PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ RUSALII
Vindecarea celor doi îndrăciţi din Gadara
... Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?! (Matei, cap. VIII, v. 29)
Fraţi creştini,
Grozave trebuie să fie muncile iadului, dacă şi demonii se tem şi se înfioară. Cumplite trebuie să fie chinurile acelora în care se încuibează demonii. Iată aceşti doi nenorociţi, doi îndrăciţi în care locuiau o mulţime de demoni, nu-şi mai găseau locul nicăieri, erau fugăriţi de spurcaţii aceia şi locuiau în morminte şi prin munţi; erau aşa de fioroşi că nimeni nu mai îndrăznea să treacă prin locurile acelea.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a arătat o parte din cutremurătoarea viaţă a acestor doi îndrăciţi. Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme? ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăciţilor?
În primul rând observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea? Deci ei nu L-au cunoscut de la început că este Fiul lui Dumnezeu; de farisei şi cărturari nici nu mai vorbim, aceştia L-au dispreţuit de la început şi până la urmă ştim ce I-au făcut, L-au batjocorit şi răstignit pe Cruce. A trebuit să-L propovăduiască demonii iadului ca să-L descopere tuturor.
În al doilea rând, observăm că demonii aceştia au făcut şi ei rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. În al treilea rând, descoperim că şi dracii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri de suferinţe; ceea ce ne dă să înţelegem clar că şi sufletele noastre vor simţi din plin toate suferinţele din iad, dacă nu ne îndreptăm. Nu credeţi ce spun unii că dacă ai murit, eşti mort; că nu există suflet, nu există diavol, că după moarte nu mai simţi nimic, toate acestea există, nu vă înşelaţi.
Iată deci că duhurile necurate în lumea aceasta asupresc pe oameni, îi învaţă la rele, chinuind-i în diferite feluri. Demonilor le face plăcere să-i vadă pe oameni căzuţi în cele mai mari necazuri de pe pământ. Să-i vadă umblând goi şi fără sprijinul dumnezeiesc, să se târască precum şarpele pe pământ, sunt fără de milă faţă de oameni; lor însă le este frică de suferinţă şi de chinurile iadului pe care le vor moşteni după ziua judecăţii. Demonii mai au frică şi de copiii lui Dumnezeu, de sfinţi, care au primit putere de la Dumnezeu să îi alunge din oameni.
La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme? Aşa se mai roagă şi unii oameni care se pretind creştini, cu mândrie şi obrăznicie, cerând de la Dumnezeu lucruri nefolositoare. Unii au ajuns chiar să insulte pe Dumnezeu zicând: Dacă ar fi Dumnezeu m-ar auzi şi pe mine şi mi-ar împlini rugăciunile mele?. Alţii zic: Dacă există Dumnezeu de ce mă lasă să sufăr, de ce nu mă aude când îl rog să-mi dea şi mie ceea ce vreau?? Şi multe alte hule şi insulte pline de mândrie la adresa lui Dumnezeu.
Cu puţin timp în urmă au venit două tinere care mi-au spus că au colindat pe la toate bisericile cu pomelnice să se căsătorească, dar Dumnezeu nu le aude să le dea şi lor o soartă. Erau revoltate că au cheltuit bani şi nu le-a venit soarta. Am stat de vorbă cu ele explicându-le că păcatul este motivul pentru care nu le ascultă Dumnezeu, foarte greu au ascultat. Aveau păcate grele, fiecare avea câte doi prieteni de n-o fi unul, o fi altul şi avorturi destule, iar la preot ca să se spovedească, nici gând. Le-am arătat drumul cel drept pe care trebuie să-l urmeze ca Dumnezeu să le primească rugăciunea, dar nu l-au urmat. Dacă le-am invitat la Biserică, se scuzau că nu au timp şi că de fapt ele nici nu vor să ajungă să creadă aşa în Dumnezeu cum cred fetele care vin îmbrobodite. M-am mirat de atâta lipsă de cunoştinţă şi mi-am amintit de nişte ologi care cerşeau într-un oraş.
Erau într-un oraş mai mulţi ologi care cerşeau şi se dusese vestea că va veni un sfânt părinte şi-i va vindeca pe ei. Când au auzit, s-au târât cât au putut mai repede ca să nu-i vindece şi pe ei; se învăţaseră cu cerşitul. Aşa şi aceste tinere se învăţaseră cu păcatul, cu desfrânarea şi nu puteau nici o clipă să se lase de el.
Sunt mulţi creştini care s-au învăţat să cerşească mereu la Dumnezeu, să le dea, să le dea toate câte vor ei, de aceea la unii ca aceştia le mai dă Dumnezeu şi pe spinare ca să aibă de ce să se plângă, asta se întâmplă celor nemulţumiţi.
În Sfânta Evanghelie de astăzi mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da Domnul nostru Iisus Hristos atunci. Creştinii noştri însă, stau nepăsători, fac chiar glume despre rai, despre iad şi râd cu toţi necredincioşii batjocorind cele sfinte. Despre chinurile iadului să ştiţi că toate religiile pământului vorbesc, nu mai vorbim de Vechiul şi Noul Testament; Domnul Hristos la ziua judecăţii va spune: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor săi. Apoi în toate pildele Mântuitorului găsim existenţa chinurilor din iad; bogatul nemilostiv care cere o picătură de apă să-şi răcorească limba în flăcările iadului, sluga care nu a vrut să ierte pe datornicul său, sluga leneşă şi mulţi alţi făcători de rău, aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.
Tot aşa ne învaţă şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe, Sinoadele, că păcătoşii vor primi pentru faptele lor, pedepse cumplite în iad, pe veci de veci.
Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-au înecat, păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate.
Vai, ce nesuferită este răutatea şi spurcăciunea drăcească, încât nici porcii n-au putut să-i sufere, când au intrat în ei au fost nevoiţi să se arunce în apă, au preferat să moară decât să sufere acea spurcăciune a duhurilor necurate în ei. Dracii au avut şi scopul acesta de a face pagubă cetăţenilor, iar aceştia să se revolte împotriva lui Iisus pentru paguba suferită şi să-l alunge din hotarele lor, sau chiar să-L omoare.
Despre răutatea drăcească este cu neputinţă a vorbi, pentru că nu sunt cuvinte îndestulătoare pentru a descrie toată răutatea lor.
Pe cât este de departe cerul de pământ, pe cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu şi mila Lui, bunătatea şi dragostea dumnezeiască, îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi toate bunătăţile cereşti, pe atât sunt de mari răutăţile demonilor. În primul rând la diavoli nu există milă, ci numai răutate, pururea un izvor de rele cu care vrea să înece toate sufletele oamenilor.
Icoana chinurilor veşnice întotdeauna a mişcat inimile credincioşilor. Dacă priveşti cu ochii cei duhovniceşti şi cu mai multă atenţie la această icoană a chinurilor veşnice, ale demonilor cei cumpliţi ce chinuiesc sufletele în iad, poţi vorbi cu mai multă convingere pentru îndreptare şi pentru un rod mai bogat de pocăinţă fără această cugetare nici bunătatea lui Dumnezeu, nici mila Lui, nici dragostea Lui nu ne pleacă inima spre îndreptarea vieţii. Pentru aceasta au fost o mulţime de suflete în vechime care s-au hotărât să se lepede de păcate.
Din descoperirile pe care le-am avut de la Dumnezeu, despre iad şi muncile de acolo, despre greutatea păcatelor, cât sunt de supărătoare înaintea lui Dumnezeu, s-au convins pe deplin toţi creştinii de la început, de aceea s-au hotărât foarte mulţi şi au umplut pustiurile, mănăstirile, au luat o viaţă aspră, şi-au jertfit averile, au renunţat la libertate, la viaţa aceasta, numai să-şi asigure sufletul, să nu încapă în mâinile satanei.
Aşa să ne gândim şi noi, fraţi creştini, cu mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie la chinurile veşnice şi să facem tot ce ne va sta în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat. Pentru păstrarea vieţii trupeşti, vieţii acesteia care este aşa de scurtă, nici o grijă nu ne pare de prisos; ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere, ţinem un regim serios, cheltuim pe medicamente, numai să ne facem sănătoşi, să ne fie bine, să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu o vom putea ocoli şi de ea să fim siguri că nu va putea scăpa nimeni, niciodată, şi ce rău ar fi dacă moartea nu şi-ar face datoria atunci când omul ajunge în chinurile groaznice ale cancerului sau altor boli grele, iadul ar începe chiar din lumea aceasta.
Judecaţi acum singuri dacă nu este mai importantă asigurarea vieţii veşnice şi grija pentru ce ne aşteaptă după moarte! Dacă aici pe pământ nu suferim o clipă să atingem palma de jăratec, sau să stăm însetaţi şi nemâncaţi câteva zile, să suportăm durerea unei măsele o noapte, cum vom putea răbda în iad, în flăcările cele veşnice, să ne chinuim mereu fără mângâiere, fără uşurare şi fără nădejde?
Pentru a scăpa de aceste chinuri, o singură cale avem, să-L ascultăm pe Dumnezeu şi să ne ferim de păcate. Să ne înălţăm o clipă cu gândul la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită ce n-ar face ei dacă s-ar putea răscumpăra, cât nu ar îndura aici, în lumea aceasta dacă s-ar putea întoarce! Cât nu ar da pentru ispăşirea păcatelor şi ce n-ar face ca să scape! Ar renunţa la orice ale lumii acesteia, n-ar mai spune că este greu să se lase de drăcuit, de înjurat, de blesteme, de desfrânări, de vrăjitorie. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii şi fără atâtea plăceri lumeşti păcătoase. Dar pentru dânşii e prea târziu, soarta lor e pecetluită în iad, zadarnic se roagă. Rugăciunile lor nu mai sunt ascultate pentru că o prăpastie mare este în cer şi iad.
Noi cei care suntem încă în viaţă mai putem face ceva pentru acei nefericiţi şi pentru noi. Ne putem repara trecutul nostru păcătos, mai putem stinge flăcările ce ne aşteaptă acolo; prin pocăinţă, prin lacrimi, printr-o spovedanie curată, printr-o întoarcere sinceră la Dumnezeu. Dar vai, nu vrem, nu vrem acum să ne pocăim, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti şi ni se pare glumă. Această împietrire a inimii vine de la cel rău, de la demonul care nu ne lasă să auzim cu sufletul, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu.
Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti; nu auzim, nu vedem, nu ne mişcă nimic. Ne îngrijim de nimicuri, făurim mii de planuri, ne temem de mii de primejdii ce ni le poate aduce viitorul; dar iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă. Viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători şi mergem spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, unde vă duceţi? Sunteţi creştini, unde vă este credinţa cea dreaptă, dacă sunteţi oameni după credinţă, unde vă este mintea? Când veţi cugeta la veşnicie, dacă nu azi? Când mai aveţi vreme... În viaţa cealaltă? Atunci va fi fără de folos, va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele Sfântului Înţelept Sirah: ?Aveţi milă de sufletele voastre, nu le pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat, nu vă înşelaţi cu speranţe mincinoase, împăcaţi-vă cu Dumnezeu cât mai este vreme".
Căiţi-vă pentru păcatele pe care le-aţi făcut, spălaţi-le în Harul apelor bisericeşti şi fugiţi de păcate. Trăiţi în sfinţenie, păziţi-vă curaţi, făcând fapte bune. De câte ori vin ispitele asupra voastră, opriţi-vă şi ziceţi: Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să slujesc lui Dumnezeu, ca să fiu al Lui în viaţa cea de veci...
Iată ce mai observăm în Evanghelia de astăzi, duhurile necurate îi făceau fioroşi pe îndrăciţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea. Aşa se întâmplă şi cu oamenii îndrăciţi din cauza beţiei, a desfrânărilor şi a altor patimi rele. Vai de casa unde locuieşte un beţiv de meserie; de multe ori mi s-a întâmplat să aud cât sunt de violenţi; aruncă, sparg, rup tot ce întâlnesc în cale, soţia şi copiii sunt nevoiţi să fugă disperaţi, să sară porţile şi să se ascundă ca de o fiară cumplită. Cred că toţi aţi auzit de astfel de cazuri. Oare nu sunt aceştia îndrăciţi, n-au aceştia pe duhul cel rău, pe demonul în ei? Demonul acela îi face aşa de fioroşi, aşa de violenţi.
Duhurile necurate îi ţin încătuşaţi în ghearele lor şi îi fac foarte îngrozitori, alungându-i prin locuri pustii, adică în locuri cu păcate şi unde se simt necuraţii mai bine, de aceea a reuşit satana să facă multe rele; pe femei le-a dezbrăcat de îmbrăcăminte şi ele umblă goale, pe bărbaţi îi ţin legaţi în cârciumi şi bodegi, iar pe alţii îi pironeşte diavolul pe stadioane. Pe alţii îi îndrăceşte diavolul făcându-i să-şi rupă soţia şi copiii şi aşa o cumplită urgie pe capul multora, căci trăiesc pe pământ ca în iad. Câte familii nu s-au despărţit din cauza acestui păcat al beţiei!
Zadarnic au case mari, condiţii bune, dacă nu au pace şi linişte, nu au mulţumire sufletească, pentru că nu-L au pe Dumnezeu în casele lor, în mintea şi în gura lor; sunt căzuţi în ghearele satanei, sunt îndrăciţi şi împătimiţi, frământaţi de tot felul de pofte; de aceea nu pot veni la Sfânta Biserică şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet. Când auziţi pe cineva că nu poate suferi Biserica, pe preoţi, rugăciunea şi sfinţenia din Biserică, să ştiţi că acela este necurat, este legat în lanţuri şi obezi.
Iată ce spune sfânta Evanghelie despre răutatea demonilor: De când satana a căzut din cer, de atunci satana a devenit stăpânitorul acestei lumi. El e pricina căderii oamenilor, diavolul împiedică planurile bune ale omului. Duhul cel rău îl ispiteşte pe om. El a îndrăznit şi a ispitit chiar pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Demonii împiedică răspândirea Evangheliei, demonii se prefac în îngeri de lumină, duhurile necurate fură Cuvântul lui Dumnezeu din inima omului.
Demonii fac pe unii oameni să se lepede de credinţă, demonii îndrăznesc şi chinuiesc pe oameni, demonii sunt potrivnicii lui Dumnezeu şi a tot binele. Ei nu se bazează decât pe răutate. Duhurile necurate sunt mincinoase, răutăcioase, mândre, înşelătoare şi ucigaşe. Duhurile necurate sunt ca păsările răpitoare, duhurile necurate seamănă neghină în lume, în grâul unde a semănat Iisus; duhurile necurate sunt ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită.
Oamenii care găsesc plăcerea în aceste păcate şi patimi sunt prietenii necuratului, sunt slugile duhurilor rele. Sfânta Scriptură spune că aceştia sunt fiii diavolului care fac voia lui şi sunt înşelaţi şi stăpâniţi de el. Diavolii ispitesc şi prigonesc pe creştini, îi mai înşeală şi pe aceştia, dar este o mare deosebire între cei credincioşi care nu iubesc păcatul şi nu se împacă cu el deloc şi între necredincioşii care fac păcatele cu plăcere. Toţi care iubesc păcatele cele de moarte, patimile: beţia, curvia, invidia, duşmănia, răutatea, uciderea, sunt prietenii necuratului. Ia să se lase omul de ele şi să vadă, cum a stricat prietenia cu el, câte rele încep să i se întâmple. Dumnezeu îngăduie să vină acestea pe capul omului ca el să mai ispăşească din păcate, că a avut prietenie cu diavolul.
Aşa se întâmplă între oameni ca şi între animale. O oaie dacă o bagi în noroi, caută în toate părţile să fugă, să scape de acolo; porumbelul când se murdăreşte, aleargă repede la apă şi se spală, nu poate suferi necurăţia. Dar porcul când ajunge în noroi, se tăvăleşte şi se lăfăieşte în el cu plăcere, aceasta e lumea lui. Şi omul credincios are clipe de cădere şi se murdăreşte câteodată, dar el aleargă repede ca porumbelul să se spele prin pocăinţă cu lacrimi, cu spovedanie şi să se sfinţească prin Sfânta Împărtăşanie.
Dar când cade necredinciosul, el se simte bine în mocirlă, în păcate şi nu-i vine să mai plece din ele; de aceea se duc la iad într-un număr foarte mare. Spun sfintele cărţi că unui episcop i s-a arătat un suflet din iad şi l-a întrebat:Prea sfinţite mai sunt oameni pe pământ? El crezuse că toată lumea de pe pământ s-a dus acolo în temniţele iadului, din cauza mulţimii pe care a văzut-o venind.
Să căutăm să ne luptăm împotriva duhurilor necurate, ca să nu ajungem în iad. Să luăm armele Duhului Sfânt pe care ni le recomandă Sfânta Biserică. Dacă vrem să biruim, să nu mai bătătorim calea ce duce la iad, să nu mai mergem în locurile unde sunt adunate toate duhurile necurate. Să înlăturăm toate cauzele care ne duc la prăpastie, la păcat.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că oamenii din Gadara au venit repede să audă cele povestite de păzitorii porcilor. Păzitorii porcilor închipuie pe acei ticăloşi care pârăsc pe credincioşi; aceştia, cum ai părăsit porcii lor, cum te-ai lepădat de unele păcate şi te-ai întors la Dumnezeu, încep să bată toba că te-ai pocăit, că te-ai rătăcit, că ai înnebunit, că ţi-ai pus ţolul pe cap; că dacă o ţii aşa cu Biserica şi cu credinţa nu te mai măriţi niciodată. Ei urlă ca nişte îndrăciţi, dar cei credincioşi nici nu-i aud, ei se bucură că şi-au înecat porcii păcatelor prin pocăinţă şi s-au îndreptat, s-au alipit de Stăpânul Hristos, s-au împrietenit cu cerul şi cu îngerii, au devenit adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii.
Lumea din Gadara închipuie lumea necredincioasă, materialistă, lacomă şi avară unită cu păzitorii porcilor. Lumea cu păzitorii porcilor alungă pe Domnul Hristos din ţinutul lor. Lumea în care locuiesc duhurile necurate nu poate să sufere învăţătura Domnului Hristos. Cei ce caută mai serios să urmeze calea cea adevărată sunt alungaţi dintre ei, duşmăniţi şi prigoniţi, aşa cum a fost şi Domnul nostru Iisus.
Spune Sfânta Evanghelie că toată lumea care venise acolo să vadă cele întâmplate l-a rugat pe Domnul Iisus Hristos să plece de la ei, căci îi cuprinsese frică mare. Dar ce fel de frică aveau oamenii aceştia? Cred că o frică precum a unor necredincioşi care atunci când aud tunete, trăsnete şi văd fulgere, fac şi ei semnul Sfintei Cruci şi zic: ?Doamne, apără-ne, scapă-ne, păzeşte-ne, Doamne!?, pe moment, dar nu recunosc puterea lui Dumnezeu cât este de mare şi nu pot să se întoarcă la El, să se smerească şi să vină la credinţă, la Biserică, la mântuire.
Mai sunt unii creştini care, dacă le merg treburile bine, mai vin şi ei pe la Biserică, mai aprind o lumânare, două, măcar la Paşti şi la Crăciun; mai fac o rugăciune acasă înaintea icoanelor; dar dacă dau de o pagubă, sunt în stare să hulească pe Dumnezeu în chipul cel mai barbar şi josnic revoltându-se împotriva lui Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat cu nişte grădinari din apropierea Bucureştiului acum câţiva ani. Era timpul când trebuiau să culeagă roşiile şi celelalte legume din grădină. Fiecare îşi făcuse socoteala că vor câştiga sume mari de bani, că-şi vor construi case, îşi vor cumpăra maşini şi fel de fel de planuri pământeşti. Dar tocmai când trebuia să le culeagă şi să le ducă la vânzare, le-a bătut Dumnezeu cu grindină, o piatră aşa de mare, că n-a rămas mai nimic din grădinile lor. Le-a risipit toate planurile lor; dar ei, în loc să se smerească, să ceară iertare şi să judece drept, să-şi aducă aminte de toate duminicile şi sărbătorile lui Dumnezeu în care au muncit, atât de răi au fost, că şi-au scos icoanele din casă în mijlocul curţii şi le-au dat foc.
Iată îndrăciţi, iată răutate, îndrăcire din lăcomie. Dumnezeu le-a arătat că fără El nu pot face nimic. În orice stare pământească va fi omul, când Dumnezeu vrea să-l dărâme îl coboară până în adâncul iadului. Într-o mare rătăcire şi necredinţă au ajuns şi ţăranii noştri creştini, au părăsit bisericile, se duşmănesc, se pârăsc, se omoară, s-au luat la întrecere în modă cu orăşenii. Nu le mai trebuie credinţa şi biserica, mor îmbătrâniţi de zile, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ei, care erau primii la Biserică duminica, au ajuns să se mai ducă o dată, de două ori pe an.
Să nu ne înşelăm, creştinilor, şi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: Că nu oricine îmi va zice Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care va face voia Tatălui Meu. Creştinii de astăzi nu se mai cunosc dintre cei ce s-au lepădat pentru că fac aceleaşi păcate, păcate păgâneşti, vrednice de condamnat. Când cei credincioşi erau pe patul morţii, spovediţi şi împărtăşiţi, veneau la ei Domnul Hristos, sfinţii îngeri, sfinţii patronii lor şi ei îşi dădeau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pentru că şi în viaţă au fost cu Dumnezeu, mureau zâmbind. Necredincioşii însă pe patul morţii răcnesc, spun fel de fel de cuvinte de se îngrozesc cei din jurul lor.
Am cunoscut o doamnă care toată viaţa a râs de cei credincioşi; când să iasă sufletul s-a umplut casa de duhuri necurate, a început să ţipe îngrozitor şi să spună că au venit dracii să o ia. Cei de faţă au fugit speriindu-se foarte tare, rămânând numai cu soţul ei striga disperată: Ţine, Nicule, patul, ţine patul că au venit să mă ia!? Grozave sunt clipele morţii pentru cei necredincioşi, dar mai grozave sunt chinurile iadului care îi aşteaptă pe cei care pleacă nepregătiţi.
Să ne trezim, fraţi creştini, să ne trezim până nu este prea târziu, să mai facem ceva pentru suflet. Să ne trezim căci fiecare vom da răspuns pentru faptele noastre. Să facem numai bine pe lumea aceasta, aproapelui nostru, să fim blânzi, fără răutate, fără vicleşug. Să fim plini de milă ca să semănăm şi noi cu sfinţii care s-au mântuit şi toţi creştinii adevăraţi, căci aceştia nu ştiau cum să-şi facă mai bine unii altora.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru cel prea bun şi milostiv, îţi mulţumim cu adâncă recunoştinţă pentru toate binefacerile Tale, îţi mulţumim că ne-ai tămăduit sufletul de vrăjmaşii noştri demoni, îţi mulţumim pentru Harul Tău care L-ai vărsat peste noi din belşug. Tămăduieşte, Doamne, pe toţi cei ce n-au ajuns să Te cunoască până în clipele acestea, alungă toate duhurile necurate, îneacă toţi porcii păcatelor şi fă ca toţi să Te slăvim cu o inimă şi un gând, pe Tine Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Amin.
marți, 12 iulie 2011
luni, 4 iulie 2011
PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII
PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII
Vindecarea slugii sutaşului
Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut!" Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela (Matei VIII, 13).
Fraţi creştini,
În Sf. Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că Mântuitorul lumii Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie minunile pe care le săvârşea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinţei oamenilor. El, puternic în fapte şi cuvânt, dezleagă pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morţii, porunceşte mării şi vânturilor, şi toate acestea le atribuie numai credinţei; .... fie ţie cum ai crezut" zice sutaşului care ceruse să-i vindece sluga bolnavă. El se miră de credinţa sutaşului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credinţă se miră de credinţa cananeencei zicând: O, femeie, mare este credinţa ta", pretutindeni vesteşte puterea şi folosul credinţei şi lasă să se înţeleagă că nimic nu se poate refuza credinţei. Pentru aceasta, să ascultăm cu luare aminte ca să putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu mântuirea noastră.
Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă şi raţională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu Mesia.
Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aştepta minunile cele mai uimitoare. Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod: Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum.
Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagona noastră".
Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face". Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era credinţa lui. Din Sf. Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din Capernaum. El este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci.
Din aceste fapte s-a născut în inima lui bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele timpuri când alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoşise pe soacra lui Petru şi vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman.
El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea dumnezeiască. De aceea, zice cu credinţă şi hotărâre: Eu nu sunt decât un ofiţer sub stăpânire şi, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată natura de la distanţă Ţi se supune."
Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un mare păcătos şi, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă în public, zicând: Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă."
Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfaţi şi să roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: Şi zic vouă că mulţi, de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară."
Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să creadă şi să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofiţerii romani au jucat un rol onorabil. Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul şi pietrele se despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest sutaş numit Longhin a strigat plin de credinţă: Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!".
În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă se Sf. Apostol Petru a fost tot un ofiţer centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii şi se ruga Domnului.
Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias şi tot un căpitan păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea şi consemnează el, zicând: Am auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa sutaşului. El, dacă nu ar fi avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari, fără de care nu se poate mântui nimeni".
Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti. Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri; credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti; credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem viaţa înfrânată. Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad. Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi. Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu lepădare de sine.
Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi faptele noastre sunt la înălţimea credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi dacă, nu cumva, ne asemănăm şi noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis:... iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi în întuneriucul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor".
Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat. Toată creştinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creştină de pe întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu.
Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoşi, fiindcă credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinţei sunt faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după roade. Credinţa este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se mulţumeşte de la un pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul fără fapte bune.
Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea:
mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte la această jertfă a Domnului Hristos;
spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii;
să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii;
să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă
să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.
Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se osteneasă cineva în zadar. Cel care nu îndeplineşte aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm cuvântul acesta credinţă să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinţei.
Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste fapte bune, aceste fapte ale dreptei credinţe.
Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: Credinţă au şi diavolii şi se înfioară". Oare nu ştiu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la Dumnezeu şi să recunoască greşeala. Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea:
Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală. Acesta este cel mai greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată, desfrânată, precum şi cei ce se încred în cărţile cu conţinut imoral, în romane şi reviste pornografice.
Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca: budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred în Domnul Hristos şi care au rămas tot în păgânism.
Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică indiferenţa sau nepăsarea omului faţă de problemele credinţei.
Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă. Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice faţă de credinţă. Cei atinşi de acest păcat au credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu.
Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline şi îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii.
Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea autorităţii bisericeşti.
Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinţei creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa Bisericii.
Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care pune preţ pe forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile principale. Aşa sunt unele persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa Bisericii.
Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei oameni care au credinţă doar în aparenţă.
Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici o bază raţională. Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat din casă şi au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti.
Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultimsul; adică magia, vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele.
Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor Iisus Hristos aşa cum a avut-o sutaşul din Evanghelia de astăzi.
El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a socotit vrednic să intre Iisus în casa lui şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte credinţa lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.
Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici şi că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: Să o mai luăm şi prin slujbe".
Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăşi înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu şi-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic, să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de păcate.
Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre păcat. Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi anume:
Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.
Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta.
Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva.
Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.
Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. D asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare. Acea femeie care a făcut aşa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon mare şi serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest suflet cu aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creştină, nici păgână nu se mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva.
Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă şi modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate. Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câştiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat şi nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu ştie ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi.
Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi paralitic, ca sluga sutaşului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se îmbolnăveşte, suferă şi moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf. Biserică, dar oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu aud, nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească.
Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură. Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame şi de sete. Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu bucurie observară că au găsit o traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur.
Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credinţă şi nu pot să se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în blestem dumnezeiesc.
Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca necredincioşii, că de ce mergi aşa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să ne facem, căci dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.
Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe copii, căci şi-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.
Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le: Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa, să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-aţi sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne chinuim aici în veci".
Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: Blestemaţi să fiţi voi, că ne-aţi pus la cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm". Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul şi cu toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi şi să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi trupeşti.
Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-ne la toţi ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu toţi aleşii Tăi cei din veac.
Amin.
joi, 30 iunie 2011
PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII
PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII
Luminătorul trupului
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! (Matei VI, 33)
Fraţi creştini,
Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti".
Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!"
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: Nu vă îngrijoraţi!" Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: Nu vă îngrjoraţi!" Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: aşa-mi dictează mie conştiinţa" sau aşa îmi spune mie cugetul". Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: Am vândut sânge nevinovat!" S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu".
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor" şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona".
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice.
Amin.
Luminătorul trupului
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! (Matei VI, 33)
Fraţi creştini,
Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti".
Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!"
Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: Nu vă îngrijoraţi!" Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: Nu vă îngrjoraţi!" Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: aşa-mi dictează mie conştiinţa" sau aşa îmi spune mie cugetul". Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: Am vândut sânge nevinovat!" S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu".
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor" şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona".
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice.
Amin.
miercuri, 29 iunie 2011
Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
“Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.”
(Matei XVI,18)
Astăzi prăznuim pe cei doi apostoli şi protagonişti ai Bisericii: Petru şi Pavel. Cel dintâi, Petru, este temelia şi capul văzut al Bisericii, verhovnicul sau principele Apostolilor, primul Papă; celălalt, Pavel, este cel mai zelos şi neînfricat propovăduitor al Evangheliei, devenit, din înverşunat prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei. Amândoi trudesc pentru zidirea ei: Petru în Roma; Pavel, începând cu Asia Mică şi Grecia până în Spania, pentru ca amândoi să moară ca martiri ai lui Hristos în Roma, sub Împăratul Nero, în anul 67: Sfântul Petru, răstignit, la dorinţa sa, cu capul în jos, nesimţindu-se vrednic de aceeaşi moarte ca Maestrul său, iar Sfântul Pavel, beneficiind de dreptul de cetăţean roman, este decapitat.
Ambii au murit, şi totuşi amândoi trăiesc şi azi, căci, prin moarte, ei s-au născut la viaţa cea nemuritoare. Din acest motiv, moartea sfinţilor se numeşte dies natalis, ziua naşterii. Dar Petru şi Pavel mai trăiesc şi în alt sens, căci, dacă Iisus Hristos le-a promis că va fi cu ei până la sfârşitul lumii, ei trebuie să-şi continue existenţa prin succesorii lor până la a doua venire a Mântuitorului. Iată de ce în locul lui Petru, primul Papă, a urmat şirul neîntrerupt al celor 262 papi, iar în locul lui Pavel şi al celorlalţi Apostoli, a urmat nesfârşitul şir al episcopilor şi preoţilor. Petru conduce şi azi Biserica, în persoana papilor; Pavel propovăduieşte şi azi, în persoana episcopilor şi preoţilor.
Pentru a nu ne extinde prea mult, vom folosi prilejul de azi spre a ne opri cu gândul, câteva minute, la Petru de ieri şi la Petru de azi.
1. Iisus Hristos, pentru a demonstra lumii că Biserica pe care avea s-o întemeieze nu este o lucrare omenească şi nu se sprijină pe calităţi şi puteri omeneşti, că este o lucrare divină, sprijinită pe puterea Sa divină, Şi-a ales apostolii nu dintre filosofii şi potentaţii timpului, ci dintre nişte oameni simpli, neînvăţati şi de condiţie socială umilă: dintre nişte pescari. Aceştia, spre umilirea înţelepţilor lumii, au fost cei dintâi eliberatori ai spiritului omenesc, care au pornit însufleţiţi de dragostea lui Hristos, să cucerească pentru Hristos nu numai lumea iudaică, ci o întreagă lume păgână, vestind tuturor popoarelor Evanghelia.
Dar, fiindcă prima notă caracteristică a Bisericii lui Hristos este unitatea, atât în învăţătura ei cât şi în conducerea ei – precum unul este Hristos şi una este învăţătura Lui -, era necesară o legătură vizibilă care să ţină în unire strânsă pe membrii săi, sub ambele aspecte ale unităţii, atât în ce priveşte doctrina, cât şi în ce priveşte cârmuirea. Era nevoie deci de un centru, de un şef unic al apostolilor şi episcopilor, de un locţiitor văzut al capului nevăzut, Hristos. Omeneşte vorbind, era un gând temerar, o aventură, să aşezi pe umerii unui singur om un edificiu atât de uriaş, o autoritate universală atât de copleşitoare, contra căreia vor lupta, pe rând, toţi împăraţii acestei lumi, fără s-o poată nimici. Da, omeneşte vorbind era un lucru imposibil, dar, fiindcă era după gândul şi vrerea lui Dumnezeu, el s-a înfăptuit. În acest scop, Isus îl alege pe Petru, ca el să fie stânca neclintită pe care să zidească cărămizile Bisericii Sale universale, stânca în afara căreia tot ce se clădeşte nu are trăinicie, organul învestit de Hristos cu prerogativa divină de a învăţa, îndrepta şi conduce în mod negreşelnic turma credincioşilor, arătând tuturor adevărata cale spre mântuire. Încă din clipa când îl alege de apostol, Iisus lasă să se întrevadă planul deosebit ce îl avea cu el, căci, chemându-l, îi zice: “Tu eşti Simon, de acum te vei chema Chifa (în limba aramaică, Chifa – Piatră, n.n.)” (Ioan I,43). Or, schimbarea numelui, în Biblie, înseamnă totdeauna o schimbare radicală a destinului unui om. Astfel, Avram devine Avraam – tatăl multor neamuri. Tot astfel schimbarea lui Simon în Chifa, care se traduce Piatră sau Petru, este semnificativă prin simbolismul numelui nou, Petru, căci pe Petru, ca pe o piatră, Iisus avea să-şi clădească, mai târziu, Biserica, precum arată pericopa evanghelică pe care am auzit-o azi şi în care Iisus, drept răspuns la mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Iisus, mărturisire făcută de Petru în numele tuturor apostolilor, îi promite lui Petru prerogativa de cap şi temelie a Bisericii Sale, zicându-i: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI,18-19).
Mai târziu, după Învierea Sa, când li se arată apostolilor pe malul Tiberiadei, dimineaţa, după ce aceştia se trudiseră o noapte întregă şi nu prinseseră nimic, Isus le porunceşte să arunce mreaja la dreapta corabiei. Astfel ei, împotriva oricăror aşteptări, prind o mulţime mare de peşti, încât li se rupea mreaja, minune prin care apostolii Îl recunosc pe Iisus. După ce prânzesc împreună, Iisus îi conferă lui Petru puterea de păstor suprem al Bisericii, putere pe care i-o promisese în Cezareea lui Filip. Acum, drept răspuns la întreita mărturisire de iubire, Isus îi zice: “Paşte mieluşeii Mei”, apoi “Paşte oile Mele”, şi iarăşi “Paşte oile Mele” (Ioan XXI,15-18). Ca şi cum i-ar fi spus: “Eu trebuie să mă înalţ la Cer; mieluşeii, sufletele pe care le-am adunat de pe căile rătăcite, de prin spinii şi mărăcinii păcatelor, sufletele pe care le-am răscumpărat cu sângele Meu, ar putea să rătăcească din nou. Simone, ţie ţi le încredinţez, pe tine te pun păstor peste ele. “Paşte mieluşeii Mei!” Păzeşte-i să nu rătăcească, mână-i la păşunea cea sănătoasă şi fereşte-i să nu mănânce ierburi veninoase. “Paşte oile Mele!” Îţi încredinţez şi pe ceilalţi păstori: episcopii şi preoţii. Îndreaptă-i, întăreşte-i în adevărata învăţătură. “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Iar tu, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca XXII,31).
Fidel acestei cutremurătoare misiuni, Petru a condus cu zel turma lui Iisus, la început în Palestina, apoi în inima păgânismului, la Roma, până la martirajul său.
2. Aici, nu departe de locul unde odinioară stăpâneua imperatorii romani, guvernează azi, cu puterea cuvântului lui Hristos, Papa, Petru de azi, al cărui glas este ascultat nu numai în hotarele celui mai mare imperiu ce a existat vreodată, ci pe toate meridianele globului. Şi acest glas a străbătut nu numai un secol, ci aproape două milenii, deşi a avut de înfruntat dinafară prigoane, iar dinăuntru schisme şi erezii. Acest locţiitor al lui Crisots, Petru de azi, cârmuieşte şi va cârmui corabia Bisericii, în ciuda primejdiilor ce o ameninţă, spre limanul mântuirii, nu prin puterea Lui, ci prin puterea invincibilă a lui Cristos care, în virtutea făgăduinţei date, îl asistă până la apusul veacurilor. “Iată, Eu cu voi sunt până la capătul lumii” (Matei XXVIII,20).
Şi era firesc şi logic să fie aşa, deoarece precum misiunea Bisericii trebuie să dureze până ce va fi încă un om pe pământ, tot astfel şi Capul văzut al Bisericii trebuie să fie prezent în omenire. Iată de ce, lui Petru i-au urmat în scaunul Romei: Linus, Cletus, Clemente Romanul şi ceilalţi succesori, care formează şirul neîntrerupt al celor 262 papi, până la actualul Pontif.
În scurgerea veacurilor au apărut popoare mari, s-au destrămat imperii puternice care aspirau să stăpânească o veşnicie. Din toate, azi nu a mai rămas decât amintirea, în filele îngălbenite ale istoriei. Singur Petru trăieşte şi va trăi, în veci, în succesorii săi. Şi, în pofida tuturor prigoanelor şi forţelor potrivnice, se pare că azi, mai mult decât în trecut, Biserica Romei în frunte cu actualul vicar al lui Hristos se bucură de o deosebită veneraţie şi ascultare, ea fiind farul ce luminează credinţa şi calea Bisericii de pretutindeni. Mesajul de chemare la pace şi iubire între oameni şi naţiuni, rostit prin gura “moşneagului” ce stă la cârma ei, în cel mai înalt for, al Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde se dezbat destinele lumii, a avut un răsunet viu în lumea întreagă.
Dar, iubiţii mei, pentru ca mesajul evanghelic adresat lumii de Biserică, prin glasul principelui ei şi, în general, prin întregul ei magisteriu, să transforme viaţa insului şi comunităţii umane în sensul dorit de Mântuitorul, el trebuie privit şi primit nu ca o doctrină filosofică oarecare, sterilă şi neputincioasă de a-l transforma lăuntric pe om, ci ca pe unicul adevăr creator de viaţă nouă, acest adevăr fiind însuşi Hristos, calea, adevărul şi viaţa. Acesta trebuie îmbrăţişat cu mintea liberă de prejudecăţi, cu inima despătimită, purificată în focul pocăinţei, pentru ca, transformând sufletul şi viaţa de fiecare clipă a insului, să devină norma diriguitoare a raporturilor dintre popoare.
Cuvântul Bisericii, fiind însuşi cuvântul lui Hristos, trebuie ascultat şi trăit ca şi cum l-am auzi direct din gura Mântuitorului, căci El a zis apostolilor: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. Iată atitudinea autentic evanghelică a creştinului faţă de Biserică. Să vezi în Biserică prelungirea persoanei lui Hristos; să te supui fără murmur învăţăturilor şi orânduirilor ei, în convingerea că te supui lui Hristos; să cinsteşti în persoana capului văzut al Bisericii şi al tuturor slujitorilor ei consacraţi, pe Hristos pe care Îl reprezintă. Şi, în loc de a le judeca şi condamna scăderile, să te rogi pentru îndreptarea şi sfinţirea lor, ca să-şi poată îndeplini cu vrednicie cutremurătoarea menire, la care au fost chemaţi de Marele şi Veşnicul Preot, aceea de a conduce la mântuire turma pe care El le-a încredinţat-o.
Amin.
miercuri, 22 iunie 2011
PREDICĂ LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL
PREDICĂ LA NASTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL
Iubiti credinciosi,
Se spune în traditie că Sfântul Apostol si Evanghelist Luca a fost pictor si doctor, cum îl numeste marele Apostol Pavel: Închină-se vouă Luca, doctorul cel bun.Dar noi vedem că nu numai doctor si pictor a fost, ci si mare scriitor. Dacă ati ascultat cu multă atentie dumnezeiasca Evanghelie de astăzi, atât de frumos descrie el aceasta unui oarecare Teofil, prieten ales al său, încât nu mai este nevoie de nimeni ca s-o tâlcuiască. Că asa de frumos spune, cum ati auzit de la început, toată istoria nasterii si zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul si minunile care s-au întâmplat atunci.Tocmai de aceasta nu ne vom opri mult asupra tâlcuirii Evangheliei, că ati auzit-o cu totii explicată asa de frumos si luminat. Vom vorbi numai câteva cuvinte la nasterea dumnezeiescului Ioan Boteză-torul si Înaintemergătorul si despre cine a fost el.Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: "Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!" Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul.Dacă ar fi spus un prooroc acest adevăr, un patriarh, un apostol, un sfânt, ar trebui să-l credem; dar când spune Ziditorul proorocilor si Dumnezeul proorocilor că Ioan este cel mai mare om născut din femeie, cine poate să se îndoiască de acest adevăr?Pe acest dumnezeiesc prooroc, mai înainte l-a vestit Isaia, zicând: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea fetei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta. Si iarăsi: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiti calea Domnului, drepte faceti cărările Lui.Dar de ce l-a numit înger? Pentru că viata lui s-a asemănat foarte mult îngerilor celor fără de trup. Nu era la Ioan avere, nu era lux, nu erau mâncări alese; nu era la Ioan viată împătimită către trup, ci cu totul dezlegat de trup trăia pe pământ, ca un înger. Se hrănea cu acride si miere sălbatică.Ioan mânca muguri de copaci si miere sălbatică care o fac viespile si albinele sălbatice prin niste stânci si este foarte amară. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era îmbrăcat cu o piele de cămilă si încins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, când a fostAmin. trimis la vre-mea propovăduirii, si a început să strige: Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!Iată, ce este mai mare în lume! Nu dregătoria. Nu bogătia. Nu cinstea de la oameni. Ci fapta cea bună; virtutea este mai slăvită si în cer si pe pământ, si de Dumnezeu si de oameni.Auzind oamenii din Iudeea si din Samaria si din tot Ierusalimul, că a iesit un prooroc pe prundu-rile Iordanului si predică apropierea Împărătiei Cerului, mergeau la el si erau botezati de Ioan în Iordan. Pielea cea de cămilă a lui Ioan cu care era îmbrăcat, cureaua cea de pe mijlocul său, viata lui îngerească si sfântă, lepădarea lui de toate ale veacului de acum, au atras toată Palestina la el.Veneau la Ioan cei ce dormeau pe paturi împodobite cu nestemate, cu fildes de elefant; cei învătati să doarmă pe saltele si pe cearsafuri, până si cei cu coroana pe cap, că si Irod a venit, atunci când Ioan l-a mustrat în fata poporului, zicând: Nu se cade, o, Iroade, să trăiesti cu cumnată-ta, cu femeia fratelui tău.Veneau pe prundurile Iordanului si dormeau pe nisip noaptea, ca să asculte de dimineată până seara pe acest om mai presus de om, pe acest înger în trup, care s-a lepădat cu totul de ale veacului de acum si venise ca un înger al Domnului să vestească venirea lui Hristos pe pământ.Deci Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, înger cu trup si Înaintemergător. El s-a învrednicit să se atingă cu mâna sa cea dreaptă de crestetul Stăpânului Hristos. Am văzut mâna lui în Sfântul Munte al Atonului, la Mănăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dat de Neagoe Basarab al nostru în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Este galbenă ca ceara.La Bobotează, când se face aghiazmă, părintii de la Athos nu mai bagă Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan si o bagă în vase cu apă de izvor, zicând: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne". Si dacă are să fie pace în Grecia si belsug, când o scoate din apă, mâna se deschide singură si iar se închide de trei ori, semn că Dumnezeu este cu aceas-tă mână care s-a atins de crestetul Său în Iordan.Iubitilor mei frati, dacă trebuie să cinstim pe Maica Domnului, care-i mai presus si decât Ioan Botezătorul, că L-a născut pe Hristos cu trup, apoi al doilea după dânsa trebuie să-l cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul. Deci să nu fie casă de crestini unde să nu fie icoana Sfântului Ioan Botezătorul si unde să nu vă rugati acestui mare prooroc si înger în trup si înaintestătător al tuturor cetelor dreptilor, cum îl numeste Biserica.Aceste putine cuvinte am zis la nasterea dumnezeiescului Botezător si Înaintemergător, iar acum vă mut cu mintea în altă parte.Care ati fost aseară la priveghere, ati auzit trei paremii . Una se referea la Avraam si Sarra, alta la mama lui Samson, Manoe, si alta la nasterea Maicii Domnului, din dumnezeiestii Părinti Ioachim si Ana, care se leagă foarte mult de nasterea Sfântului Ioan Botezătorul.Sinaxarul Bisericii si sfintii dumnezeiesti părinti, au asezat toate aceste paremii în preajma Nasterii Sfântului Ioan Botezătorul. Că toate arată că acesti oameni prealuminati si sfinti - Avraam si Sarra, Sfintii Ioachim si Ana, si Sfântul Prooroc Zaharia cu Elisabeta - au născut numai prin rugăciune, prin post si milostenie si numai oameni alesi, drepti si sfinti. Deci scopul cuvântului priveste în altă parte si vom începe să vă spunem.Câtă osteneală au făcut Sfintii si Dumnezeiestii Părinti Ioachim si Ana precum si Sfântul Prooroc Zaharia si Elisabeta, pentru că treceau zilele lor si nu aveau fii. Scârbă mare era în Legea Veche să nu ai copii; pentru că cei ce nu aveau copii în Legea Veche se socoteau oameni blestemati, pomi neroditori, oameni de la care darul lui Dumnezeu s-a depărtat si i-a lăsat seci, fără copii.Dimpotrivă, cei ce aveau familie mare si copii multi, cum a avut Patriarhul Iacov, doisprezece feciori, care s-au numit toti patriarhi, era un semn mare si o binecuvântare. Că o familie numeroasă este binecuvântată de Dumnezeu. De aceea acesti dumnezeiesti oameni sfinti, fiind sterpi, nu numai că primeau necinste de la popor, dar chiar când se duceau cu jertfe la Sion în biserică, nu le erau primite jertfele. De ce? "N-aveti copii. Nu sunteti binecuvântati de Dumnezeu, că sunteti sterpi, pustii de darul Lui, că n-aveti copii".De aceea cu multă jale si plângere se întorceau înapoi defăimati de preoti, de arhierei si de tot poporul pentru nerodirea lor, că nu aveau copii. Dar cu osteneală, cu rugăciuni, cu milostenii si cu multă facere de bine s-a rânduit, ajutându-le Preasfântul Dumnezeu, ca acesti oameni să aibă fii. Si pe cine? Pe cea mai mare împărăteasă a Heruvimilor si a Serafimilor, pe Maica Domnului, si pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul, cum am spus, cel mai mare om născut din femeie.Dar să revenim acum la noi. Unde-i mintea acelor femei care se gândesc nu să aibă copii, ci să nu aibă? Unde-i mintea acelor părinti care nu postesc, nu se roagă si nu fac milostenie, cerând "Dă-ne nouă, Doamne, copii?", ci, dimpotrivă, stau împotriva planului de creatie al lui Dumnezeu, să nu aibă copii sau să aibă mai putini.Vai de noi si de noi! Dacă toate păcatele noastre strigă la cer să vină mânia Domnului peste noi, cel mai mare păcat care este astăzi în lume si cel mai cumplit, care va grăbi urgia lui Dumnezeu peste omenire, este uciderea de copii.Omule, dacă tu ai semănat în tarina ta porumb, grâu, orz, ovăz, cartofi, ce-ai pus, si te-ai ostenit să pui sământa ta acolo, să ari, să semeni, ti-ar părea bine dacă unul ar veni în batjocură si ar strica sământa ta, ar zvârli tărâna într-o parte si-n alta, ar merge cu vitele pe acolo sau cu altceva si ar distruge semănătura ta? Nu te-ai duce să te iei la bătaie cu el, sau să-l dai în judecată, că ti-a stricat osteneala ta - omeneste vorbind -, ti-a stricat sământa ta din ogor, care nădăjduiai să crească, să facă roade, să ai cu ce te hrăni la anul viitor? Nu-i adevărat asa?Dar oare nu se supără Dumnezeu când seamănă si tu strici sământa Lui? Ce zice apostolul? Arătură a lui Dumnezeu suntem. Da. Toată lumea este ară-tura si tarina lui Dumnezeu. Dar în această tarină si arătură, Dumnezeu seamănă. Ce seamănă? Sământa omenească, prin bărbat, în mitrasul femeilor.Auzi cui ne punem împotrivă? Auzi cui îi stăm împotrivă când facem avorturi si distrugem sământa dată de Dumnezeu în pântecele nostru? Ai auzit cui? Lui Dumnezeu, Care a semănat. Oare nu ne va trage la judecată? Oare nu ne va condamna cu dracii la muncă vesnică, pentru că stricăm semănătura Lui pe care o seamănă? Ce-a zis Adam când a dobândit primul fiu? Iată, am dobândit om prin Dumnezeu!În Hronograful lui Chedrinos, o carte foarte veche, tradusă în româneste de Veniamin Costachi la anul 1837, în Mănăstirea Neamt, se arată că bietii Adam si Eva, după ce au fost scosi din Rai, au iesit la poarta Raiului, dar acolo a pus Dumnezeu Heru-vimi cu sabie de foc, să nu se atingă nimeni, nici să mai intre om înapoi în Rai. Si s-au rugat o sută de ani Adam si Eva: "Doamne, am gresit! Dă-ne voie înapoi în Rai! Să venim înapoi în Raiul desfătării, cel preadulce si preasfânt".După o sută de ani, s-a arătat Arhanghelul Gavriil lui Adam si Evei si le-a zis: "Luati-vă de-o grijă, pentru că ati călcat porunca, Dumnezeu v-a dat de canon pe pământ! Tu, Adame, cunoaste pe Eva si veti naste fii". Evei i-a dat Dumnezeu canon, zicând: Înmultind voi înmulti durerile tale, si întru dureri vei naste fii. Iar pentru Adam, alt canon. A blestemat pământul, zicând: Blestemat să fie pământul pentru tine! Spini si pălămidă să rodească pământul tău! În sudoarea fetei tale îti vei câstiga pâinea cea de toate zilele, cum vedem până azi.Nu putem scăpa de blestemul si de porunca lui Dumnezeu. Femeia care încearcă să înlăture durerea nasterii si să trăiască numai în plăcere cu bărbatul său, sau bărbatul care-i porunceste femeii să împiedice nasterea, sunt cei mai mari criminali. Se abat de la porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, când i-a spus femeii: Înmultind voi înmulti durerile tale, întru dureri vei naste fii. Si i-a mai dat un canon: si întoarcerea ta către bărbatul tău.Adică femeia să asculte de bărbat toată viata ei. De aceea si marele Apostol Pavel spune: Femei, supuneti-vă bărbatilor vostri, ca întru Domnul. Si auzi: "Femeie, supune-te capului tău!" Că bărbatul este cap al femeii, precum si Hristos este cap al bărbatului.Ai văzut vreodată vreo femeie cu două capete? Nu se poate. Bărbatul este cap si femeia este trup. De aceea zice: Femeia trupul său nu-l stăpâneste, ci bărbatul. Iar acea nebună care caută după alt bărbat, se poate gândi că poate să aibă două capete? Nu. Unul ti-a dat Dumnezeu prin cununie. Si cu două capete nu vei fi în veac.
Fratilor, cuvântul care urmează vă va arăta primejdia cea mare a acestui cumplit păcat. Cum putem opri în ziua de azi cumplitul păcat al avorturilor si prin ce mijloace? Acest păcat distruge lumea. Nu numai că distruge natalitatea popoarelor, dar distruge sufletele si atrage urgia lui Dumnezeu pe pământ.Deci, lasă lucrul lui Dumnezeu! Lasă tarina si arătura lui Dumnezeu asa cum o seamănă El! Mai acum trei-patru zile, am mărturisit pe un preot si o preoteasă si un alt preot tânăr si altă preoteasă. Un preot care are 15 copii, din judetul Suceava, foarte evlavios, frate cu Părintele Argatu de la Bucuresti. Si o întreb pe preoteasă: "Câti ani ai, mamă?" "Am 47 de ani". "Câti copii ai?" "Am cincisprezece, părinte". Are copii preoti, preotese, ingineri, doctori; are două fete la facultate, un băiat pe la seminar...Ai auzit o femeie cu frică de Dumnezeu? "Dar ai omorât vreo unul?" "Nu mi-a murit nici unul. Nici nu m-am gândit, Doamne fereste, să fac crimă". Vedeti cum este o femeie cu frica lui Dumnezeu? Oare ce va zice în ziua judecătii, că la II Corinteni, 6 cu 2, auziti ce spune Scriptura? Au nu stiti că sfintii vor judeca lumea? Cum au să judece lumea sfintii?
Iată cum, zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Când ai să spui tu că n-ai putut să cresti copii, ai să vezi milioane de sfinti care strălucesc ca soarele si care au avut si copii si au fost si sfinti". Deci asa vor judeca sfintii lumea, cu pozitia lor fată de cei păcătosi.
Fratilor, să stiti un lucru: Păziti-vă foarte tare, să nu spuneti în gândul vostru, cum îmi spune câte o femeie la mărturisire: "Da, părinte, l-am avortat, dar era numai de o lună sau de trei săptămâni!"Ce-ai zis? De trei săptămâni? Iată ce spune Sfântul Anastasie Sinaitul: "Precum când tună si fulgeră, odată auzi tunetul si odată vezi lumina fulgerului, asa în clipa când s-a zămislit copilul se zideste în el si trupul si sufletul lui, într-o formă ca o sământă de cânepă sau poate mai mic, dar în aceeasi vreme.
Teoria originii sufletelor noastre este întreită:
- A fost teoria cu preexistentianismul lui Origen cel blestemat, în care zice că sufletele au existat din veac si au fost pedepsite în trupuri.
- Este teoria cu traducianismul la Tertulian, care zice că sufletul s-ar fi tras din sufletul părintilor. Si această teorie a căzut în fata Bisericii.
- Si a treia teorie adevărată, după toată Biserica, este creationismul. Dumnezeu creează sufletul si trupul în clipa când s-a zămislit el în pântecele maicii lui.
Si dacă după zămislire, la un ceas, vei face ceva ca să strici nasterea, esti ucigătoare de om si criminală. Ori îl ucizi de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit este acelasi păcat; că intentia una este: să omori copilul, să omori omul. Că Dumnezeu nu se uită la întâmplare, ci la intentia cu care faci păcatul.Tot asa pătesc si cele care se păzesc să nu facă copii. Este la fel cu cele ce fac avort. Se opresc prima dată doi ani, iar dacă tot se mai păzesc, sase ani si apoi mai mult.N-aveti voie să stricati zidirea lui Dumnezeu, semănătura si tarina Lui. Lasă-l să se nască! Lasă-l să crească! Îmi spui că esti săracă, că esti bolnavă, că ti-a spus doctorul că ai să mori! Dar care-i jertfa ta? Care-i datoria ta? Nu să mori născând? De ce Biserica te pregăteste înainte de nastere pentru moarte? Că dacă ar fi o femeie oprită de Sfintele Taine 20 de ani, dacă-i gravidă, gata, i se dă voie să se împărtăsească. De ce a făcut Biserica asa?Îi dă voie să ia Preacuratele Taine, că o pregăteste de moarte. Câte păcate ar avea o femeie însărcinată, dacă moare spovedită si împărtăsită cu Preacuratele Taine, toate, toate i se iartă dacă ar muri născând. Femeia când moare născând, moare pe altarul jertfei. Se jertfeste pentru Hristos. Este mucenită si martiră. De aceea ne-a învătat Apostolul Pavel: Femeia se va mântui prin nastere de fii.Deci nu dati loc mâniei lui Dumnezeu cu pricinile voastre! Că ti-a spus doctorul că esti slabă, că nu poti purta sarcina, să-ti facă operatie. Nu! Cu credintă în Dumnezeu du-te la masa nasterii! Du-te acolo la maternitate: "Doamne, dacă am să trăiesc, am să fiu mama acestui copil. Dacă nu, vreau să mor, să dau viată copilului, ca să trăiască copiii".Fericită si de trei ori fericită este mama aceea care moare născând; îsi pune viata ca să dea viată copilului său. Mucenită si martiră este si în rând cu apostolii si martirii se duce, pentru că a avut credintă tare în Dumnezeu, nu să ucidă copilul, ci să-l nască, chiar cu riscul de a muri ea.Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa si femeia aceea care îsi omoară copiii.Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slăvitului Prooroc Înaintemergătorul si Botezătorul Ioan, a cărui sfântă nastere o prăznuim astăzi si pentru ale tuturor sfintilor, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi ca un bun si iubitor de oameni.
Amin.
PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII
PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII
Alegerea apostolilor
Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei IV, 19).
Fraţi creştini,
Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.
Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.
Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.
Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.
Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.
Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.
Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.
Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.
Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.
Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.
Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.
Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.
Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.
Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.
Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.
Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.
Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.
Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.
Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.
În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.
Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.
Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.
Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.
O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător".
Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.
Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.
Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.
Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.
Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.
Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.
Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.
Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?
Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.
Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.
Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.
De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.
Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.
Rugăciune
O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor.
Amin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...
-
PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DIN POST Duminica Sfântului Grigorie Palama Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu II, 5) Fraţi cr... -
PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST Duminica Sfântului Ioan Scărarul O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi...
