ADEVARUL DESPRE VREMURILE NOASTRE

ADEVARUL DESPRE VREMURILE NOASTRE

Sf. Chiril al Ierusalimului:
Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci "lepadarea de credinta" (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai dinainte.
Sf. Nil Athonitul:
Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. (...) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca, dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi, s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca intru dansii faradelegea (...) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (...) Si se va ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri...
Parintele Cleopa:
Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei dinainte de potop...
Sf. Teofan Zavoratul:
Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va salaslui o adevarata apostazie.
Sf. Tihon din Zadonsk:
<>. Nicidecum. <>. Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. <>. Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei 15, 8) - si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. <>. Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si nu-L cinstesc pe singurul dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin pacat diavolului - daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. <>. Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se departeaza - iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14).
Sf. Lavrentie de la Cernigov:
Restaurarea Bisericilor se va face pana la venirea antihristului si in toate va fi o bunastare materiala nemaipomenita. Iar voi, cu reparatiile in biserica noastra sa mai ingaduiti, fiti modesti si cu masura in aspectul ei exterior, ci mai bine sa va rugati mai mult si sa umblati la biserica atat timp cat inca se mai poate...(...) Multi duhovnici si slujitori ai Bisericii isi vor pierde sufletul in vremea antihristului! (...) Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manstiri se vor deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon. Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna Antihrist) sa nu mergeti in ele.
Sf. Serafim de Virita:
Va veni vremea cand nu prigoana, ci banii si inselaciunile lumii acesteia ii vor indeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca in vremea prigoanei ateiste. Pe de o parte vor inalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura imparatia minciunii si a raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se mantuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni, caci prigoanele vor avea un caracter cat mai subtil si neprevazut, infricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul:
Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei care o mananca.

Sf. Ignatie Briancianinov:
... Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele, vadite si directe. (...) Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini (!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce...(...) O, vremi nenorocite! O, stare nenorocita! O, dezastru spiritual, nevazut oamenilor patimasi, neasemuit mai mare decat toate calamitatile naturale! O, nenorocire, inceputa in timp si nesfarsindu-se in timp, ci trecand in vesnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, inteleasa numai de dreptii crestini si de adevaratii monahi, ascunsa celor pe care-i invaluie si-i pierde!
Cuv. Seraphim Rose:
"Intr-un asemenea veac -scrie Arhiep. Averchie Tausev -pentru a fi un adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului" (...) Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. "Sub haina unei imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o prigoana ascunsa impotriva crestinismului... Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul pierzarii sufletele -ceea ce inseamna moarte duhovniceasca" (...) Ispita belsugului si a confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, "slujitorii lui Antihrist sa straduie mai mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia, multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele , unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei (..) este o primejdie si mai mare pentru sufletul unui crestin (decat o prigoana la ratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant si-l face sa uite de Rai. Intreaga contemporana, indreptata numai catre cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se, incetul cu incetul, viata duhovniceasca". Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica-{...} nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre , ca si de catre necrestini. (...) "Toti cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura de lux si confort".
Sf. Ioan Maximovici:
El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca si ca lumea sa i se inchine. (...) va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului.
Fericitul Filotei Zervakos:
Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume...(...) Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. (...) Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca... Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos. Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii. (...) Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! (...) Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. (...) E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra"...

Minunea din Siria

„...şi morţii se vor scula nestricaţi...” (1Cor.15:52)

Minunea din Siria

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa. Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.
Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).
Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?
Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă Preasfânta şi un cuvânt arab care înseamnă Doamna noastră) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni. Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.
Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea „Saidnaya” a „Doamnei Creştinilor”, spunând: „Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.
Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.
Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.
Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii a sosit şi, văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.
Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: „Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit. Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.
Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că Panaghia a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.
Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea Panaghiei Saidnaya, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.
Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează...” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.
Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.

„SLAVĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR”
(Frăţia Sfântului Mormânt, Patriarhia Ierusalimului)

Părintele Igantie, Egumen
Sfânta Mănăstire a Păstorilor
Bt Ahur-Vithleem
POSTUL MARE, MARTIE 2005

Text cules de arhimandritul Nectarie Serfes,

Marturia unui protestant

Marturia unui protestant.

--------------------------------------------------------------------------------

M-am nascut intr-o familie de intelectuali atei. In primii ani am fost crescut si ingrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a invatat cateva rugaciuni si sa ma inchin. Tot ea m-a dus la biserica si la insistentele ei am fost botezat.

Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza parerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce ma invatase bunica. Mai mult, crescand, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.

In adolescenta, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am capatat o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. In 1989 a venit Revolutia. Eram in clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. in tara incepusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducand cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu in posesia unuia si am inceput sa-l citesc dintr-o curiozitate intelectuala. Eram convins ca Iisus Hristos este un mit, insa mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor. Intr-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis in care El imi vorbea si in care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc in amanunt), insa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas in continuare un cinic si un rebel.

In primul an de facultate, in urma unor deceptii, am intalnit un om presupus experimentat in chestiuni afective, capabil sa-mi dea niste sfaturi. El fusese candva un mare crai, insa acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine in Noul Testament au inceput sa se lege. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, intr-o adunare baptista, am spus in fata celor prezenti ca vreau sa incep o viata noua alaturi de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la doua mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am intors la Bucuresti cu sentimentul ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentar in care traisem pana atunci. Mai mult, acum aveam o identitate noua: eram un baptist.

Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropiere. In tot acest timp nimeni de acolo nu m-a bagat in seama, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucura de fiecare care se pocaieste. In perioada aceea am citit toata Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau ca pogorarea Duhului Sfant de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios in privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfantului Duh, din adunarile penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot intr-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc "botezul cu Duhul Sfant", vorbind in limbi. Acum eram un penticostal.

Adunarea aceea penticostala era complet diferita de cea baptista. Aici am fost repede inconjurat de tineri de varsta mea si m-am integrat intr-un cerc. Am inceput sa inteleg teologia penticostala si, in general, neoprotestanta. Pastorul adunarii era presedintele unui institut teologic si m-a incurajat sa devin student acolo. Ceea ce am si facut. Incepusem sa devin popular in adunarea acea, simpatizat deopotriva de cei tineri si de cei batrani. Dupa cateva luni insa am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat in conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat sa fac compromisurile necesare "avansarii". Dupa o perioada de doi ani, odata cu schimbarea domiciliului, am parasit acea adunare si am inceput sa frecventez alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa raman anonim si tot timpul cat am mers acolo, jumatate de an, am fost un singuratic.

In cei aproape trei ani de cand facusem pasul acela in acea adunare baptista din Timisoara am ajuns sa cunosc in mare teologia neoprotestanta si felul in care "rezolva" aceste culte problema pacatului din viata individului. Potrivit parerii lor, daca faci un pacat, este suficient sa ti-l marturisesti lui Dumnezeu intr-o rugaciune, sa "aplici" versetul de la 1 Ioan 1, 9 si pacatul iti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Simplu ca "buna-ziua". Eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu imi iarta automat acel pacat odata ce i l-am marturisit.

Problema a inceput atunci cand am inceput sa simt ca la Dumnezeu nu se poate sa mearga asa de usor cu pacatul. incepusem sa port in mine insumi vina pentru pacatele mele, iar recitarea "versetului de aur" nu ma linistea catusi de putin. Astfel am inceput sa caut o alta cale de a rezolva problema pacatului. Pe de alta parte, umbland si vizitand si alte adunari neoprotestante, am putut sa constat si alte lucruri ciudate.

Dupa vreo patru ani de perindari deja imi pierdusem acea credinta in infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum cautam altceva, insa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, insa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest “adevar”. Discernamantul mi se baza pe criterii relative si mereu in schimbare.

Dupa o perioada de cateva luni de framantari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit “Partasia”.

Aceasta adunare “Made in Germany” era formata in mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. In mare, teologia ei era tot neoprotestanta. Aveau o singura diferenta notabila: omul trebuie sa lupte activ impotriva pacatului, nu sa apeleze intr-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor repetate. Ideea aceasta a luptei impotriva pacatului era esenta credintei si a predicilor lor. In acelasi timp, asemenea tuturor gruparilor extremiste, criticau plin de sarg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa si se considerau “alesii” lui Dumnezeu.

De la prima vizita am constatat diferenta si ca incearca sa ofere o solutie la problema pacatelor personale. Am inceput sa frecventez locul acela si m-am integrat in comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, insa erau atenuate de predicarea luptei impotriva pacatului, lupta care parea sa fie scopul majoritatii persoanelor din acel loc.

La un an de la sosirea mea in adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul Partidului National Taranesc si a lui Radu Vasile, o mana de tineri au organizat debarcarea “batranilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerand ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuie sa faca ceva si au luat fraiele adunarii in mana lor. Timp de cateva luni adunarea a fost scindata, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci cand responsabilul pe Romania a transat lucrurile in favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile “din lume” se regaseau din plin la acesti “alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinseca a duhului de dezbinare, la lucru in mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decat cel anost al batranilor detronati.

Incidentul n-a facut decat sa-mi completeze parerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei in privinta luptei impotriva pacatului, atitudinea si metodele lor m-au indepartat afectiv. In cele din urma am incetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o insa pe sotia mea sa continue, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoara, mai ales cand nu ai nici o alta alternativa. Atunci cand esti invatat ca intalnirea regulata cu “fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament constituie impreuna “credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare iti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca “am cazut de la credint?” si ca “m-am intors in lume”. Intorcandu-se duminica de la adunare, sotia mea imi povestea amuzata despre felul compatimitor in care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o intrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cand ea le raspundea ansa ca-mi merge bine, acesta era un lucru de neinteles pentru ei si clatinau neincrezatori din cap. A trebuit deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur in picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati sa ramana in acea credinta de mediul social in care traiesc si de “tarcul” adunarii din jurul lor. Daca acest tarc ar disparea peste noapte, probabil ca o data cu el ar dispare si “credinta” lor.

In perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa, stand de vorba cu mine despre Partasie, mi-a dezvaluit ca invatatura ortodoxa pune un mare accent pe lupta impotriva pacatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a imprumutat cateva carti si am inceput sa descopar Ortodoxia. In acel an, de Boboteaza, a venit la noi la usa un preot de la biserica din apropiere si, dupa ce initial i-am declarat franc ca eu sunt un “sectant”, am inceput sa ma intalnesc cu el dupa amiezele la biserica pentru discutii.

Timp de aproape jumatate de an, citind si discutand cu acel preot, mi-am dat seama ca tot timpul criticasem credinta ortodoxa fara sa o cunosc catusi de putin. Am fost foarte surprins sa descopar bogatia mostenirii spirituale a Bisericii Ortodoxe, precum si lucrurile care certifica veridicitatea acestei credinte. Parte din ele sunt cuprinse in acest articol.

Incet-incet, am inceput sa particip la liturghie si sa inteleg acele lucrurile pe care nu le cunosc neoprotestantii atunci cand denigreaza Biserica, unii din necunoastere, altii din rea-vointa. Din afara Bisericii multe lucruri imi pareau de neinteles si fara rost. Cei care ascultau pildele lui Iisus nu le intelegeau, caci erau “afara”. Atunci cand “au intrat”, li s-au deschis ochii si au inteles. Aceste lucruri, impreuna cu cele observate de mine la cultele neoprotestante, au contribuit la decizia mea si a sotiei mele de a ne intoarce la credinta ortodoxa in care fusesem botezati de mici. Acest lucru deosebit s-a petrecut in iulie 2000 la Manastirea Neamtu, dupa o saptamana binecuvantata petrecuta in mijlocul calugarilor de acolo, care ne-au si luminat in multe lucruri duhovnicesti.

Pentru “copilul teribil” care eram, era prea greu sa vin deodata direct la biserica. Cat timp am frecventat adunarile neoprotestante am invatat lucruri folositoare despre Dumnezeu si mantuire. Acestea capata acum un sens nou, duhovnicesc, fiindu-mi astfel de ajutor. Dumnezeu a ingaduit in viata mea acest ocol neoprotestant pentru a ma aduce in cele din urma la adevarata credinta, data sfintilor o data pentru totdeauna. In acelasi timp, intelegand de unde m-a scos Dumnezeu, nu pot si nu trebuie sa tac, atat timp cat fratii mei sunt inca in inselarea Satanei si risca sa fie pentru totdeauna departati de la fata lui Dumnezeu. Acesta este rostul celor scrise aici, ca ei sa citeasca si sa se mantuiasca cu ajutorul lui Dumnezeu din acel loc.

Bogdan Mateciuc (Intors la Biserica Ortodoxa).

Planificarea familiala, controlul nasterilor si contraceptia

Planificarea familiala, controlul nasterilor si contraceptia

Planificarea familiala si contraceptia nu sunt fenomene moderne. Dovezile istorice ne arata ca aproape cu 3000 de ani i.d.Hr., exista practica contraceptiei. Or, era posibila practica aceasta tocmai datorita unei prealabile idei de planificare familiala sau planificare a reproducerii umane.
In literatura chineza de specialitate exista prescriptia unui preparat avortiv datand din 2700 i.d.Hr. Papirusul egiptean Petrie sau Kahun (aprox. 1850 i.d.Hr.) recomanda diverse paste vaginale cu efect contraceptiv sau avortiv; papirusul Ebers (cea 1550 i.d.Hr.) recomanda paste spermicide. Practici similare se constata si in spatiul indian.
In literatura greco-romana de specialitate (Natura femeilor si Bolile femeilor din sec. V i.d.Hr, apartinand Scolii Hipocratice, Istoria animalelor a lui Aristotel, sec. IV, Istoria naturala a lui Pliniu cel Batran, 23-79 d.Hr.; Historia Medica a lui Dioscor din Cilicia, cca 75 d.Hr.) relateaza ca avortul si contraceptia se practicau in mod curent. Soranus din Efes (fost medic la Roma intre anii 98-138) in lucrarea Ginecologia prezinta toate cunostintele in domeniu din vremea sa; ba, mai mult, clasifica si descrie metodele contraceptive, facand distinctie intre metodele contraceptive si cele avortive. Practicile anticonceptionale si avortive, preluate de romani de la greci, au dus la un moment dat la depopularea masiva a Romei, ceea ce a facut ca autoritatile sa ia o serie de masuri in vederea cresterii demografice (Lex Mia, in anul 81 i.d.Hr, Lex Popeea, anul 9 d.Hr.), masuri care s-au dovedit de fapt ineficiente.
Spatiul ebraic nu a fost ocolit de aceste practici; in Sfanta Scriptura insa nu se mentioneaza decat cazul lui Onan pedepsit, de altfel, cu moartea de Dumnezeu (Gen. 10). Legea lui Moise opreste orice forma de omucidere, chiar pruncuciderea, iar mult mai tarziu Sfantul Pavel va atrage atentia credinciosilor ca tratamentele cu scop avortiv si contraceptiv sunt pacate care exclud omul de la imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9-10; Gal. 5, 20; Efes. 5, 3). Impotriva practicilor avortive si contraceptive Biserica a avut totdeauna o pozitie foarte categorica: ele sunt pacate grave care comporta cele mai grele forme de penitenta. Pentru lumea moderna secularizata interesata de sexualitate ca obiect de consum, fara risc si fara scrupule, disciplina Bisericii nu mai constituie o problema. Si este asa, pentru ca societatea moderna si postmoderna nu-si mai pune foarte serios problema unor raporturi normale cu Dumnezeu, nici problema imparatiei lui Dumnezeu, nici a stapanirii lui Dumnezeu in noi si, cu atat mai putin, problema finalitatii vietii afective si a structurii sexuate a persoanei umane, mai ales a femeii.
Daca in lumea antica si cea medievala a existat un anumit control al nasterilor si practici contraceptive, ele nu au constituit un fenomen de masa si nici preocuparea unor institutii publice, asa cum ele sunt in zilele noastre. Pentru ca astazi se cunosc mult mai bine, atat efectele, cat si riscurile asa-numitei planificari familiale si ale contraceptiei, Biserica (poate singura institutie care proclama apararea vietii umane sub toate aspectele ei) trebuie sa-si spuna cuvantul cu privire la planificarea familiala si la contraceptie - una dintre metodele prin care se realizeaza planificarea familiala.
"Planificarea familiala" (Family Planning) este un termen cu semnificatii multiple privind asigurarea planificata si constienta a urmasilor. Planificarea familiala se refera atat la aspectul biologic, cat si la cel social. Daca pe plan social el se refera la profesie, la calitatea muncii, la casatorie, la asigurarea locuintei urmasilor unui cuplu familial, pe plan biologic el se refera la reproducere, la nastere si mai ales la modul controlului acestora.
In cele de mai jos preocuparea noastra nu o constituie aspectul social, ci cel biologic, desi aspectul social este cel care determina in cea mai mare masura atitudinea fata de consecintele biologice si morale ale planificarii familiale.
Aspectul biologic al planificarii familiale se refera exclusiv la reglarea fertilitatii umane in sens cantitativ (numarul si momentul nasterilor) si in sens calitativ (sanatatea progeniturii, determinarea sexului etc). Or, reglarea fertilitatii, indiferent de motivatia acesteia, presupune masuri care privesc atat fertilizarea naturala sau artificiala, cat si masuri avortive si contraceptive.
Planificarea familiala este o realitate in orice societate ne-am gasi. Numai ipocritii si iresponsabilii nu-si pun problema planificarii familiale. Nasterea de prunci nu este singurul scop al familiei. Dar legata de nastere este si educarea lor corespunzatoare pentru viata in societate. Vorbind despre scopul relatiilor intime intre sot si sotie, un mare ascet al zilelor noastre si mare teolog, ava Matta El Maskin, staretul Manastirii Sfantul Macarie din Egipt, spunea urmatoarele: "Relatiile dintre barbat si sotie nu sunt limitate de Evanghelie doar la unicul scop care ar fi procrearea. Sfantul Apostol Pavel, spune ava Matta, este categoric din acest punct de vedere: "Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata, asemenea si femeia sa-si aiba barbatul sau. Femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul, asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia. Sa nu va lipsiti un pe altul decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre " (I Cor. 7, 3-5). Este evident in textul citat ca apostol porunceste ca relatia dintre sot si sotie include satisfacerea dorintelor trupesti, incat satana sa nu poata ispiti din acest punct de vedere pe vreun din ei. Si pentru a face si mai clara aceasta intelegere in contextul adecvat al casatoriei ca institutie sfanta, apostolul spune: "Dar, din cauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa aiba barbatul ei (I Cor. 7,2). Prin urmare, daca relatiile dintre sot si sotie sunt intelese de Sfanta Scriptura atat ca necesitate trupeasca durabila, cat si ca mijloc sacru de procreare, atunci este evident ca Scriptura ne pune in situatia sa facem diferenta intre cele doua. Aceasta orientare divina este ea insasi un prim pas facut de Evanghelie pentru explicarea controlului nasterilor, spre a nu lasa ca relatiile intime care au loc, in mod frecvent si necontrolat in vederea satisfacerii unei dorinte fizice sa fie automat si ocazie de procreare. Astfel condusi de Scriptura, ar trebui sa facem distinctie, din punct de vede moral si duhovnicesc, intre cele doua tipuri de relatii intime". Iata un punct de vedere foarte realist, exprimat de unul din marii asceti ai zilelelor noastre. El ia cu siguranta in calcul responsabilitatea pe care trebuie sa aiba parintii fata de copii, dar nu neaga faptul ca relatiile intime intre barbat si sotie isi au scopul si in ele insele. Scopul acestora nu este in afara lor. Insa ele pot sa aiba o perspectiva care va trebui sa ia in calcul finalitatatea crearii omului ca fiinta sexuata, barbat si femeie (Gen. 1, 28): procrearea comuniunea interpersonala prin care, pe de o parte, se perpetueaza neamul omenesc, pe de alta parte se asigura conditiile desavarsirii omului (sot, soti copii etc) prin iubire. Parintii responsabili trebuie sa gandeasca la sanatatatea copiilor lor, la educatia si la asigurarea viitorului lor. Asigurarea cresterii si educatiei copilului sunt obligatii sacre ale parintelui. Ele fac parte din drepturile fundamentale ale omului. Inteleasa la nivel macro, planificarea fam liala este gandita si in perspectiva echilibrului prezent si mai ales viitor intre resursele economice, poluarea mediului si cresterea demografica ( la fiecare 40 de ani populatia planetei se dubleaza).
Pornind de la constatarea situatiilor sociale create prin cresterea demografica sau luand in consideratie alte motive de ordin social si individual, institutii si chiar state au promovat si promoveaza diverse masuri privind reglarea natalitatii si planificarea familiala. Masurile sunt de doua categorii: avortive si contraceptive. Aceste masuri ridica insa probleme foarte serioase atunci cand sunt evaluate din perspectiva Revelatiei si a sensului vietii umane, sau chiar din perspectiva consecintelor reale (pe termen mai scurt sau mai lung) in viata de cuplu familial si in viata femeii. Masurile de planificare familiala, venind din medii politice si medicale, nu tin cont de invatatura Bisericii. Sunt ele, oare, nevinovate atunci cand evaluam viata umana mult mai profund decat din punct de vedere demografic si social? La aceasta intrebare incercam sa raspundem in cele de mai jos.
Planificarea familiala, care nu tine seama de invatatura Bisericii, pe langa avort, considerat crima de catre Biserica, mai recomanda doua categorii de masuri, si anume:
1. Masuri contraceptive (dispozitive intrauterine, pilula de-a doua zi, implantarile subdermice, contraceptive - de fapt contragestive - injectabile, pilule anticonceptionale orale, pe baza de hormoni). Ceea ce nu stiu cele mai multe dintre utilizatoarele acestor metode este faptul ca aceste metode de planificare a nasterilor nu sunt anticonceptionale, ci avortive: ele impiedica nidarea ovulului fertilizat, provocand avorturi precoce. Cum avortul este un pacat greu, Biserica nu este de acord cu el in orice moment s-ar produce.
2. Masuri propriu-zis contraceptive. Acestea sunt fie practici care produc bariere mecanice sau chimice in calea fertilizarii ovulului, fie metode chimic-medicamentoa se care actioneaza la nivel hormonal, fie metode care realizeaza sterilizarea prin interventii chirurgicale (sterilizarea, vasectomia, ligatura tubara, histerectomia) . Nu intra in obiectul nostru prezentarea in parte a fiecarei metode si analizarea avantajelor si dezavantajelor acestora. Ne intereseaza sa facem cunoscut punctul de vedere crestin referitor la aceste practici.
Creat " dupa chipul lui Dumnezeu " (Gen. 1, 28) si chemat la asemanarea cu Dumnezeu, omul este o fiinta comunitara. Aceasta calitate si-o exercita nu numai in societatea mare, ci mai ales in cea mica, numita familie: in paradis Omul a fost creat cuplu conjugal nu pur si simplu barbat si femeie. Si aceasta, pentru ca Dumnezeu "sa-l fereasca pe om de singuratate" , in momentul in care Dumnezeu creeaza femeia si i-o prezinta primului om, acesta isi descopera propria-i barbatie, recunoscand- o ca fiind altcineva, egala cu el si in acelasi timp apartinandu- i (" Iata os din oasele mele si carne din carnea mea") " Barbat si femeie i-a facut pe ei si i-a binecuvantat; si a chemat numele lui om (Adam) " (Gen. 5, 2). "Omul este o unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu, pentru ca unitatea sa de om se realizeaza nu in dualitatea personala neuniforma, ci complementara de barbat si femeie". Actul creatiei omului ca barbat si femeie este momentul instituirii tainei casatoriei si al constituirii familiei. Familia tine, asadar de insasi ontologia omului. Nu este un accident social, psihologic-afectiv si cu atat mai putin unul strict biologic, chiar daca presupune si cuprinde nivelul biologic, psiho-afectiv si social.
Daca tine de ontologia omului ca acesta sa nu fie singur, de ontologia lui tinand si unirea cu Dumnezeu, urmeaza ca scopul fundamental al casatoriei este realizarea acestei uniri, sotii conlucrand unul cu celalalt in iubire in vederea acestui scop. Expresie a luptei duhovnicesti in doi, casatoria ocupa un loc central in cadrul experientei duhovnicesti crestine: este locul unde omul invata comuniunea, sacrificiul si generozitatea si unde inteleg semnificatia profunda a comuniunii, a respectarii celui de langa el si a generozitatii. Nasterea de prunci (Gen. I, 28) face parte integranta din sensul existentei familiei ca fapt, ca eveniment istoric, social si mai ales ontologic, fara ca sensul familiei sa fie redus si restrans in mod exclusiv la acest aspect. Sfantul Pavel vede relatia dintre barbat si femeie ca pe o mare Taina, in Hristos si in Biserica, functionand dupa modelul relatiei dintre Hristos si Biserica (Efes. V, 22-33).
De-a lungul istoriei Bisericii, unii Scriitori si Parinti ai Bisericii au accentuat mai mult sau mai putin latura reproductiva a institutiei casatoriei. Astfel, Clement Alexandrinul, Origen, Minucius Felix, Lactantiu, Fer. Ieronim, Sfantul Ambrozie, Fer. Augustin sunt de parere ca scopul casatoriei este nasterea de prunci. Dincolo de faptul ca acest punct de vedere era in fluentat si de gandirea iudaica si stoica (Musonius, Seneca), el reprezenta pozitia oficiala a Bisericii care se confrunta cu sectele gnostice si cu montanismul care, prin forme de asceza exagerata, se opuneau inmultirii neamului omenesc. De aceea, masurile contraceptive sau avortive, utilizate de prostituate, concubine si in relatiile extraconjugale erau asimilate crimei.
In ceea ce priveste scopul casatoriei, in secolul al IV-lea, Sfintii Parinti din Rasarit privesc lucrurile mai nuantat. Spre exemplu, abstinenta in cadrul casatoriei este recomandata mai putin categoric, mai ales ca ea facea parte si din voturile pe care le depuneau adeptii sectelor de origine gnostica, criticate mai devreme de Parintii si Scriitorii apartinand secolelor II si III.
Va fi cultivata ideea ca rostul casatoriei este viata de comuniune a sotilor intemeiata pe iubirea lor reciproca si pe dragostea pentru copii, rod al acestei iubiri. Sfantul Grigorie de Nyssa va spune in acest sens: "Trebuie sa dam intaietate grijii si dorintei de cele dumnezeiesti, fara sa dispretuim deloc sarcina casatoriei, cu conditia sa stim sa ne folosim de ea cu cumpatare si cu masura". Obligatia de a implini relatiile familiale, va spune acelasi Sfant Parinte, tine de natura comuna a tuturor oamenilor.
Sfantul Ioan Gura de Aur nu neaga punctul de vedere traditional, potrivit caruia nasterea de prunci este scop al casatoriei, dar, considera ca el a fost scop principal in Vechiul Testament, la inceputul omenirii, pentru perpetuarea neamului omenesc devenit muritor in urma pacatului stramosesc, in Noul Testament acest scop nu mai este primordial, pentru ca: Altadata netocmit si gol, actualmente pamantul s-a umplut de oameni. Prin lucrarea nemuritoare a lui Hristos, oamenilor li s-a dat nadejdea invierii nemaicautand de acum inainte sa se invesniceasca prin urmasi; acum exista si altfel de fii, fiii duhovnicesti, pentru care nu este nevoie de casatorie, ci de nasterea de sus. Fidel invataturii Sfantului Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur considera casatoria drept remediu impotriva pacatului: "Singurul motiv pentru care se cuvine sa ne indreptam spre casatorie este fuga de pacat, ferirea de desfranare; si acesta trebuie sa fie scopul ei, sa ne mentina in curatie". Ca si Sfantul Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur nu incurajeaza abstinenta prelungita a sotilor sau, cu atat mai putin, a unuia dintre ei. Aceasta va crea tensiuni in interiorul cuplului care pot duce sotii spre adulter si desfrau. Cel care se infraneaza fara o reflectare serioasa si fara o evaluare corecta a infranarii poate fi susceptibil de dispretuirea relatiei conjugale, cum faceau unii eretici. In acest sens, Sfantul Grigorie de Nyssa va spune: "Cel infranat fara chibzuinta este infierat in cugetul sau (I Tim. 4, 2) [...], scarbindu-se de casatorie ca de desfranare". Departe de a infiera relatia conjugala, Parintii rasariteni, cum ar fi Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Grigorie de Nyssa indeamna la cumpatare, dezaproband insa practicile contraceptive: acestia isi mutileaza firea; nu-si omoara copiii, dar opresc izvoarele nasterii. Dupa cum a dezaprobat si a condamnat avortul, Biserica a dezaprobat si practicile contraceptive, aparand etosul ei specific, fundamentat pe grija pentru viata in lumina Revelatiei.
Contraceptia si epoca moderna
Epoca moderna a adus multe schimbari pe plan economic, stiintific, social si cultural. Omul a inceput sa-si gandeasca altfel propria personalitate, inca de pe vremea iluminismului, emanciparea de sub autoritatea Bisericii a fost considerata regasirea adevaratei libertati. Si acest proces de emancipare a continuat si continua. Emanciparea aceasta a afectat in mod inevitabil si conceptia despre familie, ba mai mult, intelegerea personalitatii umane, ca fiinta sexuata. Dupa ce a fost redusa la nivelul unui instinct (instinctul de reproducere) functia sexualitatii umane si-a pierdut semnificatia ei foarte complexa. Sexualitatea umana nu este numai un simplu instinct, fie el si de reproducere. Reducerea finalitatii functiei sexualitatii umane la reproducere a fost o greseala, chiar daca uneori a fost facuta de unii reprezentantii ai Bisericii.
Sexualitatea umana este o functie a personalitatii care, implinindu-se complementar in institutia sacra a familiei, este o cale de apropiere de Dumnezeu, este izvor de sfintenie, ceea ce nu poate fi simplul instinct, activitate a anonimatului firii cu efecte precise in viata organica sau in psihismul uman. Cuplul familial credincios poate face din manifestarea complementara a sexualitatii celor doi soti altceva decat ceea ce se consuma si se realizeaza prin aceeasi functie in lumea animala.
Emancipat fata de Biserica, fata de morala si fata de sublimul functiei sexualitatii, omul modern a inceput sa vada aceasta functie ca pe un instinct pe care-l poti suprima, il poti supralicita, il poti cumpara sau vinde, il poti perverti si transforma in patima. Gandirea moderna a depasit reducerea sexualitatii la genitalitate, dar a redus-o la nivelul unui obiect de consum, care, daca va fi si fara risc va fi cu adevarat o implinire.
La aceasta intelegere au contribuit mai multi factori intre care am putea enumera cativa:
1. Psihanaliza profesata de S. Freud, potrivit careia libidoul exprima persoana; sexului nu i se comanda; iar reprimarea sa aduce un cortegiu de consecinte nefaste. S-a uitat foarte repede ca Freud si-a fundamentat teoria pornind exclusiv de la cazuri patologice.
2. Existentialismul ateu a cultivat nihilismul in morala si a exaltat convietuirea libera, calificand-o drept ultima forma de comunicare reala.
3. Reducerea sexualitatii la excitatiile fizice si psihice care stimuleaza erotismul si genitalitatea dupa modelul animal este punctul de vedere al Raportului Kinsey al carui autor este un zoolog.
4. Secularismul modern si miscarile feministe.
5. Comertul din ce in ce mai larg cu medicamente avortive si contraceptive.
6. Ideologia marxista, pe de o parte, si capitalismul salbatic, pe de alta parte, care introduc femeia in campul muncii si o transforma in factor de productivitate. Ca sa onoreze aceasta "demnitate", potrivit acestor ideologii, femeia poate sa se foloseasca de orice mijloace, mai ales de cele avortive si contraceptive.
Am enumerat doar cativa din factorii care au facut din cultura moderna, sub multe aspecte, o cultura a mortii, intretinuta, pe de o parte, ideologic, pe de alta parte, prin tehnologia moderna si descoperirile bio-chimice. Una este planificarea familiala si alta este vasta actiune de ucidere a vietii umane in pantecele mamei sau de mutilare a trupului femeii mame, fie pentru ca ea sa poata face fata exigentelor unei societati din ce in ce mai dure, fie pentru a ramane obiect de placere pentru barbat.
Biserica si planificarea familiala
In privinta mijloacelor prin care se asigura planificarea familiala si contraceptia, Biserica Romano-Catolica s-a pronuntat de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial prin documente la cel mai inalt nivel ("Casti connubii", "Humanae vitae") culminand cu "Catehismul Bisericii Catolice", opera monumentala, foarte bine elaborata, aparuta in 1992.
Biserica Romano-Catolica se opune oricaror practici artificiale in vederea planificarii familiale. Insa, "infranarea periodica, metodele de reglementare a nasterilor bazate pe autoobservatie si recurgerea la perioadele nefertile sunt conforme cu criteriile obiective ale moralitatii. Aceste metode respecta trupul sotilor, incurajeaza afectiunea dintre ei si favorizeaza educarea unei libertati autentice".
Biserica Ortodoxa nu si-a formulat pana acum un punct de vedere oficial fata de planificarea familiala si contraceptie. Nu au intarziat insa sa apara puncte de vedere ale unor teologi cu autoritate, atat fata de contraceptie si planificarea familiala, cat si fata de punctul de vedere romano-catolic. Pavel Evdokimov, spre exemplu, critica reducerea iubirii si a comuniunii conjugale la aspectul functional care duce la procreatie. Femeia trebuie aparata de brutalitatea instinctului orb al barbatului. Ea trebuie ajutata sa-si puna in valoare in mod constient calitatile de mama. Evdokimov considera ca Biserica nu trebuie sa dea retete in aceasta privinta: "ea se ocupa de metanoia evanghelica si aspira sa-l schimbe pe om in faptura noua, sa-l faca plin de har [...]. Episcopul si orice preot nu vor refuza niciodata un sfat cerut, dar acest sfat va fi totdeauna personal si in afara oricarei discipline specializate, a eticii "binelui comun si a legii". Relatiile intime dintre sot si sotie, considera Evdokimov, tin de Taina casatoriei, unde nu este recomandat nici duhovnicului sa intre".
Evdokimov respinge orice atitudine care abdica de la responsabilitatea umana in actul procrearii. Nu natura este cea care hotaraste procrearea, ci persoana umana. Procreatia voluntara este cu mult mai nobila decat cea datorata orbeste hazardului, cel mai adesea neprevazuta si indezirabila [...], procreatia nu poate fi decat creatia gandita a unor fiinte libere si pregatite prin rugaciune... si nu determinata de momentul prescris de natura [...]. Iubirea umana inalta fiziologicul la nivelul daruirii duhovnicesti reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Iubirea include procreatia, dar aceasta din urma nu o defineste pe prima; nici nu o epuizeaza catusi de putin, iar omul trebuie sa decida cu libera si suverana sa constiinta in fata lui Dumnezeu si a tainei iubirii". Departe de a recomanda mijloacele artificiale sau naturale in vederea planificarii familiale, intr-o lume in care se pun la dispozitie tehnici avortive si contraceptive sau se dau retete cu acelasi scop, Evdokimov recomanda "stapanirea duhovniceasca" a sotilor. Mitropolitul Hrisostom Zafiris va critica vehement punctul de vedere romano-catolic din enciclica Humanae Vitae privind procrearea si modalitati de limitare a acesteia (care presupun tot respectarea ritmului naturii). Mitropolitul Hrisostom respinge ideea ca legea naturala ar fi un cod impus de Dumnezeu fiintelor umane. Casatoria este locul unde natura se sfinteste prin unirea cu Hristos si unde sotii decid toate intr-o libertate aproape fara de margini. Mitropolitul Hrisostom considera ca libertatea omeneasca este produsul sinergiei dintre om si Dumnezeu, precizand ca "nimeni nu poate specifica locul unde sfarseste libertatea umana si incepe vointa divina. Sinergia inseamna colaborarea fiintelor umane cu Dumnezeu in continuarea creatiei lumii. Mitropolitul Hrisostom considera ca particularitatile vietii sexuale trebuie lasate la latitudinea sotilor, fiind primul teolog ortodox care propune utilizarea anticonceptionalelo r de catre soti in situatii speciale.
Punctul de vedere al Mitropolitului Hrisostom, emis acum mai bine de 20 de ani, este unul cu adevarat indraznet. A fost impartasit si de alti teologi din diaspora greaca (D. Constantelos si S. Harakas). El impinge libertatea umana pana la pierderea ei in cea divina. De aici nu vei mai sti unde actioneaza omul si unde Dumnezeu. Este nepermis sa divinizam ritmurile biologice ale naturii, dupa cum este nepermis sa generalizam metodele contraceptive fundamentate pe ritmurile naturii, neluand in calcul autodisciplina si cumpatarea sotilor. Nu putem absolutiza libertatea si nici expedia problema reproducerii umane in spatele a ceea ce numim Taina casatoriei. Taina casatoriei nu este un spatiu in care putem face orice cu libertatile noastre, nu este un paravan pentru comportamente uneori iresponsabile. Relatiile familiale sunt mult mai complexe decat le vad teologii celibatari, fie ei romano-catolici, fie Hrisostom de Mira. Omul este mult mai concret si mult mai divers decat il vedem din biblioteci sau din interiorul unei gandiri mai degraba idealist poetice (cf. P. Evdokimov), abstracte (Hrisostom), sau chiar din interiorul naturalist-biologic dupa cum reiese din documentele pontificale. In ansamblul ei, Biserica este mult mai realista, iar duhovnicul este cel mai in masura sa spuna aceasta. Biserica respecta taina, dar trebuie sa se pronunte clar in situatiile concrete in care se gasesc membrii sai, cum ar fi deci contraceptia si planificarea familiala. Nu poate accepta metodele anticonceptionale artificiale, nici planificarea familiala prin aceste mijloace. Si aceasta, pentru ca in ultimii ani s-au constatat urmari nefaste ale acestor metode pentru femeie. Femeia trebuie sensibilizata fata de aceste consecinte. Si nu poate face aceasta decat Biserica, utilizand bibliografie de specialitate si punctele de vedere ale specialistilor sinceri si tematori de Dumnezeu. Biserica trebuie sa-si spuna punctul de vedere din grija fata de femeie, ca mama si membru al Bisericii si din consideratia pe care o are fata de demnitatea reala a persoanei umane.
Prin urmare, morala crestina atrage atentia ca "relatiile" care se cultiva prin unele din practicile contraceptive (utilizarea condomului, spre exemplu) nu urmaresc implinirea iubitoare a sotului si a sotiei in raporturile conjugale, ci juisarea erotica egoista a unuia prin intermediul celuilalt. Practicile contraceptive prin utilizarea condomului sunt de tip onanist, femeia fiind privata de ceea ce Dumnezeu a randuit sa primeasca in relatia cu barbatul. Or, dupa cum am aratat mai sus, aceasta practica constituie un pacat grav, pedepsit cu moartea de Dumnezeu (Gen. 10) si cu excluderea din imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 6,9-10; Gal. 5,20; Efes. 5,3). "Sensul vietii", "relatia cu Dumnezeu" si "imparatia lui Dumnezeu" sunt notiuni prea indepartate chiar lipsite de semnificatie pentru omul modern, victima a capitalismului mai mult sau mai putin salbatic, a goanei dupa supravietuire sau dupa confort, distractie si comoditate, a tehnologiei avansate si, in general, a secularizarii; dar in egala masura, si victima a needucatiei, a ignorantei privind consecintele mai apropiate sau mai indepartate ale folosirii mijloacelor contraceptive artificiale si mai ales a refuzului de a intelege semnificatia profunda a afectivitatii umane si a functiilor biologice ale persoanei umane.
Pe baza bibliografiei de specialitate, fara a intra in amanunte, este de datoria noastra sa facem cunoscute consecintele concrete la care se expun femeile care, cu sau fara voia lor, ajung sa foloseasca metodele contraceptive fie pentru rezolvarea planificarii familiale, fie pentru garantarea tragicei situatii in care sunt reduse la nivelul de obiect de placere pentru barbat.
- Implanturile sunt mici capsule din plastic, introduse sub pielea bratului care elibereaza o cantitate redusa de hormoni. Hormonii ingroasa mucusul cervical blocand intrarea spermatozoizilor in uter. Uneori blocheaza ovulatia. Efectul dureaza 5 ani. Fertilizarea se reinstaleaza dupa ce capsulele sunt extrase din uter. Dar, provoaca si schimbari in ciclul menstrual.
- Dispozitivul intrauterin (steriletul) este o mica bucata de cupru sau de plastic ce are pe ea fire de cupru. Este introdusa in uter prin interventie medicala. Corpul de cupru emite ritmic in mediul uterin intre 5 si 75 de mg de cupru ionic, doza suficienta pentru impiedicarea nidarii. Produce dureri si crampe si sangerare menstruala mai abundenta precum si actinomicoza pelviana si leziuni intrauterine. Inventat in SUA, steriletul nu mai este folosit de americani din anii '80. Este exportat insa cu succes in alte zone ale lumii.
- Spermicidele ucid sau imobilizeaza spermatozoizii, dar pot provoca iritatii uterine, infectii ale tractului urinar.
- Diafragma impiedica accesul spermatozoizilor in uter.
- Nuvaring (inelul flexibil introdus in vagin) elibereaza hormonii progestin si estrogen.
- Sterilizarea feminina prin legarea trompelor uterine facand imposibila unirea dintre ovul si spermatozoizi. Produce insa dureri dupa interventie, infectie si sangerare interna sau lezarea organelor interne. Este ireversibila.
- Sterilizarea masculina (vasectomia) consta in sectionarea canalelor deferente care duc spermatozoizii de la testicule la penis. Este ireversibila. Ultimele doua proceduri sunt de fapt mutilari.
Contraceptivele injectabile (o injectie la fiecare 3 luni) previn sarcina prin impiedicarea ovulatiei, prin ingrosarea mucusului in zona colului uterin, blocand intrarea spermatozoizilor in uter si prin impiedicarea nidarii. Actioneaza sistemic asupra organismului femeii cu consecinte care depasesc obiectivul principal - contraceptia.
Contraceptivele orale pe baza de hormoni impiedica eliberarea ovulelor de catre ovare. Produc tulburari digestive, hemoragii intre menstruatii, cefalee, cresteri in greutate, congestie cerebrala, boli cardio-vasculare, tromboze etc.
Contraceptivele care actioneaza la nivelul sistemului hormonal au consecinte inca necunoscute in mod deplin, dincolo de obiectivul lor principal si imediat. Ele nu sunt numai anticonceptionale sau avortive, dar, dupa o anumita perioada, pot face sa se instaleze sterilitatea feminina prematura definitiva. In ultimii 20 de ani s-au facut studii serioase privind legatura dintre folosirea anticonceptionalelo r pe baza de hormoni si cancerul de toate tipurile (nu numai mamar, uterin, ovarian, endometrial sau cervical).
In acord cu un studiu facut de Agentia Reuters, profesorul Dr. Aug. Berrington de la Cancer Research Institute din Oxford spunea ca hormonii din pilula contraceptiva determina cancerul de col uterin. Cercetari facute pe mai multe femei bolnave au aratat ca "femeile care utilizeaza pilula contraceptiva au un risc crescut de 10% de a se imbolnavi de cancer, la un an de la utilizare. Cu cat perioada de utilizare creste, creste si pericolul imbolnavirii. Astfel, unei perioade de utilizare de 9 ani, ii corespunde un risc de 60%. Folosirea pilulelor mareste si riscul imbolnavirii cu diversi virusi (papilomavirus, virusul herpetic, virusul hepatitei C). Se stie ca papilomavirusul conduce, in cele mai multe cazuri, la aparitia cancerului de col uterin".
Cercetarile prezentate la a treia conferinta europeana a cancerului de san au aratat ca riscul acestei maladii era cu 26 % mai mare la utilizatoarele de contraceptive, in comparatie cu femeile care nu utilizau pilulele, in acelasi timp, femeile care luau pilulele de mai mult timp aveau un risc de pana la 56 % de a dezvolta aceasta boala. Riscul cel mai mare la cancer de san il aveau femeile care utilizau pilulele din adolescenta.
In Marea Britanie sarcina ectopica constituie cauza cea mai des intalnita a mortalitatii materne. Sir Liam Donaldson, consilier pe probleme medicale al guvernului Marii Britanii, a avertizat medicii britanici ca un anumit tip de "pilula de-a doua zi" (Levonelle si Levonelle-2) determina o rata crescuta a sarcinilor ectopice.
Acestea sunt cateva exemple care ne fac sa gandim altfel la metodele folosite in mod curent si la noi in tara in vederea planificarii nasterilor si a contraceptiei.
Institutii publice din Romania , pe banii publici, duc o sustinuta activitate in vederea "educatiei sexuale", planificarii nasterilor si contraceptiei. Cu mici exceptii "educatia sexuala" nu se refera decat la tehnica actului sexual, prevenirea bolilor transmise pe cale genitala si prevenirea nasterilor. In 2003, fostul ministru al Sanatatii, Dr. Daniela Bartos anunta o adevarata strategie care urmarea cresterea accesului si a gradului de utilizare a serviciilor de planificare familiala si a metodelor moderne de contraceptie. Pilulele contraceptive sau avortive la indemana oricui, in contextul stimularii agresive a erotismului, au dus la debutul precoce al vietii sexuale a tinerilor. Au dus, am putea spune, la strivirea si mutilarea copilariei curate.
Prof. Petrache Vartej va spune ca sub 20 de ani epiteliul cervical este incomplet maturat si nepregatit filogenetic pentru o viata sexuala permanenta. Acelasi profesor spune ca actul sexual constituie un factor important in etiologia cancerului de col uterin. Debutul vietii sexuale inainte de 20 de ani prezinta un risc de doua ori mai mare de imbolnavire de cancer de col uterin.
Daca expresiile "credinta mantuitoare" , "frica de Dumnezeu", "imparatia lui Dumnezeu", "viata vesnica", sunt concepte oarecum putin acceptabile de mentalitatea omului secularizat de azi, exemplele privind sanatatea femeii date mai sus sunt mai mult decat evidente si nefericite. Consecintele nefericite ale formelor moderne de control al nasterilor sunt dovada liberalizarii sexualitatii umane. Aceasta nu mai este inteleasa ca o mare taina in Hristos si in Biserica (Efes. 5, 32), ci ca un mijloc de placere care exclude perspectiva. Departe de a fi impotriva sexualitatii umane, Biserica este impotriva liberalizarii acesteia. Biserica marturiseste pana la sfarsitul veacurilor ca Dumnezeu a randuit exercitarea sexualitatii in cadrul institutionalizat al familiei si nasterea de prunci in interiorul acesteia, nu in afara ei: "Dumnezeu a randuit insotirea cea dupa lege a barbatului cu femeia si nasterea de prunci dintr-insa" (Molitfelnic, Randuiala Sfintei Cununii). Dar manipularea sexualitatii (care nu se confunda cu erotismul), chiar in cadrul familiei, nu se justifica numai prin nasterea (fizica) de fii. "Daca viata data de parinti copiilor este o viata pe deplin omeneasca, ea nu se limiteaza numai la existenta fizica a copilului, ci cuprinde deopotriva atentia parintilor, educatia si un mod de viata decent. Cand au copii, parintii trebuie sa fie gata sa faca fata tuturor responsabilitatilor ". De aceea, problema planificarii familiale are si alte aspecte care astazi sunt in mod larg recunoscute si acceptate, cum ar fi situatiile delicate de ordin social, economic, psihologic, medical etc. care in mod sigur vor marca viata noului nascut. Nu putem nega existenta practicii planificarii familiale chiar si in familiile care practica viata crestina cu responsabilitate, dar, in egala masura, in Biserica exista suficiente dovezi privind posibilitatea disciplinarii functiei sexualitatii, atat in afara cat si inauntrul familiei. Posibilitatea aceasta devine certitudine cu conditia ca omul (atat barbatul, cat si femeia) sa nu solicite si sa expedieze manifestarea acestei functii in mod exclusiv in zona juisarii erotico-biologice. Functia aceasta tine de intreaga personalitate umana (trup, suflet, referinta si responsabilitate sociala, orientare eshatologica) . De vreme ce faptele savarsite in trup (din punct de vedere mental si imaginar) au fost deja savarsite in suflet, este de dorit ca judecata responsabila sa preceada orice act trupesc. Prin mijloacele ei specifice, Biserica il ajuta pe fiecare om sa orienteze duhovniceste faptele, cuvintele si chiar puterea de judecata, fara sa constranga pe cineva, fara sa condamne pe nimeni, dar cu responsabilitatea de a semnala si riscurile pentru lipsa de dreapta socotinta.
Daca planificarea familiala practicata din perspectiva liberalizarii sexuale va fi o forma de cultivare a pruncuciderii (in cazul avortului) si a omuciderii (in cazul contractarii diverselor maladii de catre femeia care utilizeaza diversele practici contraceptive) , planificarea prin disciplinarea mintii si a trupului in lumina Revelatiei este singura acceptata de Biserica. In acest sens, Biserica a randuit perioade de post, care nu inseamna doar post din punct de vedere alimentar. Biserica Romano-Catolica este de acord cu planificarea familiala, tinandu-se cont de ritmurile biologice ale femeii, respectiv de perioadele de nefecunditate ale trupului ei. Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat in mod expres in aceasta privinta. Oricum, nici ea nu accepta folosirea mijloacelor artificiale in vederea planificarii familiale. Cat priveste perioadele de nefertilitate ale trupului femeii, profesorul J. Meyendorff considera ca si acestea sunt randuite de Dumnezeu, precum pamantul insusi are perioade de rodire si de nerodire.
Biserica recomanda insa asceza, toate formele de asceza randuite de Biserica sau asumate in mod liber de fiecare persoana. In cadrul familiei, unde respectul si pretuirea mutuala a sotilor sunt reale, disciplinarea trupului si a sufletului prin asceza (totala si partiala) este posibila, stiut fiind ca tandretea familiala are nenumarate forme de a se manifesta, nu numai pe cea erotica. Nimeni nu poate nega realizarea unui anumit control al nasterilor. Ea nu este insa norma, ci in cazuri cu totul speciale, este exceptia de la norma. "Norma este increderea ascetica in providenta lui Dumnezeu, pe cand etosul contraceptiv sta in centrul increderii cosmopolite liberale, in puterile omului si in urmarirea confortului si a propriei satisfactii" .
Pentru toate acestea este nevoie de o sensibilizare deosebita a omului pentru Dumnezeu si pentru ceea ce El vrea de la noi. Se poate face aceasta printr-o catehizare reala si adecvata obiectului ei. In acest sens este nevoie de convingeri si de hotarari motivate duhovniceste.
Este nevoie de schimbarea intelegerii pe care omul o are fata de propria lui sexualitate si mai ales de educarea barbatului cu privire la ce reprezinta realmente femeia in viata lui. Nu putem nega faptul ca de multe ori femeia este umilita si batjocorita in specificitatea ei chiar de propriul sot. In alte situatii, eventuala sarcina (uneori pentru o anumita perioada, alteori pentru toata viata), presupune mari riscuri pentru viata femeii. Si intr-un caz si in celalalt, problema fertilitatii cuplului familial nu mai este doar una de ordin social sau medical, ci si una de ordin duhovnicesc, de aceea este nevoie de consilierea duhovniceasca, de rugaciune, de solicitarea cu seriozitate a duhovnicului. Acesta are obligatia sa participe la drama cuplurilor in care apar probleme nedorite care ating demnitatea femeii mama sau eventual mama si sa le rezolve cu mijloacele pe care Biserica le are la dispozitie, stiut fiind ca ea il pregateste pe om ca acesta sa fie realmente partas la imparatia lui Dumnezeu.
Este nevoie de institutii care sa apere realmente femeia, este nevoie de schimbarea mentalitatii angajatorilor si de legi care sa apere realmente femeia gravida si femeia mama de agresivitatea capitalismului mai mult sau mai putin salbatic si de riscurile ca ea sa fie exploatata in ceea ce ii este specific: calitatea de sotie, actuala sau viitoare mama. Este nevoie, in ultima instanta, de rugaciune, de iubire reala si de dragoste autentica.
Omul trebuie educat spre a intelege ca el nu trebuie sa devina victima propriei sale biologii, ca armonia trupeasca, armonia cuplului, trebuie sa fie armonia a doua persoane responsabile una fata de alta, de manifestarea si de consecintele propriei lor iubiri. Morala crestina cauta sa-l convinga pe om de riscul improprierii si chiar al generalizarii etosului contraceptiv, prezent din ce in ce mai mult in societatea consumista post-moderna. Dezaproba din capul locului cultivarea relatiilor consensuale nereproductive. Nu sustine in mod exclusiv etosul procrearii si al reproducerii umane cu orice pret, pentru ca nu vede biologia umana si structurarea sexuata a fiintelor omenesti ca pe o simpla intamplare. Crearea oamenilor ca barbati si femei, unirea lor, dupa randuiala lui Dumnezeu, ca sot si sotie, au in vedere cautarea unirii lor unii cu altii si impreuna cu Dumnezeu. Etosul contraceptiv creeaza premisele indulgentei fata de animalitatea excitata a omului si ale neincrederii in Dumnezeu, indepartand casatoria de scopul ei fundamental: cautarea si gasirea sfinteniei in imparatia lui Dumnezeu. Or, implinirea acestui scop presupune o anumita asceza, asumata liber de sot si sotie, de parinti si copii, o asceza placuta care presupune iubirea reala, renuntarea la iubirea de sine care poate fi sacrificata pe altarul iubirii lui Dumnezeu. Aceasta iubire indeamna baiatul si fata la feciorie, cheama barbatul si femeia la castitate, la fidelitate, la autodaruire rodnica in sanul familiei si la grija fata de sanatatea lor si a familiei, inteleasa ca intreg.

Pr. prof. dr. Vasile Raduca

Falsificarea Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea.

• În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune •
Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor"(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.
Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:
"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi".
"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă".
Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: "Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie." ("Succesiunea apostolică", Preot Prof. Liviu Stan, revista "Studii Teologice" nr.5-6/1955).
Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.
În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" şi "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.
Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.
Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat - tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.
După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.
Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare". Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin" .
Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici
Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post" :
"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii ". David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. "
Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis" - scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O "personalitate de marcă" a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: "cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid" (în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme").
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor" (în "Catholic Family News"). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:
1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.
2. Iudeii au astăzi "o misiune universală în lumea întreagă".
3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze "acelaşi plan universal al mântuirii".
4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.
Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui" .
După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.
Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: "O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? "(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)
De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine". Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.
Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.
Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii?
În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare" . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte"- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea." (Articolul1) Şi încă: "Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele." (Articolul2) .
În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…
Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…" Şi mai mult: "Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile". Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.
În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?
Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.
La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: "totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi". Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai", de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua - Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.
În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism" . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.
E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii" .
Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea "Subminarea Bisericii Catolice", că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer" sau "The National Review"). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995, găsim următoarea menţiune: "Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian".
Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia
Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.
La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):
• "Istoria Bisericească Universală", Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.
• "Rugăciune şi Lumină Mistică", Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.
• "Distrugerea Bisericii Romano-catolice", în Revista "Francmasoneria", paginile 49-51, nr. 1, 1999.
• "Ortodoxie şi Ecumenism", Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.
• "Cine atacă Biserica Romano-catolică?" articol Internet, "Romanian Historical Studies".
• Revista "Studii Teologice", nr. 5-6, 1955.


sursa: http://marturisitorortodox.ablog.ro/