BannerFans.com

marți, 22 martie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DIN POST

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DIN POST

Duminica Sfintei Cruci

...ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?! (Marcu VIII, 36)

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte pe care le-a spus Mântuitorul, ar trebui să fie scrise cu litere mari pretutindeni pe unde aleargă şi se ostenesc oamenii purtaţi de vârtejul acestei lumi. Privirile ar trebui să ne fie aţintite la Sfânta Cruce, la Dumnezeu Omul care s-a răstignit pe ea pentru ca astfel neamul omenesc să fie izbăvit din robia morţii în care gemea. Pe Sfânta Cruce, atârnând între cer şi pământ, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi-a dovedit pe deplin dumnezeirea Sa. Iată de ce socotesc că înţelept lucru este să aprofundăm astăzi învăţătura cu privire la dumnezeirea lui Iisus, astăzi în această duminică numită şi a Sfintei Cruci. Vom face acest lucru şi-l socotim ca fiind foarte necesar, cu atât mai mult cu cât se fac tot mai auzite vocile sectanţilor moderni care, neputând pătrunde taina Sfintei Treimi, nu-L cunosc pe Iisus ca fiind însuşi Dumnezeu.
Ei nu pot crede în Dumnezeul adevărului, pentru că nu au duhul lui Dumnezeu în inimile lor şi nici nu mă străduiesc pentru unii ca să-i întorc, pentru că nu se vor întoarce din cauza mândriei, a păcatelor şi pentru că au rătăcit din pântecele maicii lor aşa cum spune Sfânta Evanghelie.
Când a creat Dumnezeu cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute era cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Când a făcut pe om au vorbit împreună: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria a putut zice: ,,Eu şi Tatăl una suntem. Cuvântul acesta s-a făcut trup, s-a făcut om şi a locuit în noi plin de har şi adevăr şi noi am văzut slava Lui ca a unuia născut din Tatăl.
Când a locuit pe pământ între ucenicii Săi, cărora le vorbea foarte des despre Dumnezeu Tatăl Său aşa de frumos, încât se aprindeau inimile lor de iubire ca să-l vadă pe Tatăl, odată Filip apostolul nu s-a mai putut opri şi a zis Domnului: ,,Arată-ne pe Tatăl şi ne va ajunge!
Iisus i-a zis: ,,De atâta vreme sunt cu voi şi nu m-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl cum zici tu, dar arată-ne pe Tatăl; nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci de la Tatăl care locuieşte în Mine. El face aceste lucruri, ale Lui sunt. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!
Iată deci, iubiţi creştini, cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos pe care le găsim în Sfânta Evanghelie. Pentru aceasta Mântuitorul a putut spune slăbănogului din Evanghelia de astăzi: ,,Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale, că era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină. Avea puterea de a ierta păcatele, puterea aceasta creatoare prin care slăbănogul nu numai că s-a vindecat, dar îndată a primit putere ca să plece pe picioare cu patul în spate prin mulţimea aceea care era adunată. A plecat deplin sănătos, împuternicit, vesel şi liniştit.
Aici este minunea dumnezeirei lui Iisus, dovada grăitoare că El a fost adevărat.
Minunile dumnezeieşti, pe care le-a făcut Fiul lui Dumnezeu pe pământ, au fost ca să ne scape de slăbănogirea sufletească care este cea mai rea, fiind pierzătoare de suflet. Aceste minuni sunt amintite de cei 4 evanghelişti şi vedem că Mântuitorul Iisus a vindecat nu numai boli obişnuite ci chiar lepra care atunci ca şi acum nu se putea vindeca prin mijloace omeneşti. Observăm că bolnavii îndată ce primeau vindecarea luau şi puterile pierdute în timpul bolii.
Oricât se vor sili necredincioşii să explice aceste minuni, silinţele lor sunt zadarnice, mai ales faţă de vindecările săvârşite de Iisus în lipsa celor vindecaţi. Exemplificăm prin vederea omului împărătesc, a slugii sutaşului şi a fiicei femeii canaanence care nu erau de faţă, ci Iisus de la distanţă i-a tămăduit numai cu cuvântul. Dar ce pot zice necredincioşii de vindecarea celor surzi, sau a celor orbi din naştere!
Ce pot zice de vindecarea muţilor, a celor cu mâini uscate, a ologilor şi şchiopilor, ale căror membre erau distruse, ca şi moartea, pentru că în asemenea cazuri nu mai poate fi vorba nici de credinţa celor vindecaţi. Ei nici nu-L ştiau pe Iisus, iar de puterea Lui vindecătoare nici nu auziseră, aşa cum a fost orbul din Betsaida, surdul şi mutul, sau slăbănogul din Vitezda.
Ce pot zice necredincioşii de vindecarea îndrăciţilor? Ei, de bună seamă, îi numesc pe îndrăciţi nebuni. Chiar dacă au fost nebuni, cu ce putere a dat Iisus iarăşi minte celor nebuni? Cum pot explica necredincioşii învierea morţilor de către Iisus, învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi învierea lui Lazăr, al cărui trup începuse să putrezească, astfel încât Marta, sora lui socotea zadarnică deschiderea mormântului?! Dar foarte poruncitor Iisus a strigat: ,,Lazăre, vino afară! Mortul a înviat, a ascultat glasul Creatorului, al Ziditorului său.
Dumnezeirea lui Iisus a făcut minuni şi din lucrurile neînsufleţite care nu sunt înzestrate cu minte ca omul. Spre exemplu prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galilei. Despre aceasta ne vorbeşte Ioan, unul dintre primii ucenici ai lui Iisus, ca un martor care a văzut totul cu ochii lui. Avem apoi cele două pescuiri neobişnuite şi vedem cum peştii au ascultat glasul Stăpânului şi au venit în mrejele apostolilor, s-au altă dată, când trimite Domnul Hristos pe Petru să arunce mreaja şi primul peşte pe care-l prinde să caute într-însul, căci va găsi o monedă de aur pe care s-o dea ca dajdie pentru el şi pentru Domnul.
O, mari sînt minunile Tale, Doamne! Dar ce vom zice de săturarea celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti şi au mai strâns şi 12 coşuri cu fărâmituri; astfel că mulţimea văzând această minune, a vrut atunci să-L ia pe Iisus să-L proclame rege în Israel. Acestea ne sunt istorisite de apostolii Matei, Marcu, Petru, Iacov, Ioan.
Ce vom zice apoi despre potolirea furtunii, acea furtună care ameninţa cu pieirea pe apostoli şi când cu glas blând Iisus vorbea cu vântul şi cu marea zicându-le: ,,Taci, linişteşte-te! Altădată vedem cum Iisus umbla pe apă martori erau ucenicii Lui, care L-au văzut cu ochii lor, deşi la început au crezut că este o nălucă, dar când s-a suit la ei în corabie s-au încredinţat cu adevărat că este Învăţătorul lor, Stăpânul şi Creatorul mărilor şi oceanelor, cerului şi pământului.
Ce vom zice de minunea cu smochinul, în care Iisus a căutat fructe, dar negăsind decât frunze l-a blestemat să nu mai facă roade în veac, iar acesta pe loc s-a uscat, încât ucenicii foarte s-au mirat. Câte alte minuni nu sunt pe care le-a făcut Iisus şi pe care timpul şi locul nu ne îngăduie să le amintim!
Dar dintre toate acestea, cea mai mare minune, minunea minunilor, a fost învierea Lui din morţi. El care cu adevărat murise cu trupul răstignit pe Cruce de oameni păcătoşi şi L-au văzut după înviere timp de 40 de zile ucenicii şi o mulţime din popor din Ierusalim şi din alte localităţi. L-au văzut apoi înălţându-se la cer; înaintea lor s-a înălţat la cer de pe muntele Eleonului. Despre toate aceste minuni necredincioşii zic că n-a fost nimic adevărat şi că toate acestea sunt născociri omeneşti.
Dar ei nu ştiu cum să explice şi alte lucruri; căci dacă aceste minuni ar fi fost numai născociri şi nu ar fi fost adevărate, cum ar fi putut nişte pescari simpli care nu ştiau nici o altă limbă în afară de cea aramaică, să străbată toată lumea cunoscută pe atunci şi să propovăduiască pe Iisus cel înviat, pe Acela care murise pe Cruce răstignit. Dacă El n-ar fi înviat, la ce şi pentru ce L-au mai propovăduit ei?!
Ce i-a putut face pe ei să se lepede de toate ale lumii acesteia şi să-şi pună viaţa în primejdie, doar ca să susţină o minciună, o amăgire?! O, nu, necredincioşilor! Nimeni n-ar fi putut face una ca aceasta, să-şi pună viaţa în pericol fără să urmărească ceva de preţ. Ştim că înşelătorii urmăresc mai întâi avantajele lor personale. Apostolii însă n-au urmărit nici un fel de interese ale lor şi nu puteau să sufere tot felul de torturi şi să meargă fără nici o teamă chiar la moarte, dacă nu erau încredinţaţi pe deplin că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi a înviat din morţi cu adevărat.
Iată de ce noi îi credem pe apostoli ca pe nişte martori adevăraţi din cei mai vrednici de credinţă mai ales că avem până în zilele noastre o mulţime de documente care dovedesc existenţa minunilor Fiului lui Dumnezeu şi ale Apostolilor. Dacă sucim aşa de uşor datele istorice, atunci de ce n-am proceda la fel şi cu existenţa lui Neron împăratul şi cu torturile cele cumplite îndreptate de el împotriva creştinilor.
Trecutul istoric al omenirii ne vorbeşte destul de clar că 300 de ani, cei mai cruzi împăraţi păgâni au persecutat pe ucenicii lui Iisus, voind să înăbuşe credinţa în El, dar tot mai mult se aprindea flacăra. Avem atâtea documente care ne istorisesc şi ne prezintă cruzimea şi răutatea îndreptate de aceşti canibali împotriva creştinilor.
Examinând fiecare minune săvârşită de Iisus vedem că aceste minuni au fost săvârşite de El în numele Său şi cu puterea Sa dumnezeiască, nu cum au făcut sfinţii prooroci, nici cum au făcut apostolii, care săvârşeau aceste minuni în numele lui Iisus Hristos, nu în numele lor.
El, Iisus, când a înviat pe fiica lui Iair i-a zis: ,,Copilă, ţie îţi spun, scoală-te! Fetiţa s-a sculat imediat, a înviat din morţi. Altă dată, când a înviat pe fiul văduvei care era în drum spre mormânt, aceleaşi cuvinte a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Băiatul s-a sculat imediat, a înviat. Leprosului i-a zis: ,,Voiesc, vreau să te curăţeşti, curăţeşte-te!
Numai la învierea lui Lazăr s-a adresat Tatălui din cer, spunând lămurit celor de faţă că a făcut aceasta pentru poporul ce stătea acolo de faţă ca să creadă că El lucrează cu puterea lui Dumnezeu, nu cu diavolul cum ziceau fariseii, cărturarii, mai marii poporului, ducând lumea în rătăcire. De aceea Domnul a strigat la Tatăl pentru că, fiind ultima minune înainte de răstignirea Sa, a vrut să-i convingă pentru ultima dată de unirea Sa cu Tatăl Ceresc, că este Fiul Lui, al Aceluia care a creat totul.
Puterea învăţăturii lui Iisus apoi, cuvintele pe care le-a vorbit şi tainele descoperite de El ne dovedesc că nu erau omeneşti, ci numai Dumnezeu le putea şti toate. Aşadar, faptele săvârşite de Hristos, învăţătura Lui, viaţa şi minunile Lui mărturisesc despre El şi dovedesc că a fost cu adevărat Dumnezeu, Dumnezeu în trup şi a umblat cu lumea pe pământ; nu cum spun necredincioşii că a fost un om genial şi de înaltă moralitate.
Hristos a fost nevoit să vorbească de persoana Sa ca Dumnezeu, văzând atâta necredinţă în ei. El S-a rugat Tatălui să-L preamărească cu slava pe care a avut-o înainte de facerea lumii. De asemenea a mai spus fariseilor: ,,Eu am fost înainte de a fi Avraam, iar când a fost judecat de Pilat şi întrebat dacă El este împărat, Iisus a spus: ,,Da, sunt, dar împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.
Evreii care nu ştiau aşteptau un Mesia, un salvator de sub jugul romanilor; ei L-au răstignit ca să se împlinească scripturile, pentru că Dumnezeu ştia împietrirea inimii lor, ştia necredinţa, răutatea şi mândria de care erau purtaţi. De aceea şi astăzi se silesc pe toate căile să înăbuşe credinţa în Fiul lui Dumnezeu.
Sunt o bună parte dintre ei care nu-L cunosc, nu cred şi chiar se luptă împotriva Lui aşa cum s-au luptat în toate veacurile cu Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mesia cel adevărat, care s-a întrupat din Fecioara Maria pentru mântuirea noastră. Minunile Lui ne dovedesc însă căci cu adevărat a fost Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu.
Sunt mulţi necredincioşi care nu pot să admită părerile teologilor, filozofilor şi scriitorilor creştini, preoţilor care au scris în trecut şi au vorbit foarte mult despre existenţa lui Dumnezeu. Dar au fost mulţi oameni de ştiinţă, cam 99% care au dovedit în majoritate celor necredincioşi că pe Dumnezeu îl putem vedea în natură. Fizicienii, anatomiştii, geologii, astronomii, toţi cu multă căldură au vorbit despre existenţa lui Dumnezeu.
Camille Flammarion a scris o celebră carte intitulată ,,Dumnezeu în natură, carte care are peste 400 de pagini. Ascultaţi acum câteva cuvinte din această carte: ,,Dumnezeu este în natură forţa vie şi personală, cauza mişcărilor atomice, legea fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria şi susţinătorul lumii. Natura lui Dumnezeu este necunoscută lumina, căldura, electricitatea, magnetismul, atracţiunea, afinitatea, viaţa vegetală, instinctul, inteligenţa, toate îşi au obârşia în Dumnezeu.
Umbre ale serii ce plutiţi pe coastele munţilor zice el mai departe parfumuri ce coborâţi din păduri, flori plăpânde ce închideţi cu atâta gingăşie buzele voastre, zgomote tainice ale oceanului, a cărui voce nu se stinge, linişte adâncă a nopţilor înstelate; voi mi-aţi vorbit de Dumnezeu cu elocvenţă mai convingătoare şi mai de neînvins decât cărţile oamenilor.
Prin urmare ce poate fi mai de folos necredinţa sau credinţa în Dumnezeu? Ce va câştiga omenirea dacă va fi lipsită de credinţa în Dumnezeu? Cine este mai bun, omul care crede în Dumnezeu sau cel care nu crede? Puteţi să observaţi cu toţii în lume care sunt roadele necredinţei, că au început cam de mult să se arate, şi pe zi ce trece se înmulţesc aceste roade ale necredinţei în Dumnezeu. Sunt unii care nu cred că există Dumnezeu. Dar cu gura îl înjură mereu pe Dumnezeu. Deci dacă nu cred, de ce îl înjură, de ce atâta luptă împotriva a ceea ce nu există? Nu vedeţi gheara diavolului, cum lucrează el din umbră?
Aceştia nu-şi recunosc nici părinţii din care s-au născut, căci în loc să-i cinstească şi să-i îngrijească, îi bat, îi chinuiesc şi chiar îi omoară, iar de neascultare nu mai vorbesc. Le e ruşine cu părinţii lor şi nu le mai zic nici pe nume sau îi dispreţuiesc socotindu-i ca pe nişte animale ce fac umbră pământului degeaba. De aceea sunt căzuţi cei mai mulţi sub blestemul dumnezeiesc şi părintesc; se zbat din această cauză în greutăţi şi necazuri de tot felul, ca peştii pe uscat, şi nu-şi găsesc nici o linişte.
Ce înseamnă apoi atâtea divorţuri, atâtea crime, atâtea furturi, atâţia trădători, atâta răutate în lume şi multe altele, decât roade ale necredinţei în Dumnezeu?! Aşa cum a spus Domnul Hristos, la vremea de apoi se va răci credinţa şi oamenii se vor vinde unii pe alţii, se vor urî unii pe alţii, se vor omorî frate pe frate, şi nu se vor mai şti neamurile între ele din cauza dezbinărilor şi a răutăţilor.
Urmele Dumnezeului nostru Iisus Hristos le avem şi le vedem şi astăzi peste tot pământul. La Ierusalim unde a venit şi s-a răstignit, acolo unde a fost îngropat şi a înviat, la mormântul Lui în fiecare an de Paşti este prezentă lumina lui Hristos. Creştinii care merg acolo de Paşti, primesc sfânta lumină de la mormântul Domnului, care vine coborându-se de sus de la Dumnezeu. Cei care au fost acolo au văzut cu ochii lor şi chiar mulţi dintre păgâni, căci vin şi păgânii, iar unii dintre ei se întorc şi se botează făcându-se creştini ortodocşi.
De Bobotează la râul Iordanului, când preoţii fac slujba de sfinţire a apei, apa Iordanului se întoarce înapoi, aşa cum a fost când s-a botezat Domnul Hristos şi cum zice în psaltire: ,,Ce-ţi este ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi? De asemenea, pe muntele Eleonului, acolo unde s-a înălţat Domnul Hristos, se află urma piciorului Său, pe care o sărută cu evlavie creştinii care merg acolo. Şi tot aşa cum a spus Domnul toate pietrele şi toţi copacii vorbesc de existenţa Dumnezeului nostru Iisus Hristos, care ne-a făcut cunoscut pe Tatăl cel ceresc.
Tot urmele existenţei lui Dumnezeu sunt şi sfintele moaşte, trupurile neputrezite ale atâtor sfinţi şi sfinte, pe care le avem şi în ţara noastră, aruncând mireasmă duhovnicească, din ele se fac o mulţime de minuni, tămăduindu-se tot felul de boli până în zilele noastre. Cine n-a auzit câte minuni s-au făcut la Cernica la Sfântul Calinic, la Sfânta Paraschiva de la Iaşi, la Sfântul Dimitrie Basarabov de la Mitropolie, la Sfânta Filoteia de la Curtea de Argeş! Şi câte minuni nu se fac prin sfintele biserici, prin preoţii credincioşi, prin sfintele masluri, prin sfintele icoane, căci prin toate lucrează Dumnezeu, Harul Său cel ceresc.
Cine nu ştie că Sfânta Agheasmă nu se strică niciodată. Toate acestea ne dovedesc mărirea lui Dumnezeu, existenţa Lui şi nemernicia noastră, care, după ce că suntem încărcaţi de păcate, mai îndrăznim a-L şi insulta prin necredinţa noastră.
Toate aceste minuni, ca şi multe altele care s-au făcut pe pământ de Dumnezeu, de Fiul Său Iisus Hristos, de sfinţii apostoli şi de toţi sfinţii Lui prin puterea lui Dumnezeu sunt urme care ne arată destul de clar existenţa Dumnezeului nostru.
Şi astăzi lucrează Dumnezeu şi face minunile Sale, dar nu prea are cui să le facă, pentru că omenirea a căzut într-o mare înşelăciune de necredinţă şi chiar dacă ar învia în fiecare casă câte un mort şi să le spună ce au văzut ei pe acolo prin veşnicie, tot nu vor crede. Căci oamenii, cum li se încurcă puţin afacerile, cum cade peste ei o nenorocire, o boală sau orice altă durere sau supărare, nu mai cred în Dumnezeu. Aceasta pentru lipsa de cunoştinţă adevărată, fiindcă nu cunosc şi au rămas în urmă cu ştiinţa aceasta despre Dumnezeu, despre suflet, despre existenţa lucrurilor nevăzute.
Nu vor să cunoască şi nu vor să ştie. Au fost mulţi în toate vremurile şi vor mai fi, aşa zice şi Sfânta Carte la Proverbele lui Solomon: ,,Pe nebun de l-ai pisa cu pisălogul în piuă şi nu scoţi nimic de la el. Deci nu-l poate convinge nimic. Toate minunile, toate semnele îl lasă rece.
Aşa a fost odată un împărat nebun care a chemat la el pe toţi învăţaţii din împărăţia lui şi le-a cerut să îi arate şi lui pe Dumnezeu, să-i spună cine a fost înaintea lui Dumnezeu şi ce face Dumnezeu acum. Le-a dat timp de gândire o săptămână, iar apoi să vină şi dacă nu vor răspunde la aceste trei întrebări, la toţi li se vor tăia capetele.
Mare tulburare a fost peste ei, nu ştiau ce să facă să răspundă împăratului. Trei dintre ei mai cunoscuţi au plecat trişti şi îngânduraţi spre dealurile şi pădurile din apropierea oraşului lor. Mergând ei, întâlnesc pe câmpie un ciobănaş cu sufletul curat, păscându-şi oiţele. Când îi vede aşa de trişti acesta îi întreabă: ,,Pentru ce sunteţi aşa de supăraţi? Ei îi spun supărarea lor, iar ciobănaşul îi domoleşte cu cuvinte blânde, spunându-le că în ziua când vor trebui să meargă la împărat, să-l ia şi pe el şi va răspunde la întrebările lui.
Aşa au făcut. În ziua când s-au prezentat toţi în faţa împăratului l-au luat şi pe ciobănaş. Când i-a întrebat împăratul pe filozofi dacă au găsit răspunsul la întrebările lui, aceştia l-au prezenta pe ciobănaş spunând că va răspunde în locul lor. Împăratul a întrebat atunci pe ciobănaş: ,,Eşti tu capabil să răspunzi la aceste întrebări?. ,,Da, împărate, voi răspunde cu ajutorul lui Dumnezeu. Vezi i-a zis împăratul că dacă nu-mi dovedeşti, unde-ţi stau picioarele îţi va sta capul. Atunci în faţa la toţi învăţaţii, care se adunaseră acolo, împăratul îi cere să-i arate pe Dumnezeu. Acesta îi răspunde: ,,Împărate, nu se poate aici în palat, că Dumnezeu este mare; să ieşim afară ca să ţi-L arăt.
Ieşind afară în curtea palatului îi spune împăratului: ,,Ia priveşte în sus împărate, priveşte bine în soare, uită-te bine acolo!. Împăratul se uita şi nu putea să ţină ochii în soare, îi pleca repede în jos. Ciobănaşul îi spuse cu glas tare: "Priveşte bine, împărate, în soare, că acolo îl vei vedea. Împăratul îi spuse că nu se poate uita. Atunci ciobănaşul îi răspunse: ,,Păi vezi, împărate nu poţi să priveşti la lucrul mâinilor Lui, la o jucărie a lui Dumnezeu, atunci cum ai să poţi privi cu ochii aceştia muritori, pe Acela care a făcut toate, nu te temi că ai să fi ars?
Împăratul s-a lămurit pe loc şi a trecut la a doua întrebare: ,,Bine, bine dar atunci să-mi spui cine a fost înaintea lui Dumnezeu? Întrebarea aceasta o pun mulţi nebuni şi în vremea noastră, să ştiţi. Ciobănaşul îi răspunde împăratului: ,,Te rog, împărate, numără până la zece. Împăratul începu să numere zicând: ,,Unu, doi ..... ,,A, nu aşa, împărate, zi înainte de unu ce este? Atunci împăratul îi spuse că înainte de unu nu este nimic. ,,Aşa şi cu Dumnezeu împărate zice ciobănaşul înaintea lui Dumnezeu n-a fost nimic.
Atunci a treia întrebare: ,,Ia spune tu ce face Dumnezeu acum?. Ciobănaşul îi răspunde: ,,Dumnezeu lucrează mereu, împărate, şi creează mereu. El a creat cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi mările, oceanele şi tot ceea ce vedem şi nu vedem. El dezlănţuie fulgerele şi trăsnetele, vânturile, ploile şi apele îl ascultă şi se cutremură pământul şi temeliile lui când priveşte spre ele. El lucrează prin îngerii săi şi prin oamenii curaţi la suflet şi aleşi de El. El, împărate, vorbeşte prin gura mulţimii şi într-o zi când El nu va mai vrea să fi împărat, vei fi alungat din scaunul tău fără voia ta şi pierzarea te aşteaptă.
La toate acestea împăratul a rămas mut şi s-a mirat de înţelepciunea unui simplu ciobănaş care a scăpat pe toţi filozofii şi învăţaţii din împărăţia lui, de la moarte. Împăratul s-a smerit şi a oprit pe ciobănaş cu el ca să-l înveţe mai departe căile de urmat ale acestui mare Dumnezeu care nu se poate pipăi cu mâna omului pământean. După cum ne încredinţează Sfânta Scriptură Dumnezeu este Duh şi tot Dumnezeu este foc mistuitor, aşa cum s-a lăsat descoperit prima dată lui Moise în pustie şi aşa cum zic sfintele cărţi că pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, căci spre El nu pot privi nici oştile îngereşti; dar prin Născătoarea de Dumnezeu ni s-a arătat Dumnezeu întrupat, ca să ne arate ca la nişte copii existenţa Lui şi să ne încredinţeze de puterea Lui.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care ai putere pe pământ ca să ierţi păcatele, întăreşte-ne şi pe noi în credinţă tare; dăruieşte-ne şi nouă iertarea şi fă-ne pe toţi care ne-am adunat aici în Sfânt Locaşul Tău, să umblăm numai pe calea Ta cea sfântă să nu mai risipim nici un ceas din viaţa noastră pe drumul celui rău, ca să slujim Ţie şi aici şi în veşnicie.


Amin.

marți, 15 martie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DIN POST

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DIN POST

Duminica Sfântului Grigorie Palama


Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu II, 5)

Fraţi creştini,

După cum observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi,dacă pe faţa pământului există fel de fel de suferinţe,boli şi necazuri,cauza este numai păcatul.Omenirea este slăbănogită de o mulţime de păcate întocmai ca bietul slăbănog din Evanghelia de astăzi.Cei mai mulţi oameni nu s-au spovedit din copilărie,iar alţii nu s-au spovedit niciodată cum trebuie şi astfel nu au primit iertare.
Slăbănogul de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie,îndată după ce a primit iertarea păcatelor de la Domnul Hristos, a luat şi putere tămăduitoare, deoarece vedem că s-a întărit, luându-şi patul în spate şi mergând vesel la casa sa.Creştinii noştri nu cunosc greutatea păcatului,nu ştiu cum să se spovedească şi nici nu ştiu cât de importantă şi necesară este taina mărturisirii sau spovedaniei, cum îi mai zicem.Iată de ce oamenii împlinesc taina spovedaniei formal şi nu fac pocăinţă adevărată pentru iertarea păcatelor.
Sunt unii care trăiesc în vrajbă cu vecinii,fraţii,cunoscuţii,cumnaţii,sunt deci oameni cărora le place cearta şi gâlceava.Când se apropie timpul de spovedanie şi de împărtăşanie,caută să se împace,însă după ce a trecut puţin timp de la împărtăşanie,iarăşi caută râcă şi duşmănie,şi aşa o ţin multă vreme.Toţi aceştia să nu creadă că-L înşeală pe Dumnezeu.O mare pedeapsă îi aşteaptă chiar aici,căci primesc foc în gura lor la împărtăşanie şi nu vor scăpa nici de dreapta judecată a lui Dumnezeu.
Dacă omul nu caută pacea şi sfinţenia,nu se mântuieşte.De aceea zice Mântuitorul:,,De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor,nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre?.Iată condiţia iertării păcatelor.Nu putem trece peste aceste cuvinte ale Mântuitorului;nu putem închide ochii să nu vedem cu ce fel de legături ne-a legat,ca să putem primi iertarea păcatelor,aceasta făcându-se fie prin taina sfintei spovedanii,fie prin rugăciunile şi faptele bune ale noastre pe care le facem.
Toată strădania demonilor este însă parcă îndreptată împotriva noastră,ca să nu fim nici unul scutiţi de a nu cădea în acest păcat de învrăjbire, de mânie şi ceartă cu cineva.Parcă mai mult ca oricând aceste răutăţi s-au înmulţit.E frecventă duşmănia dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi rudenii,dintre soţi şi,nu mai vorbim,dintre vecini şi străini.Trebuie să ştim că, oricât de mare ar fi paguba materială pe care ne-o fac cei care ne duşmănesc,nu există iertare nici chiar la spovedanie,dacă nu îi iertăm din toată inima.
Pentru aceea,frate şi soră,dacă ai vrajbă cu cineva,întâi să te împaci imediat,că altfel nici o rugăciune sau faptă bună,sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu;nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poţi spune,căci atunci când zici:,,şi ne iartă nouă precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,îţi ceri singur osânda de la Dumnezeu,fiindcă ceri să-ţi ierte precum şi tu ierţi,iar dacă tu nu ierţi şi ţii duşmănie,ură,nici Dumnezeu nu te va ierta.Domnul zice să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi celor ce ne greşesc.Aceasta înseamnă să iertăm la infinit,aşa cum Dumnezeu ne iartă nouă când ne întoarcem cu adevărată căinţă şi hotărâre de a nu mai greşi.Suntem datori şi noi să iertăm la infinit tuturor acelora care ne greşesc şi mai ales atunci când ei vin sinceri şi cu durere în suflet şi ne cer iertare.Dacă ei nu înţeleg că atunci când ne greşesc trebuie să vină cu părere de rău să ne ceară iertare,noi,care suntem creştini şi cunoaştem mai mult, trebuie totuşi să-i iertăm din toată inima,căci ei nu ştiu ce fac;nu numai să-i iertăm,dar noi să le cerem lor iertare,că în felul acesta ei se umilesc şi se îmblânzesc.
Dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi ne iau în râs sau, şi mai rău ne tulbură,deşi ei sunt vinovaţi,datoria noastră de buni creştini cere ca noi să le facem bine şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea lor,că iarăşi zice Domnul:,,Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!.Însuşi Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce,zicând:,,Părintele Meu,iartă-le lor că nu ştiu ce fac!.Dacă vom ţine seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .
Dumnezeu nu ne dă iertarea direct,ci prin Taina Sfintei Spovedanii,pe care trebuie s-o facem sub epitrahil,înaintea unui preot duhovnic.Această Sfântă Taină a fost mai înainte proorocită de Duhul Sfânt prin unii prooroci ai Vechiului Testament .Iată ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel:,,Spune-le pe viaţa mea,zice Domnul Dumnezeu,că nu voiesc moartea păcătosului,ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă,întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea,pentru ce vreţi să muriţi în păcat,voi,casa lui Israel,voi,creştinilor?
Prin proorocul Osia,zice:Întoarce-te,Israele,la Domnul Dumnezeul tău,căci ai căzut prin nelegiuirea ta, adu cuvinte de căinţă şi întoarce-te la Domnul.De vom citi psalmii lui David, vom vedea că acolo se vorbeşte de iertare prin pocăinţă şi pocăinţa constă în întoarcerea la Domnul Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale;întoarcerea de la calea rea la cea bună, adică pe calea Bisericii.
Pocăinţa constă în a fugi de calea cea largă a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi necăjită Pocăinţa constă în părerea de rău şi căinţa pentru păcatele făcute, hotărându-te să nu mai faci.Pocăinţa constă în mărturisirea păcatelor la preot,aşa cum vedem în Sfânta Scriptură,că după ce a înviat din mormânt,Domnul Hristos a venit în mijlocul ucenicilor şi le-a zis:"Luaţi Duh Sfânt,cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,ţinute vor fi.Pilde de iertare a păcatelor prin spovedanie la preot,avem destule în Sfânta Scriptură spre exemplu:întoarcerea fiului risipitor sau neosândirea femeii care a fost prinsă în preacurvie.
Mai pe scurt,Domnul Hristos spune că a venit să caute oaia cea rătăcită,a venit să mântuiască pe cei păcătoşi care se pocăiesc,că nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor,ci cei bolnavi.Tot un fel de spovedanie e şi trimiterea celor 10 leproşi,pe care i-a vindecat,să se arate preoţilor.Sfântul Ioan Botezătorul,înainte de a boteza în apa Iordanului,îi punea pe cei care veneau să-şi mărturisească păcatele,adică îi spovedea.
Mai înainte,în Legea Veche, până la marii prooroci inspiraţi de Dumnezeu ca să vorbească despre pocăinţă şi iertarea păcatelor,în Legea lui Moise nu exista pocăinţă,ci răzbunare împotriva păcătosului.Căci aşa scria în Legea lui Moise:,,moarte pentru moarte,şi chiar de la altar să fie scos ucigaşul şi să fie omorât.Viaţă pentru viaţă,ochi pentru ochi,dinte pentru dinte şi aşa mai departe.Cine muncea sâmbăta,spre exemplu,chiar dacă promitea că nu mai face,nu era iertat.Dacă desfrâna cineva,fără discuţie trebuia omorât.Aşa era de aspră Legea cea veche a lui Moise.
În legea cea nouă a lui Hristos,a Evangheliei,totul e schimbat.Dumnezeu a trimis pe Ioan Botezătorul mai înainte,ca să strige:,,Pocăiţi-vă,că s-a apropiat împărăţia cerurilor,faceţi roade vrednice de pocăinţă!Cu toate că idealul credinţei noastre creştine este ca nimeni să nu păcătuiască,omul este însă neputincios şi foarte lesne se lasă amăgit de vrăjmaşii mântuirii sufletului,care sunt:trupul,lumea şi diavolul.De aceea a lăsat Domnul Hristos această poruncă a mărturisirii păcatelor.
Spovedania se face la reprezentanţii lui Hristos,la ucenicii Lui,care sunt preoţii şi arhiereii.Creştinii ortodocşi trebuie să se spovedească la arhiereii şi preoţii duhovnici care au acest dar.Ereticii şi mulţi necredincioşi plini de mândrie se ridică împotriva spovedaniei susţinând mărturisirea directă,lui Dumnezeu,motivând că preotul duhovnic este şi el un om păcătos.La alţii intervine sentimentul ruşinii şi-l evită pe preotul duhovnic,iar unii judecă uşor,susţinând că nu au păcate grele.
Oamenii pătimaşi întotdeauna au iubit întunericul nopţii,ca la adăpostul întunericului să poată săvârşi fărădelegea fără grijă că-i poate vedea cineva.Aceştia sunt la fel ca fiarele sălbatice,care după ce se înnoptează pleacă să prădeze,iar când se luminează de ziuă se retrag în culcuşurile lor.Aşa şi cu oamenii pătimaşi:nu suferă Evanghelia,lumina credinţei,învăţătura sănătoasă,ci stau în întunericul păcatelor.Noi,oamenii,trăind în această viaţă,nu se poate să nu greşim cu ceva;dacă nu înaintea oamenilor,înaintea lui Dumnezeu sigur suntem plini de păcate.Cine zice că nu are păcate face un îndoit păcat,căci îl face pe Dumnezeu mincinos,fiindcă numai El este fără păcat.
A mărturisi,a spovedi păcatele,este o virtute,o biruinţă a omului împotriva eu-lui său,împotriva mândriei care este de la diavolul;este una din marile virtuţi ale faptelor bune. În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot,păcatele spuse cu căinţă,cu lacrimi, se şterg din catastifele demonilor.Dacă nu spui unul din păcate,dintr-un oarecare motiv,ţi se dublează şi celelalte şi te faci mai rău ca la început;ori le spui pe toate,ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să amintească omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinţilor părinţi din molitfelnice:,,Iată, fiule Hristos este de faţă, nevăzut,primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina ca să ascunzi de mine vreun păcat,ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primeşti iertare de la Domnul.Iată,şi sfânta lui icoană este înaintea noastră,iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate câte mi-ai mărturisit,iar de vei ascunde de mine ceva,să şti că toate păcatele îndoite le vei avea.Ia seama,aşadar,să nu te întorci de la doctor nevindecat.
Ca dovadă că sunt adevărate aceste cuvinte,ascultaţi ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească.Această femeie se mai spovedise şi la alţi duhovnici,dar la nici unul nu îndrăznea,de ruşine,să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind şi la duhovnicul acestei mănăstiri,în momentul spovedaniei,ucenicul acestuia,care era cu treburi prin altar,s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul şi a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă,iar din aceasta voia să iasă un şarpe mare.Ieşea puţin,apoi se trăgea înapoi,iar jos în faţa ei era o grămadă de şerpi mai mici.Pe când preotul duhovnic îi da dezlegare,a văzut ucenicul cum şarpele cel mare s-a tras înapoi;atunci şi ceilalţi şerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi.După ce a plecat femeia,
ucenicul a spus duhovnicului cele ce a văzut,iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă.
Ducându-se,ucenicul a găsit-o pe drum moartă.Iată deci că prin acest păcat al minciunii faţă de Dumnezeu şi-a primit pedeapsa pierzându-se şi vremelnic şi veşnic.
Vrăjmaşul diavol învaţă pe oameni să nu-şi mărturisească păcatele lor înaintea preotului. Aşa i-a învăţat şi pe primii oameni,Adam şi Eva,să păcătuiască,să mănânce din pomul oprit. Căzând în păcat, Adam şi Eva au fost constrânşi a-L minţi pe Dumnezeu.Iată ce zice Sfânta Scriptură:,,Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai,Adam şi femeia lui s-au ascuns de la faţa Domnului!.Dovedit că a mâncat din pomul oprit,şi astfel cunoscând că este gol,Adam a dat vina pe femeie,iar femeia pe şarpe.Domnul Dumnezeu a aruncat blestemul asupra şarpelui,iar femeii i-a zis:,,Voi înmulţi mereu necazurile tale,mai ales în vremea naşterii;în dureri vei naşte copii,atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.Lui Adam i-a zis:,,Pentru că ai ascultat de femeia ta şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci,blestemat va fi pământul pentru tine... În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat,căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.
Iată,fraţi creştini,primul blestem aruncat de Dumnezeu asupra lumii.Observăm că Dumnezeu a plecat cu blestemul de la cel care a fost pricina păcatului,de la şarpe.Pe şarpe l-a blestemat întâi,apoi a trecut la femeie,iar apoi la Adam,ca să ne înveţe că mai mare păcat are cel care face pe altul să păcătuiască.Diavolul,după ce-i învaţă pe oameni să păcătuiască,nu-i lasă să se spovedească cum trebuie.La spovedanie fiecare pârăşte pe celălalt:soţia pe bărbat,bărbatul spune că femeia l-a făcut să zică,părinţii pe copii şi aşa mai departe.
Cu acestea nu facem nimic,iar blestemul nu-l curmăm de la noi decât printr-o spovedanie sinceră,cu căinţă,fără ocol.De aceea creştinul este dator să facă trei feluri de mărturisiri ale păcatelor în viaţa lor.Mai întâi trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu,direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic,prin psalmul 50,unde se aminteşte de păcat,psalmii 3 şi 87,precum şi alte rugăciuni.A doua mărturisire trebuie făcută către oamenii din jurul nostru;adică să nu le spunem niciodată că suntem buni sau drepţi,ci mari ticăloşi în faţa lui Dumnezeu,căci de aceea zice apostolul Iacov:,,Mărturisiţi-vă unii altora păcatele,plângeţi-vă păcatele unii altora!.A treia mărturisire a păcatelor trebuie făcută către episcopi sau preoţii duhovnici,păstrătorii cheilor împărăţiei cerurilor,
reprezentanţii autorizaţi ai lui Hristos pe pământ.
Aceste porunci,ca şi toate celelalte,nu sunt grele de împlinit Dar,cum am spus, diavolul stă de capul omului,îndemnându-l să nu-şi mărturisească păcatele niciodată,iar dacă o face, să o facă incomplet.Îl îndeamnă pe om să facă păcate multe şi cu neruşinare.Când merge să le spovedească îi dă ruşine să nu le poate spune.De aceea aceşti oameni se aseamănă cu unii care oricât ar sta pe fundul apei nu simt greutatea noianului de apă ce stă deasupra lor;dacă sunt scoşi pe uscat şi le pui 50-60 kg de apă în spate nu pot suferi povara.
Aşa sunt aceştia care sunt cufundaţi în adâncul fărădelegilor.Ei nu simt greutatea păcatelor,dar când se întorc la Domnul Hristos cu inimă smerită şi fac un păcat cât de mic,îi mustră conştiinţa şi nu pot suferi până când nu se spovedesc la preot.Pe mulţi,din cauza ruşinii de a mărturisi păcatele la preot, i-a apucat moartea în păcate grele iar acum se află în temniţele iadului,în focul veşnic,în chinuri.Acolo au văzut ei paguba nemărturisirii păcatelor şi acolo strigă cu ţipete mari,ca bogatul din Evanghelie,dar e prea târziu.
Noi,care vrem să ne mântuim din văpaia focului veşnic,să lăsăm ruşinea la o parte, fraţilor,şi să alergăm după iertarea păcatelor până nu ne mutăm din viaţa aceasta trecătoare, căci nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Domnul.Nu se poate pocăinţă fără mărturisire şi fapte bune şi nici spovedanie fără pocăinţă şi fapte bune;căci toate acestea trei sunt legate între ele.
Sectanţii şi mulţi creştini neştiutori fac puţină pocăinţă,ţinând post,fac rugăciuni, mai fac milostenii,dar nu vor să se spovedească la preot.De aceea pierd şi osteneala postului şi a faptelor bune pe care le-au făcut.Poate omul să-şi dea viaţa averea de pomană,să facă toate faptele bune posibile,dacă nu se spovedeşte la preotul duhovnic,tot în iad se duce,cu toate faptele lui bune.Aşa înţeleg sectanţii,rătăciţi,cei care s-au despărţit de biserică şi de preot,că e suficient să aibă credinţă şi nu le trebuie preot şi nici spovedanie.
Unii creştini se spovedesc mai rar,alţii mai des,dar preoţii nu le dau canon pentru păcatele lor şi nici ei nu fac nici un fel de pocăinţă.Nu postesc,nu se roagă,nu fac milostenii,fiind şi ei tot în pericol sufletesc.De aceea vin peste ei canoane de ispăşire a păcatelor în diferite chipuri,canoane de la Dumnezeu.Aceste canoane constă în mari supărări, în boli,închisori,pagubă,moarte în familie şi fel de fel de suferinţe.Nimeni să nu se înşele că dacă a făcut păcate şi nu le-a spovedit va putea fi iertat,făcând fapte bune sau plătind slujbe pentru ele.Ascultaţi dintr-o carte veche a Bisericii un astfel de caz.
O femeie făcuse un păcat de moarte şi nu îndrăznea de ruşine,să-l mărturisească.Făcea însă fapte bune,mereu,ca:milostenii,postea,se ruga,priveghea,se spovedea de celelalte păcate şi se împărtăşea cu Sfintele Taine,rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i ierte păcatul cel mare pe care-l făcuse şi-l ţinea ascuns.Iată că a căzut într-o boală grea şi nici atunci nu şi-a mărturisit păcatul cel mare,ci plângând s-a împărtăşit cu dumnezeieştile taine şi aşa a murit.
După multe zile,o fată a ei se ruga cu credinţă în cameră şi deodată a simţit un miros nespus de greu şi nu ştia de unde vine.Privind într-o parte a camerei,vede stând deasupra patului o umbră urâtă şi înfricoşată Ea a căzut jos şi a început să strige pe Dumnezeu şi Maica Domnului în ajutor.Atunci i-a venit glas de la acea umbră, zicându-i:,,Nu te teme,fiica mea, eu sunt nenorocita ta mamă.Fata îi spune:,,Cum este cu putinţă, maica mea,să vii cu acest miros atât de urât,tu care erai atât de bună şi plină de fapte frumoase.Ea a răspuns:,,Adu-ţi aminte,fiica mea,că ţi-am spus eu odată că am făcut un păcat mare,de moarte,şi nu l-am spovedit la preot fiindu-mi ruşine;pentru acest păcat mă chinuiesc nespus de mult!?
"Dar celelalte fapte bune zise fata nu ţi-au folosit,mamă?,,Nu mi-au folosit cu nimic răspunse femeia pentru că eu am ascuns păcatul.Fata îi zise:,,Dar acum pot să te ajut eu cu slujbe,sărindare,liturghii şi milostenii,ca să capeţi iertare mamă? Aceasta îi răspunse:,,Nu mai este pocăinţă în iad,fiica mea;cât am avut vreme nu m-am îndreptat,iar acum nu-mi mai foloseşte la nimic.Îndată ce m-am despărţit de trup m-au răpit viclenii diavoli şi m-au dus la judecata lui Hristos unde mi s-a spus cu glas înfricoşat,de tunet:Du-te de la Mine,blestemato,în gheena cea nesfârşită.Deodată m-am pomenit în fundul iadului.Aşadar,nu mai este milă pentru mine;ci doar am fost slobozită ca să-ţi spun ţie să propovăduieşti la toţi şi să nu mai păcătuiască şi alţii ca mine.Spune şi fratelui tău să-şi îndrepte viaţa,să se lase de toate împodobirile lumeşti,să nu se mai ducă la distracţii, căci aici în iad sunt multe femei şi mulţi oameni care se chinuiesc pentru multe păcate de acestea?.
Fata a întrebat-o mai departe şi altele,dar ea nu i-a mai spus nimic,spunându-i că nu are voie să-i zică mai multe.S-a stins apoi ca fumul şi a rămas în urma ei un miros atât de greu,încât nimeni nu mai putea intra în camera aceea.A trebuit să-şi facă patul în altă parte, unde a zăcut bolnavă multe zile de frica acestei vedeniiA chemat apoi duhovnicul şi i-a spus toate câte a văzut şi le-au şi scris într-o carte,ca să citească toţi şi nimeni să nu se mai înşele şi din cauza ruşinii să nu se spovedească.
Din Sfânta Scriptură vom aduce câteva mărturii,care ne arată cum trebuie să fie spovedania noastră.Ne vom referi la doi apostoli dintre cei 12:Iuda care l-a vândut pe Domnul pe 30 de arginţi şi Petru care s-a lepădat de El de trei ori.Petru a primit iertare şi s-a făcut iarăşi prieten al lui Hristos,iar Iuda a rămas neiertat şi s-a spânzurat,lăsându-şi ticălosul trup atârnat de o cracă, iar sufletul în chinuri veşnice căzând în deznădejde.Pentru ce a rămas Iuda neiertat? Ce trebuia să facă? Trebuia oare să-şi spovedească greşeala? Da,dar a mărturisit-o şi pe faţă a spus:,,Am greşit vânzând sânge nevinovat!Pe lângă aceasta,a întors înapoi şi cei 30 de arginţi,pe care i-a aruncat în templu în faţa arhiereului.Atunci ce n-a făcut Iuda ca să fie iertat de Domnul?El n-a făcut pocăinţă,fraţi creştini,pocăinţa adevărată,nu s-a căit înaintea Domnului,n-a plâns cu lacrimi păcatul ci a căzut în deznădejde. El a dat vorbe şi bani,aşa cum majoritatea creştinilor noştri se spovedesc numai cu gura, spunând fel de fel ,dar numai adevăratele lor păcate nu le spun înaintea duhovnicului. Pălăvrăgesc fel de fel,mai ales femeile,şi socotesc că dacă plătesc cu bani la spovedanie va veni şi iertarea de la Dumnezeu.
Nimeni să nu se înşele, că fără spovedanie curată şi dreaptă înaintea duhovnicului, nu este mântuire.Străină şi mincinoasă a fost spovedania lui Iuda;adevărata mărturisire a fost a lui Petru,care după ce şi-a cunoscut greşeala,a ieşit din casa lui Caiafa unde se lepădase de trei ori de Hristos şi a plâns cu lacrimi amare.
Deci,frate creştine,când vrei să te mărturiseşti,părăseşte şi tu casa cea blestemată unde pentru dragostea unei femei blestemate te-ai lepădat de Dumnezeu;pleacă definitiv din casa ei, nu numai cu trupul,ci şi cu inima şi cu mintea.Fugi afară,desparte-te de obiceiurile cele rele,de prietenii cei răi,de calea pierzării în care ai petrecut şi te-ai dezmierdat;căci Petru i-a părăsit pe toţi,a rămas singur,s-a cutremurat,a plâns şi,frângându-şi inima,cu căinţă mare s-a rugat la Domnul de iertare.Retrage-te şi tu, frate creştine,un ceas la o parte,înlătură toate grijile lumeşti,adună-ţi gândurile,roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze şi, amintindu-ţi toate păcatele,scrie-le pe hârtie,după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Ucenicii lui ţineau totdeauna la ei câte o mică cărticică unde însemnau toate gândurile,nu numai păcatele pe care le spovedeau la duhovnic.
Gândeşte-te cu de-amănuntul ce păcate ai făcut cu mintea,cu cuvântul,cu fapta,faţă de Dumnezeu,faţă de aproapele,faţă de tine însuţi.De ai vreun vrăjmaş,iartă-l din tot sufletul, de ai în casă vreun lucru străin,întoarce-l înapoi,de te-ai atins de cinstea cuiva,cere iertare,înduioşează-te,umileşte-te,suspină şi plângi cu amar,iar pentru toate păcatele ceartă-te pe tine însuţi,hotărându-te cu multă statornicie să nu le mai faci niciodată.Cu inimă zdrobită şi umilinţă mergi către duhovnic şi mărturiseşte-te Mergând la duhovnic,să nu duci, ca Iuda,vorbe şi bani,ci,ca Petru,fapte şi lacrimi.
Spovedania să fie întâi fără ruşine şi în al doilea rând fără scuze şi acuzări.Să nu facem ca Adam care zicea că Eva l-a îndemnat,aceasta a aruncat pe şarpe şi aşa cu toţii sau osândit.Cine ascunde păcatele sale, zice duhul prin gura lui Solomon, nu va câştiga nici un bine,ci va fi ca un netrebnic înaintea lui Dumnezeu,căci păcatul ascuns este ca o rană ce putrezeşte şi rămâne fără leac dacă nu o cunoaşte doctorul.Să facem ca David,care nu s-a ruşinat,ci mărturisind Domnului păcatul zicea: ,,Am arătat fărădelegea mea Domnului şi păcatul meu nu l-am ascuns! (Psalmul 31).
Este dator omul care se spovedeşte să-şi amintească şi de câte ori a păcătuit, mai ales în ceea ce priveşte păcatele grele.De pildă: ,,Câţi copii sunt fără cununie religioasă,câte avorturi,când ai păcătuit,în posturi sau sărbători;păcatele sunt unele mai grele şi altele mai uşoare.Cel care păcătuieşte cu femeia nemăritată face desfrânare,iar cel ce păcătuieşte cu femeie măritată,face păcatul preacurviei.Trebuie să spui în ce loc ai făcut păcatul,în ascuns sau la arătare;pentru că toate acestea îngreunează sau micşorează păcatul.
Iată un exemplu de păcat:am furat,părinte.Una este însă a fura un ou şi alta este a fura un bou,cum spune vorba bătrânească.Una este a fura de la bogat şi din cauza lipsei tale şi alta este a fura de la văduvă,de la orfani,lăsându-i cu lacrimile pe obraz.În ce priveşte acest păcat,trebuie precizat un lucru:nu ai iertare de te-ai spovedit la toţi arhiereii până nu dai înapoi în vreun chip oarecare ceea ce ai furat.Chiar dacă nu mai trăiesc persoanele acelea, să le dai la săraci,la văduve,la orfani,la necăjiţi.
Un alt exemplu:părinte,am minţit.Dar şi minciuna îmbracă mai multe aspecte:de pildă când, un beţiv ţi-a cerut bani pentru băutură şi cunoşti acest lucru,mai bine este să spui că nu ai, căci nu faci un păcat.Dar în nici un caz să nu te faci martor mincinos,să nu bagi pe cineva la închisoare,să nu spui minciuni despre o familie,să nu vorbeşti pe cineva de rău şi aşa mai departe,căci acestea sunt păcate care apasă sufletul şi nu vei scăpa de osânda lui Dumnezeu dacă nu le spovedeşti cum trebuie.La ieşirea sufletului va fi vai şi amar,că de aceea trag unii câte o săptămână ca boii la jug şi nu le iese sufletul din cauza acestor păcate grele, minciuni,pârâciuni,răutăţi.Adevărul trebuie să iasă la iveală din toate păcatele,acestea trebuie să le ştie duhovnicul,nu vorbe goale cu care să-l oboseşti în zadar.Persoana care vrea să se spovedească să o facă cu smerenie,să-şi cunoască păcatul,să se aşeze în genunchi înaintea duhovnicului pe care l-a ales şi,cu capul plecat,să facă mărturisire completă Este bine să căutaţi duhovnici iscusiţi,că şi aceştia sunt ca doctorii, unii mai cunoscători,alţii mai puţin cunoscători,iar alţii fac pe cunoscătorii şi dau un tratament greşit.
Mulţi creştini m-au întrebat dacă e bine sau nu să schimbe duhovnicul.Ascultaţi cu luare aminte,ca să nu vă mai încurcaţi în această problemă.Într-adevăr,nu este bine să se schimbe duhovnicul,ci e bine să ştie un preot duhovnic toate păcatele tale.Dacă schimbi duhovnicul că nu ţi-a împlinit voile tale,adică te-a oprit de la împărtăşit,sau spui unele păcate la unul şi altele la altul,cu gând să te dezlege la împărtăşit,e o mare greşeală.
Se admite schimbarea duhovnicului atunci când nu ai fost mulţumit, că nu ţi-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu răbdare ca să-i spui toate păcatele.Tot aşa să fugi de preotul care a fost caterisit sau,şi mai grav,să fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele,îndrăznind la glume necuviincioase,dovedind astfel că este un om neserios şi fără frică de Dumnezeu.E bine să te depărtezi şi să atenţionezi şi pe alţii spre a nu cădea în astfel de ispite.
Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa şi să se apropie cu curaj,cu credinţă tare de scaunul de spovedanie,cu hârtiuţa cu păcatele scrise,începând cu cele mai grele.Mărturisirea să fie făcută cu smerenie,cu lacrimi dacă se poate.Iată care este spovedania cea adevărată.
Întâi,caută să te împaci cu toţi cei pe care i-ai supărat sau ai vreo supărare din partea lor.
Al doilea: cercetează-ţi păcatele prin rugăciune şi pregăteşte-te să le pui pe hârtie.
Al treilea: caută duhovnic care să ştie vindeca rănile păcatelor;duhovnicul trebuie să vindece pe cel bolnav,nu să-l omoare,să rânduiască canon după starea materială a persoanelor, după funcţia pe care o îndeplinesc, după păcatele lor.Celui bogat să-i dea milostenii,celui sărac metanii,celui sănătos şi voinic post,celui slab şi neputincios rugăciuni.
Al patrulea:mărturiseşte după hârtiuţă cu smerenie păcatele sub epitrahil,fără să spui vorbe fără rost.
Al cincilea: mai înainte de a începe să citeşti păcatele, zi aceste cuvinte cu lacrimi:
,,Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu,a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor,înaintea sfinţiei voastre,cinstite părinte,că am păcătuit cu mintea,cu gândul,cu ochii,cu urechile,cu picioarele,cu mâinile şi cu toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti,noaptea şi ziua de faţă şi în ascuns,împotriva cerului şi a pământului,împotriva aproapelui,am făcut cu voie şi fără de voie şi începi astfel să-ţi citeşti păcatele după hârtie.
După ce v-aţi spovedit, aveţi grijă să împliniţi canonul şi să-l primiţi cu dragoste şi bucurie, nu cu neplăcere şi silă. Nimeni să nu se întristeze dacă este oprit de la Sfânta Taină pentru o vreme, crezând că nu se mântuieşte. Dacă se află sub canon şi-l apucă astfel moartea, dar n-a mai săvârşit păcate de moarte, mila lui Dumnezeu îl primeşte şi se mântuieşte. Păcatul, odată mărturisit, a fost iertat de Dumnezeu prin gura preotului care zice:
,,Să te ierte pe tine,fiule sau fiică duhovnicească,Dumnezeu de toate păcatele şi fărădelegile tale.?Să ţinem seama că această taină este atât de importantă pentru că ţine al doilea loc după botez.Cel care se spovedeşte cum trebuie este ca şi când s-a botezat din nou. Dacă nu te păzeşti de păcatele de moarte,de cele strigătoare la cer,sau împotriva Duhului Sfânt,te asemeni cu un pom care-şi dezbracă haina cea frumoasă şi o aruncă la gunoi.Cei care fac cu ştiinţă păcate mari ca:preacurvia,desfrânarea,avorturile,mergerea la vrăjitoare,cei ce se leapădă de ortodoxie şi se fac sectanţi,se leapădă de Dumnezeu şi alte păcate asemănătoare să se aştepte că le va veni pedeapsă dumnezeiască în vreun chip oarecare încă în lumea aceasta,chiar dacă va fi mai târziu:adică boli grele,suferinţe,pagube,închisoare,moarte.
Aceştia să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu i-a lepădat,ci vrea să-i cureţe prin suferinţă ca să fie buni pentru grădinile raiului celui curat.Căci pe cei pe care nu îi ceartă Domnul pe aici,îi păstrează ca pe nişte uscături pentru focul veşnic al iadului. De aceea e bine să frecăm mereu rugina păcatelor de pe cazanul sufletului şi al trupului nostru prin pocăinţă,fraţi creştini.Să frecăm până se ia toată rugina,căci omul,când păcătuieşte, rugineşte,cocleşte şi într-un astfel de vas nu se poate pune ceva curat.
Nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Scumpului nostru Iisus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăinţă adevărată,adică post,rugăciuni,metanii,osteneli,diferite fapte bune, chiar ajunări unii care pot.Să fugim ca de foc de toate păcatele mari şi mici de care aţi auzit,cu riscul de a primi moartea ca sfinţii mucenici,căci numai aşa vom dovedi şi noi că-L iubim pe Dumnezeu, păzindu-ne cât mai curaţi şi împlinind sfintele Lui porunci .

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte mărturisirea noastră, deschide mintea şi inima tuturor celor ce au ascultat şi vor asculta aceste cuvinte, ca nici unul să nu fie înşelat de diavol. Dă-ne tărie şi putere şi fă-ne ca să ne mărturisim drept şi cu pocăinţă înaintea feţei tale, ca să fim şi noi părtaşi împărăţiei cerurilor şi să ne mântuim împreună cu toţi creştinii şi sfinţii în vecii vecilor.

Amin.

luni, 7 martie 2011

Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Predică la Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Duminica Ortodoxiei

RABI Învăţătorule Tu eşti Fiul lui Dumnezeu,Tu eşti Împăratul lui Israel! (Ioan I, 49)

Fraţi creştini,


Astăzi prăznuim Duminica Ortodoxiei, adică ziua în care ne aducem aminte de toate luptele şi de toate biruinţele Bisericii din trecut.La acest popas duhovnicesc ne vom întoarce privirile şi,de sus,de pe culmea celor aproape 2000 de ani de istorie glorioasă,vom trece pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti începuturile Bisericii,întărirea ei şi faptele de glorie duse împotriva duşmanilor săi de totdeauna şi de pretutindeni.
Domnul nostru Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu,s-a coborât în lume din înălţimea cerului,de la Dumnezeu Tatăl.El a propovăduit o învăţătură cum nu s-a mai auzit şi a arătat un chip de viaţă cum nu s-a mai văzut.A adus jertfa de care îngerii s-au cutremurat,jertfa Sângelui Său.După ce a făcut toată lucrarea de mântuire a lumii, s-a înălţat de pe pământ întorcându-se la dreapta Tatălui din ceruri.Dar lucrarea Sa mântuitoare trebuia continuată şi s-a gândit să încredinţeze grija lucrului Său,oamenilor.
Să vedem pe cine a ales Mântuitorul să-i vestească numele pe pământ,să ducă mai departe sfânta Sa învăţătură şi să adune pe oameni sub steagul Crucii împărăţiei Sale,al noii credinţe! Oare a ales vreun împărat ca să cucerească lumea cu puterea armelor sale?A procedat oare ca un mare şi vestit filozof,s-o atragă prin vorbele lui meşteşugite?A pus oare oameni ca s-o câştige cu puterea banilor lor?
Nu,dimpotrivă,Dumnezeu Iisus Hristos a ales lucrurile cele simple,cele nebune,ca să ruşineze pe cele înţelepte;a ales pe cele slabe ca să ruşineze pe cele tari,a ales lucrurile dispreţuite,ca să nimicească pe cele ce sunt.Să privim cu toţii la foişorul din Ierusalim.De acolo s-au coborât 12 bărbaţi şi din vorbele lor, din mişcările lor,se vede că aceşti oameni sunt săraci şi nu au un ban asupra lor, nici sabie,nici traistă,nici două rânduri de haine.
Unul singur dintre ei e un vameş,ceilalţi nişte pescari,oameni simpli din popor.Vorbirea lor e cu totul neiscusită şi iată că această ceată umilă şi săracă iese în cale patru laturi ale lumii să facă un lucru atât de măreţ şi uriaş.Aceşti 12 galileeni cu îndrăzneala şi graiurile lor,au făcut să răsune până la marginile pământului Cuvântul lui Dumnezeu.În curând,Crucea Mântuitorului a pătruns mântuitoare până în palatul împăratului roman.
Vedem în Atena templele idoleşti dărâmându-se şi în locul lor ridicându-se altarele Dumnezeului Cel viu Biserica.Vedem Evanghelia îmbrăţişată peste tot şi neamurile botezându-se în noua credinţă.Este începutul Bisericii lui Hristos,este arătarea puterii dumnezeieşti,la sădirea micului grăunte de muştar.Într-un loc din Evanghelia de la Matei,Mântuitorul ne vorbeşte despre o casă zidită de un om înţelept,peste care au venit ploile s-au revărsat râurile,au suflat vânturile,dar casa a rămas tare şi neclintită,fiind zidită pe temelie de piatră.
Casa acesta este Sfânta Biserică,cea zidită pe piatra din capul unghiului, Hristos Dumnezeu.Puterile potrivnice amintite în pilda Mântuitorului (ploile, revărsarea râurilor,vânturile puternice) sunt cele trei feluri de duşmani care s-au ridicat împotriva Bisericii în cursul vremurilor.
Ploaia însemna ura şi răutatea poporului evreu care se dezlănţuia ca un potop de furie asupra ucenicilor Domnului.Cine ar putea spune câte ponegriri şi lovituri a avut de suferit Biserica din partea evreilor la început?! Tot felul de calomnii şi pârâciuni la mai marii dregători şi împăraţii acelei vremi.Dar precum potopul cel de 40 de zile,n-a făcut nici o stricăciune corabiei lui Noe,aşa prigoana evreilor care au răstignit pe Domnul Hristos n-a avut nici o putere faţă de această corabie sfântă Biserica ca s-o nimicească.
După ploaie sau revărsat râurile şi au ameninţat casa lui Hristos;râuri de sânge nu de apă. Acestea sunt prigoanele venite din partea împăraţilor păgâni.Ce nu s-a folosit împotriva închinătorilor Crucii?Tot felul de cruzimi şi de chinuri pe care le poate născoci mintea omenească.Sabia şi rugul,smoala topită,dinţii fiarelor, uciderea cu pietre,răşina topită,arderea cu făclii,tăierea cu fierăstrăul, închisorile cele împuţite şi pline de târâtoare veninoase;aruncarea în ape îngheţate,în mări şi oceane,punerea sfinţilor pe roate,chinuirea prin foame şi sete, tăiere câte puţin din mădularele lor,tăierea capetelor şi fel de fel de chinuri, care mai de care mai îngrozitoare.
Mii şi milioane de creştini au căzut pradă acestor cruzimi şi cu sângele lor s-ar fi făcut o altă Mare Roşie,dar şi râurile s-au potolit,tiranii au pierit, tronurile s-au dărâmat şi,la sfârşitul celor trei veacuri de prigoană, Biserica se înalţă mai frumoasă,mai puternică,mai strălucitoare.
Dar deodată au început să sufle vânturile,adică s-au pornit împotriva ei vânturile turbate ale ereziilor.Aceste vânturi au fost loviturile cele mai crunte pe care le-a primit Biserica, fiindcă veneau din partea creştinilor rătăciţi.Ereticii, câtă frunză şi iarbă au început să otrăvească cu veninul limbii lor învăţătura sănătoasă despre Dumnezeu,despre Fiul,despre Născătoarea de Dumnezeu,Sfintele Taine, despre sfinţi,Sfintele Icoane.Dar nici de aceşti vrăjmaşi Biserica n-a fost învinsă.
Împotriva ereticilor Biserica a chemat soboare,a ridicat bărbaţi puternici în cuvânt şi în faptă care au vorbit şi au apărat sfântul tezaur al învăţăturii Mântuitorului.Din coroana cea de pietre scumpe a bisericii nu s-a pierdut nimic.
Dintre toate prigoanele pornite împotriva Sfintei Biserici cele mai groaznice au fost cele împotriva Sfintelor icoane care au ţinut mai mult de o sută de ani. Diavolul răcnea ca un leu şi prin uneltele lui chinuia pe sfinţi,târându-i pe uliţe,tăindu-le limbile şi mâinile,băgându-i apoi în temniţe întunecoase.După moartea împăratului Teofil,căci el era prigonitorul,împărăteasa Teodora,soţia lui, a întărit dreapta credinţă la sfatul sfântului patriarh Metodie şi al celorlalţi mărturisitori şi pustnici care au rugat-o să repună sfintele icoane în cinstea cuvenită lor.Sfânta împărăteasă a primit cu toată dragostea sfatul sfinţilor părinţi,a adunat sobor şi de la început dânsa a luat o icoană mare cu chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,s-a închinat şi a sărutat-o.
Împărăteasa a strigat înaintea tuturor aceste cuvinte:,,Cine nu se închină şi nu sărută sfintele icoane cinstindu-le,nu ca pe dumnezei,ci ca pe nişte chipuri ale persoanelor sfinte care sunt pe ele pictate,toţi aceia să fie anatema,blestemaţi.
Împreună apoi cu toată ceata preoţilor şi sfinţilor mărturisitori, cu tot poporul au postit şi au privegheat toată săptămâna cea dintâi a sfântului post,şi a cerut împărăteasa ca toţi creştinii să se roage pentru iertarea bărbatului ei, Teofil împăratul.Dumnezeu i-a descoperit că pentru credinţa şi lacrimile ei,fapta ei cea mare, precum şi rugăciunile făcute de sfinţii părinţi, a primit iertare de la Dumnezeu şi el, împăratul.Apoi cu toţii,ţinând în mâini Sfânta Cruce,sfintele icoane şi sfintele evanghelii,au strigat :,,Doamne, miluieşte-ne!.
Bisericile lui Hristos au fost împodobite din nou cu sfinte icoane şi de atunci,în fiecare an,în prima duminică din postul mare, se face pomenirea pentru acest praznic sfânt,ca să nu mai amăgească satana pe cineva şi să-l răzvrătească împotriva sfintelor icoane;deci această slăvită pomenire de bucurie şi de mântuire prăznuim noi astăzi iubiţi creştini.
Astăzi Biserica Ortodoxă fericeşte şi binecuvântează pe cei ce cu credinţă se închină sfintelor icoane; şi tot astăzi Biserica afuriseşte şi-i leapădă pe cei ce nu le cinstesc,căci aceştia se aseamănă cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos. Cum să nu cinstim noi sfintele icoane ce reprezintă chipul Mântuitorului, al Maicii Sale şi al sfinţilor care sunt prietenii lui Dumnezeu,deoarece ştim că însuşi Mântuitorul ne-a lăsat chipul său imprimat cu minune dumnezeiască în trei rânduri.
Despre aceasta aminteşte Sfânta noastră Biserică Ortodoxă atunci când pentru prima dată Domnul Hristos a dat chipul Său domnitorului Avgar din Edesa.Acesta fiind bolnav,îl chema printr-o scrisoare pe Mântuitorul să vină să-l tămăduiască şi apoi să împărăţească cu el în ţara lui.Dar Mântuitorul s-a spălat pe faţă,a cerut o pânză ca o mahramă,s-a şters cu ea şi acolo şi-a lăsat chipul imprimat pe acea mahramă. A dat-o celui trimis de împărat şi i-a spus că se va tămădui,dar nu de tot, ci mai târziu,după ce va primi un ucenic al Lui ca să asculte învăţătura.Acest chip de pe mahramă înfăţişează numai capul cu ochii deschişi şi se află pictat în multe biserici pe catapeteasmă deasupra sfintelor uşi.Cine vrea să se convingă despre această convorbire a Mântuitorului cu domnitorul Avgar,pe care a avut-o prin trimisul acestuia,să citească pe larg în mineiul Bisericii din luna august ziua 16.
A doua oară a dat chipul său unei tinere numită Veronica tot pe mahramă. Această tânără a fost vindecată de Domnul Hristos de curgerea sângelui pe care o avea de mulţi ani şi ca drept recunoştinţă când L-a văzut urcând cu Crucea în spate pe dealul Golgotei,s-a înrolat şi ea în convoiul sfintelor mironosiţe;văzând că Domnul a căzut sub greutatea Crucii şi este transpirat şi plin de sânge de la coroana de spini pe care o avea pe cap,s-a dus repede cu o mahramă pe care o avea, dând-o Mântuitorului.Domnul Iisus s-a şters pe faţă şi i-a dat-o înapoi,iar ea a păstrat-o şi se află până în zilele noastre într-una din bisericile creştine din Franţa.
A treia oară a lăsat chipul Său pe giulgiul care îi acoperea faţa şi trupul atunci când a fost îngropat cu miresme.Pe acest giulgiu era imprimat capul Mântuitorului şi picăturile de sânge care curgeau pe faţa Lui.Despre acest lucru se vorbeşte în Sfânta Evanghelie la Ioan XX,7 unde se spune aşa:,,... iar mahrama care fusese pe capul lui Iisus nu era cu fâşiile de pânză la un loc,ci făcută sul şi pusă într-un loc singură.Această mahramă se păstrează până în zilele noastre la Torino.
Tot din acele timpuri,sfântul evanghelist Luca,care era doctor şi pictor, a pictat chipul Maicii Domnului pe lemn.Din tradiţie se ştie că avem şi noi în ţară una din icoanele pictate de el.De asemeni ştim şi din istoria creştinismului că în catacombele de la Roma,s-au găsit icoane pictate pe pereţi,din primele veacuri creştine.Avem apoi la Sfântul Munte Athos o mulţime de icoane făcătoare de minuni, cu chipul Maicii Domnului;chiar la mănăstirea românească Prodromul este o icoană cu Maica Domnului numită ,,Prodromiţa.Această icoană a fost pictată în ţara noastră la Iaşi în casa unui pictor creştin printr-o minune dumnezeiască.Acesta nu putea să facă faţa Domnului şi a Maicii Domnului.Rugându-se cu credinţă într-o noapte,când s-a trezit dimineaţa din somn,le-a găsit terminate, aşa cum se află acum pe icoană. Minunea terminării acestei icoane se află,de asemeni,scrisă în mineiul Bisericii.
Există apoi icoana Maicii Domnului,numită ,,Axioniţa,unde sfântul arhanghel Gavriil a învăţat pe un ucenic simplu de mănăstire cântarea numită axionul;tot în sfântul munte se află icoana Maicii Domnului,numită ,,Portăriţa.Aceasta a fost găsită venind pe mare de călugării din mănăstirea Ivirului;în timpul unei nopţi se vedea un stâlp de lumină,iar ei când s-au dus să vadă ce este,au găsit icoana aceasta pe care au adus-o cu mare cinste în mănăstirea Ivirului.
De aici a dispărut şi a fost găsită pe zidul porţii la intrarea în mănăstire; când au găsit-o călugării acolo se minunau şi nu ştiau ce poate să fie aceasta.Pe când se gândeau s-o aducă din nou în biserică de frică să nu o fure cineva au auzit un glas deasupra lor zicându-le:,,Nu voi mă păziţi pe mine, ci eu vă păzesc pe voi, de aceea am venit aici ca să vă păzesc pe voi.Credeţi,faceţi rugăciuni,aveţi încredere în ajutorul Fiului meu şi în mine căci mi s-a dat acest loc de linişte, printre slujitorii Fiului meu.De atunci călugării au zis acestei sfinte icoane ,,Portăriţa,fiindcă se află la poarta mănăstirii,fiind păzitoarea cea mare a acelei mănăstiri.De altfel această icoană se află şi astăzi la poarta mănăstirii Ivirului, care este una din cele mai bogate mănăstiri din sfântul munte ATHOS.
Altă icoană este numită ,,Miluitoarea,alta,,Grabnică Ajutătoare, alta ,,Dulcea Sărutare,alta ,,Sfânta Hrănitoare, toate fiind icoane făcătoare de minuni folositoare tuturor scârbiţilor; şi aşa sunt foarte multe făcătoare de minuni care sunt pe tot pământul împrăştiate de pictori sfinţi cu viaţă curată.Trebuie să ştim că toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi ne pot ajuta,dar depinde de credinţa noastră cât este de fierbinte.Să ne aducem aminte că însuşi Mântuitorul care era Dumnezeu de faţă,când făcea câte o minune,spunea: ,,Credinţa ta te-a mântuit,mergi în pace!
Dar cine poate spune câte minuni s-au făcut prin sfintele icoane până în zilele noastre!Dacă citiţi cartea Minunile Maicii Domnului,veţi găsi acolo multe minuni făcute de Maica Domnului chiar din icoana cu chipul său.Aşa se povesteşte de către un pictor foarte evlavios care era iscusit în lucrul lui şi se silea cu multă dragoste şi credinţă să picteze icoana Născătoarei de Dumnezeu cât mai frumoasă,mai frumoasă chiar ca a celorlalţi sfinţi pictori.Pe diavolul însă îl picta aşa de urât,încât nu putea cineva să vadă chipul lui şi să nu se înfricoşeze.Deci acest evlavios pictor făcând aşa mereu,diavolul îl ura de moarte şi căuta vreme nimerită ca să-l omoare.Iată că odată când se afla sus pe scară şi picta la icoana Maicii Domnului într-o biserică,deodată apare diavolul lângă el şi-i zice:,,De acum nu mai poţi scăpa tu de mine;de ce pe mine mă faci urât şi pe Maria o faci frumoasă?Acum te arunc jos de aici!.Luând deci necuratul lemnele pe care sta sprijinită scara, pictorul era gata să cadă,dar şi-a întins mâna să se sprijine de perete şi Maica Domnului din icoană i-a întins mâna dreaptă şi nu l-a lăsat să cadă.Sta pictorul acolo în văzduh ţinut de mâna Maicii Domnului din icoană până când i-au adus oamenii scara şi a fost salvat,mulţumind apoi cu lacrimi Prea Sfintei Fecioare,dimpreună cu toţi cei ce au văzut minunea şi au propovăduit-o pretutindeni.
Să vedem acum ce folos au creştinii dacă cinstesc sfintele icoane.
Sfântul Vasile cel Mare zice că cei care se închină sfintelor icoane, închinăciunea lor este primită de Dumnezeu ca şi când ar fi faţă către faţă căci cinstea pe care o dăm icoanei se mută la chipul pe care-l reprezintă.Sfintele icoane au puterea de a înălţa pe om cu mintea şi cu sufletul mai presus de cele pământeşti şi a-l transforma într-un închinător adevărat al dumnezeirei;aceasta pentru că icoanele,fiind sfinte,îi inspiră omului curăţie,sfinţenie,pace,milă,dreptate şi îl sustrage pe om de la deşertăciunile lumii,îi sfinţeşte mintea.
Cei ce nu cinstesc sfintele icoane nu se numesc creştini adevăraţi; căci creştinii ortodocşi trebuie să aibă în casă sfintele icoane, precum şi sfânta cruce şi să facă cruci pe feţele lor ca o pecetluire cu semnul lui Hristos.Prin cinstirea sfintelor icoane şi semnul sfintei Cruci,ne deosebim de toţi necredincioşii.Cine ar putea să spună că sfintele icoane ar cauza un rău cuiva sau l-ar împinge la vreo nelegiuire? Cum ar putea să se supere Dumnezeu pe noi că le cinstim, că le venerăm, că le admirăm, când ele ca o carte ne arată evanghelia în culori?!
Când priveşti pe Iisus răstignit pe Cruce, imediat te gândeşti la suferinţele Lui,la jertfa Lui,pentru mântuirea noastră.Când priveşti naşterea Lui,Bethleemul,
vezi şi-ţi imaginezi umilinţa,smerenia Lui,vezi pe Fecioara cu dragostea ei de mamă.În altă parte vedem Învierea din mormânt,în altă parte Cina cea de Taină, Botezul lui Iisus,vindecările şi minunile cele mai presus de fire care sunt imagini colorate după Sfânta Scriptură şi care au fost folositoare întotdeauna creştinilor până în zilele noastre;pe drept cuvânt au fost numite Biblia neştiutorilor de carte.
Iată de ce nimeni să nu se lipsească de acest dar mare,şi fiecare creştin să aibă în casă sfinte icoane şi să le cinstească cum se cuvine.Fiecare să se roage cu frică şi cu credinţă,să aprindă candela în faţa icoanelor,să le tămâieze, căci chipurile care sunt pictate,fiind sfinţite,sunt vii prin lucrarea Sfântului Duh. Creştinii care nu au icoane să nu aştepte să le dea alţii de pomană,că poate nu vor mai primi niciodată.A mai scos diavolul o vorbă prin lume că nu e bine să cumperi icoană dimpotrivă,să aveţi ambiţie să vă cumpăraţi fiecare icoana cea mai frumoasă şi mai scumpă şi s-o aşezaţi la loc de cinste în partea de răsărit a camerei,în locul cel mai curat.
Să faceţi metanii înaintea lor,să le sărutaţi cu drag,căci cu ce cinste va cinsti omul sfintele icoane,sfânta Biserică,Sfânta Cruce şi persoanele bisericeşti,
cu aceeaşi cinste va fi primit la ieşirea sufletului de Dreptul Judecător.Cu cinste să purtaţi medalioane la gât,cruciuliţe;să nu le duceţi în locuri spurcate unde este batjocorit numele lui Dumnezeu.Pentru ca să vedeţi câtă ură are diavolul pe sfintele icoane,să vă spun din Pateric ce i s-a întâmplat unui sfânt părinte:
Acest cuvios părinte era bântuit zi şi noapte de duhul cel necurat al desfrânării.Deşi era în pustie,totuşi necuratul nu înceta a-i aduce gânduri urâte şi a-l ispiti în diferite feluri.După o vreme îndelungată se prezintă diavolul la el şi-i spune:,,Vrei să nu mai fi ispitit,să nu mai ai gânduri urâte,să te las în pace? Vreau un lucru de la tine să faci: ia icoana aceea de pe perete şi arunc-o afară�.
Pustnicul a fost pus într-o mare încurcătură,căci avea pe perete icoana Maicii Domnului la care se ruga şi pe care o cinstea după cuviinţă.El n-a vrut să dea icoana,dar s-a dus la un părinte duhovnic şi i-a spus cele ce i-a zis diavolul. Duhovnicul l-a povăţuit zicându-i să nu dea icoana afară din chilie chiar dacă ar cădea în păcatul desfrânării, că mai mare păcat este să se lepede de sfintele icoane,ca păcatul desfrânării.El a înţeles şi n-a dat icoana afară, din contră, s-a rugat cu mai multă credinţă,iar Maica Domnului l-a izbăvit de ispită.
Iată deci că acei care s-au lepădat de icoane,de sfânta Cruce,cei care s-au lepădat de credinţă sunt mai ticăloşi decât desfrânaţii.Dar şi creştinii care au în casă icoane şi nu le cinstesc cum trebuie fac, şi ei,un păcat.Vai de creştinii care îşi aşează televizorul în partea de răsărit,în faţa sfintelor icoane;căci acolo,în televizor,apar fel de fel de imagini cu conţinut imoral,care strică sufletul şi mintea până şi celor mai mici copii.Să fiţi atenţi că mare păcat este să distrugeţi sufletul copiilor.
Tot aşa de mare păcat fac şi acei care ţin în casă tablouri ce reprezintă nuduri,precum şi reviste pornografice;căci aceştia sunt idolii moderni ai veacului de pe urmă.Să se ştie clar,că în casa unde se află astfel de tablouri şi reviste pornografice acolo locuieşte diavolul;căci acestea sunt icoanele desfrânaţilor.
În multe case sunt plini pereţii cu fel de fel de chipuri de prin reviste, care întunecă mintea ispitindu-i pe tineri la desfrâu. Din astfel de case a fugit Darul lui Dumnezeu.Să nu vă miraţi de ce duhurile necurate vă fac fel de fel de neplăceri,de ce sunt atâtea boli şi suferinţe în copii,în oameni mari,de ce sunt certuri,de ce se lipesc vrăjile,de ce e atâta răutate,ceartă şi neascultare de părinţi.Mamele să ia seama la copiii lor,să le controleze bine dulapurile şi unde găsesc astfel de reviste,pe foc cu ele,distrugeţi idolii,luaţi otrava de la ochii şi gura copiilor,căci mare rău le fac aceste lucruri.Din ele au învăţat să facă nişte păcate urâte şi mari şi au căzut în boli mintale.
De aceea sunt nervoşi,s-au înrăit şi îndobitocit cu totul.Iată idolii de care vorbeşte Sfânta Carte;aceştia sunt idolii,nu sfintele icoane cum zic sectanţii, care reprezintă chipul Domnului Hristos,al Maicii Sale şi ale sfinţilor.Am văzut deci care sunt icoanele cele rele,icoanele desfrânaţilor.
Să vedem acum care sunt icoanele beţivilor şi tutunarilor.Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi văzut,dar mie mi s-a întâmplat să văd în unele case câte o vitrină cu sticle de tot felul,unele pline,altele goale,numai de frumuseţe,cu etichete pe ele,unele străine,altele româneşti.Toate acestea reprezintă icoanele beţivilor.
În alte case am văzut câte o vitrină cu fel de fel de cartoane de etichete ce reprezintă emblema diferitelor ţigări scumpe.Tabachera,luleaua şi foiţele, brichetele,scrumierele,toate acestea sunt icoanele tutunarilor.Iată idolii pe care trebuie să-i sfărâme şi să-i arunce creştinul din casă, din viaţa lui,ca să devină un ucenic al lui Iisus şi un fiu al împărăţiei cerului;căci nimic spurcat şi necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu.Pe acestea toate să ştiţi,iubiţi creştini,le condamnă Sfânta Biserică,Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii noştri părinţi.
Le condamnă şi le canonisesc,pentru că sunt idoli ai veacului de pe urmă şi prin aceşti idoli se pierd şi se smintesc o mulţime de suflete. ine a văzut vreodată pictat un sfânt cu ţigara în gură sau cu vreo sticlă de alcool în mână?Dar toate aceste rătăciri au fost inventate de diavoli, propovăduite şi înmulţite de oameni vicleni şi rătăciţi care fără frică hulesc şi amestecă şi sfintele icoane aici, zicând că sunt chipuri cioplite.
Ba mai mult,puzderia sectelor a ajuns să înşele lumea şi cu Biblia,căci au tipărit Biblii după planul lor,sucind înţelesul unor versete ca să sune în urechile neştiutorilor greşit şi ca să-i poată amăgi şi în acest fel.Să luăm de exemplu versetul 7 din psalmul 97,unde se spune aşa: ,,Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc chipurilor cioplite şi care se fălesc cu idolii.Sectanţii au scris în Bibliile lor astfel: ,,Să se ruşineze toţi cei ce se închină icoanelor.Este lesne de văzut că e o deosebire mare,ca de la cer la pământ,între icoane şi idoli; pentru că idolii şi cele cioplite erau tot una şi aceştia erau zeii păgânilor pe care Biserica i-a dărâmat şi de care s-a lepădat.
Aşa se lăuda o familie rătăcită,că în satul lor nu după mult timp se va strica biserica şi nu va mai avea nimeni icoane prin case,îi vor convinge ei pe toţi să arunce icoanele şi să le pună pe foc.Nu după mult timp însă,după aceste vorbe de hulă la adresa icoanelor,au murit amândoi soţii,unul câte unul,în chinuri grele, iar casa lor a fost vândută de singurul copil pe care l-au avut unei persoane, care la rândul ei a închiriat-o unui pictor de icoane.A ajuns astfel casa hulitorilor acestora aşa de bogată în icoane că toţi pereţii erau plini numai cu icoane,umplând şi satul acela cu aceste binecuvântate icoane.
Să nu vă înşelaţi,de aceea,că Dumnezeu nu se lasă batjocorit,El îi lasă pe nebuni să se urce cu îndrăzneala lor cât mai sus şi când îi trânteşte nu se mai alege nimic de ei.Un lucru să ştiţi,că sectanţii,care au lepădat Biserica,Sfintele Taine şi sfintele icoane,au o moarte foarte grea.Nu le iese sufletul uşor,căci în acele momente apar demonii la căpătâiul lor,iar ei,îngrozindu-se,ţipă,căutând ajutor la cei din jur.Predicatorii lor însă şi fraţii lor de credinţă,dimpreună cu rudele, le pun o pernă pe gură ca să nu mai vorbească şi să sperie şi pe ceilalţi,ci ca să moară mai repede.Acestea mi le-a spus un creştin care a fost mai întâi sectant,iar mai pe urmă s-a întors la credinţa cea adevărată.
Deci,fraţi creştini,fugiţi de înşelăciune,fugiţi de oamenii vicleni care se strecoară cu vorbe măgulitoare să vă ducă în rătăcire.Feriţi-vă de toţi sectanţii care fug de icoane,de Biserică,de preot,precum diavolii de tămâie.
Sfintele canoane interzic cu desăvârşire să stăm de vorbă cu sectanţii.Aţi auzit atâtea adevăruri de credinţă pe care scrieţi-le pe tăbliţa inimii şi nu le uitaţi niciodată,căci e timpul de pe urmă,timpul lepădării de credinţă,aşa cum spunea sfântul apostol Pavel. În această cursă vor cădea mulţi şi, după cum spune Domnul Hristos,vor înşela şi pe cei aleşi,adică vor cădea mulţi şi dintre cei mai credincioşi ca să se-mplinească Sfânta Scriptură.
Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită,căci ispititorul este pe pământ şi umblă printre noi în diferite chipuri. Să nu trăim în nepăsare,căci vremea este aproape; să nu dispreţuim ceea ce ne-a lăsat în Biserica noastră ortodoxă sfinţii apostoli, sfinţii părinţi,moşii şi strămoşii noştri care s-au născut creştini.Să nu fim,ca unii,puţin credincioşi,având îndoială în credinţă şi nici ca alţii,rău credincioşi, care cred greşit sau nu cred nimic,ci să fim aşa cum zice Domnul Hristos,buni, dreptcredincioşi;căci pentru aceia se roagă şi Biserica şi zice :
,,Doamne mântuieşte pe cei binecredincioşi!Ca Natanail cel fără de vicleşug din Evanghelia de astăzi,să zicem şi noi împreună cu el :


Rugăciune
Rabi, - Învăţătorule -, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel.Învăţătorule al poporului celui credincios,Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, trimite îngerii Tăi să ne călăuzească,să ne îndemne la fapte bune,să ne păzească de toate rătăcirile şi de duhul cel viclean,ca şi noi,smeriţii şi cu dreaptă credinţă,să ne închinăm Ţie în toate zilele vieţii noastre şi în vecii vecilor.



Amin.

miercuri, 2 martie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

Duminica izgonirii lui Adam din Rai


Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi tânguiri! (Ioil II,12)

Fraţi creştini,

Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai astăzi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei.
Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: ,,Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?"
De mâine intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă proorocul Ioil: ,, Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri!
Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă o duioasă şi mişcătoare cântare, numită ,, La râul Babilonului! Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteşte poporului evreu de soarta zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultării de poruncile Domnului, a fost luat şi dus în grea robie între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, şi robia din Babilon, care a ţinut 70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncaţi în cuptoare aprinse cu foc, aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie şi Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei.
În acest timp de grea prigoană, bieţii oameni îmbătrâneau aşteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiţi de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumuseţile Sionului unde era zidită biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului păgân şi acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după ţara în care s-a născut şi după slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristaţi erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia şi opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau şi-i rugau să le cânte din cântările Sionului, aşa cum cântau ei în ţara lor.
Cuprinşi de multă întristare, răspundeau cu toţii într-un glas: ,,Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? 70 de ani şi-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei şi întreg neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel aşteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut să-L recunoască.
De aceea mai târziu, după ce au răstignit şi pe Fiul lui Dumnezeu, omorând mai întâi o mulţime de prooroci, au păţit-o şi mai rău, căci armata romană i-a trecut prin foc şi sabie şi i-a împrăştiat pe tot pământul făcându-i sclavii popoarelor. După aproape 2000 de ani, unii dintre ei au rămas tot în rătăcirea lor, căci şi astăzi aşteaptă pe Mesia ca să-i izbăvească şi să-i adune pe toţi la un loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai rămas din vechile ruine, unde se adună şi astăzi când şi când şi plâng ca la râul Babilonului; acolo suspină, se tânguiesc, cerând de la Dumnezeu pe Mesia şi izbăvirea lor. După atâta timp şi după ce atâţia fraţi ai lor au cunoscut pe Domnul Hristos şi s-au trezit, ei refuză mereu pe Fiul lui Dumnezeu; căci bine le-a spus Domnul Hristos în faţă: ,,Mă veţi căuta voi şi nu mă veţi mai găsi căci unde mă duc Eu voi nu puteţi veni ! "
Dar să-i lăsăm pe ei în pribegia şi necredinţa lor şi să ne întoarcem la neamul nostru creştinesc, căci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Său Iisus Hristos, în al cărui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cei botezaţi, toţi creştinii de pe întregul pământ sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici însă, suntem cu toţii în ţară străină pe pământul acesta. Aici am căzut robi în fel de fel de păcate şi ne frământă mulţime de griji şi gânduri rele.
Vrăjmaşul sufletelor noastre diavolul ne-a înstrăinat de Dumnezeu, ne-a îndepărtat de biserică şi rugăciune, de post şi spovedanie. De aceea suntem chinuiţi cu tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti; căci o mulţime de creştini a ajuns să-şi lepede credinţa pentru cine ştie ce nimicuri. Alţii au trecut la sectanţi, iar alţii insultă cu ură şi duşmănie pe Dumnezeu, pe Fiul Său Iisus Hristos, pe Maica Lui, Biserica, Crucea şi icoanele, înjurând cu ură infernală. Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic. Alţii trăiesc numai în judecăţi cu o ură înverşunată, iar alţii se pândesc şi se urmăresc ca fiarele prin junglă. Şi aşa, creştinii noştri înoată în mocirla tuturor păcatelor, căci foarte bine ne asemănăm şi noi cu poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza mulţimii păcatelor şi îndepărtării de Dumnezeu.
De aceea, fraţi creştini, să ne aducem aminte că aici pe pământ nu suntem decât călători, că avem un scurt popas de făcut, în timpul celor câţiva ani de zile pe care îi trăim aici. Noi însă trebuie să căutăm mereu împărăţia cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu, veşnica fericire a sufletului, grădina raiului cea pierdută de strămoşii noştri. Biserica ne cheamă astăzi să ne facă cunoscut ce să facem ca să ajungem în acea ţară minunată.
În primul rând, să nu mai ascultăm de satana care ne ispiteşte şi ne atrage în cursele pierzării. Să păşim apoi peste râul Babilonului, adică peste obiceiul cel vechi al păcatului şi peste toate fărădelegile care curg ca un râu înspumegat pe pământ, care să înece toată lumea. Acest râu al fărădelegilor îl formează toate plăcerile amăgitoare ale lumii, care au puterea şi vraja satanică a ne robi lui Faraon diavolul. Dacă reuşim să trecem peste acest râu blestemat al plăcerilor lumeşti, să fugim cât mai departe de ţara păcatelor şi de hotarul ei, ca să ne simţim cât mai în siguranţă.
Drumul spre această ţară ni l-a arătat însuşi Domnul Hristos căci El a zis: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!. Prin sfânta Biserică păşim cu încredere şi curaj după Domnul vieţii noastre. În drumul nostru întâmpinăm desigur multe obstacole; diavolul, care este tatăl minciunii, ne iese înainte şi începe să ne înfăţişeze viaţa într-o altă formă. El vorbeşte prin gura lumii, care şi-a făcut o mulţime de crezuri despre viaţă. Cum ai început să mergi mai des la biserică, îi şi ridică diavolul pe unii împotriva ta şi îi auzi zicând, chiar pe unii din casă cu tine, că doar ce păcate mari ai făcut de te duci mereu a biserică, doar n-ai omorât pe nimeni, că la biserică merg numai păcătoşii, ce vrei, să te faci călugăr ?
Asemenea şi alte vorbe le spune diavolul prin gura lumii. În ziua de astăzi, cine nu ştie să desfrâneze, să se îmbete, să joace şi să cânte diavolului, să stea numai prin restaurante şi localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care trăieşte degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu ştie să petreacă. Lumea zice chiar că acel om nu este nici creştin ortodox, ci e un sectant. Cum te-ai lăsat de păcate, nu mai eşti creştin ortodox, eşti sectant, aşa învaţă diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui Dumnezeu este vorbită de rău. Pe omul care apucă să meargă drept pe ea, cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, pe acela, în lumea acesta, îl aşteaptă crucea şi suferinţa, Golgota, ca pe Mântuitorul care ne-a învăţat s-o urmăm. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne lămurească cu privire la rostul şi foloasele postului.
Noi, conducătorii sufleteşti ai poporului în această zi, trebuie să facem lucrul comandanţilor de oştire înaintea luptelor, să vorbim şi să arătăm însemnătatea luptei ce se va da. Să lămurim cugetele, să întărim inimile şi să arătăm şi roadele biruinţei. Multă lume nu ştie ce însemnătate are postul. Spun unii că ar fi poruncă pusă de preoţi şi nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, că de aceea a spus Domnul Hristos: ,,că nu spurcă ce intră în gură, ci ce iese din gură? (pe aceasta o ştiu toţi). Dar observăm chiar din Sfânta Evanghelie de astăzi, că Mântuitorul n-a desfiinţat postul, n-a spus să nu mai postească nimeni, ci a arătat cum trebuie ţinut postul şi care este adevăratul post plăcut lui Dumnezeu. Vedem că însuşi Mântuitorul a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol.
Altădată, Domnul Hristos laudă postul şi arată şi puterea lui când spune ucenicilor că unele soiuri de draci nu se pot scoate decât cu post şi rugăciune. De aceea sfinţii părinţi zic că postul este poarta iar epitrahilul este uşa mântuirii; adică prin poarta aceasta strâmtă de care vorbeşte Mântuitorul vor intra virtuţile sfinte în sufletul şi trupul omului, îmblânzindu-le şi sfinţindu-le. De altfel, atâţia sfinţi prooroci şi mărturisitori prin post şi rugăciune au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că atât de bătrână este porunca postului încât ea este de o vârstă cu omul.
Înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai să postească, adică să nu mănânce din pomul oprit, acela al cunoştinţei binelui şi răului. Adam şi Eva, cât au păzit porunca, au moştenit raiul, iar când au mâncat, au pierdut raiul şi veselia de acolo. Prin căderea acestei porunci s-a prefăcut veselia în lacrimi, mintea s-a îngroşat, trupul a murit şi toată natura s-a răsculat împotriva omului, căci a intrat moartea.
Dumnezeu a creat trei feluri de fiinţe desăvârşite care au diferite vieţi, potrivit diferitelor însuşiri ale naturii lor; adică: îngerul, omul şi animalul. Îngerul este o fiinţă cu totul duhovnicească. Animalul este o fiinţă cu totul materială, nu are suflet, viaţa lui e cu totul trupească. Omul este o fiinţă compusă dintr-o substanţă duhovnicească şi alta trupească, din trup şi suflet. Când omul trăieşte după trup, degenerează din nobleţea sa şi cade în condiţia animalului, aşa cum observăm în lume la mulţi oameni, care în zadar se numesc oameni, deoarece se tăvăleşte în noroi ca porcii, din cauza beţiei, sau urlă precum câinii, trăind în desfrânări. Iată oameni căzuţi în rândul animalelor sau, mai rău, că nu vezi un câine beat sau un porc.
Când omul trăieşte după duh, după suflet, el îşi menţine demnitatea şi se înalţă la starea unui înger. Când omul urmează voia trupului, ascultând de poftele lui şi îndeplinind toate plăcerile, se zice că trăieşte ca un animal. Adevărul este că viaţa curată şi nevinovată, pe care Dumnezeu o cere de la creştini în timpul postului, constă în abţinerea de la păcate, precum şi în abţinerea de la carne şi celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevărat, să postească şi trupul, şi sufletul.
Abţinerea de la păcat este postul sufletului, iar abţinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie despărţit de cel duhovnicesc, adică, dacă omul posteşte la mâncare dar în schimb înjură, dă răului şi alte păcate, un astfel de post e ca un trup fără suflet. Deci abţinerea de la păcate este sufletul postului care-i dă tot meritul şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat pe fariseii cei ipocriţi care posteau până li se usca gura şi îşi posmogeau feţele de slăbiciune, dar în schimb erau plini de mândrie, de îngâmfare, slavă deşartă şi tot felul de păcate.
Adevăratul post este ca să ne abţinem de la tot felul de patimi, de vicii rele. Căci la ce ne serveşte să nu mâncăm carne, dacă osândim pe fratele nostru, vorbindu-l de rău, duşmănindu-l şi pârându-l. La ce ne foloseşte să nu bem vin, dacă vărsăm sângele fraţilor noştri. Ce ne foloseşte dacă vom mânca numai seara, iar toată ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, în procese, pe la tribunale şi în tot felul de păcate rele. Trebuie să ştim că şi sufletul şi trupul au o hrană şi un post al lor.
Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul raţional, substanţa duhovnicească, are hrana potrivită cu natura sa. Această hrană este cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunile, citirea psaltirii, cântarea sfântă religioasă. Omul nu trăieşte numai ca animalul, mâncând şi bând; el cugetă, iubeşte, se roagă, gândeşte. Ceea ce hrăneşte cugetul lui, iubirea lui, este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea şi Mântuitorul când a fost ispitit de satana în pustie şi i-a zis să facă pietrele pâini, Domnul Hristos i-a răspuns: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!"
Iată deci care este secretul mântuitor al sufletului şi al trupului. Pentru aceasta cei mai mulţi din creştinii noştri la fel ca şi fariseii de care pomeni Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi, se abţin de la mâncăruri, ba unii nu mănâncă zile întregi, în schimb în loc să se hrănească cu Cuvântul lui Dumnezeu întărindu-se, să prindă aripi şi să se ridice mai sus de cele pământeşti, ei se hrănesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri deşarte, cu povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii în televizor ascultând tot felul de cântări lumeşti şi programe imorale, cu bârfirea pe limbă crezând că-i poate mântui numai abţinerea de la păcate. Greşeală mare este aceasta.
Sfinţii noştri părinţi aseamănă postul cu o scară cu 40 de trepte. O scară ce urcă pe om prin înfrânare, de la pământ la cer. La ospăţul cel de jos al scării stă săracul Adam, omul noi iar de la cel de sus priveşte Domnul Iisus Hristos spre noi. Jos plângem noi cu strămoşul Adam şi cu Eva, noi toţi păcătoşii iar sus aşteaptă Milostivul Dumnezeu şi priveşte să vadă lupta noastră, lucrarea noastră, dragostea noastră, cum urcăm noi pe aceste scări, pe aceste trepte ale postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scării reprezintă o zi.
În aceste 40 de zile ale sfântului post să nu fie una să o petrecem fără de folos. Într-o zi fă milostenie, într-o zi fă pace între cei ce se duşmănesc, într-o zi deschide ochii sufletului unui necredincios, în altă zi însoţeşte un mort la groapă în altă zi scrie ceva de mână, o rugăciune, o cântare sfântă, o învăţătură sfântă, şi împarte cu cel neştiutor tot felul de fapte bune, împreună cu postul, cu rugăciunea şi cu smerenia. Şi aşa să urcăm zi de zi pe scara aceasta până acolo sus la Stăpânul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea lui Dumnezeu. Dar să ştiţi că postul are cei mai mulţi duşmani, mai mulţi decât celelalte fapte bune.
De aceea el e socotit de lume şi chiar de unii creştini ca ceva învechit şi fără de folos. Cel puţin sectanţii care s-au despărţit de Biserică nu respectă postul deloc.
Trei sunt principalii duşmani ai postului: diavolul, lumea şi trupul. Diavolul ne şopteşte ca şi lui Adam: ,,Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără post, căci nu spurcă ce intră în gură, n-a zis oare Hristos aşa!? Al doilea duşman este lumea care ne amăgeşte zicând: ,,Nu mai posti, femeie, că te faci de râs, cine mai posteşte azi, fii serioasă, nu te mai lua după babe !. Trupul e al treilea duşman. Auzind că este vorba de post începe dinainte să se întristeze, să se mânie asupra noastră zicând: ,,O, cât o să mă chinuieşti cu bucate de acestea sărăcăcioase, nu vezi că sunt bolnav, faţa mi se îngălbeneşte şi nu mai pot. Doar sunt tânăr acum, am eu vreme să postesc mai la bătrâneţe!
Iată, aşa se lasă creştinii biruiţi de aceste ispite de la cei trei duşmani: trupul, lumea şi diavolul. Mai ales dacă stăm şi ne gândim câţi nu au de întâmpinat greutăţi şi batjocuri din cauza postului de la mulţi, în multe locuri. Sfinţii cei mai iscusiţi ne spun că în trei rânduri ispiteşte diavolul pe om; înainte de a face binele, în timpul săvârşirii lui şi după ce a făcut binele.
Întâi diavolul se trudeşte în multe chipuri să nu reuşim să facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse, ca să facem rău acea faptă bună, sau amestecată cu răul şi dacă totuşi am împlinit făcând fapta bună aşa cum o cere Dumnezeu, diavolul caută să ne arunce în păcatul mândriei şi aşa să pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi că acei farisei făţarnici, care posteau de ochii lumii, şi-au luat plata cuvenită lor. Mai găsim unele persoane şi între creştini care ajunează câte o vineri până seara, apoi vin la biserică cerând anafură în gura mare, că ei au ajunat până atunci, să ştie toată lumea.
Unele persoane chiar nu mai ţin seama nici de rânduiala Bisericii, că poate în vinerea aceea a fost dezlegare în calendar, fiind harţi şi nu trebuia să ajuneze. Ele se apucă să postească şi când nu trebuie, să ajuneze sâmbăta şi duminica, şi Cartea Sfântă, sfinţii părinţi spun că acei care ajunează sâmbăta şi duminica să se afurisească, căzând sub blestem. Iată de ce trebuie să ştiţi că sunt unii creştini care se iau după babe fără credinţă şi zic că postesc postul Maicii Domnului, iar aceasta constă în a posti câte o zi din săptămână, adică a ajuna chiar sâmbăta şi duminica. Încă o dată precizăm că sâmbăta şi duminica nu este voie să se ajuneze; nu cunoaştem decât o singură zi de ajunare a sâmbetei, Sâmbăta cea mare, în postul Paştelui, când Domnul Hristos este îngropat, aşa cum ţinem rânduiala noi creştinii.
Mulţi creştini fac ajunări, citesc psaltirea şi multe fapte bune, iar diavolul vine şi el cu mândria să i-o aşeze în cap. Se apucă astfel ca fariseul să se laude , că dau zeciuială, că postesc de două ori pe săptămână, aşa ca să ştie toată lumea. Astfel sunt mulţi creştini şi chiar oameni bătrâni care se laudă la alţii. Aceştia îşi iau plata pentru laudele lor aici pe pământ fiindcă s-au mândrit cu ele. Trebuie să ţinem seama că după sfânta pravilă, după canoane şi după învăţăturile sfinţilor părinţi, postul nu este pentru toţi la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, căci în ceea ce priveşte postul duhovnicesc oprirea de la păcate şi fapte rele acesta este pentru toţi la fel. Vedem că nici sfinţii părinţi n-au ţinut postul la fel, unii puteau mai mult, alţii mai puţin. Postul de bucate poate fi îndulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai grave, nu de orice boală, cum au luat-o unii, că dacă te doare puţin capul când posteşti te descurajezi imediat şi te apuci să mănânci că nu poţi. Numai acei care suferă de plămâni, de ficat, de stomac, de anemie, operaţii, diabet şi unde se cere regim special, numai pentru aceştia mâncarea este o doctorie, dar şi aceasta cu dezlegarea duhovnicului.
În acest caz pot să mănânce mâncărurile care le priesc; dar şi aceştia, aşa cum am spus, după ce fac dezlegare, după ce se spovedesc, după ce se împărtăşesc şi în timpul acesta să pună dragoste mare şi fierbinte pentru Domnul. Aceştia să ţină şi ei cât pot şi în schimb să se păzească de faptele cele rele şi să înmulţească faptele cele bune. Ceilalţi care au stomacul sănătos şi n-au suferinţele pe care le-aţi auzit, n-au nici o îndreptăţire ca să nu postească.
Trebuie să ţinem seama că dacă e vorba de post, postul este un canon şi dacă vrem să facem pocăinţă cu adevărat, să arătăm şi noi Domnului Hristos că-L iubim şi ne pocăim, ne chinuim cu ceva, suferim şi simţim ceva. Altfel nu este pocăinţă aşa cum ar trebui. Să ne gândim câtă suferinţă au provocat Domnului cuiele şi suliţa pe care le-a răbdat.
Cei care vor mânca legume vor trage cele mai mari foloase sufleteşti şi trupeşti, căci postul nu omoară pe nimeni. Din contră, să ştiţi că toate bolile au ieşit în lume din cauza nepostirii şi a îmbuibării. Mâncarea uşoară prelungeşte viaţa omului. Omul cumpătat trăieşte mult. Citim în vieţile sfinţilor că pustnicii, care trăiau cu verdeţuri şi cu mâncare săracă, au avut o viaţă lungă. Aşa de pildă sfântul Pavel Ieremitul a trăit 113 ani, sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani, sfântul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfântul Teodor, 105 ani, sfântul Ioan Tăcutul, 104 ani ,sfântul Macarie a trăit 100 de ani şi exemplele ar putea continua.
Iată o dovadă vie că a posti şi a ne înfrâna şi a trăi în cumpătare nu ne păgubeşte nici trupeşte, nici sufleteşte. Când e vorba să se facă dezlegare la cei bolnavi, să nu se înţeleagă că desfiinţăm postul ci să ne aducem aminte că boala, suferinţa pe care o poartă de ani de zile unii este tot un fel de post. Mulţi o duc cu această suferinţă până la moarte. Să nu înţelegem postul greşit, păzirea postului, şi să facem cum a făcut o creştină fără înţelepciune. Aceasta din cauza unor medicamente îşi otrăvise o fetiţă de 6 anişori. Doctorul i-a spus să-i dea lapte şi imediat îşi va reveni. Dar femeia, prea fixă în ideile ei despre sfântul post, n-a vrut să-i dea lapte copilului pentru că era într-o vineri, şi copilaşul a murit chinuindu-se în braţele ei. Iată neînţelepciune.
Să fim înţelepţi cum ne învaţă Sfânta Biserică, să avem înţelepciune, că de aceea au lăsat sfinţii părinţi în Biserică, cuvântul acesta care se zice prin gura preotului: ,,Să luăm aminte, cu înţelepciune!. Să nu o luăm după capul nostru şi după învăţături străine. Să ştim cu toţii că sunt patru posturi pe an, apoi miercurile şi vinerile aşa cum scrie în calendar şi trei ajunări: ajunul Crăciunului, ajunul Bobotezei şi ajunul din Vinerea Patimilor, precum şi a doua zi, sâmbătă dacă doreşte cineva. Mai avem apoi zile de întristare, dar nu cu ajun, mâncându-se de post în orice zi ar cădea la ,,Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul 29 august şi ,,Înălţarea Sfintei Cruci 14 septembrie .
Mai departe ne aminteşte Sfânta Evanghelie de astăzi, zicându-ne: ,,Să nu ne adunăm comori pe pământ, unde le strică şi le fură hoţii, ci să ne adunăm comori în ceruri , unde nu se strică şi nimeni nu le poate fura; căci unde este comoara noastră, acolo va fi şi inima noastră?. Ne face atenţi că în acest timp al postului, avem fericita ocazie să ne îmbogăţim cât mai mult, să ne facem comori în împărăţia cerului.
Comoara din cer pe care o putem face de aici de pe pământ în timpul postului, constă din tot felul de fapte bune: osteneli, metanii, închinăciuni, citirea psaltirii, ajunări şi post, milostenii, cercetarea bolnavilor, îngroparea morţilor care nu au pe nimeni, împărţirea la oamenii săraci duhovniceşte, cele ce sunt de trebuinţă, să dai de pomană o icoană, o candelă, o cărticică de rugăciuni; iar pe cei lipsiţi de cele trebuincioase trupului, să-i ajutăm cu cele necesare: lemne de foc, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi de toate.
Să luăm aminte, trebuie bine căutaţi cei care merită ajutor. Nu mai daţi nici un ban la cei care vă ies în cale pe la poarta bisericii şi se strecoară şi prin biserică căci aceştia care o fac pe nenorociţii au poate mai mult decât dumneavoastră care munciţi din greu să vă câştigaţi existenţa. Tot ceea ce faceţi bun cu sfântă osteneală, să faceţi cu sufletul zâmbind de bucurie şi cu multă flacără de credinţă şi dragoste în numele Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Să ne grăbim să facem cât mai mult căci viaţa noastră trece ca norii pe cer. Zilele alunecă grăbite ca frunzele pe apă, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormânt, de unde nu ne mai întoarcem niciodată.
Să nu uităm că poate mâine va suna trâmbiţa să ne adune pentru judecată. Să nu uităm că Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu Scump Sângele Său. Să ne întoarcem acasă, să ne întoarcem la biserica lui Hristos ca fiul rătăcit prin pocăinţă şi rugăciuni, căci aici pe pământ suntem doar în treacăt.
Sculaţi-vă să mergem la Hristos! Preoţii aşteaptă în pragul bisericilor, clopotele sună să ne scoale din somn şi să venim în casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu şi ne spun să ne întoarcem înapoi la calea mântuirii şi a adevărului veşnic; căci, iată, vine noaptea, vine moartea şi nu se mai poate face nimic.
În Abibisinia este un oraş numit Harar, foarte vechi întemeiat. Viaţa acestui oraş e paşnică şi simplă. În zorii zilei şiruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porţi mânând cirezi de vite spre păşunile de pe dealuri şi se înapoiază seara încărcaţi cu câte ceva; unii cu cereale, alţii cu lemne sau nutreţ. Dar la asfinţitul soarelui când se închid porţile, portarul strigă cu glas de răsună văile: ,,Saile! grăbiţi-vă se închide poarta! La puţin timp după această strigare poarta se închide. Cei rămaşi afară trebuie să aştepte până dimineaţa, dacă vor mai ajunge această dimineaţă, deoarece noaptea umblă tâlharii şi fiarele sălbatice şi cei mai mulţi rămaşi afară sunt aflaţi morţi.
Aşa e şi cu mântuirea noastră. Mântuitorul Hristos zice: ,,Intraţi pe poarta cea strâmtă care duce la viaţă postul şi toate virtuţile?. Intrarea aceasta trebuie să o facem până nu vine noaptea. Ziua este pe sfârşite, nori negri încep să apară pe cerul mântuirii, fiare sălbatice îngrozitoare se vor năpusti asupra celor ce n-au vrut să vină să intre în cetatea cea salvatoare. Întunericul se lasă din ce în ce mai greu şi va veni vremea când toţi cei ce n-au vrut să audă strigătul de salvare vor rămâne afară în primejdia pierzării veşnice.
Vor rămâne cu ucigaşii, cu vrăjitorii, cu mincinoşii, cu fiarele apocaliptice şi închinătorii la idoli. Atunci vor striga disperaţi şi ei, vor bate în zadar la porţile bisericilor dar va fi prea târziu, prea târziu. Domnul Hristos, în Evanghelia de astăzi, chiar de la începutul ei ne pune o condiţie foarte importantă: ,,Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru va ierta greşalele voastre. Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre.
Să nu ne înşelăm, că orice faptă bună am face nu primim iertare dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit. Suntem datori să cerem iertare la cei cărora le-am greşit, sau ne-au greşit; făcând noi gestul acesta frumos, smerit şi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, chiar dacă el nu vrea să ne ierte, să-l iertăm noi din toată inima şi atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astăzi care ne va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face.

Rugăciune
Tatăl nostru cel din ceruri, iartă-ne nouă greşalele noastre, căci şi noi iertăm din toată inima pe greşiţii noştri. Întoarce-ne la Tine pe căile Tale cele sfinte. Ajută-ne cu Harul Tău, să punem început bun din clipa aceasta a vieţuirii noastre, să ne putem lăsa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca să- Ţi urmăm Ţie în toate zilele vieţii noastre, Doamne.
Iar atunci când vei veni pe norii cerului, să ne duci şi pe noi din Babilonul fărădelegilor, în Ţara Ta cea Sfântă, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam şi Eva, fericirea cea veşnică, ca unde eşti Tu Împărat, acolo să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

Pîinea care s-a făcut piatră

  Pîinea care s-a făcut piatră În vremea Sfîntului Ioan Gura de Aur (sec. IV) trăia un bogat, care ținea, împreună cu soț...