PREDICĂ LA DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

Învierea fiului văduvei din Nain

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca VII, 14)

Fraţi creştini,

Parabola evanghelică de astăzi este minunat ilustrată de pictorul evanghelist Apostolul Luca şi ne inspiră multe învăţături duhovniceşti.
Într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve. Cine ar putea spune durerea ce sfâşia inima acestei mame! Strigătele ei de durere şi rugăciunile fierbinţi storceau lacrimi şi din inimile cele mai împietrite. Această mamă îndurerată dusese pe acelaşi drum spre cimitir şi pe iubitul ei soţ, iar acum îşi ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieţii. Cufundată în plâns mergea în urma sicriului, către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump.
Nimic nu e mai jalnic în Orient, şi nu numai, decât aceste feluri de ceremonii. Dar în această parte de lume, în asemenea ocazii în frunte merge un rabin, apoi urmează femei îndoliate care merg înaintea coşciugului conducând convoiul funebru. Rabinii zic aşa, că femeia care a adus moartea în lume prin păcat, tot ea să fie aceea care să conducă la mormânt victimele morţii. Aşa că la înmormântare şi mai ales a tinerilor, vin femei în număr mare cu părul despletit, în dezordine, altele plătite chiar ca să jelească, scoţând ţipete ascuţite şi înfiorătoare. Ridică mâinile spre cer şi îşi bat pieptul, plâng cu lacrimi fierbinţi, îşi sfâşie veşmintele şi îşi smulg părul. În acest timp cântăreţii folosind multe instrumente, scot sunete ascuţite, surescitând nervii.
La această înmormântare însă era şi mai dureros fiindcă mama mortului care era şi văduvă ducea la groapă pe singurul ei copil. Deodată în faţă pe acelaşi drum, se arată un alt cortegiu tot aşa de numeros însă cu totul deosebit. Bucuria strălucea pe toate feţele, iar toate privirile erau aţintite asupra unui om care mergea înconjurat de ucenicii Săi. Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în al doilea an al propovăduirii Sale, în vremea Cincizecimii. Iisus venea din Capernaum unde vindecase pe fiul sutaşului şi se întorcea în Ierusalim pentru sărbătoare. Cetatea Nain se găsea pe drumul ce trecea pe la poalele muntelui Tabor, drum care se scurgea prin Samaria spre Ierusalim.
Era o zi de primăvară, către apusul soarelui, ale cărui ultime raze luminau colinele păduroase şi pitoreşti ale Galileii. Ţăranii se întorceau de la munca câmpului. Iisus împreună cu ucenicii şi cu o mare mulţime de popor se apropia de poarta cetăţii Nain. Deodată se aud ţipete lungi de durere şi plângeri pătrunzătoare. Iată însă cum cortegiul vieţii se întâlneşte cu cortegiul morţii. Iisus nu dă nici o atenţie mulţimii. O nenorocită mamă era care suferea amar şi această suferinţă atrage inima bunului Mântuitor.
Această sărmană femeie văduvă nu avea decât pe acest fiu de care moartea o despărţea aşa de crud. Azi toată lumea o compătimeşte şi mâine poate nimeni nu se va mai gândi la ea. Iisus nu cere credinţă ca sutaşului, nici nu aşteaptă să fie rugat de femeia care plânge cu lacrimi amare necerând nimic şi nimeni nu mijloceşte pentru ea. Dar Iisus vede lacrimile ei şi îi este destul. Aruncă asupra ei o privire dumnezeiască şi cu un ton plin de compătimire şi blândeţe, cu puterea autorităţii Sale zice: "Nu plânge!. El care este Stăpânul vieţii şi al morţii merge şi se atinge de pat.
Tot convoiul se opreşte; cântăreţii din flaut şi plângătorii tac şi ei şi în această tăcere profundă se aude vocea Stăpânului lumii care zice: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!. Deodată aceste urechi pe care moartea le astupase pentru totdeauna, auziră porunca dată de glasul ceresc, iar tânărul ridicându-se a şezut drept şi a început să vorbească. Iisus l-a luat cu blândeţe de mână şi l-a dat mamei sale.
Ce bucurie avu această mamă când a văzut pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale. O, ce mare minune, fraţi creştini, a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu, mergând şi vorbind. Astfel tot poporul care-L urma pe Iisus şi toţi cei de faţă au fost cuprinşi de frică şi plini de bucurie slăveau pe Dumnezeu zicând: "Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Aveau dreptate să se bucure căci Marele Profet, Marele Tămăduitor, era însuşi Dumnezeu întrupat. Era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său satana. Învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieţi noi, razele luminii care alungau întunericul şi sigiliul morţii. Prin învierea tânărului de astăzi, Iisus arăta că este Stăpân al morţii, că este Dumnezeu.
Învierile săvârşite de Mântuitorul au fost trei: doi tineri şi o fetiţă de 12 ani. Aceştia au fost prin urmare , Lazăr, fratele celor două surori Marta şi Maria, tânărul din Evanghelia de astăzi şi o fetiţă de 12 ani a lui Iair, mai marele sinagogii. Dar la fiecare în parte învierea a avut loc în momente deosebite. Pe fiica lui Iair a înviat-o chiar în ziua când a murit. Pe fiul văduvei din Evanghelia de astăzi, l-a întors la viaţă tocmai când îl conduceau la mormânt şi aceasta putea să fie cam a treia zi. Pe Lazăr l-a adus chiar din temniţele iadului, fiindcă el murise de patru zile şi începuse să putrezească, ne spun Sfintele Evanghelii, iar până la Mântuitorul şi buni şi răi mergeau toţi în iad.
După ce a înviat Lazăr, Sfânta Evanghelie spune clar că Marta şi Maria au pregătit o cină Mântuitorului, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă, deci a mâncat şi Lazăr în văzul tuturor şi a trăit mult, căci după cum ne spun sfintele cărţi el a ajuns episcop al Ciprului, iar Maica Domnului i-a dăruit un omofor.
Aceste minuni ale învierii n-au fost simple închipuiri aşa cum zic mulţi necredincioşi, căci Evanghelia spune clar că tânărul a început să vorbească, iar din tradiţie reiese că el a trăit mult şi a propovăduit minunea ce s-a făcut cu el. La fel şi cu fetiţa lui Iair, spune Sfânta Evanghelie, că Mântuitorul a poruncit să-i dea să mănânce şi tot din tradiţie reiese că ea şi părinţii ei au fost recunoscători, propovăduind pretutindeni minunea învierii.
Cine putea să fie altul, dacă nu chiar Dumnezeu, care numai cu cuvântul atotputerniciei Sale săvârşea astfel de minuni. El a zis tânărului de astăzi: "Tinere, scoală-te!. El a zis fiicei lui Iair: "Copilă, scoală-te!. El a zis lui Lazăr: "Lazăre, vino afară!. Toţi au înviat la glasul puterii Sale.
Aşa minuni au mai făcut unii prooroci şi chiar din apostoli, dar ei procedau altfel decât Mântuitorul. Ei nu porunceau morţii, ci se aşezau în genunchi, se rugau şi chemau în ajutor pe Dumnezeu pe care-L recunoşteau ca autor al minunilor. Mântuitorul Iisus Hristos, vedem că nu se roagă, ci porunceşte. Deci puterea de a scula morţii din mormintele lor nu aparţine decât lui Dumnezeu. El are această putere.
Aceste minuni se propovăduiesc de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani şi sunt mărturii clare că Iisus a fost Dumnezeu, nu om învăţat aşa cum spun necredincioşii. El a săvârşit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura şi de aceea aceste adevăruri nu au putut fi înăbuşite niciodată. Datoria noastră este de a cădea în genunchi în faţa Lui şi de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru şi Împăratul creştinilor. Dar vai, fraţi creştini, pe acest Binefăcător al omenirii şi al sufletelor noastre, L-am uitat, L-am dispreţuit, L-am înjurat şi L-am urmărit noi creştinii care ne-am botezat în numele Său, mai rău ca evreii care L-au răstignit, căci noi îl răstignim în toate zilele cu păcatele noastre măcar că auzim şi vedem cu ochii noştri cum moartea ne desparte pe unii de alţii lăsând în urmă lacrimi şi întristări. Pe pământul acesta moartea este mai tare şi astăzi o mulţime de tineri sunt răpiţi de ghearele ei şi nu oricum, căci vedem cum mulţi se sinucid în diferite chipuri.
Într-o vară, o mamă văduvă se plângea cum singurul băiat pe care-l avea în vârstă de 20 de ani, s-a suit într-un tei să culeagă flori ca să facă bucurie mamei sale. Dar a căzut de acolo şi pe loc a murit. Cine putea spune durerea cea mare a bietei femei!
De asemenea într-un sat o fată studentă în anul trei la medicină, mai avea puţin să termine, dar a terminat cu viaţa aceasta, căci o boală nemiloasă i-a curmat zilele. Cum o mai jeleau părinţii, căci numai pe ea o aveau, cum îşi mai smulgeau părul şi se tânguiau, dar îngerul morţii parcă le zicea la toţi: fiţi liniştiţi că aşa voi veni şi vă voi lua şi pe voi, unul câte unul!
Nu va scăpa nimeni, toţi trebuie să plecăm. Şi aşa, fraţi creştini, moartea pune capăt la toate, căci orice ştiinţă omenească rămâne neputincioasă în faţa ei. Prin urmare orice are sau strânge omul, îi foloseşte numai până la groapă. Aici s-a terminat şi cu învăţătura cea multă şi cu banii şi cu mândria omenească. Trupul merge în mormânt, iar sufletul, dacă n-a auzit pe pământ glasul Evangheliei lui Iisus Hristos şi n-a trăit după legea LUI, merge în fundul iadului.
Părinţii, rudele şi prietenii, toţi se străduiesc să facă o înmormântare cât mai plăcută lumii şi aşa au ajuns unii chiar să parfumeze şi să dea cu diferite sulemeneli pe morţi ca să fie cât mai frumoşi la vedere. Alţii aduc lăutari şi-i petrec cu muzică până la groapă unde un cavou scump de zeci de mii de lei aşteaptă acest trup păcătos şi trecător. Părinţii şi lumea plâng că a murit tânăr şi nedistrat, dar nu ştiu că fiul lor sau fiica lor a murit nepregătit şi se duce în fundul iadului. Mare păcat şi mult rău aduc sufletelor aceste obiceiuri cu totul păgâneşti.
Dar cei mai mulţi nu dau nici o importanţă regulilor stabilite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru sufletele răposaţilor. Odată, un copil umblând prin cimitir cu mama sa, o întrebă cu mirare pe aceasta şi zise:
- Mămico dragă, văd că aici sunt îngropaţi numai oamenii buni, dar oamenii care înjură şi fură, care se îmbată şi fac gâlcevuri, oamenii cei răi unde sunt îngropaţi? Iată ce întrebare la un copil, dar care are un mare înţeles. Să stăm şi să gândim mai adânc, dacă suntem robii lui Dumnezeu, sau robii păcatului, ai viciilor şi patimilor sau ai virtuţilor.
În sfânta Evanghelie de astăzi vedem că Domnul Hristos a întors cu puterea Sa dumnezeiască de la moarte la viaţă pe tânărul acesta care nu cunoscuse pe Mântuitorul lumii ce venise să ne mântuiască. De moartea aceasta trupească nu scapă nimeni. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să murim, căci aici suntem călători. Domnul Hristos n-a venit să ne scape de moartea trupească, vremelnică, fiindcă însuşi El a primit moartea cea mai grea. El a venit să ne scape de moartea sufletească, de păcatele cele grele care omoară sufletul şi-l aruncă în pieirea veşnică. De aceea judecăţile Lui sunt necuprinse de mintea noastră.
De multe ori vedem cum la unele familii mor copiii de mici, iar la alţii nu le rămâne chiar nici unul. Aşa se plângea o mamă căreia îi murise doi copii pe neaşteptate. În deznădejdea ei se revolta chiar cu cuvinte grele împotriva lui Dumnezeu. Dar într-o noapte avu un vis grozav.
Se făcea că într-un oraş se anunţase spânzurarea a doi ucigaşi fioroşi. O lume întreagă se strânsese să privească, iar în mulţimea aceea era şi ea. Toţi aşteptau cu răsuflarea oprită să vadă pe cei doi osândiţi. Iată că se arătară, iar femeia noastră uitându-se bine la ei, scoase un ţipăt de groază. Erau tocmai copiii ei care muriseră, iar acum crescuseră mari. Sub spaima acestui vis mama se trezi şi a înţeles că a fost mustrarea Celui de Sus, ca să nu-şi mai blesteme zilele şi să nu se mai certe cu Dumnezeu că i-a luat copiii.
Dumnezeu care ştie toate şi cunoaşte pe fiecare din pântecele maicii lui, lucrează în aşa chip că pe unii din părinţi care-şi pun încrederea în copiii lor, îi pedepseşte în chip tainic, în timp ce pe alţii îi scuteşte de mari necazuri ce ar putea avea din partea lor. De aceea îi ia Dumnezeu mai de mici ca să nu-i ia satana mai târziu. Câţi părinţi nu sunt care cresc câte cinci, şase copii şi până la urmă ajung să moară pe mâinile străinilor, neavând milă de la nici unul. Îi cresc cu mare grijă, cheltuiesc cu ei să-i facă fericiţi, gândind că vor avea şi ei ajutor, dar până la urmă tot în singurătate mor bieţii părinţi.
Aşa a înţeles şi mama aceasta din povestirea noastră, că fiii ei dacă trăiau ajungeau nişte criminali, şi astfel ar fi murit spânzuraţi. Vedem şi auzim în zilele noastre pe mulţi părinţi plângându-se de copiii lor, fiindcă tinerii noştri nu mai merg pe drumul vieţii, după Domnul Iisus, ci merg cu paşi repezi pe drumul morţii şi al pieirii sufleteşti, pe drumul plăcerilor şi al păcatelor. O mare decădere sufletească vedem în tineretul nostru creştin, cum le sunt alterate sufletele şi trupurile, căci s-au născut într-o lume îmbătrânită în rele şi s-au amestecat cu atâtea forme de rătăciri, încât credinţa multora s-a rătăcit, iar candelele simţirii mistice au înţepenit.
În pătura cultă mulţi îşi au propria lor religie, o religie foarte liberă, personală şi superficială. Unii din cei vârstnici îşi mai aduc aminte din copilărie de unele idei religioase, dar şi acestea sunt înăbuşite de buruienile acestui veac materialist, căci cei mai mulţi pun în cântar cele dumnezeieşti cu cele pământeşti.
Alţii sunt subjugaţi total ştiinţei profane şi au căzut atât de mult în necredinţă, încât se situează sub nivelul de viaţă spirituală al păgânilor. În pretenţiile lor, ei vor să experimenteze totul în laborator, să măsoare, să cântărească totul ca să se convingă de existenţa lui Dumnezeu. Ei judecă tot ce nu înţeleg şi tăgăduiesc tot ce nu cunosc.
Aceşti oameni culţi şi atât de puţin înţelepţi, care surâd cu un aer de superioritate, când e vorba de mântuirea sufletului, uită că în domeniul credinţei, unităţile de măsură nu mai sunt cele materiale, ci cele duhovniceşti spirituale. Aceşti oameni necredincioşi ironizează toate mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, socotindu-le o literatură învechită, bună pentru prostime. Încrezători numai în ei, măsoară veşnicia după mintea lor limitată. Nepăsători de soarta sufletelor lor, fără nici o tresărire în faţa marilor taine care ne învăluie, ei rămân pasivi şi netulburaţi în tihna lor trupească, asemenea unor dobitoace fără raţiune.
Una din piedicile cele mai mari pe care le întâmpină omul în calea mântuirii lui este măgulirea dată de propria lui persoană. Orbit de mândrie omul nesocoteşte pe Dumnezeu, pe care nu-L putem afla decât prin umilinţă şi smerenie. Dacă iubim învăţăturile creştineşti trebuie mai întâi să le cunoaştem şi să le gustăm. Dacă nu vrem să le cunoaştem şi să le urmăm ajungem la nebunie şi îndrăcire.
Să ne întoarcem deci la cele simple şi drepte, la cele veşnice, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne regăsim pe noi înşine, regăsindu-ne şi rostul adevărat, căci ne-am schimonosit chipul lăuntric cel asemenea lui Dumnezeu şi am rătăcit calea, trăgând mereu în plugul vieţii cu gândul spre cele pământeşti nemaivăzându-le pe cele cereşti. Preocupaţi de mijloacele existenţei, uităm de scopurile ei; umblând după poftele trupului pierdem sufletul şi cu cât trăim pentru noi înşine, ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce ne îngrijim de boala trupului, iar boala sufletului o lăsăm nevindecată aşa încât mulţi nu se spovedesc cu anii şi din neştiinţă, necredinţă sau ruşine nici ultima spovedanie nu o fac cum trebuie.
De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne întristăm când ne pătăm hainele şi nu plângem când ne pătăm sufletul cu fel de fel de păcate?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!
Să deschidem ochii sufletului şi să auzim glasul Mântuitorului când ne strigă ca să ne întoarcem de pe drumul morţii la viaţă. Şi astăzi glasul aceluiaşi Mântuitor ne cheamă pe toţi ca să ne întoarcem de pe căile fărădelegilor. Să nu zicem ca necredincioşii că nu avem păcate. Să privim trecutul nostru şi să vedem cum stăm noi cum sufletul şi dacă socotim mai amănunţit, observăm cum păcate foarte grele mulţime de creştini le fac atât de uşor.
Să zicem că nu ai pus foc la nimeni ca să-l păgubeşti, dar câte case n-ai aprins cu limba, prin vrajbă şi invidie, prin iscodiri şi minciuni?! Câte suflete n-au suferit şi nu suferă din cauza limbii unora?! Câte suflete nu se smintesc şi câţi nu se ceartă, ajungând la bătaie, câţi nu hulesc pe Dumnezeu, şi câte alte rele datorită pârâciunilor şi minciunilor lor?!
Dar ce să mai spunem de păcatul acesta mare al desfrânării şi al avorturilor care se practică pe o scară întinsă ajungând să-l facă chiar şi fetele de şcoală?! Cei mai mulţi tineri nu întreabă nici pe mamă, nici pe tată şi necununaţi la biserică se întrec în păcate ca dobitoacele. Aşa cum au văzut prin filme, zămislesc copii fără cununie, care la rândul lor fac şi ei la fel, ba şi mai rău. Apoi diavolul îi împinge la un alt păcat, căci văzând că nu se înţeleg încep să alerge pe la vrăjitoare şi descântătoare, la ghicit şi spiritism. Aşa îi spurcă diavolul ca să nu mai aibă loc duhul lui Dumnezeu în sufletele şi trupurile lor. Vai de casa aceea unde se află o femeie care merge la vrăji şi descântece.
Mulţi părinţi îşi smintesc proprii copii purtându-se cu neruşinare faţă de ei. Unii se dezbracă în faţa copiilor lor şi fac chiar glume proaste în faţa lor, sau dorm amestecaţi şi fără de nici o grijă, fără să gândească cum gânduri urâte şi viclene încolţesc în mintea şi inima acestor copii. Nu este îngăduit unui tată să doarmă cu fiica sa în pat după 7 ani, sau unei mame să doarmă cu fiul ei după vârsta aceasta şi nici fraţi cu surori, fiindcă copiii veacului acestuia au simţurile foarte dezvoltate şi ajung la păcate grele, pentru care părinţii vor da seama înaintea lui Dumnezeu.
Mare dezastru sufletesc a reuşit diavolul să facă în sufletul tineretului prin fel de fel de filme, teatre şi distracţii imorale. Diavolul a învăţat chiar pe unele femei să-şi vândă trupul şi sunt sigur că astfel de femei nu ştiu ce e păcatul şi nu s-au spovedit niciodată. Tot un păcat mare este să ţineţi în casă reviste cu poze imorale care nu sunt altceva decât icoanele curvarilor. În casa unde se află astfel de tablouri, Dumnezeu nu ascultă rugăciunea şi vai de casa aceea în care rugăciunea nu e primită.
Iată idolii moderni ai veacului de pe urmă. Multe mame vin cu copiii speriaţi, damblagiţi, plini de bube, slăbiţi şi cu lacrimi în ochi spun că aşa mari cum sunt, copiii lor urinează în pat. Se întreabă de unde au această spaimă, fără să se gândească că copilaşii lor când sunt pe întuneric în casă şi apar la televizor scene îngrozitoare, ei ţipă şi tremură de frică. Urmările apar mai târziu. Iată de ce femeile însărcinate n-au voie să privească astfel de scene, că de aceea se nasc copii cu duh de frică şi chiar îndrăciţi.
Mulţi tineri şi tinere şi-au îmbolnăvit corpul şi şi-au otrăvit sufletul cu astfel de blestemăţii pe care duhurile necurate le-au scos la iveală pe faţa pământului. Acestea sunt cursele diavolului, undiţele lui ca să atragă tineretul din cea mai fragedă vârstă.
Să ia aminte părinţii că vor da seama de sufletele tineretului nostru ajuns bolnav cu trupul şi mort cu sufletul de aceste păcate care-l frământă şi-l chinuiesc tot timpul. De aceea mulţi îşi mint părinţii, îi înşeală şi îi fură. Mulţi creştini cred că de aceste păcate pot scăpa uşor, plătind câte un pomelnic sau aprinzând lumânări. E uşor să facă omul lucrul acesta, mai ales acum când toată lumea are bani, dar să nu ne înşelăm şi să ştie toată lumea că nu există mântuire fără pocăinţă şi fără oprire de la fărădelegi precum şi fără împlinirea sfintelor canoane aplicate celor păcătoşi spre îndreptare.
Dacă nu ne căim din inimă şi nu plângem păcatele noastre, încă nu suntem întorşi de pe calea morţii şi a pieirii veşnice. Să ne întoarcem la mama noastră care este Sfânta Biserică, şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne strigă pe toţi să ne întoarcem la El.

Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: sculaţi-vă, tinerilor, sculaţi-vă copiilor din drumul morţii, din drumul păcatelor şi viciilor şi veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

Iubirea vrăjmaşilor

...şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)

Fraţi creştini,

Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea zice: "Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!
Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: "Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face! Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri.
Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă. Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.
Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui. Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.
Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate. Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.
Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii. Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi.
Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos: "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.
Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.
Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.
Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.
Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în viaţa aceasta.
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.
Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.
Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.
Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: "Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: "Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele! (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: "Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor.
Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!
Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.
În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.
Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!
Ală treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri zice El binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel! Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!
Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.
Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit. Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!
E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!
De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.
Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.
Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.
În marea Sa milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.
Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.
În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a căuta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temniţă, a îngropa pe cei morţi.
Faptele milosteniei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi), a mângâia pe cel întristat, a răbda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele. După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti, faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.
Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi găsit bun şi de jertfă. Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite. Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie. Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.
Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.
Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus dobânda. Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.
Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?
În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite, strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare: "Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?
Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile, lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.
Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi, râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.
Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se numesc desfrânaţi.
Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.
O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu, căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.
Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!
Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.
Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.
Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.
Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: "Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel ceas? Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.
Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.

Rugăciune
Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.
Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor.


Amin.

Efectul unei bauturi “cola” asupra organismului

Efectul unei bauturi “cola” asupra organismului

Efectul unei bauturi “cola” asupra organismului Coca-Cola este o bautura racoritoare, comercializata in peste 200 de tari. Este produsa de The Coca-Cola Company in Atlanta, Georgia, S.U.A. si este denumita simplu, Coke (o marca a The Coca-Cola Company in Statele Unite ale Americii din 27 martie, 1944) sau (in Europa si America) sub denumirea de cola. Gandita ca un tratament in domeniul medicinei, a fost inventata la sfarsitul secolului XIX.
Aroma distinctiva de "cola" provine in principal din amestecul de zahar, ulei de portocala, ulei de lamaie si vanilie, restul ingredientelor avand doar contributii minore. Firma producatoare, Coca-Cola Corporation, este cel mai mare consumator de extract natural de vanilie din lume. In prezent, Coca-Cola este cea mai consumata bautura racoritoare din lume.
Publicitatea masiva, gustul inconfundabil si imaginea pozitiva asociata acestei bauturi o face cea mai vanduta din lume. Unele persoane ajung sa inlocuiasca cantitatea de apa din necesarul zilnic cu aceeasi cantitate de cola.
Am intalnit persoane care mi-au marturisit ca sunt atat de dependente de aceasta bautura, incat apa le creeaza dezgust.
In spoturile publicitare ni se sugereaza ca orice masa e mult mai savuroasa alaturi de un pahar de cola, iar tinerii sunt cei care cad cel mai adesea prada strategiilor de marketing. Una dintre cauzele obezitatii este consumul exagerat de bauturi carbogazoase, dar din nefericire, efectele acestor bauturi asupra sanatatii nu se limiteaza doar la asta. Consecintele sunt numeroase, iar oamenii de stiinta au inceput sa publice studii care sa ni le prezinte cat mai bine, cu toate ca interesele economice ii obliga pe unii sa pastreze tacerea.
Scriitoarea americanca Wade Meredith a publicat de curand un articol in care a prezentat efectul agresiv asupra organismului a unei bauturi cola in timp de o ora de la consum.
Cam aceste lucruri se petrec in organismul nostru dupa ce savuram o cola...

In primele 10 minute
Echivalentul a zece lingurite de zahar sunt introduse in sistemul digestiv. Aceasta cantitate acopera 100% din doza zilnica recomandata. In mod normal unele persoane ar putea avea o senzatie de greata, insa acidul fosforic continut de bautura face ca aceasta sa nu apara.

Dupa 20 de minute
Toata cantitatea de zahar ajunge in sange, fortand pancreasul sa elibereze o cantitate mare de insulina. Din cauza ca nivelul glucozei din sange este ridicat, ficatul este obligat sa transforme surplusul in depozit de grasime.

Dupa 40 de minute
Absorbtia cofeinei este completa. Pupilele se dilata, excitabilitatea neuronala creste la fel ca si tensiunea arteriala, iar ficatul elibereaza si mai mult zahar in fluxul sanguin.

Dupa 45 de minute
In organism creste productia dopaminei, o substanta care actioneaza la nivel neuronal, stimuland centri ai placerii. Efectele acestei substante sunt similare cu cele ale heroinei si prin acest lucru se poate explica dependenta de a bea cola.

Dupa 60 de minute
-Acidul fosforic ajuns in intestinul subtire se leaga de calciu, magneziu si zinc, formand compusi insolubili care impiedica absorbtia acestora. Situatia este agravata de dozele mari de zahar si de indulcitorii artificiali care cresc excretia urinara de calciu. Efectele se resimt la nivelul oaselor si dintilor a caror densitate scade.
-Si proprietatile diuretice ale cofeinei au un rol important in eliminarea calciului din organism, a unor electroliti si a apei.
-Pentru ca glucoza din sange creste si scade foarte brusc, se instaleaza o stare neplacuta de irascibilitate si uneori lentoare.
-Avand in vedere ca apa din continutul bauturii se elimina foarte rapid, hidratarea organismului este aproape nula.
Acestea sunt efectele unei singure doze de cola, dar imaginati-va ce inseamna consumul cola zi de zi, saptamana dupa saptamana! De aceea o idee foarte buna este aceea de a redescoperi sucurile naturale proaspete, ceaiurile neindulcite sau chiar apa.

Ingredientele unei bauturi cola:
1.Apa carbonatata
2. Sirop de porumb
3. Caramel –colorant si aromatizant de culoare bruna obtinut prin incalzirea zaharului, de obicei, a siropului de porumb. Poate fi prelucrat cu amoniac si sulf, pentru a-i intensifica culoarea.
4. Acid fosforic - un produs incolor, inodor produs din piatra de fosfat (nu un produs alimentar) . (Poate duce la pierderea calciului din oase si a eroziunea dintilor. Poate provoca osteoporoza. Este asociat cu afectiunile renale si aparitia pietrelor la rinichi.)
5. Arome naturale- substante care nu sunt obtinute chimic, extrase prin procedee fizice din plante sau animale.
6. Cafeina- compus amar, de culoare alba, cristalin, stimulent psihoactiv.

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

Pescuirea minunată

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

Fraţi creştini,

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.
Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.
Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.
Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.
Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.
Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.
Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!" Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta".
Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.
O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor Biblia unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.
Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.
Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:
Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."
Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.
Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.
Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci... Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.
Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.
Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.
Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".
Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!
Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.
Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi".
Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta".
Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.
Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.
O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.
Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?"
Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.
Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.
Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".
S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.
Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.
Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.
Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.
Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.
Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.
El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.
Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.
Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.
Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.
Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.

Rugăciune
Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos este Învăţătorul universal, la şcoala Lui sunt chemate deopotrivă toate neamurile pământului, toate clasele sociale şi toate generaţiile ca să primească în suflet învăţătura Lui şi, mai ales, să-L urmeze. Toţi sunt chemaţi, dar nici unul nu este constrâns în nici o formă ca să primească învăţătura împotriva voinţei sale sau să facă din ordinul cuiva vreo faptă creştinească. Aceasta, pentru că în creştinism accentul principal se pune pe libertatea de voinţă şi pe libertatea de conştiinţă.
De aceea, Iisus zice: "Cel ce voieşte să vină după Mine"; este foarte clar, foarte precis; numai acela care voieşte, deci numai omul care vrea să urmeze de bună voie lui Iisus şi să-şi mântuiască sufleul. Centrul Evangheliei de astăzi este omul chemat să se mântuiască prin Crucea Domnului care are două feţe: una văzută Crucea propriu-zisă şi alta nevăzută Crucea suferinţelor. Mai întâi de toate e bine să ştim că nimeni nu va putea lua spre mântuire această Cruce până nu va îndeplini cea dintâi condiţie pe care o pune Domnul Hristos omului: condiţia lepădării de sine.
Cea mai mare parte a lumii nu cunoaşte însemnătatea pentru mântuire pe care o are lepădarea de sine. În cursul veacurilor, mulţi s-au întrebat şi s-au frământat ca să găsească drumul spre lepădarea de sine. Unii au fost de o părere, alţii de alta. Unii au întrebuinţat o metodă, alţii alta, pornindu-se chiar cu duşmănie împotriva trupului, a progresului şi a descoperirilor, experienţelor omeneşti, dar adevărul n-a fost acesta, căci Dumnezeu nu este împotriva fericirii omului în lumea aceasta. El vrea să ne facă fericiţi şi vremelnic şi veşnic.
Dar, atunci, ce trebuie să înţelegem noi prin cuvântul lepădare de sine? Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă în primul rând că lepădarea de sine înseamnă dezbrăcarea omului de haina cea veche şi murdară a păcatului. Trebuie să înţeleagă că nu va putea urma lui Hristos până nu va evada din cleştele tuturor patimilor, până nu va dărâma pe omul cel vechi plin de răutate, de egoism, de ambiţii deşarte, desfigurat de mulţimea fărădelegilor săvârşite. Fără această lepădare de sine, fără această renaştere nu poate fi un om nou al lui Hristos.
Oricare ar fi starea lui socială, oricare ar fi talentele lui, cultura lui lumească, el se aseamănă cu o floare frumoasă de trandafir, dar peste care sunt o mulţime de omizi murdare care o pasc cu lăcomie. Un astfel de om se mai poate asemăna cu un pom la a cărui rădăcină rod milioane de viermi. Lepădarea de sine înseamnă scuturarea omizilor, stârpirea filoxerei din sufletul nostru, omorârea viermilor şi eliberarea noastră din cătuşele întunericului şi ale morţii. Lepădarea de sine este trăirea în frumoasele virtuţi creştineşti, este vieţuirea minunată în poruncile Domnului şi trăirea cu Hristos.
Au fost mulţi care au chemat lumea la fericire vremelnică şi veşnică, făurind astfel multe religii. Dar numai Domnul Hristos ne-a spus adevărul şi ne-a arătat calea cea mai dreaptă care ne duce la fericirea cea adevărată. El ne spune şi astăzi: "Dacă vreţi să ajungeţi la adevărata pace şi linişte, să dobândiţi fericirea neînşelătoare, atunci lepădaţi-vă de voi înşivă, luaţi crucea şi urmaţi Mie!"
Ca să putem urma lui Hristos trebuie neapărat să împlinim aceste două condiţii: prima lepădarea de noi înşine; a doua să ne luăm Crucea noastră. Domnul ne spune de Crucea noastră, fiindcă fiecare om are Crucea lui. Cuvintele Sf. Evanghelii de astăzi sunt atât de legate între ele că nu putem sări peste nici unul, pentru că fiecare cuvânt îşi are valoarea lui. De aceea, zice Domnul mai departe: "Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi Evanghelie, acela îl va mântui".
Cum trebuie înţelese aceste cuvinte? Cum adică, Domnul nu vrea să ne mântuim sufletul. Doar pentru aceasta a venit! Domnul Hristos care cunoaşte fiinţa sufletului nostru a vrut să ne spună prin aceste cuvinte şi să ne facă să înţelegem ca să dezrădăcinăm din suflet orice iubire de sine, iubire de slabă deşartă, iubire de orice patimă şi făţărnicie, care ne poate duce la pierderea sufletului pe veci. Cu aceste cuvinte vrea să ne mai spună să nu căutăm noi să ne salvăm sufletul care este legat de trupul păcatelor în lumea aceasta, ci mai bine să fim gata oricând de a jertfi totul pentru împărăţia cerului, pentru Evanghelie şi pentru adevăr.
Cine nu iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul său şi mai presus de orice, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, ci este iubitor de sine şi, astfel, sufletul lui este în pericol în tot momentul ca să se piardă. Ce ar fi însemnat dacă sfinţii mucenici n-ar fi avut lepădarea de sine? Desigur că s-ar fi lepădat de Dumnezeu în acele grele suferinţe pe care le-au îndurat. Este cu neputinţă a ne mântui sufletul dacă nu avem lepădare de sine . Contra lepădării de sine şi a mântuirii sufletului cea mai blestemată patimă este iubirea de sine. Cu această patimă avem de luptat în tot momentul vieţii noastre şi, de aici, pleacă tot răul în lume.
Iubirea de sine cheamă lângă ea toate poftele lumeşti, pofta de averi şi de bani, poftele beţiei şi desfrânării, pofta mândriei şi lăudăroşeniei, pofta înşelătoriei, pofta înşelătoriei şi a nedreptăţilor şi toate poftele păcătoase care stăpânesc inima şi sufletul omului ducându-l până la crimă. Din cauza iubirii de sine, a iubirii acestui trup păcătos, se pierde sufletul cel nemuritor a cărui valoare nu se poate compara cu nimic de pe pământ. De aceea, zice Domnul Hristos mai departe în Evanghelia de astăzi: "Ce foloseşte omul să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?"
Salvarea sufletului o vom putea obţine numai dacă vom înţelege să lepădăm toate viciile şi păcatele, să ne lepădăm de eul nostru, de orgoliul nostru, de omul acesta vechi întinat de păcate. Să nimicim toate patimile din noi, să mortificăm toate mădularele din noi care ne duc spre păcat şi să luăm Crucea suferinţei. Fiecare din noi avem o suferinţă în lumea aceasta: unul boală, altul necazuri, altul nu se împacă bine cu copiii sau unii soţi nu se împacă între ei, ori un duşman sau servici greu şi aşa diferite suferinţe în lumea aceasta, care sunt crucile noastre.
Oricât am căuta să scăpăm de ele, nu vom reuşi, căci în lumea aceasta oriunde te-ai uita vezi numai suferinţă. Bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, copii şi bătrâni, toţi au avut parte pe lumea aceasta de suferinţă, toţi au gustat din potirul suferinţei.
Un rege care a suferit multe necazuri în viaţă a jurat lângă leagănul copilului să că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-l ferească de suferinţă şi să-i asigure o fericire desăvârşită. Pentru aceasta a chemat pe toţi înţelepţii să precizeze în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: în plăceri, alţii: în virtuţi, iar alţii au răspuns scurt: nu este fericire întreagă pe pământ.
Regele zise atunci: "copile, fericirea nu este cu putinţă în aceste condiţii; îţi voi face un castel şi-ţi voi aduce acolo toate frumuseţile pământului ca să fii ferit de tristeţi şi necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit." După ce zidi palatul încântător, regele îl aşeză pe prinţul moştenitor şi-i aduse acolo toate jucăriile din ţara sa. Iată că într-o zi copilul rupse una din jucării drept în două. Încercă repede s-o facă, dar în zadar şi începu astfel tristeţea şi mânia. Degeaba îi aduseră alte jucării, pentru că el plângea după jucăria stricată, fiindcă inima lui fusese legată de ea.
Bietul copil, zise regele, abia făcu câţiva paşi în viaţă şi, iată, a şi început să sufere. De aici încolo dădu poruncă regele să dubleze paza în jurul lui. Dar sufletul copilului era neliniştit că nu ştie ce se află dincolo de acele ziduri unde era el închis.
Într-o noapte, după ce se făcu mai mare, ieşi pe furiş din castel şi plecă în lume să cunoască ce poate să fie. La prima casă întâlneşte nişte bătrâni săraci, neputincioşi. Până atunci prinţul nu ştiuse ce este bătrâneţea şi nici sărăcia. Trist şi tăcut, plecă mai departe, unde găsi un fel de spital în care suferea o mulţime de oameni cu fel de fel de boli urâte. El închise ochii să nu le mai vadă şi merse mai departe şi întâlni un coşciug cu o mulţime de lume în jurul lui îmbrăcată în negru. Oameni trişti şi plânşi şi coroane de flori.
Dar aceasta ce-o mai fi? Se întrebă el. Merge după ei şi ajunge la cimitir. Când vede că omul este aruncat cu coşciug cu tot în groapă şi mai pun deasupra şi pământ, rămâne încremenit, că nici nu auzise despre moarte până atunci. Neliniştea îi copleşi inima şi-i întristă sufletul.
Ca acest fiu de rege suntem şi noi toţi pământenii muritori, pentru că nu este om care să nu cunoască suferinţa. Când se naşte omul, se naşte în dureri, toată viaţa se luptă în durere. Pretutindeni stăpâneşte rugina suferinţei. În calea tuturor oamenilor apare mizeria, durerea, tristeţea şi moartea. Suferinţele este pretutindeni şi ea este recunoscută de religie. Toate religiile o au, într-o măsură mai mare sau mai mică şi toate predică mântuirea prin suferinţă.
Blestemul durerii îl întâlnim de la început din cartea Facerii, când Adam lucrează pământul în necazuri şi sudoarea frunţii sale. Pe Eva o întâlnim încovoiată de greutatea durerilor: " În dureri vei naşte fii a zis Dumnezeu atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stăpâni". Cine n-a auzit de viaţa şi de durerea tânărului Iosif cel vândut de fraţii săi? Cine n-a citit despre suferinţele lui Iov, ale profeţilor şi apostolilor?
Dar cine nu-şi aduce aminte din Evanghelii de viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de toate suferinţele Lui? Se naşte sărac într-un grajd. Toată viaţa Lui a fost numai suferinţă, în schimb El a mângâiat pe toţi cu cuvintele tămăduirii şi mântuirii. De asemeni, El a plâns pe prietenul Lazăr, a plâns cetatea Ierusalimului, a plâns în grădina Ghetsimani. Tradiţia spune că ochii Lui totdeauna plângeau. Mergea pe drumuri şi plângea pentru necredinţa şi rătăcirea poporului Său, plângea pentru noi păcătoşii şi pentru mântuirea noastră.
Dacă citim istoriile, tragediile şi memoriile împăraţilor şi regilor de pretutindeni, ne vom cutremura, căci şi aceşti oameni au suferit în rând cu toţi muritorii şi unii mai mult decât ei. "În anii durerii spune o mare regină am învăţat să mă rog şi am învăţat să recunosc pe Dumnezeu Tatăl nostru". Atât de mare este suferinţa şi atât de nefericiţi sunt oamenii, încât toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi de consolare, de mângâiere şi întărire sufletească.
Un mare savant al lumii a spus că în 75 de ani nu s-a simţit bine pe pământ nici patru săptămâni. Aşa este. Viaţa noastră trece mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Dacă trecem în lumea plantelor şi le privim cum cresc, cum se ofilesc şi mor, întâlnim şi aici durere, fără ca ele să poată să ne spună care este chinul sau durerea ce le omoară. Toate lucrurile îşi au lacrimile lor; pretutindeni există suferinţă, pretutindeni dureri şi lacrimi, pretutindeni acelaşi cântec şi aceeaşi tânguire. Toate plâng, toate suferă şi suspină, aşteptândi mântuirea şi eliberarea din mizerie şi moarte.
Prin toate se adevereşte cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: "Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu". Toată cultura, toată civilizaţia şi progresul nu sunt altceva decât o luptă cu suferinţa, o strădanie pentru înlocuirea suferinţei. Dar suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei. Faptele mari se nasc în suferinţă, aşa cum florile cele mai frumoase se nasc din spini.
Suferinţa este izvorul sublimului, este leagănul vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare. După cum pământul nu dă roade decât fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa e bărbatul, iar fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se simt bine dacă rămân cu unul din părinţi. Ei se simt bine atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea, suferinţa cu fericirea trebuie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia sufletului. Ne vine apoi îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.
Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte organismul. Cui pe cui se scoate. Suferinţa este ca un dascăl energic, în timp ce plăcerea moleşeşte. Biserica a slăbit întotdeauna în timp de linişte şi pace. Ea a făcut roade şi s-a întărit în prigoane şi în suferinţă. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.
Sf. Ap. Pavel zice că Dumnezeu mustră şi ceartă pe fiii pe care-i iubeşte. "Dumnezeu se poartă cu voi zice El mai departe ca tatăl cu fiii săi, căci oare care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Dacă rămâneţi fără de certare, atunci sunteţi fii din desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc". Suferinţa este o lege universală ea ne curăţeşte sufletul ca un fel de praf de curăţat şi ne deschide uşile împărăţiei lui Dumnezeu. Durerea sau suferinţa e Crucea noastră.
Crucea este puterea lui Dumnezeu, căci Crucea e nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu răsplăteşte cu bucurie şi binecuvântare pe toţi fiii care se apropie de El cu inimă înfrântă şi smerită. Acesta este înţelesul suferinţei mântuitoare. Suferinţa este mama virtuţilor, căci durerile ne învaţă să fim credincioşi, să fim mai buni, să ne iubim unii pe alţii, să fim împăciuitori, îngăduitori şi iertători. Numai ochiul care plânge va vedea mai bine pe Dumnezeu.
În felul acesta suferinţa nu are numai o înfăţişare de monstru cu trăsături satanice, ci o altă faţă mântuitoare divină. Acest înţeles al suferinţei nu-l cunosc decât creştinii adevăraţi.Creştinii care caută să-şi mântuiască sufletul. Nu întâlnim acest lucru decât în creştinism. Nici o filosofie, nici o religie nu i-a descoperit acest sens până la Domnul Iisus Hristos.
Toate religiile aduc remedii contra suferinţei, dar nici una nu se aseamănă cu învăţătura Domnului Hristos, învăţătură care e venită de sus de la Tatăl, nu de jos de pe pământ. Spre exemplu: budismul, învaţă că pentru nimicirea suferinţei omul trebuie să-şi ucidă dorinţa de viaţă şi să se cufunde în Nirvana, în nefiinţă. Acestea sunt de-a dreptul crime împotriva vieţii. Ce greşeală mare. Cum să stingi şi să omori dorul de viaţă când el e atât de util şi universal pentru om?!
Creştinismul după Biblie a învăţat că suferinţa e urmarea păcatului şi mijlocul purificării. Suferinţa este mântuitoare când stă pe temelia încrederii în Dumnezeu. Iată, deci, că suferinţa este un rău care poate servi binelui. În inima creştinului stă Crucea Mântuitorului şi cultul ei. Crucea este steagul de luptă şi semnul de biruinţă al creştinului. Cea mai mare cruce de suferinţă a purtat-o Mântuitorul. El ne-a învăţat şi pe noi să fim răbdători în dureri şi fericiţi în suferinţă. El ne-a învăţat un lucru mare: ce atitudine să ia omul în faţa durerii. Când vine durerea, ce trebuie să faci tu, creştine?
Sunt oameni care în faţa durerii şi a necazurilor se revoltă, plâng, înjură deznădăjduiţi şi se întreabă mânioşi pentru ce atâta suferinţă? Ba unii chiar se iau la ceartă, Îl înjură pe Dumnezeu şi zic: "De ce Dumnezeu, dacă e bun, mă lasă să sufăr atât?" Unii au gânduri negre de moarte, alţii ajung chiar la sinucidere.
Crucea suferinţei lui Iisus ne învaţă să îndurăm durerea, adică să o suferim ca să se consume, căci ea tot vine. Profestul Isaia numeşte pe Iisus ca un om al suferinţei care ştie să rabde durerea pentru că El o primeşte şi o suferă ca pe o binecuvântare. Însă Dumnezeu nu îngăduie suferinţa pentru puterile noastre. El ştie cât putem noi să suferim. De câte ori nu zice omul: "Ah, nu mai pot, nu mai pot!" Şi poate mereu.
Aşa era un creştin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca să-i schimbe Crucea suferinţei, căci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică". Iată că într-o noapte visează el o grămadă de cruci şi pe Domnul Hristos lângă ele care îi zise: "Iată fiule, ţi-am auzit rugăciunile tale şi îţi dau voie să îţi alegi crucea pe care o vrei tu". Se uită el, puse mâna şi încearcă câteva cruci din grămadă. Dar toate erau mari şi grele. Când privi mai bine, văzu una mai mică într-o margine şi se repezi la ea, o ridică şi zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
Bine, fiule, dar te-ai uitat să vezi ce scrie pe dosul ei? Când se uită omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase până atunci şi de care voia să scape. Privind Domnul spre el cu blândeţe îi zise: "Vezi, fiule, că Eu nu îngădui suferinţa mai presus de puterile tale; aceasta ţi-am dat-o şi te-ai supărat că e prea grea. Du-o cu bărbăţie, fiule, până la sfârşit că aşa vei primi cununa vieţii veşnice. Atunci el îşi plecă capul în jos de ruşine şi se trezi din visul cel minunat şi plin de adevăr."
Să fim încredinţaţi, deci, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem noi să ducem. Ni se pare nouă că suferinţele noastre sunt prea grele. Dintre toţi fii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decât IIsus. Pildă de suferinţă mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici şi toţi sfinţii. Din pildele lor putem şi noi să învăţăm ce poziţie trebuie să luăm în faţa suferinţelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta după legile lui eterne. Aici noi nu le putem pătrunde, dar vedem cu toţii mâna lui mângâietoare în suferinţele noastre. Dumnezeu transformă suferinţa în izvor de sfinţenie şi bucurie.
De multe ori, după suferinţă ne vin mari bucurii dacă, mai ales, am ştiut să suferim cu răbdare. Cine răzbună, cine răsplăteşte sângele şi suferinţele nevinovaţilor? Numai prin puterea Sa dumnezeiască, Iisus Hristos cel omorât de oameni are biserici şi apostoli în toată lumea. Proorocii, apostolii şi toţi sfinţii martirizaţi îşi au cultul lor şi numele lor scris pe vecie în Cartea Vieţii în ceruri şi în calendarul creştinătăţii pe pământ. Dar vrăjmaşii lor unde sunt? Cine mai pomeneşte cu bucurie despre ei?
Iată, deci, că Dumnezeu lucrează în lume. Mâna Lui mângâietoare o putem simţi la tot pasul cum transformă şi cele mai mari dureri în bucurii creştineşti şi cereşti. Dar, bineînţeles, aceasta numai acolo unde se află credinţa adevărată, unde sunt oameni care vor fi binecuvântaţi de pe urma suferinţei. Cine suferă nu este singur. Cu el suferă cetele sfinţilor şi ale martirilor. Un creştin adevărat nu fuge de suferinţă, nu o blestemă, ci luptă cu ea, rabdă şi o primeşte ca pe un dar de la Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare lecţie pe care o învăţăm înaintea Crucii lui Hristos. Căci El a binecuvântat Crucea şi El a primit-o cu bucurie. Crucea hrăneşte curajul, stăpâneşte firea şi întăreşte nădejdea de izbândă. Morala creştină ne învaţă că viaţa aceasta, fiind scurtă, şi durerile ei sun prea mici în raport cu viaţa care ne aşteaptă. Să suportăm, deci, suferinţa cu bărbăţie creştinească, căci prin suferinţă se curăţă sufletul de rugina păcatelor şi aşa vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu cum au intrat toţi sfinţii Lui.
Crucea aceasta a suferinţei este cea mai grea de dus. Pe această cruce se poticnesc mulţi, nu ajung s-o ducă până la capăt, pentru că n-au pus la temelie mai întâi ceea ce ne-a recomandat Domnul Hristos, astăzi: lepădarea de sine. De aceea, Domnul Hristos ne-a spus mai întâi de lepădarea de sine, apoi să ne luăm Crucea şi, după aceea, să-L urmăm şi să-L avem înaintea ochilor noştri întotdeauna şi să învăţăm de la El cum să facem şi cum să răbdăm în toate zilele vieţii noastre. Cruciuliţa cea vizibilă, fie că o purtăm la gât sau că o avem în casă mai mare sau mai mică, de aur sau de argint, e uşor de purtat şi ne mândrim cu ea şi ne este ocrotitoare şi folositoare dacă ştim s-o respectăm cum trebuie, adică să n-o ducem prin locuri nepermise, să nu o afumăm cu tutun, că vai acelora şi în lumea aceasta şi dincolo.
Dar creştinii care se vor folosi cel mai mult şi care vor avea cu adevărat folosul cel mai mare vor fi aceia care vor purta această cruce cu două feţe pe care a purtat-o şi Iisus, adică crucea văzută cu chipul lui Iisus răstignit pe ea, iar pe cealaltă parte chipul suferinţelor pe care să le întâmpinăm în toate zilele. Ca să ne întărească şi mai mult în credinţă şi ca să ne facă să înţelege şi mai bine, spune că trebuie să-L mărturisim fără ruşine înaintea lumii necredincioase. Iată de ce zice mai departe Sf. Evanghelie: "Că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în mărirea Tatălui Săi cu sfinţii îngeri".
Domnul Hristos a numit neamul acesta omenesc de pe pământ, desfrânat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul şi se duce cu altul este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos omul care părăseşte pe Dumnezeu prin fapte rele şi se leapădă de El, împreunându-se cu satana şi cu faptele lui.
Ce chinuri grozave au luat sfinţii mucenici numai să nu se lepede de credinţa în Hristos, căci ei ştiau sigur că lepădându-se, vor fi şi ei lepădaţi la ziua judecăţii. Lepădându-se înaintea tiranilor, el ştiau că vor fi şterşi din Cartea Vieţii, vor pierde Botezul şi toate tainele mântuitoare prin această lepădare. Această ispită i-a urmărit pe creştini în toate veacurile ca să-i facă să se lepede de Dumnezeu în vreun chip oarecare.
Să fie atent creştinul nostru! Chiar dacă nu mărturiseşte, căci poate n-are cum să-L mărturisească pe Hristos oriunde şi oricum şi, poate, nu merită chiar toate persoanele să primească învăţătura, dar cel puţin să fie atent să nu se lepede şi să nu se clatine în credinţa lui. Amar va fi la ziua judecăţii pentru acei creştini care se vor lepăda şi cărora Dreptul Judecător le va spune: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că nu vă cunosc; voi nu M-aţi mărturisit, voi v-aţi lepădat."
Noi creştinii suntem datori, dacă vrem să ne mântuim sufletul, să mărturisim cu gura ceea ce credem, chiar cu preţul vieţii noastre ca să ştie oricine de ce suntem creştini, de ce suntem botezaţi, cununaţi şi încreştinaţi. Să nu ne fie ruşine de numele de creştin, căci mare este numele acesta înaintea lui Dumnezeu şi al îngerilor. Mult mai de preţ suntem noi înaintea lui Dumnezeu decât orice de pe faţa pământului, pentru sufletul acesta nemuritor pe care-l purtăm, căci sufletul este scânteie nemuritoare din el şi vrea ca să-l ducem acolo în Împărăţia cerului lângă el, la Dumnezeu care ni l-a dat.
Să stăm bine şi să stăm cu frică să luăm aminte în toate zilele vieţii noastre la toate ispitele, la toate cursele care ne vin şi să fim gata a răspunde cu răbdare, cu credinţă, cu dragoste şi cu semnul sfintei cruci, căci noi creştinii ortodocşi numai prin facerea semnului sfintei cruci mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, este lăsat de sfinţii părinţi ca noi creştinii ortodocşi să facem semnul sfintei cruci pe frunţile noastre şi pe piept, pentru ca să mărturisim pe Dumnezeu, să mărturisim că suntem ucenici ai Lui, să mărturisim suferinţa, moartea şi învierea Lui.
De sfânta Cruce se cutremură puterile iadului, voievodul întunericului fuge, nu suferă semnul acesta aşa cum nu îl suferă sectanţii care au fost înşelaţi de el. Să păstrăm bine credinţa noastră ortodoxă, să punem la suflet toate învăţăturile ei şi nu numai să le gustăm, ci să mâncăm zdravăn această hrană duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător şi care va lucra în sufletul nostru, în viaţa noastră, în casele noastre, în copiii noştri şi aşa ne vom mântui.

Rugăciune
O, prea Milostive şi mult Îndurate! Cela ce ne-ai arătat calea cea adevărată, vino în ajutorul nostru şi, cu Harul Tău, ajută-ne să ne lepădăm de toate ticăloşiile vieţii acesteia, să ne lepădăm uşor de omul cel vechi al păcatului. Să ne luăm Crucea cea mântuitoare, să ne luăm suferinţele oricare ne vor veni asupra noastră ca să Te putem urma blânzi şi liniştiţi, să putem merge totdeauna după Tine, ca să ne mântuim şi noi din întunericul lumii acesteia şi să fim fii Tăi, în vecii vecilor.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul - diavol - care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:" Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd." A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: " După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. "
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: " La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă. "
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: " Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri. " Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: " Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: " Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? ".
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: " Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El Mântuitorul nostru să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: " Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei".
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa. O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor.


Amin.