BannerFans.com

miercuri, 1 iunie 2011

PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI IISUS HRISTOS


PREDICĂ LA PRAZNICUL ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI IISUS HRISTOS

...Deci, Domnul, după ce a vorbit cu dânşii, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu...!

Fraţi creştini,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Cu puterea dumnezeiască cu care a înviat şi a părăsit mormântul, tot cu aceeaşi putere s-a înălţat de pe pământ la cer; s-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat. Mântuitorul împlinise opera divină pentru care venise în lume, ne-a adus învăţătura mântuitoare, s-a dat ca pildă de împlinire prin întreaga Sa viaţă şi mai ales prin jertfirea de pe Crucea Golgotei.
După ce a înviat se arătă ucenicilor Lui de mai multe ori vorbindu-le de Împărăţia lui Dumnezeu. Dar iată că după 40 de zile sosise timpul să se întoarcă iarăşi la Tatăl Său şi să primească cununa luptelor Sale precum şi cinstea biruinţei Sale. Aceasta este taina pe care a explicat-o ucenicilor Săi în ajunul morţii Sale când le-a zis: "Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iar acum las lumea şi mă întorc la Tatăl.
Această slăvită taină o serbează astăzi cu bucurie sfântă pretutindeni Biserica Creştină Ortodoxă. Să ascultăm deci cu atenţie şi să scoatem învăţăturile şi foloasele necesare mântuirii sufletelor noastre.
În timpul celor 40 de zile, după ce înviase din mormânt, Iisus a mângâiat neîncetat pe ucenicii Săi prin arătările Sale publice şi particulare. Se arătă de mai multe ori pentru ca să-i convingă de Învierea şi dumnezeirea Sa. În a 40-a zi de la Înviere, se arătă din nou şi îi mustră pentru ultima oară pentru că au fost aşa de zăbavnici şi s-au îndoit de Învierea Sa chiar şi după mărturia celor ce L-au văzut înviat. Le spuse apoi că toate cele scrise despre El în lege, în psalmi şi în prooroci s-au îndeplinit întocmai şi că aşa trebuie să se întâmple, amintindu-le încă o dată că le va trimite putere de sus prin Duhul Sfânt Mângâietorul.
După aceea ieşi cu ei împreună şi cu ceilalţi adunaţi care erau de faţă şi străbătură împreună străzile Ierusalimului, conducându-i în Betania, la casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei acolo unde Prea Sfânta Fecioară Maria cu multe persoane credincioase aştepta venirea Fiului Său. Iată că s-au găsit cu toţii şi o mare bucurie a cuprins inimile tuturor. Mântuitorul Iisus Hristos le-a mulţumit apoi la toţi care au fost alături de El în timpul vieţii Sale şi mai ales în timpul Patimilor şi îngropării Sale.
După ce i-a mângâiat dumnezeieşte, spunându-le că s-a apropiat clipa înălţării Sale la Tatăl şi despărţirea de ei trupeşte, îi invită imediat să-l urmeze. Porniră împreună la drum spre muntele Măslinilor. Acolo unde cu 40 de zile în urmă asudase de sânge, se rugase cu cele mai fierbinţi lacrimi şi căzuse în agonie de moarte; acolo în grădina Ghetsimani unde a venit Iuda trădătorul cu ostaşii şi L-a sărutat; acolo unde I-au legat mâinile cu lanţuri şi ucenicii toţi se risipiră acolo Iisus a găsit cu cale să-I adune iarăşi pe ucenicii Săi, care acum erau înconjuraţi şi de mulţime de popor de peste 500 de suflete.
În faţa acestei impunătoare adunări, Iisus întinse mâinile Sale şi privindu-I pentru cea din urmă oară îi binecuvântă. Cu trupul acela care suferise atâtea răni şi chinuri, Mântuitorul a început să se înalţe spre cer şi pe când se înălţa a apărut un nor luminos care îl înconjură, începând deodată să răsune bolta cerească de cântările triumfale ale puterilor cereşti care-L întâmpinau pe Împăratul Slavei. În jurul dumnezeiescului Biruitor al morţii, au venit şi sufletele patriarhilor, ale profeţilor şi ale tuturor drepţilor din legea veche, întâmpinându-L.
Au fost de faţă acum Adam, care şi-a ispăşit neascultarea printr-o îndelungată pocăinţă Abel, victimă nevinovată ucis de un frate pătimaş şi barbar; apoi Noe, al doilea părinte al neamului omenesc; Avraam, bătrânul patriarh cu o credinţă aşa de mare; Isac, nevinovata figură a lui Iisus Hristos; Iacov, părintele celor 12 seminţii ale lui Israel; Iosif cel vândut de fraţii săi, aşa cum şi Iisus avea să fie vândut; Moise, marele prooroc; David, strămoşul după trup al lui Iisus; Melhisedec, regele păcii şi simbolul preoţiei legii noi; Iov, omul suferinţelor răbdate fără cârtire şi toţi drepţii au însoţit pe Împăratul Slavei în triumf spre cerul care acum s-a deschis ca să intre al doilea Adam.
Cerul era cuprins de cântări şi strigăte de bucurie şi în această atmosferă nemaiîntâlnită, Iisus se înălţa mereu spre ceruri. Ucenicii şi tot poporul îngenuncheaţi şi cu ochii înlăcrimaţi priveau spre Mântuitorul care se ducea la Tatăl şi toată această privelişte minunată.
Pe urmă se uitau ei încremeniţi de cele ce vedeau, deodată norul a învăluit pe Iisus, iar cântările au început să se audă din ce în ce mai puţin. Dar ucenicii continuau să privească, acolo unde se dusese toată bucuria lor, toată dragostea şi nădejdea lor. În timp ce priveau iar lacrimile se scurgeau pe feţele lor, deodată au văzut deasupra lor în văzduh doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe şi le-au zis: "Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum L-aţi văzut pe El mergând.
Va veni prin urmare pe norii cerului cu toţi sfinţii îngeri, ca Judecător, la sfârşitul lumii ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Va veni cu acelaşi trup cu care a suferit, cu rănile deschise, căci de aceea spune Sfânta Scriptură că vor vedea pe Cel ce L-au străpuns. Iisus se înalţă la cer acum ca om şi nu ca Dumnezeu, pentru că dumnezeirea Sa niciodată n-a părăsit cerul şi este pretutindeni.
Sfinţii Părinţi explică că Domnul Hristos a stat câte o zi în fiecare cer, ca să ia cunoştinţă toate cetele îngerilor şi să fie primit cu cinste şi închinăciuni de toţi, aşa cum se cade Împăratului Slavei. De aceea abia după zece zile a ajuns Iisus cu trupul la Tatăl şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Astfel a fost plecarea Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământul acesta pe care l-a zidit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi pe care l-a udat cu Sângele său cel scump. EL s-a supus suferinţelor şi a pătimit toate ca un rob; dar din rob a devenit Împărat şi Dumnezeu.
Mântuitorul şade acum de-a dreapta Tatălui Său pe scaun înfricoşat, înconjurat de cetele îngerilor care se cutremură, iar în mână ţinând sceptrul puterii căci este Împărat şi Domn al cerului şi al pământului, aşa după cum a spus: "Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt. De aceea la zece zile după înălţare trimite peste ucenicii Săi făgăduinţa Tatălui ceresc, pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Duhul Adevărului şi Vistierul Bunătăţilor. Dar Domnul Hristos s-a înălţat la cer ca să ne pregătească şi nouă loc. Ce trebuie însă să facem noi ca să merităm acest loc?
Înainte de toate nu trebuie să uităm niciodată prin ce a trecut Învăţătorul nostru până să intre în slava cerească. El a meritat această slavă prin viaţa Sa atât de curată, generoasă şi răbdătoare, liniştită, devotată, plină de umiliri şi suferinţe. Dacă vrem să ocupăm locul pe care ni l-a pregătit Mântuitorul, trebuie să-L imităm în purtarea Sa şi să luăm parte la amărăciunea paharului Său. Dacă vrem să ne suim cu El întru slavă, trebuie mai întâi să -L însoţim pe Golgota, să ne pironim cu El pe Cruce să suferim nedreptăţile, calomniile şi hulele vrăjmaşilor noştri fără cârtire. Să suferim bolile, lipsurile şi orice prigonire ar veni peste noi din partea lumii şi a diavolului. Să suferim până la sânge împotriva păcatului şi a uneltirilor satanei. Să suferim Crucea, piroanele şi coroana de spini pe care le întâmpinăm la tot pasul în lumea aceasta plină de răutate, făţărnicie, mândrie şi minciună.
Mândria nu ne înalţă cu Iisus Hristos, care a fost cel mai umilit dintre toţi oamenii. Lăcomia de avere şi toate ale lumii acesteia nu ne înalţă cu Iisus, care a fost cel mai sărac. Desfrânarea nu ne înalţă cu Fiul Fecioarei care a fost cel mai curat. Nici o patimă, nici o boală sufletească nu ne pot înălţa cu Iisus, trebuie neapărat să ne lepădăm de toate defectele noastre, că aşa zice El: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să urmeze Mie!
Viaţa noastră pe pământ este o viaţă de luptă. Noi nu trebuie să încetăm de a lupta cu satana. Noi trebuie să renunţăm la desfătările lumeşti şi la tot păcatul, răstignindu-ne trupul nostru, adică pironind patimile şi poftele păcătoase. Locul pe care ni l-a pregătit Domnul Iisus este o împărăţie cerească, sfinţită, curată şi mai presus de toate veşnică de aceea trebuie s-o cucerim. Această împărăţie este o coroană pe care trebuie s-o merităm, căci ea nu va veni singură să se aşeze pe capul sufletelor reci, trândave şi nepăsătoare.
Coroana aceasta trebuie câştigată, prin urmare, prin osteneală şi statornicie; să muncim deci şi să ne rugăm, să ne spălăm prin pocăinţă cu lacrimile aduse din evlavie către Dumnezeu şi să avem dragoste către toţi fraţii noştri. Suferinţe sunt destule, fiecare-şi are Crucea sa, dar fericiţi sunt cei ce suferă pentru dreptate. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi toţi că uşa împărăţiei cereşti ne este deschisă prin Salvatorul nostru care S-a înălţat la ceruri.
Bucuraţi-vă voi, bolnavilor, care vă aflaţi pe patul durerilor, şi gândiţi-vă la suferinţele lui Iisus, îndurând cu răbdare, că cerul vă este deschis. Bucuraţi-vă oropsiţilor, năpăstuiţilor şi înduraţi cu răbdare, că fericire mare vă aşteaptă în ceruri, acolo unde Iisus vă va despăgubi de toate suferinţele voastre. Noi toţi să înălţăm inimile noastre către Ierusalimul cel ceresc unde Iisus Hristos s-a înălţat astăzi şi acolo să ne punem toate nădejdile noastre, dezlipindu-ne inimile de desfătările lumeşti, căci acestea sunt numai noroi şi fum. Să ne bucurăm în această zi a Înălţării, din toată inima noastră, că şi nouă ne este deschis cerul şi raiul prin Harul Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată cu Înălţarea Domnului, noi creştinii mai sărbătorim şi Ziua Eroilor. Este o faptă înţeleaptă ca să ne aducem aminte de toţi cei ce s-au jertfit pentru dreapta credinţă, pentru ţară şi neamul românesc. Noi pomenim eroii în această zi a Înălţării Domnului, pentru că avem credinţă sfântă şi credem în nemurirea sufletului, aşa cum au crezut toţi adevăraţii creştini, moşii şi strămoşii noştri, şi chiar dacii şi romanii înainte de a se încreştina.
Noi nu cinstim astăzi doar ţărâna eroilor, ci opera lor care este ţara şi sufletul lor nemuritor, care este la Dumnezeu. Credem că sărbătoarea aceasta ce se face în toată ţara are răsunet şi în cer, acolo unde eroii se bucură de recunoştinţa noastră pe care le-o oferim, pentru că prin jertfa lor avem bisericile în picioare, ni s-au păstrat atâtea bunuri şi mai ales credinţa. Prin jertfa eroilor şi a martirilor neamului nostru ne-am păstrat numele de creştini şi de români, căci un român adevărat trebuie să fie mai întâi un creştin adevărat.
Luminaţi de această credinţă vie, să mergem la mormintele eroilor şi martirilor noştri, să ne împărtăşim cu duhul lor, şi cu adâncă recunoştinţă să trimitem cerului cântările şi rugăciunile noastre. Mucenicii şi eroii creştinătăţii au murit încredinţaţi că apărând credinţa, apără adevărul şi dreptatea. Eroii neamului au murit încredinţaţi că cine luptă pentru dreptate şi libertate luptă pentru Dumnezeu. Cine luptă şi îşi apără familia, credinţa, cultura, limba, legea, neamul, patria luptă pentru adevăr şi dreptate. Astăzi toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi ai neamului nostru românesc din totdeauna vin şi ne întreabă dacă suntem vrednici de jertfele lor, chemându-ne să le urmăm credinţa. Biserica mamă Creştină Ortodoxă se roagă pentru odihna eroilor, le binecuvântează amintirea şi, cântându-le veşnică pomenire, înalţă rugăciuni către Dumnezeu, ca sufletul lor nemuritor să se odihnească în veşnică fericire.
Nemurirea sufletului este cea mai veche credinţă a neamului nostru românesc. Dacii şi romanii strămoşii noştri au ţinut în mare cinste şi sfinţenie credinţa în nemurirea sufletului. Avem deci o frumoasă moştenire părintească de la care nu ne putem abate cu nici un chip, nici vii, nici morţi. Sfânta sărbătoare de astăzi se mai poate numi şi sărbătoarea sufletelor nemuritoare. Toţi sfinţii lui Dumnezeu, proorocii, martirii, apostolii au vorbit despre existenţa şi valoarea sufletului punându-ne în grijă mântuirea lui.
Se găsesc totuşi destui îndoielnici, care afirmă că au tăiat în bucăţi tot corpul omenesc şi n-au dat de suflet. Au găsit oase, sânge, nervi, inimă, creier, dar nici urmă de suflet. Fără să facă deosebire între omul viu şi mort, ei au căutat sufletul în cadavre, ca şi când acesta s-ar afla în hoituri. Nu este aceasta o nebunie?! Deşi este aşa de slabă, ştiinţa încearcă să lămurească taina sufletului. Un învăţat creştin spunea că tot ceea ce ştim de când e lumea şi până astăzi e nimica toată faţă de ceea ce este sufletul în sine şi ce taine mari cuprinde el.
Ştiinţa creştină ne învaţă că sufletul există şi că e o încercare zadarnică să caute cineva sufletul în materie şi materia în suflet. Între suflet şi materie este tot atâta deosebire ca şi între omul viu şi omul mort, ca şi între viaţă şi moarte. Atunci, ce e sufletul, ce e viaţa? Întrebarea aceasta pentru unii nu are nici o însemnătate, dar pentru creştini e de cea mai mare importanţă. Înţelepciunea biblică ne spune că sufletul sau viaţa din noi este o taină ascunsă de Hristos în Dumnezeu, e o floare care creşte în grădina raiului, o scânteie din lumina lui Dumnezeu, o fiinţă nevăzută ca geamul, o putere nematerială ca vântul care suflă unde vrea şi nu ştie de unde vine şi unde merge. O avere este sufletul, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.
Toată bogăţia lumii nu cântăreşte cât un suflet omenesc. De aceea şi Mântuitorul ne face atenţi de valoarea lui, zicându-ne: "Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul? sau - "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă pentru noi nu mai are nici o valoare dacă sufletul se pierde prin păcate. Sufletul este un diamant mai scump decât toată lumea, un diamant cu multe şi minunate sclipiri. Sufletul este o putere, o taină. Toţi ar dori să privească acest diamant, această floare, să vadă această pasăre măiastră. Sufletul nu se poate vedea, nici pipăi, el există în corp şi în afară de corp, întocmai ca un cântec imprimat pe disc şi în mintea noastră. Cine vede cântecul imprimat pe disc? Există, dar nevăzut şi nemuritor.
Sufletul este ascuns ca şi o piatră de diamant sub învelişul unei frunze. Trebuie mai întâi să se rupă frunza ca să poată fi văzute sclipirile diamantului. Învelişul sufletului este trupul. Mai întâi trebuie să moară trupul, să se desfacă învelişul, ca să se elibereze sufletul. Oricum, viaţa noastră este ascunsă prin el în Dumnezeu. Unii gânditori spun că noi trăim prin simţuri; vedem, auzim, vorbim, gustăm, pipăim, mirosim şi ne mişcăm prin simţuri. Toate acestea însă există numai câtă vreme este sufletul în trup. Ochii văd, pentru că vede sufletul, limba vorbeşte pentru că vorbeşte sufletul.
Aşadar sufletul nu e chimie, nu e materie, ci este scânteie divină. Partea cea mai aleasă şi mai frumoasă din noi e sufletul. Sufletul are de la Dumnezeu ştiinţa, creierul şi forţa îmbierii trupurilor. Prin puterea Duhului Sfânt, sufletul îşi reconstruieşte trupul. În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătura despre originea, valoarea, nobleţea şi forţa sufletului, precum şi grija despre mântuirea lui este întâlnită la tot pasul.
Într-un loc se spune că sufletul e mai important decât trupul, e mai mult decât haina sau hrana şi e mai de preţ decât toată lumea. Despre însemnătatea lui ne vorbeşte pilda cu oaia cea rătăcită, cu drahma cea pierdută, pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, precum şi altele. Pocăinţa păcătoşilor e prilej de sărbătoare în cer, după cum prin pierderea unui suflet tot cerul se întristează. De ce e aşa răsunet mare şi pentru ce a trebuit să-şi verse sângele chiar Fiul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră? Pentru că sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, care atârnă în cumpănă mai mult decât valoarea lumii materiale.
Viaţa sufletului în această lume este "o misiune, nu este nici prilej de petrecere, nici de plăcere, nici de îmbogăţire, nici de lenevire, mâncare sau băutură, ci este misiune ce depăşeşte marginile timpului. Alergătorii cu ştafeta au menirea să ducă obiectul primit până la un punct anumit, cu tot efortul depus. De aici, alt alergător preia ştafeta şi astfel aceasta ajunge la destinaţie. Misiunea a depăşit pe om, omul a stat în slujba ei şi prin contribuţia lui ea s-a împlinit.
Aşa e viaţa sufletului, misiunea ce depăşeşte curgerea timpului pământesc. Nu ne putem sustrage de a ne-o împlini fără să facem în viaţă şi câte un act de răzvrătire, ca şi fiul risipitor, care n-a primit misiunea vieţii adevărate şi astfel a ajuns nefericit, singur, în zdrenţe, nemâncat şi însetat. De aceea Mântuitorul îl numeşte nebun, adică anormal pe bogatul ce petrece, pe omul care îngrijeşte numai de trup şi uită datoriile ce le are faţă de suflet, de mântuirea lui şi fericirea veşnică.
Cei mai mulţi se alarmează, strigă, aleargă, caută când pierd câte ceva, dar la pierderea sufletului asistă nepăsători, glumesc şi râd. Vai lor, ce nepăsare, ce nesimţire! Biserica, prin toate slujbele, harurile şi învăţăturile sfinte, are în vedere acest mare scop, mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu e un lucru neînsemnat să câştigi sau să pierzi sufletul şi Împărăţia lui Dumnezeu. Trăirea după poftele păcătoase ale trupului este trăire anormală, este pierdere. Trăirea după dorinţele curate ale sufletului este câştig, iar viaţa devine fericită şi pe pământ şi în cer.
O atenţie specială ne atrage Mântuitorul, când spune că cine vrea să-şi mântuiască sufletul îl va pierde şi cine-l va pierde pentru El şi Evanghelie îl va mântui. Adică, cine se închide în egoism pentru a-şi ferici viaţa personală îşi pierde sufletul; iar cine îşi jertfeşte sufletul pentru Hristos şi Evanghelie ca un misionar, acela îşi asigură mântuirea. Sfânta Biserică, prin lucrarea ei de mamă, dă mereu strigăte de alarmă şi ne cheamă la pocăinţă, combate egoismul şi susţine totdeauna interesul faţă de lucrul cel mai de preţ şi nemuritor care este sufletul.
Sfântul Apostol Petru ne cheamă să trăim pe pământ ca nişte străini şi călători, căci aşa suntem. Să nu uităm că soarta sufletului pe pământ este soarta porumbelului sau a corbului care au fost sloboziţi din corabia lui Noe. Corbul negru nu s-a mai întors în corabie, ci a rămas rătăcitor prin lumea hoiturilor din care s-a hrănit. Porumbelul însă s-a întors curat şi nevinovat, cu ramura de măslin în cioc, în corabia stăpânului său.
Soarta corbului sau a porumbelului o creăm noi sufletului nostru liber şi nemuritor, după cum îngrijim de mântuirea lui, după cum acceptăm sau refuzăm misiunea, şoaptele chemării sau ale destinaţiei sufletului. Să avem milă de sufletul nostru, să îngrijim de haina împărătească a sufletului nostru, ca să nu ne apuce moarte cu ea pătată sau ruptă, şi astfel să nu putem intra la nunta Fiului de Împărat în Biserica Lui cea cerească. Întoarce-te, suflete la odihna ta, în cetatea păcii, în raiul fericirii veşnice, după care alergăm, luptăm şi suspinăm!

Rugăciune
Iisuse, Împăratul şi Dumnezeu nostru, fă ca slăvita Ta Înălţare să producă în fiecare din noi roade de sfinţenie, o credinţă mai mare, o iubire mai aprinsă, o îngrijire mai deosebită pentru sufletul nostru. Fă să cunoaştem şi să înţelegem cât de mare este valoarea sufletului nostru şi să nu-l vindem pe orice lucru de nimic. Aprinde în noi o dorinţă mai mare pentru cer şi un dispreţ pentru lucrurile acestea pământeşti. Ajută-ne Dumnezeule cu Harul Tău, ca să Te putem slăvi şi mărturisi prin viaţă şi fapte bune până la sfârşitul misiunii noastre.

Amin.

Niciun comentariu:

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...