minunii, care sa nu dea inapoi din lucrarea mantuitoare care se facea lumii prin Fecioara si Pruncul Iisus. Din traditie cunoastem o multime de intamplari periculoase prin care au trecut Iosif, Fecioara si Pruncul pana in Egipt si pana la intoarcerea din Egipt: foamea si setea, cum le-au iesit talharii inainte si fiarele salbatice care ii pandeau la tot pasul.        Fericit suflet a fost si batranul Iosif care a putut sa dea o mana de ajutor nevinovatei Fecioare Maria, prin care ne-a venit mantuirea. De la supunerea si ascultarea acestui om sfant sa luam pilda si sa primim cu bucurie si cu dragoste totdeauna Cuvantul lui Dumnezeu. Numai acesta ne incalzeste si ne binecuvinteaza, ne curata de pacate si ne sfinteste toate simturile noastre. El alunga de la noi toate gandurile cele rele, scoate din stricaciune viata noastra, ne incununeaza cu mila si cu indurari, ne umple de bunatati si ne innoieste tineretile ca ale vulturului, cum zice In Psalmul 103.        Intr-o imprejurare, pe cand Domnul Hristos vorbea multimii, iata ca a venit mama Lui si cauta sa vorbeasca cu El. Atunci cineva ii zice: "Iata mama Ta si fratii Tai stau afara si cauta sa vorbeasca cu Tine!" Dar Iisus a raspuns: "Cine este mama Mea si care sunt fratii Mei? Oricine face voia tatalui Meu, care este in ceruri, acela imi este frate, sora si mama."        Iata ce cinste mare capata cel ce face voia Tatalui Ceresc. Cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-L implinesc. Iata ca Domnul Hristos ne da o pilda ca si noi sa ne lepadam de cei ce nu asculta Cuvantul lui Dumnezeu, fie el cine ar fi. Acei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc se numesc copiii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Sau. Tot Domnul Hristos ne spune ca, acel care aude cuvintele Sale si le implineste se aseamana barbatului intelept, care-si cladeste casa pe temelie tare, pe piatra. Cel ce aude cuvintele Sale, dar nu le implineste, se aseamana barbatului nebun, care-si cladeste casa pe nisip.        Noi sa intelegem, din ascultarea lui Iosif si a Sf. Fecioare Maria care purtau in bratele lor pe pruncul Iisus, ca asa trebuie sa fim si noi ascultatori si implinitori. Vai de unii crestini ai veacului nostru care fac acelasi pacat pe care l-a facut Irod imparatul! Ca si Irod care a omorat 14.000 de prunci ? care au murit martiri pentru Domnul si s-au botezat in sangele lor ? unii crestini isi omoara copiii inca din pantece.         Aproape ca nu e femeie care sa nu fi omorat macar unul din copiii ei, cu voie sau fara voie. Ele au lipsit copilasii de amandoua vietile: si de viata aceasta vremelnica si de viata vesnica, pentru ca nu au fost botezati.       Toti acesti parinti care au indraznit sa faca un asemenea pacat sunt condamnati la temnitele iadului impreuna cu Irod cel blestemat si cu demonii cei urati care i-au inselat.        Pentru iertarea pacatelor acestea mari sunt cateva canoane de mare importanta pe care sa le ascultati si sa le faceti:         Mai intai si intai de toate, trebuie sa se opreasca cu hotarare de a mai face acest pacat, orice s-ar Intampla.     Al doilea, sa se spovedeasca cu sinceritate, spunand la duhovnic cate avorturi, intreruperi medicale si fereala are.       Al treilea, sa se caiasca cu lacrimi si cu cainta toata viata pana-i va iesi sufletul.         Sa boteze copii saraci pentru rascumpararea acelor suflete.        Al cincilea, sa invete toata viata partea femeiasca sa nu faca avorturi si sa aduca cat mai multe suflete pe calea credintei adevarate.        Acestea se vor socoti ca rascumparare a sufletelor pe care le-a trimis in intuneric. Metanii, post, rugaciuni si milostenii si tot felul de fapte bune trebuie sa faca fiecare, ca moartea vine fara veste si ne gaseste nepregatiti. Asa cum a venit si la o tanara despre care vreau sa va povestesc.        In vara anului 1970 a venit o femeie plangand la manastire. Era de prin partile Botosanilor. Batea la usa fiecarui duhovnic si cerea sfat pentru sufletul fiicei sale. Cu lacrimi in ochi spunea ca fata ei a murit nespovedita din pricina ei.         Eu, parinte, spunea ea, am avut o fata nemaritata, cam de 25 de ani. Ea traia cu mine in casa, era fata buna, harnica dar ii placea viata. In vara asta, nu-i nici o luna de atunci, fata mea s-a imbolnavit rau, zacand la pat, slabind mult.        Mama, eu ma simt tare bolnava, ar trebui sa chemi preotul sa ma spovedeasca, ca am niste pacate mari, am gresit cu cineva si am trei avorturi ? a zis fata.       Lasa, fata mea, ca am sa ma duc sa-l chem, sa termin mai intai treburile; dar n-am dat importanta cuvintelor ei, nu credeam ca va muri asa repede! A doua zi m-a intrebat fata:        Mama, vine preotul?        Iata, acum ma duc la parintele.        Fata a tacut cateva minute, dar cand am ajuns la poarta, gata sa ies in drum, numai ce aud fata zicand:        "Parintele, sa vina parintele, sa vina repede..." Si, in clipa aceea, si-a dat sufletul. De atunci nu mai am liniste in sufletul meu. De aceea, am venit la manastire, parinte, ca sa dau slujbe si sa ma sfatuiti ce sa fac ca sa ma ierte Dumnezeu si pe mine si pe fata. Iata, cum se inseala omul!        Sa luam aminte, sa nu ni se para lucru de gluma, ca vai de sufletul acela pe care-l va apuca moartea nepregatit!        O alta intamplare s-a petrecut in satul Versani, comuna Boureni, judetul Iasi. O familie cunoscuta in partea locului, a cetateanului Nicolae Ungureanu. Sotia lui, care traieste si acum, este o buna crestina, se spovedeste, tine posturile, merge la Biserica, face rugaciuni si milostenii. In schimb, sotul ei, decedat de curand, era foarte slab in credinta, nu mergea la biserica, nu se spovedea, nu postea, nu se temea de Dumnezeu, era betiv si desfranat.        Cand cineva il indemna sa se indrepte, el raspundea cu ironie:        "Lasa ca am aranjat eu cu sfintii sa nu mor acum... m-oi indrepta mai incolo, la batranete si m-oi duce la biserica... ca tot la biserica oi fi."        La inceputul postului mare, sotia acestui crestin s-a hotarat ca, macar prima saptamana, sa tina post, ca sa se poata spovedi si impartasi. In a treia zi de post, satana a zadarnicit planul ei, ca ticalosul ei sot, imbatandu-se, a silit-o la trupeasca lui placere, neinduplecandu-se de lacrimile ei. Dar, chiar in noaptea aceea l-a ajuns mania lui Dumnezeu. A sarit din pat si, infricosat, a inceput sa strige:        "Femeie, nu ma lasa, cuptorul, cuptorul de foc, dracii imi dau foc, scapa-ma femeie...!"        In clipa aceea, mana nevazuta a mortii i-a oprit glasul pentru totdeauna si i-a rapit sufletul.        Asa mor toti pacatosii care nu vor sa se indrepteze, dupa cum zice proorocul David: " Moartea pacatosului este cumplita." Sa punem la suflet tot ce am auzit si sa mergem numai pe calea cea frumoasa a bisericii ca niste adevarati ascultatori si implinitori ai Cuvantului lui Dumnezeu si sa-L slavim si noi pe pruncul Iisus care S-a nascut in ieslea din Bethleem, impreuna cu ingerii, cu magii si cu pastorii, si sa ne inchinam Lui zicand:        Rugaciune        O, Preadulce si Scump Iisuse, primeste-ne si pe noi in preajma staulului Tau si chiar daca inimile noastre sunt reci, incalzese-le Tu cu dragostea Ta; vino in pestera inimii noastre si cu caldura dumnezeirii Tale ne vom infierbanta si noi si vom putea birui toate ispitele vietii acesteia.        Atrage-ne la Tine, Stapane, si deschide inima noastra, ca sa putem sa Te laudam in ceruri, pe Tine, Treimea cea de o fiinta si nedespartita, in vecii vecilor.  Amin.