Pîinea care s-a făcut piatră

 

Pîinea care s-a făcut piatră

În vremea Sfîntului Ioan Gura de Aur (sec. IV) trăia un bogat, care ținea, împreună cu soția lui, de erezia lui Macedonie. Odată, ascultînd învățătura sfîntului, s-a pocăit și s-a întors la adevărul Sfintei Biserici. Soția lui însă, în timp ce din gură mărturisea credința ei în ortodoxie, inima ei trăia încă în erezie.

La o mare sărbătoare a Bisericii, cînd se obișnuia să se împărtășească mulți creștini, s-a întîmplat următorul fapt:

Soția bogatului s-a dus pe ascuns la preoții ereticilor să se împărtășească. Dar nu s-a împărtășit, ci luînd în mîinile ei pîinea, a dat-o pe ascuns slugii ei să o păstreze, fără ca cineva să-și dea seama ceea ce a facut.

Cînd mai tîrziu se săvîrșea Sfînta Liturghie a ortodocșilor, femeia s-a dus cu bărbatul ei la biserică săse împărtășească. Cînd a venit rîndul ei, a luat Sfîntul Trup din mîna Sfîntului Ioan Gură de Aur, însă nu s-a împărtășit ci a luat pe ascuns pîinea ereticilor.

Însă imediat s-a cutremurat de o minune. Pîinea ereticilor s-a transformat în gura ei, în piatră! Femeia s-a înfricoșat. Cu o voce tare a povestit tuturor întîmplarea și a crezut din tot sufletul în Biserica Ortodoxă. Sfîntul Ioan a așezat acea piatră în chivot, ca să amintească minunea.

 

Planul Kalergi este acum în plină desfășurare

Soros: „Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.”

Viktor Orban despre George Soros: „El ar fi unul din liderii „puterii mondiale din culise”. Finanţează o reţea la nivel global alcătuită din oameni care se ajută între ei. Aceştia spun despre ei că ar fi jurnalişti, activişti ai societăţii civile sau militanţi pentru drepturi civice dar de fapt sunt agenţii lui Soros. Între marionetele sale se numără şi politicieni importanţi şi influenţi. Scopul său este să priveze popoare întregi de identitatea lor culturală şi naţională, să înrobească ţări întregi pe care să le silească să plătească dobânzi perpetue. Prin speculaţiile sale a nenorocit deja milioane de oameni. Acum el planifică schimbarea populaţiei din Europa, indigenii creştini urmând a fi înlocuiţi cu imigranţi musulmani. Cine se opune acestor planuri devine victima unor campanii internaţionale de discreditare şi compromitere.„

Cu toate că plandemia pare nesfârșită, Uniunea Europeană a primit din nou ordinul ocultei de a redeschide porțile emigranților africani și islamici. După viteza cu care se desfășoară planul Kalergi, n-ar fi deloc surprinzător ca „filantropul” Soros să-și vadă visul împlinit.

Celălalt „filantrop” – Bill Gates – se ocupă temeinic de exterminarea speciei umane prin impunerea vaccinării obligatorii a 7.5 miliarde terrani (cobai!!!). Medicii și personalul medical din întreaga lume i-au sărit în ajutor: 99% din persoanele internate în spitale și cămine de bătrâni mor în condiții suspecte!!!

OMS a contribuit la genocid prin impunerea protocoalelor criminale și interzicerea autopsiilor. Aproape toți decedații au murit de covid19. Altă cauză a morții nu mai există. Pentru un cetățean declarat pozitiv statul încasează 10.000 euro; pentru unul mort de covid statul bagă în teșcherea 30.000 euro. Banii se împart ca la pomană. Toți au sânge pe mâini și morți pe infima lor conștiință.

Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al Forumului Economic Mondial are ca obiectiv distrugerea totală a firmelor mici și mijlocii în scopul supra-îmbogățirii anumitor corporații bine alese.

Guvernele și președinții statelor lumii pun vârtos umărul la prăbușirea sistemului politico-social mondial. Sforile păpușarilor se văd acum foarte clar, nemaiexistând vreun dubiu.

Plandemia a „separat apele” și astfel am aflat că doar Tanzania, Belarus și încă vreo 2 țărișoare n-au îngenuncheat în fața ocultei, restul… Marele obedient surpriză este Rusia. Ursul a început să joace după muzica altora. Cine ar fi crezut?

George Soros: „Eu sunt un Dumnezeu, am creat totul, controlez America (…)

George Soros: „Este un fel de boală atunci când te consideri un fel de Dumnezeu, Creatorul a tot, dar mă simt confortabil acum, de când am început să o simt.”

George Soros: „Pe lângă fanteziile mele despre a fi Dumnezeu am și viziuni foarte puternice ca devin nebun”.

În cartea sa „Soros despre Soros” spune: „Nu accept regulile impuse de alții…. Și în perioadele de schimbare a regimurilor, regulile normale nu se aplică. “

Soros pentru New York Times în 1994: „Sunt ceva nefiresc. Mă simt foarte confortabil cu persoana mea publică, deoarece este una pe care am creat-o pentru mine. Reprezintă ceea ce îmi place să fiu, diferit față de ceea ce sunt cu adevărat. Știți, în sinea mea, nu sunt un filantrop altruist. Sunt foarte egocentric. ”

Ce urmează? Orice. Pot fi și surprize.

💀Iohannis – Kalergi de România 💀

❗Pe 4 martie 2020, Klaus Iohannis – președintele României – a primit Premiul European „Coudenhove-Kalergi” pentru anul 2020. Premiul a fost acordat de Prințul Nikolaus von Liechtenstein, Președintele Societății Europene Coudenhove-Kalergi.

💀❗💀 …pentru toate există o explicație! 😉 💀💰🏴🎚🚑💉💊

 Preluare: https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2021/03/09/planul-kalergi-este-acum-in-plina-desfasurare/ 

Stau adeseori pe gânduri și privesc

1. Stau adeseori pe gânduri și privesc
Primăvara florile cum înfloresc;
/: Pe câmpie, mielușeii zburdă lângă mama lor,
Păsărelele își cântă cântul lor :/

2. Îmi aduc aminte și de mama mea
Cum zburdam când eram mic pe lângă ea
/: Cu dragoste, pe genunchii ei, cu drag mă așeza
Și pe obrăjori cu drag mă săruta :/

3. Mamă dragă, astăzi de te-aș mai avea,
Nu doresc în lumea asta altceva
/: Și de dorul tău, o, mamă, sufletu-mi tânjește greu
Căci doresc din nou să-ți aud glasul tău :/

4. Multe lacrimi ai vărsat pân’ m-ai crescut
Multe nopți nedormite au trecut
/: Când eram în suferință, mamă dragă, te rugai
Iar în brațe pruncușorul ți-l strângeai :/

5. Astăzi, mamă, în mormânt te odihnești
Iar obrajii mei în lacrimi se topesc,
/: Iar acum aștept ziua să plec de pe acest pământ,
Căci doresc să te-ntâlnesc în cerul sfânt :/

6. Iar până când Tu, Iisuse, vei veni
Și pe mama în cer o voi întâlni
/: Vor rămâne amintiri ce nu se vor uita nicicând
C-am avut o mamă scumpă pe pământ... :/

LEGENDA RÎNDUNELELOR

 

Se spune ca, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte.

Într-o zi, pe când avea numai câţiva aniţori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsarele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.

Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul.

Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi, dintr-o dată, păsarile au prins viaţă şi si-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe.

Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…

Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.

Treizeci de ani mai târziu, când Mantuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.

În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, şi aşa au rămas pâna în zilele noastre, păsari binecuvântate de Dumnezeu şi iubite de oameni.

Sfântul Ilie și soldatul care înjura de cele sfinte

Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit despre minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit de strajă la cazarmă. I-am spus că nu și l-am rugat să mi-o spună - ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie.

Un soldat era staționat să păzească o baracă și, la miezul nopții, a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. A strigat: „Stai!”, dar din nou a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară, a strigat: „Stai! Cine-i acolo?”. Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi forțat să spună: „Stai sau trag!”.

De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. S-a înfricoșat foarte tare.

Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.

Simțind remușcări, soldatul a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”.

Sfântul i-a răspuns: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă, și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”

„Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?”

„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat cu degetul) vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și, deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.

El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș, iar întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și și-au schimbat viața. Brutarii și asociația acestora, care îl cinstesc pe profetul Ilie ca patron al lor, au săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche. După cum a fost cererea, au construit una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.

Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit tot restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

CLOPOTUL

– Ai aflat, bunicule? De acum înainte magazinele se vor deschide și în Duminici. – Ce spui, copilul meu?, a spus moșul Dimitrie, ațintindu-și cu nedumerire și mirare ochii săi încețoșati de ani asupra nepotului său. – Da, bunicule, este hotărârea ministrului. – Ce mai este și asta? Dar pentru ce? Ai aflat? Cum i-a venit să scoată o astfel de hotărâre? – Este lege a statului, bunicule! În unele Duminici din an magazinele pot rămâne deschise, ca să meargă oamenii să cumpere. – Adică vrei să spui că va bate clopotul dimineața și lumea va ieși în piață? – Ei, cam așa. Bătrânul a clătinat mâhnit din cap. Și-a coborât privirea sa obosită, a rămas pentru puțin gânditor, apoi, fără să și-o ridice, a spus ca pentru sine: – Nu mergem bine. V-o spun eu. Ne va pierde Dumnezeu. Apoi și-a adâncit și mai mult capul în piept. – Bunicule, îți aduci aminte… – l-a scos nepotul din visarea sa melancolică. Îți aduci aminte când veneau zilele de Paști în sat, atunci când eram la școala generală, și alergam cu ceilalți copii să tragem clopotul de doliul toată ziua de Vineri, iar apoi la Înviere… Ce frumos era atunci! Ei, îți aduci aminte? – Ah, bunul meu copil, tu numai aceasta îți aduci aminte? E firesc, pentru că te-ai născut la oraș și de aceea nu știi ce înseamnă sunetul clopotului. Pentru noi cei de la sat știi ce era clopotul în vremea aceea? Toată viața noastră cu clopotul se scurgea. Bucurie, nuntă, sărbătoare, mâhnire și doliu, primejdie, foc, adunare în piața satului, toate cu clopotul erau anunțate. Cu clopotul bisericii. Înțelegi ce înseamnă asta? Biserica era mama noastră, iar clopotul glasul ei. Așa o simțeam, copilul meu. Vorbea glasul ei. M-ai înțeles? Vorbea… Iată că acum mi-a venit în minte și Panais… – Cine, bunicule? – Știi ce minune s-a făcut cu acest om, voinicul meu, cu clopotul? Și acum îmi aduc aminte de cuvintele lui, când ne povestea în piața satului… Panais a fost un om înfricoșător, o adevărată sălbăticiune. Nedus la biserică și netămâiat. Era cioban sus în munte și se ocupa cu stânele toată vremea. De ani întregi piciorul lui nu călcase în biserică. „Nu calc eu în magazinul popii”, spunea el. Nu știu, ceva se vede că avusese mai demult, vreo neînțelegere… Și nici pe lângă biserică nu voia să treacă, nici o cruce nu făcea, binecuvântatul. Nedus la biserică și neîmpărtășit ani de zile, copilul meu. I se sălbăticise fața și de societate se separase, ca – ce să spun? – ca un afurisit acolo sus pe munte, la stâne… Pe acest Panais l-am văzut într-o zi în biserică. Ne uitam toți unul la altul și ne întrebam ce-o fi pățit Panais. Cu capul plecat, nebărbierit, nespălat, a stat toată Liturghia, apoi a plecat ca vânat de cineva. A doua Duminică la fel, a treia tot așa, Panais primul la biserică. Chipul său i se îmblânzise. Multă vreme nu a vorbit. Știi ce înseamnă, nici o vorbă? După mai multă vreme ne-a întâlnit în centrul satului. L-am chemat la o cafea și atunci acela ne-a spus totul. – Ce a spus, bunicule? – Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui: „Ce-a fost ceea ce s-a petrecut cu mine, măi băieți? Nu pot să pricep. Oare puteți voi să-mi explicați? Eram, știți, acolo sus și pășteam oile. Se înserase și peste puțin aveam să bag oile în stână. Am stat un pic pe iarbă, așa proaspătă cum era. Vezi, era luna aprilie. Sufla continuu maistralul . Și pe morți îi învie acesta, o astfel de suflare are. Așa de mult mă liniștea acest vântuleț, încât nu mai voiam să mă ridic de acolo. Și atunci a fost… A venit în urechile mele clopotul. Clopotul Sfântului Gheorghie de aici de la biserică. Nu cumva prima dată l-am auzit? Nu sună în fiecare zi? Ei, vă spun, prima dată l-am auzit. Adică, cum să v-o spun? A sunat înlăuntrul meu. Ai înțeles? Am sărit în sus. «Pentru mine bate clopotul», am spus. Am simțit acest lucru. Ai înțeles? Și îndată, ca – ce să spun? -, ca tămâia să-mi vină. Am pățit-o, îți spun. Mi-au dat lacrimile. «Pentru mine bate clopotul – spuneam -, pentru mine». Iată, asta am pățit. Acum tu poți să-mi explici?”. Acestea le-a spus Panais. Și atunci, copilul meu drag, s-a ridicat cel mai bătrân, a stat în mijlocul nostru și a dat tâlcuirea: „Acesta, sătenilor, nu este un lucru la întâmplare. Panais, acesta nu a fost glasul clopotului, ci a fost glasul lui Dumnezeu. Ai înțeles? Cu glasul clopotului ți-a vorbit Dumnezeu. Dumnezeu ți-a dat un semn, ca să te bage în biserică. Tu cum fluieri și bagi oile în stână? Așa și Dumnezeu. Și ai prin noima, Panais! Ai prins-o. Și acum nu mai ești nedus la biserică și neîmpărtășit. Ai înțeles? Asta a fost”. Asta a fost, dragul meu. Clopotul. Și acum îmi spui că va suna clopotul Duminică dimineață și lumea va ieși în piață pentru cumpărături. Ah, ne va pierde Dumnezeu, copilul meu. Ce să spun, nu știu…

ONUFRIE, COPILUL PENTRU CARE PRUNCUL IISUS HRISTOS A IEȘIT DIN ICOANĂ SĂ-I VORBEASCĂ

Există o întâmplare minunată în viaţa Sfântului Onufrie, pe care Biserica îl prăznuieşte la 12 iunie: mic de vârstă fiind, a intrat într-o mănăstire, unde a rămas neсunoscut. Când s-a mărit, el a plecat în pustie, unde a rămas şaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Era gol, doar întreg trupul său era acoperit de barba lui lungă care ajungea până la pământ şi de păru-i care-i crescuse pe tot corpul. El a fost descoperit de sfântul Pafnutie căruia i-a povestit viaţa lui sfântă din pustie. Când era de 5-6 ani şi trăia la mănăstire, i s-au întâmplat următoarele: Mic cum era, mânca mai des ca alţi părinţi. Când îi era foame, fugea la părintele bucătar şi-i cerea pâine, măsline, fructe ...

Odată, însă, acesta a observat că Onufrie cerea mai des pâine şi dispărea ...
– Hrăneşte, poate, vreun pui de animal, se gândea bucătarul.
Aceasta a ţinut timp de o săptămână.
– Mă duc să văd unde duce ceea ce-i dau, şi-a zis, călugărul.
Într-adevăr l-a urmărit şi l-a văzut intrând în biserica mănăstirii şi închizând uşa în urma lui. A fugit repede la fereastră şi când s-a uitat, mai să-i sară ochii din cap: copilul vorbea cu Pruncul Iisus Care se găsea în îmbrăţişarea Maicii Sale, în icoana de la catapeteasmă.
– Ţi-am adus şi astăzi pânică, îi zicea lui Hristos, pentru că nu Te hrăneşte nimeni, nici mama Ta chiar !
A întins mânuţa şi i-a dat o felie de pâine. Pruncul Iisus a luat-o şi imediat a dispărut în icoană.
Bucătarul, uluit şi înspăimântat, a fugit la egumen şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Acela a poruncit să nu mai dea deloc pâine copilului, oricât de mult ar cere, şi să-i spună : Mergi şi cere pâine de la Pruncul pe care l-ai hrănit până ieri !
În ziua următoare, micuţul Onufrie, văzând că nu mai primeşte pâine şi este trimis la Pruncul divin, a alergat imediat la biserică înaintea icoanei lui Iisus şi a zis:
– Hristosule, nu-mi mai dau pâinică să-ţi aduc şi mi-au zis ca să-mi dai Tu mie. Dar de unde să ai Tu pâine, nu ştiu ! Şi o minune ... ! Pruncul Iisus din braţele mamei Sale a întins mâna şi i-a dat o pâine atât de mare încât nu putea s-o ridice: Mirosea aşa de tare încât aroma ei cerească s-a răspândit în toată biserica, în mănăstire şi în locurile din jur. Uimiţi şi minunaţi, călugării l-au văzut pe Onufrie cel de cinci ani ieşind afară cu o pâine uriaşă, ostenindu-se tare ca s-o ducă. Doi călugări au alergat ca să-l ajute, dar era, într-adevăr, neobişnuit de grea. Au mâncat şi s-au săturat din ea multe zile, dar pânea cerească rămânea întreagă: era într-adevăr ceea ce Biserica ne vorbeşte la Sfânta Liturghie: «Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.» De atunci fraţii aveau mare evlavie la micuţul Onufrie, pentru că ştiau că odată cu înaintarea în vârstă va creşte şi sfinţenia lui, lucru care şi s-a întâmplat.
Părintele Stefanos Anagnostopoulos
Extras din ”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii”,
Editura Bizantina, 2005, pag. 251-252