**"Ortodoxia este flacăra unei lumânări,iar restul..... sânt fluturii ce vin la flacără şi se ard şi cad jos"**
**"Cine fuge de lumină se prăbuşeşte în întuneric;iar cei ce fug de adevăr,dau peste satana,tatăl minciunilor."**
"Daca Dumnezeu nu exista si tu nu crezi in El, nu pierzi nimic. Dar daca Dumnezeu exista si tu nu crezi in El, ai pierdut totul."
Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă: - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă ? Sau poate e o poveste despre mine ? Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este
creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare. Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el. - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea !
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi
la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni
care trăiesc în bună pace cu lumea. Prima calitate: poţi să faci
lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce
paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna
conform dorinţei Lui. A doua calitate: din când în când trebuie să
mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de
suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să
ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge
ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă
neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul
drept. A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau
forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa,
îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău. Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
Sunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau
înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în
viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult
răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise
s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de
plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea,
vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“
„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte
la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la
biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la
locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa.
Ştiţi ce însemna aceasta?“
„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.
Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe
lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?»
Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru
că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
După o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007
Frumusețea parabolei este că ea oferă pur și simplu oamenilor un indiciu despre cum ar trebui să fie totul.
Într-o bună zi Bunul Dumnezeu a adunat toate creaturile pământului, pentru a stabili care și cât va avea de trăit. Primul a fost chemat omul: "Tu ești o creatura nu foarte mare, de aceea îți ofer o viață de 20 de ani". "Nu este de ajuns ...", s-a gândit omul, dar nu s-a opus, s-a smerit și a pășit la o parte.
Și Dumnezeu, între timp, făcu un semn către cal: "Ție o să-ți dau 40 de ani ca să trăiești - ești o creatură mai mare, de aceea vei avea o viață mai lungă. Dar calul a cerut: "Ai milă, Doamne! 40 de ani, să fiu înhămat, să fiu lovit și pus la muncă silnică! 20 este suficient ... Dă-i restul omului, el are mai multă nevoie. "
Dumnezeu a fost de acord și a chemat vaca. La fel ca și calului, ia oferit 40 de ani de viață. Vaca a refuzat: "Ferește-mă Doamne! 40 de ani să fiu mulsă în fiecare zi? Îmi sunt destui și 20 de ani și dă restul anilor omului, el are mai multă nevoie". Dumnezeu a fost de acord.
Următorul a fost câinele: "Ție câine, îți dau 30 de ani!" Și câinele: "Doamne, ai milă! Ei bine, să stau 30 de ani în lanț, să latru pe toată lumea și să mușc, să rod oase ... Dă-mi 15 și dă-i restul omului."
Dumnezeu a fost de acord. El a dat încă 15 ani omului, a chemat pisica și i-a oferit 20 de ani de viață. Dar pisica s-a gândit și a zis: Nu vreau să mănânc șoareci 20 de ani,mă mulțumesc și cu 10 ani dă-i omului restul."
De atunci, trăiește omul ... "Primii 20 de ani de viață - îngrijire și durere nu știe. Apoi vin anii calului: lucrează ca un cal, și cară după el - munca, acasă, familie ... Următorii 20 de ani - cei oferiți de vacă: omul este„muls“de baniși susținut de copii, nepoți ... care la țară, care în mașină ... Și apoi trăiește timp de 15 ani ca câinele: el stă acasă, păzește casa, are grijă de nepoții săi și se uită la stradă. Și vin anii pisicii, este la fel de norocos ... Poate fi mângâiat pe cap tot restul vieții sau poate fi alungat în stradă cu un șut în fund. "
Episcopul Teodorit al Cirului, care a trăit în secolul V,
povestește că odată l-a cercetat un monah, cere venea de foarte departe.
L-a primit, dându-i să mănânce și să se odihnească. În timp ce mânca,
episcopul a observat că monahul folosea numai mâna stângă și că dreapta
sa era înfășurată într-o bucată de rasă veche.
Episcopul l-a întrebat de ce are mâna înfășurată și mai ales într-o
rasă găurită, deși se vedea din toată îmbrăcămintea sa că nu era un
monah zdrențăros. Chiar a vrut să-i descopere mâna să vadă, așa cum
bănuia, dacă are vreo rană, însă monahul nu l-a lăsat, ci și-a
acoperit-o repede, pentru că începuse să iasă o duhoare nesuferită din
ea. Apoi monahul i-a povestit următoarele episcopului:
„Preasfințite, eu am avut o mamă foarte frumoasă și foarte bună,
care, din nefericire, de foarte devreme, după ce a rămas văduvă, a
apucat un drum rău și a devenit desfrânată. Datorită marii ei frumuseți,
a dobândit și o mare „clientelă”, care i-a adus o mare bogăție. Și
astfel eu am crescut în mare desfătare și bogăție. Dar când am crescut
și am început să înțeleg ce se întâmplă, scârbindu-mă de această stare a
maicii mele, m-am depărtat de ea pentru o perioadă de vreme și am mers
la o mănăstire.
După o vreme m-am înștiințat că mama mea a murit de năprasnă, iar
toată acea uriașă avere, pe care mama mea a dobândit-o prin păcat, era
deja a mea. Am mers și toată acea avere, până la ultimul bănuț, am
împărțit-o săracilor, după care am plecat iarăși în pustie, rugându-mă
pentru mântuirea mamei mele. Desigur mă mai rugam și pentru tatăl meu,
deși nu l-am cunoscut, căci atunci când a murit, eu eram prunc.
Mă rugam neîncetat la Dumnezeu ca să mă înștiințeze dacă au fost de
folos milosteniile pe care le dădusem la toate mănăstirile cunoscute pe
atunci, ca să se roage pentru sufletul maicii mele și să facă mai multe
sărindare. După un an am mers la Ierusalim și i-am povestit patriarhului
de atunci toate cele întâmplate. Iar acela mi-a spus:
– Foarte bine ai făcut că ai împărțit toată această uriașă avere
săracilor și ai dat la mănăstiri ca să se facă Liturghii pentru mama ta,
dar cât privește înștiințările pe care le ceri, referitoare la locul
unde se află sufletul maicii tale, eu nu sunt vrednic să-ți răspund.
Nici aici în Ierusalim și în locurile din jur nu există vreun Stareț
mai-înainte-văzător, care să te poată înștiința despre un astfel de
lucru tainic.
Am luat atunci binecuvântare de la patriarh și am mers în Tebaida
Egiptului. Acolo, într-adevăr am cunoscut mulți părinți și asceți, dar
toți m-au trimis la un avvă, care locuia în pustia cea mai adâncă și
care putea să mă ajute. Și astfel, cu o traistă pe umăr, cu puțină apă
și pâine am pornit să-l aflu pe acel avvă. Părinții îmi spuseseră că la
prima peșteră pe care o voi întâlni, acolo îl voi afla.
Și într-adevăr, după o călătorie de treizeci de zile am găsit peștera
și pe acel bărbat sfânt, care ieșise la intrarea peșterii și mă
aștepta. I-am făcut metanie, am căzut la picioarele lui, i-a sărutat
degetele și cu lacrimi în ochi i-am povestit viața maicii mele și ce am
făcut eu pentru mântuirea sufletului ei, adică milosteniile și
sărindarele pe care le-am făcut.
– Fiule, ceea ce ceri să afli de la mine este ceva foarte mare. Dar
fiindcă ai făcut o osteneală atât de mare, călătorind treizeci de zile
ca să ajungi până aici, Îl vom ruga pe Dumnezeu împreună, ca să ne spună
unde se află sufletul maicii tale.
Apoi sfântul pustnic a ieșit afară la intrarea în peșteră, a luat o piatră și a făcut un cerc, după care mi-a spus:
– Să stai în picioare în acest cerc șapte zile fără să te așezi. Nu
vei bea și nu vei mânca nimic, nici nu te vei mișca. Șapte zile și șapte
nopți în picioare și nemișcat te vei ruga continuu pentru ca Dumnezeu
să ne miluiască, să ne lumineze și să ne descopere starea sufletului
maicii tale. Îl vei ruga neîncetat pe Dumnezeu cu lacrimi, care în
fiecare zi trebuie să se înmulțească. Voi face și eu exact același lucru
în peșteră.
Și s-a făcut întocmai cum a spus acel bătrân sfânt și pustnic
renumit. Când a sosit noaptea zilei a șaptea, a fost răpită mintea
monahului la Cer și a văzut cele înfricoșătoare ale Împărăției lui
Dumnezeu, și cum că Dumnezeu este prezent și în Rai și în iad. În Rai
sufletele se bucură, iar în iad se chinuiesc.
Apoi a văzut în partea stângă un lac înfricoșător, o mocirlă plină de
necurăție, noroi și o nesuferită duhoare. Un amestec înfricoșător care
fierbea și clocotea. În acest înfricoșător lac care ardea cu foc, așa
cum ne arată Apocalipsa, ultima Carte a Noului Testament, a văzut cum se
suie și coboară sufletele. Când se afundau în acel lac, când se
ridicau, parcă să răsufle, și iarăși se afundau și se ridicau, fără
sfârșit. Și așa cum fierbe cineva fasolea sau năutul, care, odată cu
fierberea, urcă și coboară mereu, tot astfel vedea și acele nefericite
suflete cum urcau și coborau la nesfârșit.
La un moment dat, a recunoscut-o pe mama sa, văzându-i capul. L-a
recunoscut și ea pe fiul ei, care se afla pe malul lacului, și a
strigat:
– Fiul meu, milă!!! Ajutor!!!
Și s-a afundat în adânc. Apoi iarăși a ieșit, de data aceasta până la jumătate și a strigat din nou:
– Milă! Milă! Ajutor! Ajutor! Fiul meu, ajută-mă! Ajută-mă! Mă ard, mă înec, mă chinuiesc, sufăr!
Și iarăși s-a afundat. Apoi a ieșit a treia oară. Atât de mare și
sfâșietoare era durerea mea și atât de puternică dorința mea, încât în
clipa în care s-a afundat, mi-am băgat mâna în acea mocirlă, am apucat-o
pe mama de păr și cu multă silă am tras-o afară. Atunci am văzut lângă
mine o preafrumoasă cristelniță de aur, iar dintr-o stâncă, care de fapt
nu era stâncă, dar nici nu știam exact ce era, curgea apă limpede care,
deși curgea mereu, nu umplea cristelnița. Apoi am luat-o pe mama mea și
am băgat-o în acea cristelniță, unde s-a spălat, s-a curățat și s-a
făcut albă ca zăpada. După aceea am scos-o din cristelniță și niște
tineri îmbrăcați în alb, care se aflaseră acolo, i-au dat niște haine
albe cu care s-a îmbrăcat și apoi a fost așezată în ceata Sfinților. Iar
ea, stând între acei tineri luminoși și strălucitori, care se bucurau
în desfătarea Împărăției lui Dumnezeu, îmi mulțumea continuu, până ce
mi-am venit în sine.
Și în dimineața celei de a șaptea zi m-am aflat tot acolo afară, în
mijlocul cercului. Dar acum nu-L mai rugam pentru mântuirea mamei mele,
ci îi mulțumeam neîncetat pentru binefacerea ce a arătat-o maicii mele.
Când acel bătrân sfânt m-a întrebat ce am văzut în acea noapte, i-am
povestit totul. Și, desigur, am izbucnit în plâns, mulțumind lui
Dumnezeu și Mântuitorului nostru pentru nemărginita Sa milostivire că a
scos din iad sufletul maicii mele. Însă mâna mea pe care am băgat-o până
la cot în acel înfricoșător lac arzător, plin de murdărie și duhoare,
nu numai că era arsă, ci și mirosea înfricoșător.
– Părinte, i-am spus acelui sfânt bătrân, te rog mult, fă ceva și vindecă-mi mâna!
Dar acela mi-a spus:
– Nu! Ci o vei arăta tuturor până ce vei muri. Este dovada puterii
mari a Dumnezeieștii Liturghii, a Parastaselor, a Trisaghioanelor, a
rugăciunilor și a milosteniilor făcute pentru cei adormiți.
Apoi și-a sfâșiat rasa și dându-mi o bucată mi-a spus:
– Înfășoară-ți mâna cu ea! Vezi? Acum mâna răspândește mireasmă. Însă
pentru cei care se îndoiesc de cele pe care le vei spune, s-o
descoperi, ca să le dovedești adevărul istorisirii despre mântuirea
sufletului maicii tale”.
Până aici este istorisirea monahului despre cum a binevoit Dumnezeu
să mântuiască sufletul maicii sale. După aceasta monahul i-a spus
episcopului:
– Preasfințite, la început ați descoperit puțin mâna mea, dar s-o vedeți acum întreagă.
Și dezvelindu-și monahul toată mâna, a ieșit un miros atât de urât,
încât episcopul n-a suferit, ci a fugit din cameră. Atât de
înfricoșătoare era duhoarea ce ieșea din mână. Însă acea bucată de rasă a
acelui binecuvântat Avvă era sfințită, de aceea scotea o mireasmă atât
de plăcută.
Sursa:Fapte minunate de la Parinti athoniti, Manastirea Sihastria, 2004.