În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce
să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului
apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei
sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.
***
Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr
care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la
chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită
de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce
prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost
prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii,
cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au
smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce
furaseră.
***
Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine
pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu
printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al
împărăţiei Tale.
***
Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace
şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar
observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum
copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar
putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii
care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu
cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere,
asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că
ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt
înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când
dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte
prin a-l topi.
fragmente din “Patericul atonit”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu