BannerFans.com

marți, 24 august 2010

PREDICA SĂPTĂMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIV-A DUPĂ RUSALII

Nunta fiului de împărat


... Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei XXII, 12)

Fraţi creştini,


Domnul şi Mântuitorul nostru,Iisus Hristos,multe pilde ne înfăţişează pentru a ne pregăti cât mai bine şi a ne curăţi sufletul pentru Împărăţia cerului. Una din acestea este şi pilda cu "Nunta fiului de împărat", pe care am auzit-o din Sfânta Evanghelie de astăzi. Aceasta a fost rostită cu patru zile înainte de moartea Sa, marţi în săptămâna cea mare.
Să fim cu luare aminte, ca să nu pierdem folositoarele învăţături ce le desprindem din frumoasa pildă. Pentru a putea fi primiţi la ospăţul de nuntă al Fiului lui Dumnezeu, nu e de ajuns a fi numai botezat şi a avea credinţă, ci trebuie să fie omul îmbrăcat cu harul sfinţilor, adică să aibă sfinţenia şi dragostea creştină. De aceea trebuie să ştim care e haina cu care se cuvine să fim îmbrăcaţi ca să intrăm la ospăţ; şi mai trebuie ştiut cum să ne agonisim o astfel de haină curată şi împodobită pentru nunta dumnezeiască mai mult, trebuie să ştim că această haină, după ce am agonisit-o, se poate murdări, se poate fura, se poate pierde. Şi tocmai când va fi vremea să ne prezentăm la nunta fiului de împărat, ne vom afla ori cu ea murdară, ori cu ea ruptă, ori fără de ea, adică goliţi de orice bine.
De aceea să înţelegem bine rostul vieţii creştineşti pe pământ, ca să nu ne aflăm atunci înşelaţi. Împărăţia cerurilor înseamnă Biserica lui Hristos. Împăratul care prepară nunta fiului său este Dumnezeu. El, Dumnezeu împărăţeşte în cer cu slava Sa, jos pe pământ cu Harul Său şi în iad cu dreptatea Sa. Acest Fiu al Împăratului ceresc este Cuvântul Tatălui Iisus Hristos, care s-a unit cu natura omenească întrupându-se din Fecioara Maria.
El s-a unit apoi cu Biserica Sa şi cu fiecare suflet credincios în parte, printr-o însoţire duhovnicească, care începe prin credinţă, se întăreşte prin dragoste şi se perfecţionează prin fapte bune. Tatăl ceresc cheamă pe toţi oamenii la nunta Fiului Său, la acest ospăţ, la Sfânta Biserică, aici se găseşte tot ce poate fi folositor pentru suflet pe pământ: învăţături sfinte, harul Sfintelor Taine - Sfânta Împărtăşanie, care este însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, propovăduiri, îndemnuri şi exemple nenumărate ale sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament, virtuţi ale apostolilor, luptele mucenicilor, curăţia fecioarelor, sudorile şi lacrimile pustnicilor şi toate virtuţile şi podoabele sfinţilor; acestea le găsim toate aici, în Casa Tatălui Ceresc, la nunta Fiului Său.
Împăratul - Dumnezeu a trimis slugile Sale să cheme poporul la nuntă. Cei trimişi întâi au fost proorocii de la Adam, care au chemat mai întâi poporul evreiesc, a doua oară a trimis Dumnezeu alte slugi, pe Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli să-i invite la nuntă să primească învăţătura pentru mântuirea sufletului.
Dar iudeii, mai toţi au fost neascultători, ocupaţi cu interesele lor materiale, cu plăcerile şi desfrânările şi n-au ţinut seama de chemarea Împăratului, n-au voit să vină la nuntă. Puţini au fost aceia care au ascultat, adică au intrat în această veselie dumnezeiască a dreptei credinţe creştineşti. Ceilalţi n-au avut decât un singur scop pe pământ, să strângă averi, să se îmbogăţească cât mai mult, din contră au făcut şi mai rău, au pus mâna pe cei trimişi, i-au batjocorit şi i-au omorât, spune Sfânta Carte.
Aceştia, care au făcut aceste nelegiuiri, au fost şefii naţiunii evreieşti, arhiereii şi fariseii, cărturarii Anna şi Caiafa, dimpreună cu Irod. Ei au dat morţii pe Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli aruncându-i în temniţă pe Iacob şi Ştefan i-au omorât. Şi neîncetat i-au urmărit pe toţi ucenicii şi trimişii Împăratului Dumnezeu.
Iar Împăratul, auzind acestea, s-a mâniat şi, trimiţând oştile Sale, a pierdut pe ucigaşii aceia şi cetatea lor a ars-o cu foc. Într-adevăr, aceste cuvinte de prorocie ale Mântuitorului s-au împlinit întocmai, căci peste 40 de ani au venit romanii comandaţi de Vespasian şi Tit, sau mai bine zis, sub comanda Împăratului Ceresc - Dumnezeu pentru că El a binevoit să se întâmple aşa. Ierusalimul, cu poporul ce se afla în el, a fost distrus şi nu a mai rămas piatră pe piatră, aşa cum spusese Domnul când plângea: Ierusalime, Ierusalime, Tu care ucizi cu pietre şi omori pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi în ce chip adună găina puii sub aripi şi n-ai vrut! Iată, se lasă casa voastră pustie. Şi aşa a fost, că de multe ori au vrut evreii să se refacă şi n-au putut.
Văzând Împăratul că cei poftiţi la nuntă n-au venit, a zis slugilor sale:Mergeţi, deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Servitorii Săi, adică apostolii, au mers la răspântiile drumurilor, adică pe tot pământul să cheme şi să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, căci popoarele păgâne aveau religii deosebite, cu diferite răspântii, fără adevărul credinţei creştineşti.Umblau în căile înşelăciunii şi aveau legi şubrede, fără folos pentru mântuirea sufletului.Atunci servitorii au strigat pe toţi câţi au găsit, răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii de oaspeţi şi de atunci şi până astăzi slugile lui Dumnezeu cheamă mereu la nunta Fiului Său ca să se veselească în Biserica lui Hristos, Mântuitorul lumii. Şi astfel Biserica lui Hristos, Casa de nuntă a Împăratului Dumnezeu s-a umplut cu oameni buni şi credincioşi, cu oameni nedrepţi şi păcătoşi.
Mai departe spune Sfânta Evanghelie că a intrat împăratul să vadă pe cei ce şedeau la masă pe când privea, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Când l-a văzut, i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Să vedem acum care este haina de nuntă cu care vrea Dumnezeu să fim îmbrăcaţi. Cu această haină trebuie să fim îmbrăcaţi când venim la Sfânta Biserică, ca să luăm parte la Sfânta Jertfă a Liturghiei şi când vom pleca din lumea aceasta şi ne vom prezenta în faţa Dreptului Judecător. Mulţi cred că la biserică se vine oricând şi oricum. Să ştiţi că şi diavolul vine la biserică şi are şi el credinţă, dar în zadar, căci tot iadul îl aşteaptă. Domnul Hristos şi sfinţii apostoli ne spun că trebuie să fim deosebiţi de cei ce merg în locuri blestemate unde se huleşte numele lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să ne îmbrăcăm ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi întru milostivirile îndurărilor, în bunătate şi smerenie, în blândeţe şi îndelungă răbdare. Iar în altă parte zice: Împodobiţi-vă cu smerenia. Deci, celelalte virtuţi sunt îmbrăcăminte pentru creştinul adevărat, iar smerenia este ca o podoabă pe deasupra, întocmai cum sunt decoraţiile pentru ofiţeri, crucile pentru arhierei. Acestea toate sunt pentru împodobirea şi îmbrăcămintea sufletului.
Când mergem la Sfânta Biserică trebuie să spălăm şi trupul acesta, să-l îmbrăcăm cu hainele cele mai curate şi cuviincioase, mai ales partea femeiască să nu vină îmbrăcate ca la teatru, cu capul descoperit şi fardate. Nu au voie să vină la biserică cei care nu sunt cununaţi religios. Acestora nu le sunt primite rugăciunile, nici faptele bune, ci se osândesc. Când venim în casa Împăratului, la nunta Fiului Său, să stăm cu frică şi cu smerenie, să nu smintim pe alţii, să nu vorbim în timpul slujbei, ci să ne rugăm zicând ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul! Dar înainte de toate acestea, omul care merge la biserică trebuie să aibă haina botezului, adică să fim botezaţi în numele Sfintei Treimi, unde primim şi înger luminat de pază.
Cu timpul, această haină a botezului cu toţii am murdărit-o, am pătat-o cu fel de fel de păcate, unele mai mari altele mai mici, unii chiar au zdrenţuit-o; alţii au fost înşelaţi şi au vândut-o sau li s-a furat prin înşelăciune. Haina botezului toţi am murdărit-o cât de puţin, dar cei ce au haina botezului zdrenţuită, sunt cei care se află sub păcate de moarte, adică cei necununaţi, cei care trăiesc în desfrânări, cei mândri, cei care fac cele şapte păcate de moarte, precum şi păcatele strigătoare la cer: nedreptăţile, asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor, uciderea pruncilor,avorturile.
Iar cei care au fost înşelaţi de şi-au vândut haina de nuntă, haina curată a botezului sunt cei care s-au lepădat de Biserică, de Sfintele Taine şi au trecut la secte: adventişti, baptişti, inochentişti, tremurători, evanghelişti, penticostali şi o mulţime de secte care au împânzit pământul. Vai de ei, sărmanii, că de aceea se zice la Apocalipsă: Fericiţi cei ce şi-au spălat hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate. Afară de cetatea aceasta, care este Ierusalimul ceresc, mai sunt: câinii, vrăjitorii, desfrânaţii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna. Aici nu e vorba de câinii de pe stradă, ci de oamenii cu inimă rea, de fiara care nu are milă.
Dar să vedem cu ce se poate spăla haina sufletului, căci în nici un caz nu se spală cu apă şi săpun sau cu alte chimicale. Creştinii mai cunoscători ştiu că această curăţire se face numai prin Sfintele Taine. Şi care sunt aceste Sfinte Taine puse special pentru iertarea păcatelor? Mai principale sunt acestea: spovedania, apoi sfântul maslu şi sfânta împărtăşanie.
Creştinul să caute cu toată seriozitatea să-şi mărturisească păcatele la duhovnic, oricât de grele şi multe ar fi ele, să nu se teamă că-l opreşte de la Sfânta Împărtăşanie. Dacă duhovnicul nu aude toate păcatele, omul se păgubeşte pe sine şi nu poate fi curăţit. Preotul, neştiind toate păcatele, îl dezleagă pentru împărtăşit şi împărtăşindu-se cu nevrednicie se osândeşte şi în lumea aceasta şi dincolo.
Să caute fiecare să se spovedească cât mai grabnic, fiindcă aceste păcate mari stau în calea rugăciunii lor de a ajunge la Dumnezeu. De aceea umblă mulţi din biserică în biserică, ducându-se apoi la vrăjitori, spunând că au fost şi pe la biserică, dar nu s-au folosit cu nimic. Mai înainte de toate să-şi spele păcatele fiecare, să-şi spele sufletele.
Canonul pe care îl dă preotul, metanii, milostenii şi orice altă faptă bună, au puterea de a spăla haina sufletului. Iar prin Sfântul Maslu se pogoară Darul Duhului Sfânt ca un balsam cu miros plăcut ca să cureţe ce a mai rămas din mirosul greu al păcatelor. Apoi, după pocăinţă, se îmbracă cu haina luminii prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Acest creştin, care s-a văzut curăţit de păcate, are dreptul să ia parte la nunta Fiului de Împărat, unde va cina şi se va veseli cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui.
Creştinii care trăiesc în nepăsare sau iau în râs Sfintele Taine şi nu vor să se spovedească, trăiesc în lume fără haina cea curată a botezului şi dacă îi va găsi moartea cu această haină murdară, vor fi scoşi şi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.
Aşa era într-un oraş un tânăr creştin care se obişnuise să se roage numai de formă, să meargă la biserică din obicei, să se spovedească cam în bătaie de joc, fără nici o căinţă, încât preotul într-o zi a fost nevoit să-l oprească şi să stea de vorbă cu el mai serios. Tânărul abia terminase liceul. Îl întrebă ce vrea să se facă mai departe. Să fac o facultate, răspunse acesta. Şi apoi ce mai faci? Vreau să mă căsătoresc, zise tânărul, să-mi cumpăr un apartament, să-mi iau o maşină să mă plimb şi cât mai multe, ca să fiu fericit. Bine, zise preotul, dar eşti sigur că vei ajunge să le ai pe toate acestea? Ştii tu ce se va întâmpla până la urmă cu tine? Nu ştiu, zise băiatul. Iată, îţi spun eu, dragul meu: s-ar putea să te îmbolnăveşti şi să nu poţi a-ţi ajunge scopul, poţi învăţa, dar printr-o căsătorie greşită îţi vei da peste cap toată învăţătura ta şi toată agoniseala.
Un lucru ţi-l pot spune sigur: dacă vei continua să trăieşti aşa nepregătit, nepăsător de mântuirea sufletului şi te va apuca moartea nespovedit cum trebuie, să ştii că vei fi osândit şi vei arde în iad. Dacă ai putut să-ţi baţi joc de mine crezând că mă înşeli printr-o spovedanie falsă, pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. De aceea îţi dau un canon: du-te acasă şi în fiecare seară, timp de o săptămână, să zici aşa: Într-o zi va veni timpul şi voi muri, dar nu-mi pasă. După moarte voi fi judecat, dar nu-mi pasă. Chiar de voi arde în focul veşnic al iadului, tot nu-mi pasă?.
Tânărul nostru s-a dus acasă şi a început să-şi facă canonul pe care i l-a dat preotul. Dar preotul făcea rugăciuni pentru sufletul lui rătăcit. Canonul, împlinit cu rugăciunile preotului, au milostivit pe Dumnezeu care trimise un înger în vis să-i ia sufletul şi să-l ducă în iad. Acolo, mergând şi văzând de departe flăcările iadului, tânărul îl întrebă pe înger unde-l duce. Îngerul îi spuse că-l duce să-l osândească acolo, în flăcări. Pentru care păcate, întrebă tânărul? Pentru păcatul nepăsării. N-ai zis tu că nu-ţi pasă nici de focul iadului. Acum poţi vedea şi tu dacă există sau nu. Ajunşi în faţa cuptorului, l-au luat demonii şi l-au aruncat în văpăi. Îngerul sta şi privea la el să vadă dacă mai poate spune că nu-i pasă.
Dar tânărul striga în gura mare la înger să-l scoată de acolo, căci toată viaţa lui nu va mai spune că nu-i pasă şi se va îndrepta spre pocăinţă. Trezindu-se din înfricoşatul vis, s-a dus degrabă la preotul duhovnic, şi-a spovedit păcatele cu şiroaie de lacrimi, ducând o viaţă sfântă cu gândul la grozăviile pe care le văzuse şi simţise cu sufletul său.
De aceea, fraţi creştini, să umblăm cu frică şi cu cutremur ca să nu murdărim haina sau să ne-o fure cineva ori s-o pierdem prin nepăsarea noastră. După cum am spus la început, haina aceasta de nuntă, haina botezului, o murdărim sau o putem pierde. Ştim din Sfânta Scriptură că mulţi au pierdut această haină ca să ne slujească nouă de pildă, de mărturie. Şi Iuda a fost lângă Domnul Hristos şi L-a urmat atâţia ani, iar într-o noapte s-a îmbăta vânzând pe Domnul Slavei pe 30 de arginţi; iar acum se află în braţele satanei.
Arhierii, preoţii şi cărturarii Vechiului Testament veneau şi ei la biserică, aduceau daruri şi jertfe, făceau multe fapte bune, dar, nefiind curaţi la suflet, în cele din urmă au pierdut tot şi acum se chinuiesc în iad împreună cu toţi păcătoşii, pentru că n-au primit sfatul de a veni la nunta Împăratului ceresc şi n-au voit să se supună Fiului Său.
Demonii iadului au fost şi ei îngeri, au trăit în fericire cerească lângă Dumnezeu, dar din cauza mândriei şi a ascultării de tatăl minciunii, Lucifer, au pierdut fericirea şi frumuseţea, şi din luminaţi cum erau, au ajuns cei mai întunecaţi şi mai spurcaţi demoni, iar la urmă vor fi judecaţi şi osândiţi iadului împreună cu toţi păcătoşii care au ascultat de ei.
Mulţi creştini au devenit sfinţi prin viaţa lor, dar pentru o mică nepăsare şi neatenţie şi-au risipit într-o clipă toată agoniseala de o viaţă întreagă. E bine să fim atenţi cu mântuirea noastră, căci diavolul nu se sperie că am început bine credinţa, el tot nădăjduieşte să o sfârşim prost, să ne prindă în ghearele lui tocmai prin două lucruri care ni se par mici şi uşoare, dar sunt atât de grele şi atât de periculoase arme ale lui, plăcerile şi nepăsarea. Diavolul se luptă neîncetat să ne strice hotărârea luată de a urma cum trebuie sfintele porunci ale lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că a zis Împăratul către slugile sale, să-l lege de picioare şi de mâini pe cel ticălos care a intrat fără haină de nuntă în casa veseliei şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Domnul Hristos ne arată ce înseamnă întunericul cel mai dinafară: întunericul cel veşnic este departe de Dumnezeu, acolo este numai durere, plângere nemângâiată, jalnică tânguire şi scrâşnirea dinţilor. Acesta este iadul unde se chinuiesc cei ce mor în necredinţă, fără fapte bune şi fără pregătire sufletească.
Cine poate spune tânguirea şi părerea de rău a unui astfel de suflet, mai ales când îşi aduce aminte că şi el a fost chemat pentru că era credincios, mai mergea şi el pe la biserică şi mai cânta şi el la sfânta slujbă. Totuşi a fost osândit pentru că nu avea faptele cele bune care împodobesc sufletul celui credincios.
Să ţinem seama că toţi câţi s-au botezat sunt chemaţi la nunta Mielului, la nunta Fiului de Împărat, la Iisus Hristos. Dar numai aceia sunt aleşi care se împodobesc cu haina de nuntă, cu faptele cele bune, cu sfinţenia din biserică şi cu podoaba cea aleasă de Dumnezeu, care este smerenia. De aceea, trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să facem ce-i plăcut Lui căci mulţi din cei ce vin la biserică se vor osândi în iad şi mulţi ce se împărtăşesc cu nevrednicie se osândesc chiar şi în lumea aceasta, căci vin peste ei mari nenorociri şi unii cad pradă morţii, iar alţii vor fi legaţi de mâini şi de picioare la ziua judecăţii de apoi şi aruncaţi, cum zice Domnul, în întunericul cel mai dinafară, în chinurile iadului.
Mulţi nu se pot împăca cu ideea aceasta şi chiar nu cred că ar exista acest loc de pedeapsă pentru sufletele necredincioase, nepregătite. Cei care tăgăduiesc iadul se pot asemăna cu hoţii care nu cred că există închisori şi judecătorii.
Aşa era odată un tâlhar care, fiind ameninţat cu judecata şi cu închisoarea, în mândria lui zicea: Nu există judecătorie, nu există închisoare. Nu apucă bine să sfârşească vorba şi cineva îl bătu pe umăr: "În numele legii eşti arestat! A fost luat şi închis într-o temniţă întunecoasă ca să-şi ispăşească hoţiile şi crimele.
Curând va veni o zi când toţi necredincioşii vor vedea existenţa iadului şi vor fi siliţi să recunoască aceasta, dar va fi prea târziu.
Necredinciosul care tăgăduieşte iadul se mai aseamănă cu struţul. Această pasăre, când este urmărită de vânători, îşi bagă repede capul în nisip şi stă nemişcată crezându-se la adăpost de orice primejdie, dar curând este străpunsă de suliţă şi apucată de vânător.
De aceea, iubiţi creştini, daţi un semnal de strigare pentru toţi nepăsătorii şi încremeniţii în somnul păcatelor, poate se va mai trezi vreunul şi va scăpa şi el de întunericul cel mai dinafară, de plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Rugăciune
Dumnezeule veşnic şi Împărate a toată făptura, dă-ne minte înţeleaptă ca să ştim cum să ne împodobim mai bine haina cea de nuntă, ca atunci când vom veni la nunta Fiului Tău, să fim împodobiţi cât mai frumos ca să ne putem veseli şi noi cu Tine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi cu toţi sfinţii, în vecii vecilor. Amin.

joi, 19 august 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII

Pilda vierilor
Pe cei răi, cu rău îi va pierde? (Matei XXI, 41)

Fraţi creştini,

Pe pământ se află o instituţie duhovnicească,o societate a sufletelor care dăinuieşte de aproape două mii de ani. Iar întemeietorul ei este Împăratul Iisus Hristos. Această asociaţie a sufletelor, care are preoţia sa şi altarele sale, învăţătorii săi, fiii şi ucenicii săi, se numeşte Sfânta Biserică.
Prin credinţă trăieşte această Biserică, prin nădejde şi dragoste. Patria acestei asociaţii este cerul; pământul nu e pentru ea decât locul de trecere către ceruri, în adevărata viaţă care este veşnică. Aceste fiinţe scumpe înaintea Domnului, îşi au ca părinte pe Împăratul cerului, care este Iisus Hristos. Această Biserică luptătoare şi călătoare pe acest pământ cântă numai tainice cântări care o întăresc şi o mângâie. Ea e în lumea aceasta pentru mântuirea tuturor, ea face siguranţa popoarelor şi ziua şi noaptea se roagă lui Dumnezeu. Are obârşie divină şi se sprijină numai pe Sfânta Cruce.
Necontenit întâmpină străini indiferenţi şi chiar duşmani neîmblânziţi. Această Biserică a întâmpinat în calea sa de-a lungul veacurilor fel de fel de împăraţi şi călăi care au dus un război crâncen sau diplomatic împotriva ei, voind să înăbuşe în inimile oamenilor iubirea de Dumnezeu, de dreptate si de pace. Să răstoarne legile divine şi să sape temeliile creştine, s-o distrugă, dacă le-ar fi cu putinţă. Toţi acei răufăcători sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor care au calomniat şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, răstignindu-l pe Cruce între doi tâlhari. Aceşti răstignitori ai lui Iisus, care sunt răspândiţi prin toate colţurile pământului, sunt adevăratele şi supusele slugi ale lui Anticrist.
Pilda Evangheliei de astăzi ne arată destul de lămurit ce în stare să facă mândria, invidia şi răutatea laolaltă cu nerecunoştinţa oamenilor robiţi păcatului.
Domnul Hristos ştia că vrăjmaşii Săi se hotărâseră să-l omoare. Mai ştia că o să-i pună o mulţime de întrebări cu vicleşug, ca să-l poată prindă în cuvânt şi din cel mai mic motiv să-l omoare, fiindcă se apropiase ziua şi ceasul. Iar înainte de moartea Sa a spus această minunată pildă pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi. Şi a zis Domnul: "Era un om, un gospodar care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară.
Cine era omul gospodar care a sădit via? Omul gospodar era Dumnezeu ? Tatăl care a scos din pământul Egiptului pe poporul evreu şi l-a dus în ţara Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă. Aici a împrejmuit via cu un gard care este legea pe care le-a dat-o să fie îngrădiţi de ea, să nu greşească, să nu poată nici un duşman să le facă rău, să fie apăraţi de duhurile necurate şi de păgânii care se închinau la idoli. Teascul era învăţătura ce curgea din gura profeţilor care vorbeau cu Dumnezeu şi îi învăţau din învăţătura Sa, curgând ca vinul dintr-un teasc al adevărului.
Iar turnul cel zidit în vie era Biserica lor unde se adăposteau păzitorii care trebuie să apere şi să îngrijească via. Via era lumea, ca şi astăzi în Biserica lui Hristos. Via este lumea, turnul este Biserica. Şi Biserica mai este şi Sionul de care se spune în psalmii lui David: "Cei ce urăsc Sionul să se ruşineze şi să se facă ca iarba mai înainte de a se smulge.
Vierii, cărora le-a dat via în pază, sunt preoţii, cărturarii şi bătrânii Vechiului Testament care trebuiau să lucreze via şi să dea roadele la vremea lor. Dar când a venit vremea roadelor, stăpânul a trimis pe unul din slujitorii lui ca să ia rodul viei. Dar ei l-au bătut şi l-au trimis cu mâinile goale. A trimis iarăşi altă slugă, dar şi pe aceasta au bătut-o cu pietre, i-au spart capul plecând ocărâtă ca şi cea dintâi. Şi iarăşi a trimis a treia oară pe altul, pe care scoţându-l afară din vie l-au omorât. Şi aşa au făcut la mulţi: pe unii bătându-i şi pe alţii omorându-i.
Aici vedem cât de clar arată Domnul Hristos purtarea necredincioasă a acestui popor înrăit. Căci Dumnezeu a trimis proorocii, unul câte unul, pe rând iar aceştia au fost prigoniţi, bătuţi cu pietre, necinstiţi şi omorâţi. Dar stăpânul viei, continuă Domnul, avea un fiu unic şi iubit al său şi a zis întru sine: "Ce voi face? Trimite-voi pe fiul meu cel iubit, fiindcă văzându-l pe acesta se vor ruşina de el!
Aici, iubiţi creştini, poate să înţeleagă oricine că cel din urmă trimis, de care vorbea Domnul Hristos, era însăşi Sfinţia Sa. De aceea a şi spus pilda aceasta, ca să audă toţi duşmanii Săi, că El este Fiul lui Dumnezeu şi să ştie că este trimis de Părintele Ceresc poporului pe care vrea să-l mântuiască. Şi Tatăl a voit să se ţină de făgăduinţa dată patriarhilor Vechiului Testament şi să aibă milă de sufletele necredincioase care aşteptau împlinirea acestor făgăduinţe.
Iar lucrătorii, zice Domnul Hristos, văzând că vine fiul, au zis între ei: "Iată moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să stăpânim noi moştenirea lui! Şi scoţându-l afară din vie, l-au omorât. Adică Domnul Hristos a fost scos afară din oraşul Ierusalim, din mijlocul lumii şi dus în vârful Golgotei să fie răstignit pe cruce.
În momentul când Domnul Hristos le spune pilda aceasta, aceşti nelegiuiţi de farisei, cărturari şi saduchei se pregăteau să-L dea afară cu răutate din via Sa, din cetatea cea sfântă ca să-L omoare pe Golgota, căci ziceau ei toţi: "Dacă îl mai lăsăm mult pe Iisus să continue opera Sa, minunile Sale, tot poporul se va duce după El şi noi în zadar mai stăm aici. Domnul însă vorbea de sfârşitul Său cu atâta sânge rece şi-i arăta cu degetul pe ucigaşii Săi, care tăceau şi scrâşneau din dinţi.
O tăcere se făcu. Deodată Iisus luă iarăşi cuvântul şi le zise: "Ei bine, ce credeţi că va face lucrătorilor acelora stăpânul viei? Dar poporul a răspuns: "Va pierde pe lucrătorii aceia, va lua via şi o va da altor lucrători care vor da rodul ei la timp. Răspunsul acesta era înţelept, venit de sus.
Dar din mulţime se auzi în acelaşi timp un glas zicând: "Să nu fie! ca şi cum ar fi zis: arhiereii nu vor fi capabili să săvârşească o crimă ca aceasta. Iisus, aruncând o privire asupra mulţimii de unde se auzise acel glas, zise: "Nu va fi! Au n-aţi citit în Scriptură ce însemnează aceste cuvinte? Piatra care n-au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri.
Aceste cuvinte din Psalmii lui David le dovedeau iarăşi că El este Mesia, piatra aruncată la început de ziditori, de farisei şi de cărturari. El, Iisus este Mesia în persoană şi în lucrurile Sale. Evreii pot să respingă pe Hristos şi Biserica Sa, dar totuşi va rămâne piatra cea din capul unghiului. Şi cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, zice Iisus; şi peste care va cădea ea, îl va spulbera, după cuvintele proorocului Isaia, care a comparat pe Mesia cu o stâncă de care se vor izbi şi sfărâma toţi necredincioşii pământului.
Va veni vremea când se vor împlini cuvintele proorocului Daniil: "Piatra se va dezlipi din munte, va cădea peste vrăjmaşii lui Dumnezeu şi-i va zdrobi. Apoi Iisus încheie cu aceste cuvinte: "Amin, zic vouă, se va lua de la voi Împărăţia lui Dumnezeu şi se va dea neamurilor, păgânilor care vor da roadele la vremea lor".
În cele zise până aici am văzut cum Fiul lui Dumnezeu se descoperă pe Sine, cum El este Acela care trebuia să vină să-i mântuiască, să-i salveze din robia diavolului, pe ei şi întreg neamul omenesc.
Dar ei, măcar că vedeau în toate zilele minunile lui Dumnezeu, cele mai presus de fire, pe care nimeni altul nu le mai făcuse, precum şi marea înţelepciune de a le descoperi tainele Sfintei Scripturi şi locurile cele greu de înţeles, pe care nimeni nu le putea descoperi atât de lămurit, ei se uitau unii la alţii, se întrebau şi ziceau: "De unde ştie Acesta carte, căci n-a învăţat nicăieri, nu este Acesta feciorul Mariei şi al lui Iosif?
Fariseii au trimis odată nişte iscoade ca să-L prindă pe Domnul Hristos, dar aceştia s-au întors spunând că n-au putut să facă nimic deoarece n-au auzit niciodată pe cineva vorbind aşa de frumos şi înţelept şi n-au avut motiv.
Dar de ce erau ei atât de orbiţi, ce i-a făcut pe ei atât de nesimţitori, ca să nu-L recunoască pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Iată ce: păcatul mândriei, cel dintâi păcat făcut de Lucifer diavolul. Mândria, slava cea deşartă a veacului acestuia de pe pământ, veninul răutăţii diavolului i-au orbit şi n-au putut să-L cunoască şi n-au cunoscut nici timpul când i-a cercetat Dumnezeu prin Fiul Său, Răsăritul cel de sus, deşi Mântuitorul le făcuse înainte şi această mustrare, zicându-le: "Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o deosebiţi, pentru ce nu judecaţi singur ce este drept!
Deci, la prima venire a Domnului în lume, oamenii legii, oameni învăţaţi, nu L-au cunoscut, nu L-au primit. Cu cartea în mână L-au judecat pe Iisus Hristos, scoţându-L afară din vie, din cetate şi L-au răstignit pe Cruce, pe Golgota. Au părăsit pe Domnul şi au mâniat pe Sfântul lui Israel. Popor îndărătnic şi încărcat de păcate! Până acolo au fost înşelaţi şi orbiţi, încât au strigat cu gura lor: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Şi astfel au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Le-a ridicat harurile de care abuzaseră ei şi sunt rătăcitori şi astăzi în toată lumea. Au fost izgoniţi din ţara lor. Li s-au dărâmat turnul, biserica, li s-a surpat gardul, căzând la pământ, adică Legea şi aşa fără de ţară, fără de biserică, fără jertfe şi fără Dumnezeu au rămas pe pământ.
Cât de aspră este pedeapsa mâniei lui Dumnezeu ce ne face să tremurăm! Iar via lor a fost luată şi dată altor lucrători. Aceşti lucrători cărora li s-au încredinţat via de către Dumnezeu sunt: arhiereii, preoţii şi diaconii, clerul conducător al credinţei ortodoxe,Biserica Creştină Ortodoxă, care în chip tainic este condusă de Duhul Sfânt. Aceasta a avut întotdeauna de luptat cu toate răutăţile venite din toate părţile, fiindcă diavolul nu s-a mulţumit cu relele pe care le făcuse prin ei Fiului lui Dumnezeu. A urmărit mai departe pe ucenicii şi creştini Săi şi va urmări mereu până la a doua venire a lui Hristos, care va judeca toate seminţiile pământului.
Diavolul, care niciodată nu doarme, a reuşit să ridice împotriva Bisericii lui Hristos o mulţime de vrăjmaşi care o sapă la temelie şi vor să o dărâme. Şi care sunt aceştia? Întâi de toate sectele, care s-au depărtat de Sfintele Taine şi învaţă poporul minciuni şi rătăciri. Aceştia luptă din afară şi aruncă în Biserica lui Hristos cu ce nimeresc. Dar mai periculoşi sunt vrăjmaşii care sunt înăuntrul Bisericii, adică cei care zic că ţin cu Biserica. Aceştia sunt creştinii care înjură Biserica şi chiar, cu durere trebuie să spunem, că sunt preoţi, călugări sau maici care nu-şi fac datoria şi fac fel de fel de sminteli şi care îngăduie păcatul. Aceştia sunt ca vierii din Evanghelia de astăzi care au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, de aceea să nu vă smintiţi când vedeţi, când auziţi,ci rugaţi-vă să le dea Dumnezeu lumină şi să-i întoarcă la El mai înainte de a veni ziua cea mare a răzbunării dumnezeieşti.
Alţi vrăjmaşi ai Bisericii sunt toţi cei ce sub forma aceasta de creştini care merg la biserică atrag în rătăcire suflete, printr-un fel de misticism bolnăvicios. Ei zic că au vedenii, cad pe jos, înţepenesc; diavolul îi înţepeneşte şi spun că e păcat să tai pâinea cu cuţitul, să nu se lucreze vinerea şi nici lunea, ei spun că e bine să posteşti sâmbăta şi duminica. Învaţă să stea lumea în biserică numai în genunchi şi o mulţime de învăţături greşite contra sfintelor canoane. Iar cine face ca ei cade sub afurisenie şi anatema Sfinţilor Părinţi. De aceea vă îndemnăm să nu vă luaţi după oricine, învăţaţi dreapta credinţă.
Alţi vrăjmaşi sunt şi cei ce înjură Sfânta Biserică, pe Dumnezeu şi lucrurile sfinte, cei ce sparg bisericile şi le fură tot atât de păcătoşi şi blestemaţi sunt cei ce nu vor să vină duminica la Sfânta Biserică. Aceştia nu vor avea parte de raiul lui Dumnezeu şi vor fi alungaţi când vor sfârşi cu viaţa aceasta trecătoare.
Unii cred că, dacă merge unul din casă la Sfânta Biserică îi iartă Dumnezeu şi pe ceilalţi care n-au putut să meargă, dar se înşeală amarnic. Aşa era într-un sat o creştină care nu lipsea duminica de la biserică, dar soţul ei nu vrea să meargă, deşi era un om cu frică de Dumnezeu, se ferea să nu facă rău la nimeni, se ruga şi el acasă. Când îl ruga soţia să meargă la biserică, îi răspundea: "Nu te duci tu şi pentru mine, la ce să mai merg şi eu!? Dar ea se ruga cu lacrimi şi cu metanii ca să meargă şi soţul ei la biserică. Şi iată că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea dându-i un vis cu tâlc soţului ei:
Parcă muriseră amândoi şi mergeau pe o pajişte verde. Mergând aşa mereu şi tot urcând prin locuri necunoscute, au ajuns la porţile unei cetăţi frumoase care deodată se deschid şi apare un înger luminat. Îngerul pofteşte pe soţie înăuntru, dar când a vrut să păşească şi el, l-a oprit zicând: "Nu e nevoie să mai intri şi tu, că intră soţia şi pentru tine aici! Tu pleacă!? Şi a închis porţile. Când s-a văzut singur, a început să plângă căindu-se că a pierdut raiul. În acest zbucium s-a trezit, s-a închinat şi a zis: "Bine că a fost un vis!
A sculat-o pe soţie, i-a povestit visul şi de acum nu mai zicea să se ducă ea şi pentru el. De multe ori pleca chiar înaintea ei la biserică. Şi iată cum Bunul Dumnezeu l-a ajutat întorcându-l printr-un vis aşa de simplu. Şi când ne gândim că sunt multe femei creştine care au această durere că nu vin şi soţii lor la biserică!
Fraţi creştini, în biserică ne rugăm lui Dumnezeu, cântăm laude Lui, aici ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Mântuitorul Iisus este de faţă în biserică. Intrând în biserică, noi ieşim din lumea aceasta de toate zilele pentru a intra într-o lume nouă. Câtă linişte şi pace găsim aici, lumina tainică din ea ne înalţă gândul sus. Rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi durerile din lumea aceasta, auzim parcă şoapte îngereşti; aceasta este Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului. Şi într-adevăr ce este în cer şi nu este în biserică? În cer Dumnezeu, aşezat pe tronul măririi, aici Iisus Hristos Dumnezeu şi Om şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşezat pe masa Sfântului Altar.
În cer îngerii cu arhanghelii înconjoară măreţia dumnezeiască, iar aici pe pământ chipurile sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii. Îngerii şi sfinţii în chip nevăzut iau parte cu noi la Sfânta Liturghie. Îngerii noştri păzitori, care ni s-au dat la Sfântul Botez, vin cu noi şi ne rugăm împreună. O, câtă putere binefăcătoare ar avea asupra noastră frecventarea permanentă a Sfintei Biserici! Câte învăţături sfinte n-am învăţa, câte lucruri plăcute n-am auzi, aici ne-am cunoaşte pe noi înşine, ne-am vedea toate slăbiciunile noastre şi am lua hotărâri de bine pentru viitor.
Aici, în Sfânta Biserică, am învăţa că toţi oamenii sunt fraţii noştri, că acelaşi sânge dumnezeiesc a curs pentru toţi, mici şi mari, învăţaţi şi neînvăţaţi. Iar dacă venim aici, să deschidem inimile şi gurile noastre pentru slava Domnului, pentru a-i jertfi laudele noastre cu inimă smerită. Aici, preoţii sunt datori să spună datoriile pe care legea creştină le pune pe umerii celor ce vor să se mântuiască, iar credincioşii, care sunt interesaţi, primesc cu dragoste aceste învăţături şi le pun în practică.
Omul, care duminica aceasta sau cealaltă n-a înţeles nimic din Sfânta Evanghelie, din Apostol, de la cazanie, pierde firul învăţăturilor sfinte şi după o vreme ajunge într-o stare de nepăsare, cu cât vine mai rar, cu atât n-ar mai veni deloc. Diavolului atât îi este greu, până îl scoate pe om din biserică, căci ştie el atunci unde să-l ducă: la cârciumi, la jocuri de tot felul, îi învaţă multe răutăţi şi păcate mari. Un mare rău fac creştinii care lipsesc de la Sfânta Biserică. În înşelăciunea diavolului sunt şi cei ce vin târziu şi cei ce pleacă devreme.
Cei ce vin târziu se înşeală cu cuvintele acestea, zicând: nu zice Domnul că e primit şi cel din ceasul al unsprezecelea? Dar aici e vorba de altceva, nu e vorba de venirea la biserică, e vorba că noi toţi suntem, nu în ceasul al unsprezecelea, ci în ceasul al doisprezecelea. Puţin mai este şi trebuie să vină Judecătorul, ca să judece vii şi morţii, cum zicem în Crezul. Bătrânii noştri nu aveau atâtea cărţi să citească ca noi. Cel mai mult era răspândită o cărticică mică, Epistolia Domnului Hristos şi Visul Maicii Domnului şi acolo, cu multă frică citeau locul unde se spune că nu este îngăduit nimănui de a nu veni la biserică.
Creştinul care vine la Sfânta Biserică trebuie să fie smerit pentru ca să se poată milostivi Dumnezeu spre sufletul lui şi să-i dăruiască milă şi iertarea păcatelor. În Sfânta Evanghelie citim că Domnul Hristos era atât de blând, de iertător, bun, că pe toţi păcătoşii i-a iertat, dar când a fost vorba de cei ce făceau neorânduială în biserică, de cei ce profanau biserica, n-a putut răbda şi cu multă mânie i-a scos afară bătându-i cu un bici de ştreanguri. De aceea să ne temem şi noi de dreapta mânie a lui Dumnezeu când venim în Casa Lui, ca nu cumva, în loc de milă şi iertarea păcatelor, să primim bice şi blesteme dumnezeieşti, ca evreii care L-au răstignit. "Pe cei răi, cu rău îi va pierde, zice Sfânta Carte. Şi aşa li s-a întâmplat şi vremelnic şi veşnic unora. După ce i-a aşteptat Domnul Hristos pe evrei 40 de ani de la Înălţarea Sa la cer şi tot nu s-au întors, n-au recunoscut că au făcut păcat răstignind pe Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu a trimis mânie peste ei, mari pedepse, căci romanii i-au trecut prin foc şi sabie şi i-au împrăştiat pe tot pământul ca sclavi. Mari au fost suferinţele lor prin toate ţările până în ziua de astăzi şi se vor chinui şi în focul iadului cei care nu vor recunoaşte pe Domnul Hristos, care este piatra din capul unghiului, care leagă Biserica Vechiului Testament de cea a Noului Testament, piatra din Sion, care este Biserica de astăzi. Aşa va pierde Dumnezeu şi pe creştinii care nu vor lua aminte să se îndrepte mai înainte de moarte, de ziua sfârşitului.
Să se lase fiecare de păcatele sale, să se întoarcă la pocăinţă, că Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită nici o faptă rea, nici chiar în lumea aceasta. O tânără foarte necredincioasă şi hulitoare de cele sfinte a fost sfătuită de fetele cele credincioase, zicându-i: "Julieta, tu n-ai să sfârşeşti bine cu necredinţa ta, Dumnezeu te va pedepsi. "Ba!, răspunse ea cu obrăznicie. "Cine a venit din lumea de dincolo să-mi spună ce se petrece?! După opt zile a fost găsită moartă cum nimeni nu s-a îndoit de moartea ei, o aşezară în sicriu şi o îngropară.
A doua zi, groparul, făcând o altă groapă lângă mormântul ei, auzi zgomot şi o voce sufocată ce striga: "Ajutor, ajutor! Au fost chemate autorităţile şi au deschis mormântul, constatând că Julieta a fost îngropată de vie. Cu părul în neorânduială şi faţa plină de sânge scoase un suspin adânc şi, deschizând ochii, a zis: "Dumnezeule îţi mulţumesc! După ce se linişti puţin, povesti cum s-a trezit abia atunci când a fost îngropată, a început să strige, să lovească cu capul în sicriu, "iar când am văzut că totul e zadarnic şi vine moartea cu toate grozăviile ei, nu vă pot explica ce frică groaznică am avut! Abia acum am început să mă gândesc la pedeapsa dumnezeiască pe care o voi lua pe dreptate şi că mă voi duce direct în iad. O, bunătate dumnezeiască!, zise ea plângând, Ţi-am dispreţuit adevărurile credinţei, dar m-ai adus iar la viaţă să mă pocăiesc şi să mă îndrept, de acum vreau să trăiesc numai pentru Tine Dumnezeule, lumea-i moartă pentru mine, iar eu moartă sunt pentru ea, în inimă Doamne Sfinte numai Tu vei avea loc.
Aşa se vor trezi în iad, în iad nu în groapă, mulţi necredincioşi, mulţi desfrânaţi şi ticăloşi care nu vor să se întoarcă, dar va fi prea târziu atunci acolo, vor plăti fără iertare toate relele dimpreună cu necredincioşii şi cu toţi vrăjmaşii Bisericii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Rugăciune
Doamne al milei şi Împărate al Slavei, care pentru noi Ţi-ai vărsat scump sângele Tău ca să ne răscumperi din robia păcatelor, iar noi, nemulţumitorii n-am priceput dragostea Ta cea mare.
Iartă-ne de tot ce ţi-am greşit, căci numai prin Tine vom putea fi salvaţi. Fără de Tine nu suntem nimic şi nu putem face nimic. Fii ajutorul nostru mai departe şi învaţă-ne voile Tale! Amin.

marți, 10 august 2010

PREDICĂ LA PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI


PREDICĂ LA PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

... că iată de acum mă vor ferici toate neamurile! (Luca, I, 48)

Fraţi creştini,

Se apropie 2000 de ani de când această proorocie a fost spusă de o fecioară săracă, într-unul din cele mai mici oraşe din Iudeea. Această fecioară necunoscută locuia într-o colibă modestă în pământul Hebronului şi se mângâia cu aceste cuvinte în care credea cu statornicie. Au trecut atâţia ani şi iată că aceste cuvinte se împlinesc înaintea ochilor noştri.
Ştim cu toţii că în toate timpurile popoarele au înconjurat cu cinste pe împăraţii lor, precum şi pe cei care şi-au jertfit geniul şi munca pe altarul patriei, ridicându-le în semn de recunoştinţă, statui şi monumente.
Biserica, însă, aduce laudă sfinţilor martiri care au suferit pentru dreapta credinţă, cântându-le imnuri sfinte şi păstrându-le sfintele moaşte în locaşurile sale. În familiile creştine copiii poartă respect şi dragoste către părinţii lor, iar, după ce îi conduc pe ultimul drum, le păstrează o dulce amintire, privind cu lacrimi în ochi chipurile lor în tablourile rămase.
Dar, oare, noi creştinii nu suntem datori să avem respect şi să venerăm pe regina creştinismului? Dacă oamenii mari, vestiţi, sunt vrednici de recunoştinţa noastră, cu cât mai mult trebuie să cinstim pe Împărăteasa Cerului, care este cea mai mare făcătoare de bine a noastră şi care ne-a deschis porţile fericirii veşnice! Prin Ea am redobândit viaţa sufletului nostru, căci Sf. Fecioară Maria este mai presus de toate femeile, aleasă mai înainte ca să fie Maica lui Dumnezeu şi a fost plină de Duh Sfânt şi de Har.
Viaţa ei a fost nepătată de păcat şi moartea nu a răpit-o ca pedeapsă pentru păcatele sale, căci trupul ei nu a fost supus putreziciunii în mormânt, ci s-a înălţat la cer împreună cu sufletul, la slava lui Dumnezeu şi a Fiului Său.
Sf. Fecioară Maria n-a avut niciodată pe cineva asemenea ei, nici în cer, nici pe pământ. Numai Dumnezeu este mai presus de ea şi s-ar putea spune că însuşi Dumnezeu s-a coborât mai jos decât ea, căci a ales-o ca Maică a Lui din care să se întrupeze şi din al cărui piept să se hrănească. Noi, pentru a lăuda pe Fecioara Maria şi a vorbi cu demnitate, după cuviinţă, nu este de-ajuns numai o singură cuvântare, căci nu putem găsi cununi de laudă după vrednicie, oricâtă bunăvoinţă am avea. Rog, însă, pe Fiul său să-mi dea harul trebuincios, punând cuvinte potrivite în cugetul inimii mele, ca să lumineze Sf. Duh toate inimile ascultătorilor şi să poată rodi fapte pentru viaţa veşnică.
Mai întâi, să audă toate popoarele, toţi creştinii şi păgânii, credincioşii şi necredincioşii că, dacă noi numim pe Sf. Fecioară Doamna şi Împărăteasa noastră, aceasta nu este o născocire a evlaviei creştine, căci această demnitate n-a luat naştere în închipuirea strămoşilor noştri, ci, auziţi, însuşi Duhul Sfânt a vestit înalta ei demnitate. El este care a lăudat-o prin gura profeţilor, şi, luminat de El, David împăratul vedea Împărăţia lui Hristos că se întindea de la apusul şi până la răsăritul soarelui. De-a dreapta lui Hristos, David a văzut pe Maria împărăteasă mai înaltă decât toate puterile cereşti şi ne-o arată lângă Cel Atotputernic care depune pe capul ei o coroană de pietre scumpe.
Datorită virtuţilor sale, Sf. Fecioară este încununată din timpul vieţii sale pământeşti, căci ea este ca un crin curat. Împăratul Solomon o vede ca pe regina florilor, mai înaltă decât codrii din Liban. Eva şi multe urmaşe ale ei au născut copii păcătoşi şi criminali, iar Preacurata Fecioară a născut pe Omul-Dumnezeu fără de păcate, care a mântuit pe toţi oamenii. Sf. Fecioară străluceşte ca un soare şi este icoana cea mai curată a sfinţeniei dumnezeieşti.
Despre ea zice Sf. Ap. Ioan că are ca veşmânt soarele, luna sub picioare şi pe cap o coroană de 12 stele. La adormirea ei au venit îngerii şi au luat-o cu trup şi suflet, aşezând-o pe tron, lângă Împăratul Slavei. Iată la ce înălţime se află Împărăteasa noastră a creştinilor şi iată cum se împlinesc profeţiile care au arătat că o vor ferici toate neamurile. Împlinirea acestei proorociri a fost şi în ţara noastră, unde mulţi domnitori au zidit multe biserici în cinstea ei, îngenunchind înaintea icoanei sale.
Să amintim pe Ştefan cel Mare, Neagoe şi Matei Basarb, Constantin Brâncoveanu, care au ridicat o mulţime de biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi credem că este suficient. Dumnezeu atât de mult a iubit-o pe Sf. Fecioară Maria încât i-a dat pe Unicul Său Fiu, care nu s-a ruşinat de sânul Preacuratei Sale Maici. Mântuitorul s-a supus ei în timpul vieţii Sale pământeşti şi, când era răstignit pe Cruce, a încredinţat ei, ca unei Maici, toată lumea creştină. A încununat-o cu slavă şi cinste şi a pus-o de-a dreapta Sa, în calitate de regină. Dar, cine poate să laude după vrednicie pe aceea care este mai presus decât toată lauda?
Monumente religioase se unesc cu mărturiile istorice pentru a arăta vechimea închinăciunii ce se cuvine Sfintei Fecioare Maria, preoţii, regii, împăraţii, pictura, sculptura, poeţii şi scriitorii din primele secole ale creştinismului din evul mediu şi din epoca noastră, toate generaţiile aduc tributul lor de respect, de recunoştinţă şi de laudă smeritei fecioare din Nazareth. Toată lumea creştină, în decursul veacurilor, a cunoscut puterea ei cea mare şi a simţit ajutorul ei în clipele grele.
Biserica Ortodoxă are o carte numită Minunile Maicii Domnului, pe care, poate, mulţi le-aţi citit şi aţi luat cunoştinţă de faptele minunate. Voi aduce acum şi trei mărturii din Sf. Scriptură, unde se vorbeşte despre alegerea Sfintei Fecioare în lucrarea dumnezeiască.
Prima şi cea mai veche se găseşte la Facere, cap. XXVIII, ver. 10, unde se vorbeşte de visul patriarhului Iacov, care a văzut o scară, ce unea cerul cu pământul, pe care coborau şi urcau îngerii lui Dumnezeu. Pe când Iacov privea uimit această frumuseţe minunată, a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a binecuvântat. El s-a înspăimântat şi, deşteptându-se, a socotit că în locul acela este Poarta Cerului.
Scara din visul patriarhului Iacov este Sf. Fecioară Maria, căci pe această scară s-a coborât Dumnezeu Iisus Hristos şi S-a întrupat din pântecele său. Fecioara Maria este casa lui Dumnezeu şi Poarta Cerului şi numai cei ce recunosc aceasta vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Vai de toţi cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului şi care aduc hule împotriva cinstei sale, căci sunt şi de aceştia, o mulţime de ticăloşi, unii susţinând chiar că a mai avut şi alţi copii, atât de întunecat le este capul.
A doua mărturie o găsim la proorocul Iezechil care spune în vedenia sa cum a fost luat şi dus pe calea uşii sfinte ce duce spre răsărit, iar uşa aceasta era încuiată. A auzit atunci glasul Domnului, care i-a spus că uşa nu se va deschide şi nimeni nu va trece printr-însa, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra printr-însa.
Dacă citeşte cineva toate acesta, neluminat de duhul lui Dumnezeu sau cu alt interes, nu poate înţelege Sf. Scriptură, căci în ea se ascund taine mari. Iată, uşa cea încuiată este preacurata Fecioară Maria, căci printr-însa a intrat şi a ieşit Mântuitorul Iisus Hristos, nestricând pecetea fecioriei, aşa cum străbate raza soarelui prin geam.
A treia mărturie o găsim tot în Vechiul Testamentul la Paralipomena cap. XIII, ver. 1, unde se spune că împăratul David a trimis nişte oameni ca să aducă dintr-o localitate Chivotul Domnului. Acest Chivot era un fel de ladă poleită cu aur în care se aflau tablele legii, primite de Moise din mâna lui Dumnezeu. Deasupra acestui chivot erau doi heruvimi de aur. Preoţii, tot poporul şi însuşi împăratul însoţeau în sunetul harfelor şi chitarelor carul în care se găsea Chivotul şi care era tras de boi. Ajungând la o cotitură, boii au smucit, iar Chivotul sta să se răstoarne. Atunci, un om din mulţime a întins mâna să-l sprijine, dar a murit pe loc.
Văzând moartea lui Uza (căci aşa îl chema), împăratul David s-a întristat şi s-a temut, totodată. Astfel, de frică, nu a mai dus Chivotul în cetatea lui, ci l-a aşezat în casa lui Obed Edom, pe care Domnul a binecuvântat-o.
Vedeţi, fraţi creştini, că Dumnezeu n-a suferit nici să fie atins cu mâna acesta chivot care închipuia pe Sf. Fecioară Maria?! Dar, ce se vor face acei nelegiuiţi care ating cu limba ascuţită sfinţenia şi fecioria Împărătesei Cerului? Unde vor băga capul hulitorii şi necredincioşii care aduc insulte Maicii Domnului prin care ne-a venit mântuirea?
Chivotul despre care am vorbit îl au toate bisericile creştine ortodoxe şi se află pe masa Sf. Altar, iar în el se păstrează cutiuţa cu Sf. Împărtăşanie. Chivotul este închipuirea Maicii Domnului, Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerului, Uşa Raiului iar Sf. Împărtăşanie închipuie cuvântul lui Dumnezeu care se află în biserica slavei Sale. Dacă aşa stau lucrurile, nu se cuvine şi nu este drept a cinsti şi noi şi a aduce închinăciunile noastre Împărătesei Cereşti? Dacă însuşi Dumnezeu a cinstit-o, a iubit-o şi a păzit-o, cu cât mai vârtos trebuie să-i aducem mulţumirile şi închinăciunile noastre, noi păcătoşii şi nevrednicii?
Dacă este drept ca toţi copiii să iubească şi să venereze chiar pe mamele lor, apoi cu atât mai mult se cade să iubim şi să venerăm şi noi pe Maica Domnului, care este Maica noastră a creştinilor. Nimic nu este mai drept, nimic nu este mai cuviincios, decât a venera pe aceea pe care Dumnezeu şi-a făcut-o maică a Lui şi pe care îngerii şi arhanghelii o laudă în cer. Să se ruşineze, deci, toţi sectanţii, să se îmbrace cu blestem şi să piară toţi hulitorii Maicii Domnului, care este ocrotitoarea creştinilor şi salvatoarea omenirii.
Sf. Fecioară Maria este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună este un înger văzut pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi ca să ne sprijine în lupte şi să ne mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul său.
Fraţi creştini, aşa e Sf. Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. Dar acum, maica noastră preabună este supărată şi mult întristată pe neamul omenesc care s-a pus în slujba satanei. Astfel, o parte din femei despart pe tată de copii, despart pe copii de Împărăţia Cerului, lăsându-i să umble în întunericul patimilor. O parte dintre femei îşi omoară pruncii nevinovaţi în multe chipuri şi s-au rătăcit de la adevăr, nevoind să mai audă de învăţătura şi biserica lui Dumnezeu şi, astfel, trăiesc în petreceri şi desfrânări.
Maica Domnului este supărată pentru că ştie ce-i aşteaptă pe toţi aceşti nelegiuiţi. Ea vede de acolo, de pe tronul slavei sale, aceste nelegiuiri şi aceste suflete pierdute, care nu vor să ţină seama că s-a plătit atât de scump de către Fiul său, Iisus Hristos, răscumpărarea neamului omenesc. Amarnic vor plânge şi în zadar vor mai cere ajutor când se vor trezi în flăcările iadului şi în chinurile veşnice. Să audă acum toţi păcătoşii pământului, să se întoarcă degrabă toţi deznădăjduiţii şi rătăciţii şi să vină din calea rătăcirii. Să împreunăm mâinile cu toţii în locaşul lui Dumnezeu cel sfânt şi să cerem sprijinul şi apărarea noastră sub povăţuirea şi protecţia Preacuratei Fecioare Maria, zicând şi noi împreună cu toţi creştinii:

Rugăciune
Bucură-te, Fecioară şi Maica lui Dumnezeu, Templul cel viu şi nemuritor al dumnezeirii, comoara şi lumina lumii, cinstea fecioriei, sprijinitoarea credinţei ortodoxe!
Bucură-te, Împărăteasă, care ai născut pe Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc!
Ajută-ne, dar, ca să stingem focul patimilor şi războiul cel lăuntric să înceteze. Mijloceşte la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru ca să ne dea har să imităm şi noi virtuţile tale. Fă, cu rugăciunile tale, să înceteze toată tulburarea demonilor de pe pământ, să se sfărâme toată rătăcirea şi să se risipească toate vrăjitoriile şi spurcăciunile. Să biruiască lumina Evangheliei şi adevărul, să se stingă minciuna şi să triumfeze creştinii drept măritori întru Împărăţia Fiului tău, Fecioară Marie, Împărăteasa noastră a tuturor creştinilor, ca să fim şi noi acolo în vecii vecilor. Amin.

PREDICA SĂPTĂMÂNII

PREDICĂ LA DUMINICA A XII-A DUPĂ RUSALII

Tânărul bogat

Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei IX,16)

Fraţi creştini,

Cu 5000 de ani înainte de venirea Domnului Hristos, înţelepţii şi stăpânitorii lumii acesteia propovăduiau şi fericeau în cuvântările lor pe cei bogaţi, puternici, veseli şi sătui. Lumea îi asculta şi îi urma, pentru că toţi alergau în goana mare după averi, plăceri, bani şi păcate. Cei puternici zdrobeau pe cei slabi şi mici, cei bogaţi şi avuţi râdeau şi dispreţuiau pe cei săraci, necăjiţi şi supăraţi.
Războiul omului contra omului era pretutindeni, iar pacea, nicăieri. Lumea se zbătea în întunericul patimilor şi pretutindeni satana pusese stăpânire pe viaţa omului. Iată că într-o zi, într-o ţară mică apare pe un munte frumos în Galileia Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Adună pe lângă Sine nişte ţărani săraci şi pescari de pe Marea Galileii şi îşi deschide gura Sa cea sfântă aici pe munte, rostind cele mai minunate cuvinte care au răsunat peste veacuri.
Fericiţi cei săraci cu duhul, cei curaţi şi umiliţi, fericiţi cei ce fac milostenii. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, mângâiaţi pe cei care vă prigonesc, căci voi sunteţi fii lui Dumnezeu, ai Aceluia care a făcut cerul, pământul şi toate câte există în univers. Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit. Cuvintele acestea minunate, pe care nu le mai auzise nici o ureche omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului şi au ajuns până aici.
Dar iată că, într-o zi, pe când binecuvânta o mulţime de copii, se apropie de Dânsul un tânăr frumos, îmbrăcat bine care-i zice: "Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis : De ce -Îmi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El i-a zis : Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zisa Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: "Daca voieşti sa fi desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer ; după aceea vino şi urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.
Tânărul acesta în felul lui era o raritate, pentru că nu era ca ceilalţi de seama lui, uşuratici, zburdalnici şi preocupaţi numai cu plăcerile lumeşti, ci era frământat de un gând mai înalt: gândul de a moşteni viaţa de veci şi de a-şi moşteni sufletul. Din convorbirea cu Mântuitorul observăm că el era evlavios şi cu frică de Dumnezeu, căci păzise din copilărie poruncile legii. Întreaga lui înfăţişare era plăcută, simpatică şi cuviincioasă.
Tânărul cuceri îndată inima Domnului, căci Sf. Evanghelist Marcu spune că Mântuitorul s-a uitat ţintă la el şi i-a zis :"Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi luând crucea, vino şi urmează Mie".
Când îi ceru Mântuitorul averile ca să le împartă la săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat. Privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: "Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu! Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea. Vedeţi ce piedică mare pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii pentru orice creştin!
Ca să întărească cuvântul de mai înainte Mântuitorul a zis iarăşi: Mai lesne este camilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele.
Să împărţim bogăţiile în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, căci, în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic. De ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor lipsiţi. Bogăţia îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care curg o mulţime de păcate.
Ştim că Biserica trebuie să spună adevărul şi adevărul, în ceea ce priveşte bogăţia, este următorul: Nu se face avuţie fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, camătă şi vicleşug. Ori că te înşeală la cântar, ori că se pune apă în vin sau lapte, dobândă la banii împrumutaţi, mită. Toţi aceştia spune Sf. Carte că mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copii care moştenesc astfel de averi făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii până nu dau săracilor cele luate de la ei. De aceea a zis Domnul că mai lesne trece camila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia cerului.
Să vedem acum care sunt bogăţiile sufleteşti. Orice creştin fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cu ce poate să se îmbogăţească creştinul? Cu faptele cele bune. Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi suferinţă şi să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10 şi acestea ar fi putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.
Iată de ce Mântuitorul a zis altădată că oricine iubeşte mai mult pe tată, pe mamă, fiu sau fiică nu este vrednic de El. Prin urmare, cu atât mai mult, trebuie să fugim de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi să nu iubim lucrurile din lumea aceasta trecătoare. Tânărul nostru s-a încurcat în păzirea celei dintâi şi mai înalte porunci: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. El păzise toate celelalte porunci şi s-a ferit de păcatele tinereţii care rod sănătatea trupului şi a sufletului şi aceasta i-a fost de mare folos pentru viaţa pământească, trecătoare, dar, pentru viaţa cea veşnică, ceva mai mult.
Ca să ajungă la desăvârşire omul trebuie să se lepede nu numai de bogăţii, ci şi de sine, însă lucrul acesta este foarte greu. Câţi tineri nu vin la biserică şi se roagă înainte de examene, dar după ce le-au luat şi ajung oamenii cu funcţii mari, îmbogăţindu-se nu-şi mai fac nici măcar o Sf. Cruce la culcare. Îngâmfându-se, s-au depărtat tot mai mult de Dumnezeu şi astfel ajung nici să nu mai creadă în El. Indiferenţa, răceala şi depărtarea multora de Biserică şi de Dumnezeu i-a făcut pe mulţi să cadă într-o viaţă dezordonată, murdară şi nenorocită.
Aşa se povesteşte despre un oraş din America.New Mexico care, pe la 1875, era locuit numai de mari bogătaşi. Se numea oraşul libertăţii depline, iar cei care veneau să se aşeze în el erau oamenii bogaţi, cu păcate multe, plini de pofte lumeşti. În acest oraş nu exista atunci nici o religie, nici o biserică, nici o lege şi nici o şcoală. Fiecare era liber să trăiască cum vrea. Ce s-a întâmplat însă cu oraşul acesta? Cu timpul, s-au îndobitocit cu totul. S-au înmulţit hoţiile, crimele, într-un chip înspăimântător, încât 40% din populaţie şi-a vândut averea şi a părăsit oraşul. În 50 de ani acest oraş a devenit o ruină de ziduri şi de suflete distruse. Aşa vor păţi toţi cei care caută fericirea fără Dumnezeu, fără legea Lui şi fără Biserica lui Hristos.
Tânărul din Evanghelia de astăzi era plin de bogăţii şi, totuşi, îl interesa viaţa veşnică. Dar tineretul nostru de astăzi care este foarte bogat în păcate, îşi dă oare seama ce dureri şi suferinţe îi vor aduce aceste păcate şi îndeosebi păcatul desfrânării şi al beţiei? Uşor se încurcă tinerii în păcatul desfrânării, de unde pleacă şi celelalte păcate: minţirea părinţilor, nedreptăţi şi chiar ucidere, fiind omorâţi prunci din pântece. Se depărtează astfel de spovedanie, de împărtăşanie şi, trăind fără cununie religioasă, ajung la pieire sufletească şi trupească.
Oamenii chibzuiţi, cu judecată, când vor să-şi clădească o casă, pun o temelie durabilă din material sănătos, ca să fie casa fără igrasie şi să nu plouă în ea şi să străbată lumina soarelui. Aşa ar trebui să privească tinerii lucrurile şi atunci când se întemeiază o căsnicie. Dar, din păcate, ei nu mai umblă acum după binecuvântarea Dumnezeiască, ci se unesc fără cununie religioasă, zămislesc copii în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, iar aceşti copii devin o povară grea pentru părinţi, căci toată viaţa aceşti părinţi se vor lupta cu ei, pentru că ei se nasc epileptici, îndrăciţi, bolnavi cu capul, cu nervii şi cu sângele stricat.
Iată casă zidită, de părinţi fără înţelepciune pe nisip, expusă valurilor înfuriate, bolilor, suferinţelor şi, dacă nu se îndreaptă, vor plăti în iad cu suferinţă veşnică. Mama care a născut copii fără cununie religioasă să nu se mai întrebe de ce nu se mărită fata la timp şi să nu mai spună că are cununiile legate, pentru că s-a născut fără cununie, fiind zămislit un astfel de copil în desfrânare. Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru astfel de mame care n-au avut grijă să plece de la casa părintească cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mai înainte, fetele nu plecau de acasă fără binecuvântarea părinţilor. De aceea aveau pace în casă, copii buni, sănătoşi, credincioşi, cu ruşine şi respect. Tineretul nostru însă umblă printr-un mare întuneric pierzător de suflet şi prin mijlocul a multe curse periculoase.
Am găsit scris într-o carte veche, că un călător într-o noapte, pe o vreme de furtună şi ploaie, a intrat să se adăpostească într-o casă părăsită. S-a aşezat bucuros în acel adăpost, dar un fulger a luminat încăperea şi atunci a văzut o privelişte îngrozitoare: un şarpe mare se târa spre el, în timp ce alţii mai mici se urcau pe pereţi; ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, în timp ce în celălalt colţ stătea o lighioană cu gura deschisă. Călătorul îngrozit, fugi repede afară din acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.
În chipul acestui călător, care s-a adăpostit prin întuneric în acest adăpost plin cu jivine, trăiesc toţi acei tineri şi tinere, care, orbiţi, duc viaţa într-un sălaş sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata să-i sfâşie. Aşa este casa unde locuiesc cei necununaţi la biserică, nespovediţi si neîmpărtăşiţi; când văd însă că sunt sfâşiaţi de fiarele cele periculoase, de păcatele cele grozave care le rănesc sufletul de moarte, abia atunci aleargă la ajutor. Pentru mulţi însă este prea târziu, căci unele răni sunt adânci, distrugătoare şi aproape fără leac.
Această depărtare de lumina Evangheliei lui Hristos, de morala credinţei noastre creştine ortodoxe, aduce peste ei cele mai mari nenorociri sufleteşti şi trupeşti. De aceea sunt neliniştiţi, bolnavi şi chinuiţi pentru că fără Dumnezeu nu se poate pace şi linişte. Aşa sunt unii de orbiţi şi întunecaţi, căci cu toată suferinţa tot nu vor să iasă din casa cea blestemată şi otrăvitoare plină de lighioane periculoase, adică de poftele cele deşarte şi de păcatele ce otrăvesc sufletul şi trupul. Una din poruncile legii vechi este să nu minţi, pe care a amintit-o Domnul şi tânărului bogat de astăzi. Cei care au citit Sf. Scriptură ştiu că diavolul este tatăl minciunii, căci el a minţit pe Adam şi Eva în rai şi tot el a minţit lumea până la potop, făcând-o să supere pe Dumnezeu. El a minţit, deci, lumea în cursul veacurilor şi a reuşit diavolul să-şi facă pe pământ o mulţime de copii, căci s-a umplut pământul de mincinoşi şi mulţi părinţi se tânguiesc de copiii lor care-i mint în multe feluri. Câtă lume nu suferă din cauza acestui mare păcat al minciunii, mulţi întemeindu-şi casa sufletului, furând, omorând şi pârând tocmai pe temeiul minciunii, dar nu va merge mult şi casa aceasta a mincinoşilor se va scufunda.
Unul din păcatele mari pe care îl fac copiii şi tinerii că despre ei este mai mult vorba astăzi este necinstirea părinţilor. Această poruncă scrisă cu degetul lui Dumnezeu este una dintre cele zece porunci, foarte importantă şi de mare folos pentru viaţa aceasta pământească. Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine si să trăieşti mulţi ani pe pământ.Iată deci că binele copiilor constă în cinstirea părinţilor, adică să-i asculţi când te învaţă să faci fapte bune, să mergi la biserică, să crezi în Dumnezeu şi, în general, când te învaţă de bine. Să-i iubeşti, să nu-ţi fie ruşine cu ei, să-i îngrijeşti când sunt bătrâni şi bolnavi şi să le porţi de grijă după ce au plecat din viaţă, făcându-le cele necesare pentru sufletul lor. Dar ce vedem la tinerii noştri? Mulţi îşi necinstesc părinţii, le e ruşine cu ei că sunt ţărani săraci, iar ei oameni cu carte; unii nu le mai zic nici pe nume şi îi supără îngrozitor cu neascultarea, obrăznicia şi răutatea lor. Aşa îi fac pe părinţi să-i blesteme şi astfel, la căsătorie, în loc de binecuvântare părintească îi ajung blestemele şi ajung ca tot aşa să li se facă de către copiii lor. Unii din tineri au ajuns până acolo cu răutatea încât au ridicat mâna asupra părinţilor lor, iar, după moarte acestora, i-au dat uitării fără să se îngrijească de sufletul lor şi pentru aceasta Dumnezeu îngăduie să vină peste ei fel de fel de greutăţi, supărări şi necazuri.
Să nu ne jucăm cu blestemul părintesc. Voi tineri, care mai aveţi părinţi în viaţă, străduiţi-vă să le faceţi cât mai multe bucurii, căci numai atunci sunteţi binecuvântaţi de Dumnezeu: când îi ascultaţi pe părinţii care vă învaţă credinţa cea dreaptă. Atunci când vă vor îndemna la fapte rele, să nu-i ascultaţi, căci nu greşiţi. Mari păcate fac părinţii care se bagă în casa copiilor cununaţi religios ca să le strice căsnicia. Pe părinţii aceştia îi aşteaptă suferinţe mari pe lumea aceasta şi va fi greu de ei şi la ieşirea sufletului.Domnul Hristos a mai spus tânărului din Evanghelia de astăzi: să nu furi. E bine să ştie tot creştinul lucrul acesta că tot furt înseamnă când furi cinstea cuiva prin vorbele şi minciunile tale. Tot furt se numeşte atunci când furăm ziua Domnului ziua duminicii şi, în loc să o păstrăm cu credinţă şi sfinţenie, mergând la biserică, pierdem timpul pe aiurea, mergând în diferite locuri printre beţivi, hulitori şi batjocoritori de cele sfinte. Cei care merg în astfel de locuri şi ascultă astfel de hule se fac împreună părtaşi la păcat.Diavolul, acest mare vânător de suflete a reuşit să distrugă multă lume şi îndeosebi tineretul, pe care l-a ruinat cu o armă foarte puternică: cântarea. Cântecele lumeşti şi drăceşti nu lipsesc astăzi aproape din nici o casă, în timp ce cântarea religioasă creştinul nostru n-o mai are în gură, în minte şi în inimă aşa cum o aveau primii creştini. Cântările lumeşti, zgomotoase şi necuviincioase nu lipsesc nici după Sf. Taine (cununii, botezuri) şi nici la sărbătorile cu sfinţi mari (onomastici). Atunci este hulit Dumnezeu prin cântările cele diabolice şi creştinii cad lesne pradă ispitelor, iar tineretul se lasă vrăjit de aceste momeli.
Aşa povesteşte o legendă a vechilor greci de primejdia sirenelor. Acestea erau un fel de zâne cântătoare, care prin cântecele lor vrăjite ademeneau pe trecători, furându-le voinţa, producându-le un fel de beţie dulce, care îi făcea să sară în valurile mării, unde-şi aflau moartea şi mormântul. Trecând pe lângă insula aceasta cu sirene, Iason, un mare conducător de oşti, a poruncit lui Orfeu să cânte cu harfa lui. Cântarea acestuia a întrecut şi a acoperit glasul şi cântările sirenelor, iar acestea s-au văzut bătute cu propria lor armă şi de aceea au sărit de pe insulă în mare şi s-au prefăcut în stânci.Să biruim şi noi lumea cu armele pe care le foloseşte ea: cântările lumii, să fie copleşite de cântările Domnului, iar petrecerile lumii să fie acoperite de petrecerile duhovniceşti.Mulţi fac haz de cântările creştineşti pe care le mai cântă unii creştini prin casele şi locurile lor de muncă. Mulţi râd şi spun că numai la biserică trebuie cântate, ca şi când Dumnezeu s-ar găsi numai în biserică.Aceştia când ies din biserică, încuie uşa şi, cu aceasta, consideră că au închis înăuntru şi pe Dumnezeu şi astfel El nu mai aude şi numai vede relele pe care le facem noi.E o mare greşeală aceasta.Să cântăm lui Dumnezeu în tot timpul şi-n tot locul, aşa cum se spune în psalmi şi să prefacem şi noi în stânci sirenele cele pierzătoare de suflete. Să nu mai cadă nici un suflet în ghearele demonilor şi ale rătăciţilor, care folosesc şi ei nişte cântece, dar sunt nişte cântece pierzătoare de suflet. Feriţi-vă de ei şi cântaţi cântarea bisericii noastre creştine. Ca Iason şi Orfeu să vâslim pe marea aceasta învolburată către patria cerească, iar duhurile necurate se vor stinge şi nu ne vor mai arunca în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.Dar creştinii noştri sunt în mare primejdie. Mulţi tineri au căzut în aceste trei patimi rele: beţia, desfrânarea şi fumatul. Chiar şi femeile au luat aceste patimi iar multe au un păcat pe care bărbaţii nu-l au, şi anume păcatul vrăjitoriei şi al descântecelor.Ca şi pe Eva, diavolul a reuşit să le înşele pe femei şi le-a făcut să-i ceară lui ajutor prin vrăji, descântece, ghicitul în cărţi şi cafea.Multe îşi spurcă bărbaţii cu fel de fel de vrăji şi murdării. Iată cum ne minte diavolul, iar după aceea urmează certuri, bătăi şi despărţire, iar pace nicidecum nu va mai fi. Să nu ne înşelăm, fraţi creştini, şi să nu lăsăm pe diavolul să râdă de viaţa noastră şi de sufletul nostru.Diavolul este un mare înşelător şi vrea să ne prindă în ghearele lui pe toţi.El vrea să distrugă sufletul şi trupul creştinului. Nu are nici un pic de milă nici de copiii care rămân pe drumuri, nici de soţia care plânge.El se bucură pentru că este un mare ucigaş de suflete şi de trupuri omeneşti.
Îmi amintesc că se spunea despre Vlad Ţepeş cum a strâns odată la curtea lui pe toţi cerşetorii din ţară şi le-a dat un ospăţ plin de toate bunătăţile. O zi şi o noapte a ţinut veselia acestui ospăţ. Au mâncat şi băut cerşetorii, ca niciodată în viaţa lor, dar pe urmă s-a întâmplat un lucru groaznic: Vlad Ţepeş, căruia i se mai zicea şi Vlad Dracul, i-a strâns pe toţi şi i-a băgat într-un fel de magazie mare, căreia i-a dat foc. Aşa au plătit cu viaţa lor bieţii cerşetori.
Tot astfel stau lucrurile şi cu desfătările lumii acesteia. Diavolul ? voievodul întunericului cheamă pe toţi la ospăţul desfătărilor, spunând că aici e raiul şi iadul. Oamenii ascultă de glasul lui şi se strâng grămadă ca oile la ospăţul diavolului. Dar, vai, amarnic vor plăti acest ospăţ ca şi cerşetorii lui Vlad Ţepeş. Diavolul, care i-a ospătat, îi va pofti apoi în temniţele şi focul de veci.
De aceea, luaţi aminte, fraţi creştini, că nu degeaba zice Domnul Hristos că nu se poate sluji la doi domni şi că nu oricine zice "Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerului. Să vă siliţi să cunoaşteţi tainele mântuirii pe care să le învăţaţi din Biserica Creştină Ortodoxă de la slujitorii altarelor şi din cărţile sfinte. Mai ales, trebuie puse în practică aceste învăţături, căci nu e de ajuns doar să le ştiţi. Trebuie să vă antrenaţi cu astfel de învăţături, căci altfel nu puteţi intra în viaţa cea veşnică. Dacă n-ar face antrenament, sportivii n-ar putea câştiga medalii în concursuri şi jocuri olimpice. Aşa şi creştinul, trebuie să se antreneze mereu ca să nu ajungă pradă ispitelor şi, având şi puţină voinţă, va învinge toate greutăţile. Dacă aceşti sportivi îşi dau atâta osteneală pentru o cinste trecătoare, cu atât mai mult trebuie să ne antrenăm şi să luptăm noi creştinii ca să câştigăm Împărăţia cerului cea nepieritoare şi veşnică.
Am văzut că tânărul din Evanghelia de astăzi trebuia să renunţe la avuţie ca să placă Domnului. Să ne întrebăm şi noi fiecare, dacă nu avem ceva la care să renunţăm. Chiar dacă nu venim la biserică, nu cumva trebuie să renunţăm şi noi la nişte zorzoane, parfumuri, ca să ne fie rugăciunea de folos? Poţi renunţa tu, frate creştin, la aceste mode atunci când vii la biserică, ca să nu superi pe Dumnezeu?
La biserică trebuie să venim curaţi, smeriţi şi modeşti, astfel ca Domnul să ne dea iertarea păcatelor şi să ne ajute să învingem patimile şi ispitele. Poţi renunţa tu, frate creştin, la tutun, băutură, vorbe urâte şi înjurături, la o mulţime de păcate, vicii şi patimi înveninate, care stăpânesc lumea poate mai mult ca niciodată? Să ştiţi că nici înainte de potop nu s-au făcut păcatele acestea care se fac acum pe pământ.
Noi suntem creştini, ne-am lepădat de satana, ne-am botezat şi am jurat să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lume; de aceea, să fim gata să ne dăm chiar şi viaţa pentru dragostea lui Dumnezeu. Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a plecat întristat, căci a iubit mai mult bogăţia şi toate cele lumeşti, făcând din ele dumnezei la care să se închine până la sfârşit. Să nu plecaţi întristaţi şi îngânduraţi ca el nici unul de aici; să nu vi se pară grele cuvintele pe care le-aţi auzit, căci unde nu vom putea noi, ne va ajuta Dumnezeu, numai să-i cerem să ne ajute.Nu există patimă, nu există păcat de care să nu ne putem lăsa, căci avem pecetea Fiului Său, pecetea botezului pe frunţile noastre, numai să căutăm şi să renunţăm la bogăţia păcatelor. Dacă ne interesează cu adevărat mântuirea sufletului, ca pe tânărul din Evanghelie, să ne lepădăm de lucrurile Diavolului şi să mergem cu bucurie pe urma paşilor lui Iisus, în urma învăţăturilor Lui. Vremea vieţii noastre trece mai mult cu nori negri decât cu zile senine şi frumoase. Se duc zilele noastre şi vine bătrâneţea, pentru cei care o vom mai apuca, căci s-ar putea să nu avem parte nici de o groapă. Iată de ce este bine să ne facem noi cu mâna noastră ceea ce trebuie să ne facă alţii.

Rugăciune
Dumnezeule veşnic, Cel ce stăpâneşti şi împărăţeşti peste tot, trimite Harul Tău cel ceresc peste credinciosul Tău popor şi dă-ne puteri depline ca să stăm alături de Tine. Izbăveşte-ne de toate ispitele vicleanului şi fă-ne cu puterea Ta ca să ne despărţim de orice poftă lumească ca, în clipa când va suna trâmbiţa Ta, să fim aflaţi pe drumul mântuirii şi al vieţii veşnice, ca să ne bucurăm şi noi cu Tine în ceruri. Amin.

vineri, 6 august 2010

Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”


Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”

Astăzi,dragii mei,sărbătorim o mare zi pentru noi:Schimbarea la Faţă a Domnului.Încă o dată în viaţă,în această sărbătoare suntem prezenţi cu duhul pe muntele Tabor.Cu ochii credinţei noi vedem împreună cu Apostolii Petru,Iacob şi Ioan care s-au urcat cu Mântuitorul pe înălţimea acestui munte,slava lui Dumnezeu în clipele sfinte ale acestui eveniment.El a avut loc nu cu mult înaintea patimilor de Cruce şi a morţii Mântuitorului nostru.
Dumneavoastră ştiţi că Fiul lui Dumnezeu coborându-se pe pământ pentru veşnica mântuire a oamenilor,s-a arătat nu în slava Sa dumnezeiască,(astfel lumina Sa,mai presus de fire ar fi orbit ochii păcătoşilor de oameni),ci a venit pe pământ în umilită înfăţişare,ascunzând Dumnezeirea Sa în chipul omului.Aici însă,pe muntele Schimbării la faţă,s-a arătat pe Sine în strălucirea acelei slave,în care El petrece din veac şi în care îl vor vedea aceia dintre noi,care prin viaţa lor pământească vor fi vrednici de aceasta.
Pe muntele Schimbării la faţă,împreună cu transfigurarea Domnului,Apostolii au văzut alături pe proorocii Moisi şi Ilie.Moisi a trăit cu o mie şase sute de ani îainte de naşterea lui Hristos;proorocul Ilie cu nouă sute de ani înainte.Deci,proorocii Moisi şi Ilie nu sunt morţi,ci vii.Ei erau vii şi atunci,în aceeaşi zi când i-au văzut Apostolii,sunt vii şi acum,vii vor fi şi în veacurile fără de sfârşit pentru că Dumnezeul nostru,în care credem noi,cum spune cuvântul Domnului,”nu este Dumnezeul morţilor,ci al viilor”(Matei 22,32).
La Domnul toţi sunt vii.Şi Apostolii,contemplând pe profeţii care li s-au arătat în această clipă din lumea cerească,au văzut în acest fenomen confirmarea vie a cuvintelor Domnului Iisus Hristos:”Cei care cred în Mine vor avea viaţă veşnică”(Ioan 6,47).
Astfel acest sfânt eveniment, pe care îl preamărim astăzi,ne descoperă taina unei vieţi veşnice,în care deja au intrat strămoşii,moşii şi părinţii noştri şi în care va merge fiecare dintre noi.Mai mult decât atât,fiecare dintre noi încă,aici pe pământ,în scurta perioadă de vreme dată lui de Domnul pentru viaţa pământească,deja începe acest drum al vieţii veşnice,fiindcă niciodată nu va muri nici sufletul meu,nici al tău,nici al oricărui altuia,nici sufletul credinciosului,nici al păcătosului nepocăit.Noi toţi vom merge în viaţa veşnică,deşi nu toţi vom merge şi în slava veşnică.În „bucuria Domnului său”va intra numai acela,care îşi va petrece viaţa pământească potrivit cu numele sfânt de fiu al Părintelui Său ceresc;acela care tinde spre Domnul,ca un copil spre pieptul scumpei sale mame;care caută pe Domnul atât în întristare,cât şi în bucurie,simţind atingerea mâinii sale părinteşti prin care El conduce pe fiecare dintre noi spre sine şi văzând în întregul său drum pământesc,providenţa dumnezeiască.
Sfântul Evanghelist ne spune că profeţii Moisi şi Ilie,arătându-se pe Tabor,nu stăteau fără de glas,tăcând,în jurul Mântuitorului.Ei înşişi acoperiţi de dumnezeiască lumină,vorbeau cu El.Şi Apostolii au auzit despre ce vorbeau:despre sfârşitul Mântuitorului,despre apropiatele patimi de Cruce,care stăteau în faţa Domnului Iisus Hristos.Ei se străduiau să pătrundă în adâncul acestor patimi de Cruce,pentru că patimile prin moartea Mântuitorului nostru sunt cu adevărat o taină.Aceasta este taina iubirii lui Dumnezeu,prin care Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său,pentru ca El luând asupra Sa păcatele fiecăruia dintre noi,să pătimească şi să aducă jertfa răscumpărătoare pe Crucea de pe Golgota.Aceasta este taina dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Tatăl osândeşte pe Fiul,dar iartă pe fiecare păcătos ce se pocăieşte,în numele patimilor Sale de Cruce.Aceasta este marea taină a înţelepciunii lui Dumnezeu,prin care Domnul a binevoit să dea oamenilor,prin patimile dumnezeiescului Său Fiu,dreptul de a bunătăţi,care,după cuvântul lui Dumnezeu,sunt pregătite de Domnul celor ce-L iubesc pe El(I Cor. 2,9).
Dacă aceste patimi de Cruce ale Mântuitorului au fost necesare pentru salvarea omenirii, oare aceasta nu arată mărturia faptului că în fiecare din noi există ceva care a cerut cu necesitate aceste patimi,despre care profeţii vorbeau cu Domnul pe muntele Schimbării la Faţă?Deci,în fiinţa noastră există nu numai trupul şi oasele pe care le purtăm.Dacă noi am fi alcătuiţi numai din ele,de ce ar fi trebuit să pătimească Domnul pentru noi?Pentru pulberea în care ne transformăm după moarte?Aceste patimi de Cruce au fost necesare pentru că,în afară de trupul şi oasele pe care le avem,există în noi un suflet fără de moarte,şi pentru fericirea acestui suflet fără de moarte a fost necesară moartea de Cruce a Domnului Iisus Hristos.
Aşa şi profeţii Moise şi Ilie nu numai prin prezenţa lor împreună cu Domnul pe muntele Tabor,ci şi prin discuţia lor cu El,ne vorbesc despre taina unei vieţi veşnice şi despre nemurirea sufletelor noastre.
Pe muntele Schimbării la Faţă în faţa ucenicilor uimiţi,Domnul Iisus Hristos a descoperit pentru câteva clipe nu numai slava Sa,ci şi slava Împărăţiei cereşti,slava Ierusalimului celui de sus,în care El va întâmpina sufletele Apostolilor Săi,când ei îşi vor încheia nevoinţa lor pământească prin moarte martirică.Şi când în faţa Apostolilor s-au deschis uşile cerescului Ierusalim şi au văzut slava Mântuitorului şi lumina cetăţii cereşti,ei au supravieţuit un astfel de sentiment de bucurie,pe care l-a exclamat Apostolul Petru:”Bine este nouă a fi aici”(Luca 9,33).El n-a găsit alte cuvinte să-şi exprime bucuria care umpluse sufletul său şi sufletele celorlalţi Apostoli,martori ai Schimbării la Faţă.Pe acest munte,Domnul a dat Apostolilor Săi să simtă ceea ce îi aşteaptă pe ei în viaţa veşnică.Dumneavoastră tuturor,dragii mei,vă este bine cunoscut că viaţa pământească este o trecere în viaţa care nu ştie de sfârşit.Şi în inima adevăratului discipol(ucenic) al lui Hristos,dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu,dacă trăim cu Domnul pe calea vieţii pământeşti,trăieşte şi preîmpărtăşirea,presimţirea bunătăţilor şi a bucuriei noastre veşnice,care aşteaptă pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu în cereasca Sa Împărăţie.
În luminata noapte pascală,noi ne îmbrăţişăm unul cu altul,dănţuim duhovniceşte;sufletele noastre se ridică ca pe nişte aripi deasupra pământului;retrăim ceva deosebit;numai luminata noapte pascală prezintă un extaz,pentru că noi suntem cu Domnul şi Mântiutorul Cel înviat,ne luminează prin harul preamăritei Învierii Sale.
Nu întâmplător şi pe oamenii puţini credincioşi,în această noapte pascală o oarecare forţă neînţeleasă de ei,îi atrage,dacă nu în Biserica lui Dumnezeu,cel puţin în jurul ei,să privească nenumăratele lumini pascale.
Când cu credinţă,cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu,în urma curăţirii de sine prin harul pocăinţei,adevăratul creştin se cuminecă cu dumnezeiescul Trup şi făcătorul de viaţă Sânge al Domnului,el se uneşte cu Domnul şi cu sufletul şi cu trupul,poartă bucuria împărtăşirii cu Domnul şi gustă de pe acum acea bucurie,care îl va umple pe deplin la comuniunea veşnică cu Preadulcele Mântuitor.
Cu cât suntem mai aptroape de Dumnezeu prin rugăciune,prin pocăinţă,prin fapte bune şi prin setea de a ne mântui sufletul,cu atât mai mult şi mai mult trăim această bucurie aşteptată de noi,ne împărtăşim din ea,încă înainte de a intra în viaţa de după mormânt.
Evenimentul sfânt al Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte tuturor,dragii mei,despre aeea că,pentru a intra în acea slavă pe care Domnul a arătat-o pe muntele Tabor,pe care o făgăduieşte copiilor săi credincioşi şi pe care o presimţim aici,pe pământ,noi trebuie să ne preschimbăm sufletul în timpul vieţii pământeşti.Trebuie să ne reînnoim,să refacem în noi chipul lui Dumnezeu denaturat prin păcate,pentru ca el să lumineze în noi până la sfârşitul
acestei vieţi,după care se începe o altă viaţă.Zidind Dumnezeu pe primul om a întipărit chipul său în sufletul lui.Acest chip în om se compune din iubire,caritate,curăţie,răbdare,smerenie-din tot ceea ce prin care însuşi Domnul Iisus Hristos s-a preamărit pe Sine în timpul vieţii Sale pământeşti.Curaţi am ieşit din baia sfântă a botezului.Dar prin păcatele noastre şi prin patimi acest chip al lui Dumnezeu se întunecă fără încetare,se acoperă cu murdăria vieţii noastre pătimaşă.Pentru aceasta,în decursul vieţii fiecăruia,noi trebuie să ne reînnoim,eliberându-ne de necurăţie şi vicii şi împodobindu-ne sufletul cu fapte bune.
Astfel,evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte despre datoria schimbării la faţă a sufletelor noastre.Pentru aceasta în ziua de faţă,cu o deosebită putere în inimile noastre răsună cuvintele lui Hristos:”Privegheaţi şi vă rugaţi”(Mar.14,38).
Domnul ne porunceşte a veghea cu inima,dar a veghea înseamnă a fi asemenea unei sentinele,care păzeşte o oarecare clădire de atacul unui tâlhar sau a unui om rău.Această sentinelă înconjoară clădirea pe toate părţile şi nu numai o dată spre a fi salvată pentru ca,sau prin uşă,sau prin geam,sau prin acoperiş,să nu pătrundă în ea vreun oarecare om rău.
Aşa trebuie să păzim şi noi toate intrările prin care păcatul se târăşte(se furişează) în inima noastră.Dar el se furişează pe nenumărate căi:prin ochi,când privim ceea ce poate provoca vreun sentiment păcătos şi atragerea spre păcat;prin urechi,când ascultăm ceea ce depravează(ne corupe) şi ne împinge spre păcat;prin gură,când pronunţăm înjurături,cuvinte murdare,minciuni,clevetiri,osândindu-ne unul pe altul.El intră prin gândurile noastre,se ridică din adâncul sufletului nostru,
când dăm libertatea să trăiască în noi înclinarea unei vieţi spre păcat.Noi trebuie să fim cu frica în inimă pentru că păcatul ne lipseşte de bucuria de a simţi în ea(În inimă) pe Domnul,ne răpeşte dulceaţa preîmpărtăşirii şi bucuria viitoare a veşnicei comuniuni cu Mântuitorul.
De aceea şi cerem noi în ziua de astăzi,când Domnul s-a transfigurat pe Tabor şi a arătat slava Sa şi lumina spiritualei cetăţi a Ierusalimului celui nefăcut de mână,ca El să lumineze şi sufletele noastre păcătoase prin lumina Sa cea necreată şi prin dumnezeiescul Său har să ne ajute nouă păcătoşilor spre a petrece pământeasca călătorie potrivit cu acea chemare,la care toţi suntem rânduiţi(predestinaţi) a fi cetăţeni cereşti ai Ierusalimului celui de sus.
Trăiţi cu Domnul şi muriţi cu Domnul! Şi fie ca inima voastră încă aici,pe pământ,să se deprindă a se împărtăşi din bucuria de a vedea pe Domnul,Lui să se închine şi cu El să fie în veacurile fără de sfârşit.
Când Domnul va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi,să se deschidă ,dragii mei,în faţa noastră,după mila lui Dumnezeu,porţile Ierusalimului ceresc,şi bucuria noastră,atunci,nimeni nu o va lua de la noi.

luni, 2 august 2010

PREDICA SAPTAMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Robul nemilostiv


...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,


O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.
Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.
Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.
Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.
Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.
În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.
Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:
1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.
2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.
3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.
Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.
Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.
Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.
Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.
Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.
Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.
Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.
Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.
Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.
Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".
Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.
Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.
Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"
Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.
Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"
Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.
Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.
Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.
Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"
După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.
Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.
Am făcut, părinte i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.
Şi ce ţi-au răspuns morţii? mai întrebă pustnicul.
Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! răspunse creştinul.
Acum du-te din nou la cimitir îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.
S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"
După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.
Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?
Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.
Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.
Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească Tatăl nostru Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.
Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.
Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.
Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.
Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".
Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.
Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?
Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.
Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.
Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.
Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.
Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.
O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:
Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!
Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.
Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii diavolii fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.
Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.
Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".
Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:
Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".
Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.
Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.
Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.
Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"
Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.
Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.
Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.
Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.
Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:
Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.
A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.
A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.
Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:
Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:
Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?
Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:
Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.
Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.
Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.
Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"
Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!
Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.


Rugăciune
O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.
Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.
Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.
Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci. Amin.

Pîinea care s-a făcut piatră

  Pîinea care s-a făcut piatră În vremea Sfîntului Ioan Gura de Aur (sec. IV) trăia un bogat, care ținea, împreună cu soț...