PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR


Chinuit a fost, dar s-a supus şi n-a deschis gura sa, ca un miel la junghiere s-a dus, şi ca o oaie fără glas înaintea ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa!

Fraţi creştini,

Toată viaţa lui Iisus n-a fost decât o suferinţă. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpăţânii, ci chiar din Bethleem şi până la Ghetsimani şi pârâul Cedrilor. Aşa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile şi fărădelegile noastre.
Se naşte într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzeşte de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învăţăturile drept hule, minunile ? săvârşite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul şi, aşa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-şi plece capul. În Grădina Ghetsimani, Iisus se roagă cu sudori de sânge, aşa încât Acela care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopţii târzii, Iisus se roagă şi nu ascunde crucea suferinţei Sale zicând: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!?
Iisus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările şi cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutăţii, îl socoteşte lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinţei şi El îl primeşte de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar ştiţi cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi şi cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Iisus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupţia urmaşilor, orgoliul şi lipsa de credinţă a oamenilor, făţărnicia şi răutatea evreilor, superstiţiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.
Paharul lui Iisus mai era plin şi cu scandalurile dintre creştini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falşi, rătăcirea sectanţilor, răceala în credinţă a creştinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm şi tot ceea ce e urât şi neplăcut lui Dumnezeu în noi şi în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereţii şi învârtoşarea inimii, laudele de sine, setea de avuţie şi tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea şi necredinţa. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Iisus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci şi de cei bogaţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni.
Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!? pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cereşti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviţi crucea cea reală a lui Iisus şi vedeţi că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este aşa de mare, încât pământul se cutremură şi pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.
Dintre toate suferinţele lui Iisus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulţi oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani şi se ruga cu lacrimi şi sudori de sânge. Lui Iisus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat şi L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredinţa, nemulţumirea şi păcatele noastre. El vedea mulţimea păcătoşilor ce-i va apuca moartea neîndreptaţi, vedea păcatele desfrânaţilor, ale criminalilor, hoţilor şi beţivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele şi Crucea în picioare.
El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai şi cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: "Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc şi să mor bucuros, dar să pătimesc şi să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda şi pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?
Voi, creştinilor, faceţi pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru nişte oameni îndărătnici, nemulţumitori şi nerecunoscători?? Iată de ce plângea Iisus şi se întrista. Păcatele omenirii erau aşa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.
Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Iisus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultaţi o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în ţara sa că acelor prinşi în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuşi fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui şi poporul să fie iertat moştenitorul împărăţiei, dar el sta neclintit în hotărârea sa.
După multe intervenţii şi rugăminţi, se mai domoleşte împăratul şi începe să se frământe şi să-şi zică: "dacă voi călca dreptatea şi nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ţine seama de dragostea mea de tată şi-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător şi tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoşi doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată şi celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca şi dreptatea mea şi dragostea şi voi păzi şi legea?.
Iată, fraţi creştini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toţi am greşit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieţi, pământească şi sufletească. Prin chinurile cele nesfârşite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toţi sfinţii şi toţi îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preţ şi prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.
Trebuia deci să ia parte şi firea dumnezeiască cea fără de preţ, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum şi cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovaţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Iisus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive şi mult îndurate, oare nu se putea să mântuieşti un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului şi numai cu cuvântul, fără să dea morţii pe Fiul Său. Dar dacă făcea aşa, noi cunoşteam numai puterea cea nemărginită a Sa şi nu cunoşteam coborârea cea dumnezeiască şi nici judecata cea dreaptă a măreţiei Sale.
Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare faţă de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfeşte pe Fiul Său Iisus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pentru noi toţi. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmaşii, să-L bârfească preoţii, să-L batjocorească ostaşii. L-a dat pe mâna unui popor nemulţumit, plin de ură şi mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări şi bătăi, să sufere cununa de spini şi greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.
O, desăvârşită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voinţa Tatălui pentru Fiul. Creştinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care şi-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoşii şi mare este taina creştinătăţii.
Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca şi noi să răspundem cu aceea şi dragoste şi recunoştinţă? Dar, vai, ce vedem între creştinii noştri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredinţă şi lepădare de Dumnezeu. Mii şi milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptăţile bogaţilor, desfrânările şi avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile şi nepăsările creştinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:
"Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini şi picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creştinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor şi nici nu voiesc să se mântuiască. Creştinii aceştia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-şi vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine şi Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creştinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele?.
Un creştin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal şi pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmaşii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmaşii Lui. Pentru această măreaţă faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieţi şi pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferinţelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoştinţa noastră.
Parcă îl auzim zicând: "O, voi împietriţilor şi nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeţi atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriţi la inimă pentru că nu vă înmuiaţi să vă plângeţi păcatele voastre, văzând cu ce preţ mare v-am răscumpărat. Nemulţumiţilor, Eu ştiu că numai demonii sunt împietriţi la inimă, nesupuşi din firea lor şi veşnic vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi nici demoni, nici oameni nu sunteţi; pesemne că sunteţi nişte făpturi ciudate alcătuiţi din fire omenească şi din obicei drăcesc. Voi aţi putea să fiţi veşnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreţi. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristaţi şi nu plângeţi pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosiţe, ca Iosif şi Nicodim, şi de ce nu cereţi cu suspine Împărăţia cerului ca tâlharul de pe cruce??
Ah, creştinilor, dacă Hristos ţine în spate o cruce, apoi prezenţa scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în faţa ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce şi ţine sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezenţă a sa pricinuieşte Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.
A pătimit Fiul, a pătimit şi Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat şi Fiul împreună cu ea; aşa că şi Maica şi Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năştea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii şi din inima Maicii în inima Fiului.
Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii şi a Fiului în acele momente de suferinţă sus pe Golgota?
Priviţi cu ochii sufletului şi imaginaţi-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând şi rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâşiată de întristare, obosită şi nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leşinată în mâinile femeilor mironosiţe.
Cum a fost oare inima lui Iisus când a văzut-o frământându-se de durere şi căzând în leşin? O, Împărate Iisuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morţii? Pentru cine zici: "Mi-e sete! Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ţi răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leşinată şi nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ţi domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată şi aceştia au fugit şi te-au lăsat.
O, Prea Bunule şi Mântuitorule Iisuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îţi era sete de sufletele păcătoşilor ca să le mântuieşti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îţi era sete de sufletele cele din iad care aşteptau izbăvirea de la Tine. Îţi era sete de noi toţi, de moşii şi strămoşii noştri, de sufletul cel păcătos.
Da, n-ai fost înţeles, nimeni nu Te-a auzit şi Ţi-au adăugat chin peste chin, Ţi-au dat oţet amestecat cu fiere şi, cu acest pahar amar, ai plătit şi cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: "Săvârşitu-s-a!?. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Iisus face ca un iconom înţelept care-şi simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: "Iartă-le lor, Tată, că nu ştiu ce fac! Ostaşilor care L-au răstignit le lasă hainele şi cămaşa pe care au împărţit-o între ei prin tragere la sorţi.
Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta !? Sutaşului care a zis: "Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu? îi lasă cunoştinţa de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa ("Iată Maica ta!) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic ("Iată fiul tău!?) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele şapte taine, iar fiilor ei, creştinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viaţa lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu? , după care, plecându-şi cu supunere capul şi-a dat Duhul.
Toate suferinţele şi Patimile Mântuitorului Iisus Hristos, ne mişcă din adâncul sufletului şi ne fac pe noi creştinii să vărsăm lacrimi pline de amar; şi merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Iisus, care ştie tot adâncul inimii noastre, nu ţine seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoţite de umilinţă şi căinţă adevărată.
Iisus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoşii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: "Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!?
Aşa ne zice şi nouă astăzi Iisus : "Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile iadului care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi o grea moştenire, cu multe necazuri şi suferinţe. Vai vouă, creştinilor care nu aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare.
Plângeţi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri, dar mai păstraţi-vă o parte din lacrimi ca să plângeţi în chinurile iadului care vă aşteaptă dacă nu vă veţi trezi şi nu vă veţi întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care îşi acoperă faţa cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care îşi acoperă razele sale, şi pământului îi este milă de Mine şi se cutremură. Nu Mă plângeţi, ci plângeţi-vă pe voi, plângeţi-vă păcatele voastre şi înţelegeţi ce am făcut Eu pentru voi!?
Cu adevărat, iubiţi creştini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credinţă? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Iisus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră şi a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne aşteaptă de ani de zile; pe unii îi aşteaptă o viaţă întreagă să se lase de vrăjmăşie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulţi nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l duşmănească. Pentru toţi aceştia vă mai dau o pildă.
Poporul laponilor, închinători la idoli şi vrăjmaşi de moarte ai creştinilor şi ai Domnului Hristos, au săvârşit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creştini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creştinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.
Iată, aşa vreau să fac şi eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creştin şi să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la uşile desfrânaţilor şi desfrânatelor, să merg la uşile bodegilor, cârciumilor, teatrelor şi cinematografelor, să merg la toate uşile vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, la toate porţile unde este necinstit şi batjocorit chipul lui Dumnezeu şi acolo să pun Sfânta Cruce cu Iisus pironit pe ea. Când vor voi creştinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Iisus în picioare şi Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoşata sentinţă a Dreptului Judecător: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, căci nu vă cunosc pe voi!?
Atunci vor vedea cu toţii că răbdarea s-a sfârşit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna şi atunci îşi va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune
Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule şi Îndelung Răbdătorule Iisuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc şi eu puţin vorbirea mea şi las pe aceşti creştini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini şi cu toţii să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoşii, Te rugăm, Doamne, pomeneşte-ne şi pe noi când vei veni întru Împărăţia Ta.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST

Duminica Floriilor



Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele DOMNULUI, Împăratul lui Israel! (Ioan XII, 13)

Fraţi creştini,

Toată temelia credinţei noastre creştineşti stă pe convingerea nestrămutată că Cel ce a pătimit, s-a răstignit şi a murit pe Cruce între doi tâlhari pe dealul Golgotei a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. El a făcut aceasta din dragoste mare pentru noi şi de bună voie, ca să ne mântuiască. Am auzit în Sfânta Biserică cum s-a întrupat, cum s-a născut într-o peşteră sărmană în frig, cum a propovăduit şi mai ales mulţimea minunilor pe care le-a făcut ca să arate poporului Său cu cuvântul şi cu fapta că El este cel vestit de prooroci - Mesia, Izbăvitorul.
Astăzi îl vedem intrând în Ierusalim ca un Împărat biruitor călare pe un asin smerit şi blând. El vine să împlinească cele spuse de prooroci; Iisus vine să se facă cunoscut poporului, împlinind în chipul acesta cele spuse de proorocul Zaharia la cap. IX, 9: "Nu te teme, fiica Sionului, că iată, Împăratul tău vine, blând şezând pe mânzul asinei! Iisus intră ca un Împărat biruitor în Ierusalim, aşa cum altădată se întorceau victorioşi împăraţii David şi Solomon.
În vremea de demult era obiceiul ca împăraţii care se întorceau victorioşi din lupte să fie întâmpinaţi de oameni care le ieşeau înainte cu stâlpări de finic în mâinile lor, arătându-le astfel cinste pentru biruinţa lor. După acest obicei au ieşit şi înaintea Domnului Hristos, întâmpinându-L ca pe un Împărat biruitor. Dar ce biruise Domnul Hristos de i se făcea o astfel de primire? El biruise moartea, căci a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi mai ales pe Lazăr care fusese mort de patru zile şi a cărui pomenire s-a făcut ieri.
Iisus biruise iadul şi pe demonii care străjuiau acolo, pe cei pe care-i izgonise din oameni atunci când îi tămăduise, Iisus străbătea Palestina, luminând sufletele şi vindecând bolnavii, pretutindeni făcând numai bine. Popoarele, încântate de învăţătura Sa şi mişcate de binefacerile Sale, se îngrămădeau în jurul Său, voind de multe ori să-L proclame împărat. Iisus a fugit întotdeauna de această cinste; alta era împărăţia pe care El voia s-o întemeieze pe pământ; o împărăţie cu totul duhovnicească şi veşnică, nu pământească şi vremelnică cum doreau evreii.
O dată cu intrarea în Ierusalim a Domnului, El a fost recunoscut în mod public ca Împărat şi Mesia - trimisul lui Dumnezeu. Se apropia Paştele când adevăratul Miel trebuia să fie jertfit în locul mielului care îl preînchipuise până atunci. Iisus se apropia de Ierusalim, locul unde avea să fie jertfit, acolo unde a murit de bună voie pentru mântuirea lumii. Era în cel din urmă an al vieţii Sale pământeşti. După multele minuni pe care le făcuse, acum se întorcea pentru cea din urmă oară la Ierusalim. Vineri seara înainte de duminica stâlpărilor ajunge în Betania, unde mai înainte înviase pe Lazăr cel mort de patru zile. Se hotărî să petreacă acolo sâmbăta aceea, în casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria. S-a sărbătorit venirea Mântuitorului acolo, seara, printr-o cină mare. Locuitorii din Betania au ţinut să mulţumească lui Iisus pentru minunile săvârşite în oraşul lor, pregătind o cină bogată, cu multă solemnitate, în casa lui Simon, pe care-l vindecase de lepră.
La această cină a luat parte şi Lazăr cu surorile lui. Toată această manifestaţie de iubire pentru Iisus a fost ca o palmă pe obrajii cărturarilor şi fariseilor care hotărâseră să-L omoare atât pe Iisus, cât şi pe Lazăr. Era obiceiul ca, la începutul mesei, picioarele oaspeţilor să fie spălate într-o apă parfumată. Maria, sora lui Lazăr, plină de credinţă şi dragoste sfântă către Mântuitorul, a luat un vas plin cu mir de nard de mult preţ, a intrat în sala unde fusese pregătită cina şi, turnând mirul pe capul şi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul capului ei, apoi a spart vasul, înţelegând că totul s-a sfârşit şi că această cină va fi un fel de adio, Mântuitorul nemaiprimind de aici înainte din partea oamenilor un astfel de omagiu.Răutatea şi pizma din Iuda Iscarioteanul au izbucnit îndată, zicând: Pentru ce nu s-a vândut acest mir pe 300 de dinari şi să se fi dat săracilor? Răutatea lui Iuda nu putea să rămână fără răspuns din partea Domnului care i-a zis: "Lăsaţi-o pe dânsa, de ce o supăraţi, că bun lucru a făcut cu Mine. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu mă aveţi întotdeauna. Vărsând ea acest mir pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta sau, cu alte cuvinte: "Prietene, potoleşte-ţi mânia puţin, să nu-ţi pară rău de această ultimă mărturie de respect şi iubire ce-Mi arată această femeie, pentru că pregăteşte înmormântarea Mea. Dacă tu crezi că ai dreptul să mă vinzi, lasă acestei femei dreptul de a mă îmbălsăma.
Am văzut dar că această cină de recunoştinţă din Betania se termină prin trădare, căci Iuda Iscarioteanul a găsit prilejul să meargă si să-L vândă pe 30 de arginţi. Era acum şi voia lui Dumnezeu ca Fiul Său să meargă la moarte în triumf. În această vreme, Ierusalimul era plin de evrei şi de străini veniţi din lumea întreagă de sărbătoarea Paştelui. Toţi se întrebau dacă Iisus va veni de Paşti în cetatea sfântă. Auzind că este în Betania, mulţi s-au dus acolo ca să-l vadă pe Iisus şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi şi pentru care mulţi credeau în El, printre aceştia fiind şi unii din mai marii poporului. Lucrul acesta supăra mult pe membrii sinedriului, arhierei şi farisei, dar mai cu seamă saduchei, care nu credeau în învierea morţilor. Toţi aceştia se sfătuiră ca să-l omoare şi pe Lazăr, pe care îl înviase Iisus din morţi, şi să nu se mai pomenească de învierea lui, iar poporul să stea în întunericul necunoştinţei, al necredinţei, ascultând de nişte farisei îngâmfaţi şi orbi. Din Betania se răspândi vestea în Ierusalim că a doua zi, adică în ziua pe care noi o numim "Duminica Floriilor, Iisus va intra în oraşul Ierusalim. Această veste puse în mişcare poporul şi toţi se pregătiră să-L primească. Iisus părăsi locuinţa prietenului Său Lazăr, unde lăsă pe prea iubita Sa Maică îndurerată şi cu lacrimi în ochi, care îi spusese Fiului său, că sufletul ei de mamă presimte o mare durere şi nenorocire pentru El şi-l rugase să nu se ducă la Ierusalim. Domnul îi spuse: "Prea iubita Mea Maică, a venit ceasul si trebuie să merg. După ce o încredinţă celor două surori Marta şi Maria, le spusese să vină vineri cu toate la Ierusalim. Plecă apoi cu ucenicii Săi şi veni în Betfaghe, la muntele Măslinilor, la 2 km distanţă de Ierusalim.În acest loc se păstrau mieii care erau rânduiţi pentru jertfe şi de aici, cu patru zile mai înainte de Paşti, îi aduceau la templu împodobiţi cu panglici şi cu flori ca să fie jertfiţi. Pentru aceasta şi Iisus a trecut prin acest loc, ca să le arate şi lor şi nouă şi să credem cu adevărat că El însuşi este victima cea adevărată, mielul care trebuia să fie jertfit pentru mântuirea lumii. El este cu adevărat MIELUL pascal, al cărui sânge va împăca cerul cu pământul.
În legea veche era obiceiul ca în ziua aceasta de duminică să fie căutat mielul care trebuia sacrificat de Paşti. Anul acesta nu mai era nevoie să se ducă să-l caute, căci el venea blând şi umilit ca să se dea de bună voie. Când era pe muntele Măslinilor, entuziasmul poporului crescu. Mulţimea alerga înaintea lui Iisus , purtând în mâini stâlpări de finic şi cântând în cor: "Osana Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, osana întru cei de sus."
Cuvântul: "Osana, înseamnă "mântuieşte, adică mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Fiul lui David, scapă-ne pe toţi de vrăjmaşii diavoli, scapă-ne de păcate, scapă-ne de rătăcire, luminează-ne ochii sufletului şi ne mântuieşte din robia patimilor. De aceea oamenii plini de bucurie îşi aşterneau veşmintele pe cale, alţii tăiau ramuri de copaci şi le aşterneau pe jos. Mulţi dintre ei fuseseră martori la minunea învierii lui Lazăr şi mare le era bucuria căci văzuseră cu ochii lor pe Lazăr viu şi stând la masă cu Iisus după înviere. De aceea strigau Osana şi lăudau pe Mântuitorul. Prin această mulţime se găseau şi vrăjmaşii de moarte ai lui Iisus, ai Domnului, care încercaseră să facă pe ucenici să tacă, dar n-au reuşit. De aceea aceşti iudei pizmaşi se apropiară de Iisus şi-I ziseră: "Spune ucenicilor Tăi să tacă, Învăţătorule! Iisus le răspunse cu glas profetic: "Zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga, adică, când frica va închide gura ucenicilor, stâncile din Golgota se vor despica şi vor vesti astfel dumnezeirea Celui răstignit. Când apostolii vor fi prigoniţi în Ierusalim şi nu vor putea să propovăduiască pe Învăţătorul lor, atunci pietrele templului şi ale cetăţii vor cădea sub loviturile romanilor şi vor adeveri răzbunarea şi dreptatea Fiului lui Dumnezeu, El care a fost dispreţuit de ei şi aşa va fi în toate vremurile. Când apostolii, preoţii lui Iisus, vor tăcea şi se vor da la o parte de frică, vor interveni puterile îngereşti şi se vor dezlănţui asupra omenirii pedepse şi urgii care mai de care mai grozave şi mai fioroase. Mergând Domnul Iisus împresurat de popor în cântece de osanale, a ajuns aproape de cetate. Primirea era atât de frumoasă încât veselia şi bucuria se citeau pe feţele tuturor, numai Iisus parcă nu auzea şi nu simţea nimic. Sufletul Lui era întristat, o tristeţe grozavă îi apăsa toate mădularele Lui. Priveşte lung din vârful unui deal spre oraşul Ierusalim care era strălucit de razele soarelui şi arăta mai frumos ca oricând. În tristeţea Sa, s-a oprit puţin şi a început să plângă pentru cetatea Ierusalimului zicând: "O, Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi cele ce sunt spre pacea ta! Dar un văl negru îţi acoperă faţa ta şi nu vezi. O, Ierusalime, Ierusalime, vor veni zile peste tine când vrăjmaşii te vor înconjura cu şanţuri şi te vor strânge în toate părţile, prăbuşindu-te la pământ pe tine şi pe copiii tăi, şi nu vor lăsa piatră pe piatră să nu fie dărâmată, pentru că n-ai cunoscut vremea certării tale!
Domnul vorbea despre osândirea cetăţii Ierusalimului şi distrugerea ei de către romani curând, atunci când evreii vor fi luaţi ca sclavi şi împrăştiaţi pe toată faţa pământului. Înconjurat de ucenici şi de popor în strigăte de osanale, astfel înainta Iisus spre templul din Ierusalim. Străinii întrebau zicând: "Cine este acesta care e primit ca un împărat cu ramuri de finic în mâini? Mulţimea răspundea: "Acesta este Iisus, Profetul din Nazarethul Galileii.
Fariseii şi cărturarii înfuriaţi vorbeau între ei şi ziceau: "Vedeţi că nimic nu folosim, iată că dacă îl mai lăsăm mult, toată lumea va crede şi va merge după El. Astfel turbau de invidie şi răutate, în timp ce Mântuitorul era condus în cel mai mare triumf prin mijlocul Ierusalimului. Când a început să urce treptele templului, L-a întâmpinat o mulţime de copii, cu cântece, strigând: "Osana, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Împărate al lui Israel.
Arhiereii şi fariseii fierbeau de invidie şi ziceau Mântuitorului: "Auzi ce spun aceştia? Iisus le răspunse: "Au n-aţi citit niciodată ce zice Scriptura, că din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă?! După ce a intrat în templu, au venit la dânsul orbii, şchiopii, toţi bolnavii şi I-a vindecat.
Înainte de moartea Sa, blândul şi bunul Iisus, plin de milă, tămăduieşte atâţia nenorociţi în faţa mulţimii adunate şi a vrăjmaşilor Lui care căutau să-L omoare. Prin aceste minuni, El le adevereşte încă o dată că este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia cel prevestit de prooroci. Ei erau orbiţi însă de păcatul invidiei, al mândriei, iar răutatea stăpânea sufletul şi toată fiinţa lor. De aceea căutau numai pricină de ceartă şi cum să-L prindă în cuvânt ca să găsească motive de a-l omorî şi răstigni pe Cruce. Astfel a fost primit Iisus în Ierusalim de mulţimea poporului cu cea mai mare bucurie, ca un Împărat blând şi dătător de pace, ca un biruitor al morţii, al iadului şi al demonilor.
Nu toţi L-au primit aşa. Fariseii şi cărturarii, preoţii cei mai de seamă şi saducheii cei necredincioşi L-au primit cu insulte, L-au primit cu duşmănie, cu invidie şi cu ură de moarte. Să cercetăm şi noi adâncul sufletului nostru şi să vedem în care ceată ne aflăm astăzi, la intrarea Domnului în Ierusalim? În ceata celor care şi-au dezbrăcat hainele şi le-au aşternut pe jos ca să treacă Iisus peste ele, în această mulţime plină de bucurie şi veselie care purta ramuri de finic în mâini şi plină de credinţă striga: "Osana, Fiul lui David, mântuieşte-ne, Împăratul lui Israel?! sau ne găsim printre cărturarii şi fariseii mândrii şi îngâmfaţi, printre cei invidioşi şi răutăcioşi, iubitori de păcate şi corupţii, vicioşi şi hulitori, putrezi de păcate până în măduva oaselor.
Intrarea Domnului în Ierusalim mai înseamnă şi intrarea Lui în cetatea sufletelor noastre, în inima noastră, în viaţa noastră. Pentru aceasta se cuvine să dezbrăcăm şi noi veşmintele noastre, adică păcatele noastre, să ne aruncăm la picioarele Mântuitorului. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de toate legăturile păcatelor, de toate patimile şi deşertăciunile omeneşti, de toate vorbele cele rele şi murdare. Să lăsăm răutatea, care este aşa de mare în lume, să lăsăm hulele, drăcuielile, desfrânările şi avorturile, vrăjile, descântecele şi toate păcatele să le aruncăm de la noi şi să ducem şi noi Stăpânului Hristos stâlpări de fapte bune.
În loc de mir, ca Maria, sora lui Lazăr, să-i aducem lacrimile noastre, lacrimi vărsate cu căinţă pentru păcatele noastre şi mai ales să plângem în săptămâna aceasta ce urmează, a Sfintelor Patimi, că şi noi suntem vinovaţi de suferinţele cele grele şi de moartea Stăpânului nostru Hristos. Să plângem că fiecare din noi am dat o lovitură de bici în spatele Lui; o vorbă murdară, un cuvânt rău, o înjurătură, au fost ca un scuipat aruncat în faţa Lui din partea noastră. Cu toată căinţa şi umilinţa să plângem şi să-I cerem iertare, făgăduind că nu vom mai face niciodată. Iată de ce trebuie să plângem, pentru că şi noi L-am răstignit şi L-am chinuit cu păcatele noastre pe Fiul lui Dumnezeu. Noi I-am pus cunună de spini, noi I-am bătut piroane în mâini şi picioare, noi am străpuns coasta cu suliţa, prin necredinţa noastră, prin neascultarea noastră, mândria şi păcatele noastre.
Într-o ţară îndepărtată cetăţenii s-au răsculat împotriva regelui lor. Atât erau de furioşi împotriva lui, că după ce l-au dat jos de pe tron voiau să-i ia viaţa. Bietul rege, îngrozit de furia şi răutatea lor, fuge din palat, iese ca un necunoscut în oraş , fiindcă îşi schimbase hainele cele preţioase cu unele vechi, numai zdrenţe, şi umbla de acum singur toată noaptea prin oraş; mai despre ziuă ajunge la ţărmul mării şi ostenit de atâta trudă, se aşează pe o piatră ca să răsufle puţin. Întristat de necazul venit pe capul lui şi de supărarea pierderii împărăţiei sale, stă şi se gândeşte la nenorocirea lui. Pune faţa între mâini şi plânge cu amar.
Vrăjmaşii cei neînduplecaţi, care voiau cu orice preţ să-l omoare, au ajuns la ţărmul mării, îl văd de departe, îl recunosc şi aleargă furioşi cu săbiile în mâini să-i ia viaţa; se pornesc asupra lui cu toată mânia să-i soarbă sângele. Dar când s-au apropiat de el şi l-au văzut în hainele acelea vechi şi rupte, fără nici o mângâiere de nicăieri, fără mantia împărătească, fără coroana şi podoabele împărăteşti şi mai ales când l-au văzut udând pământul cu lacrimi amare, s-au oprit ticăloşii din mânia lor; s-au oprit şi s-au înduioşat, au început să-l mângâie cu cuvinte bune, ridicându-l de la pământ; au căzut în genunchi înaintea lui şi au început să-şi ceară iertare pentru ce i-au făcut. L-au luat apoi împreună cu ei în cetate, l-au suit din nou pe tron şi i-au jurat ca în viitor să-i slujească cu toţii cu credinţă şi ascultare, că nu vor mai face niciodată relele pe care i le-au făcut.
Aşa este şi cu Împăratul nostru, Împăratul cerului şi al pământului, Iisus Hristos, în numele căruia ne-am botezat şi a cărui Împărăţie nădăjduim s-o moştenim. În starea aceasta jalnică L-au adus păcatele noastre, căci El a lăsat Împărăţia cerului şi a venit la noi ca să ne salveze; El pentru noi a plâns şi a suspinat. El pentru noi a primit bătăi, a fost dezbrăcat de hainele Sale, lovit cu bice, încoronat cu coroană de spini, însetat şi nemâncat, cu inima sfâşiată de durere. Oare nu trebuie să facem şi noi ca acei cetăţeni din istorioară care s-au umilit şi cu lacrimi în ochi au început să-şi ceară iertare? Oare nu trebuie să zicem şi noi cu inima zdrobită la spovedanie: "Iisuse, Mântuitorul meu, drept este ca Tu să stai pironit pe cruce, iar eu să stau în păcatele desfrânării? Drept este ca Tu să porţi cununa de spini pe cap, iar eu să stau cu atâtea gânduri rele şi murdare în capul meu? Drept este ca Tu să stai cu rana deschisă în coastă, iar eu să ţin duşmănie împotriva aproapelui meu? Tu să stai cu mâinile şi picioarele pironite, iar eu să umblu în căile pierzării?
Trupul Tău curat este distrus de bătăi, iar eu stau cu trupul pângărit de atâtea păcate. Mie se cade să ţin în spate crucea aceasta, Iisuse! Eu să sufăr atâtea patimi, eu să sufăr moartea grea, că aceasta merit pentru păcatele mele! Dacă nu pot să mor pentru Tine, cel puţin să mă pocăiesc pe cale. Dacă nu pot să vărs sângele meu, să vărs şiroaie de lacrimi ca să arăt şi eu cât de puţină dragoste pentru Tine.
Aceasta să zicem, precum şi altele multe şi să-I jurăm credinţă şi ascultare de aici înainte, ca şi cetăţenii aceia împăratului lor. Să-L luăm pe Scumpul nostru Mântuitor şi să-L aşezăm pe scaunul inimii noastre ca să împărăţească întru noi. Sfânta Biserică, în săptămâna aceasta ce vine, ne înlesneşte acest lucru, ne pune în faţă pe Împăratul Slavei, Împăratul cerului şi al pământului, pe Salvatorul nostru. Ni-L pune în faţă bătut, chinuit şi răstignit pe cruce, iar noi cu lacrimi să ne mărturisim păcatele, să recunoaştem toate nelegiuirile noastre înaintea Lui cu hotărâre temeinică de a nu mai face. Să-L luăm prin Sfânta Împărtăşanie, să-L aşezăm în scaunul inimii şi al sufletului nostru păstrându-L şi ascultându-L în toate zilele vieţii noastre, ca să fim cu El şi El cu noi în veci de veci.

Rugăciune
O, Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul noului Israel, vezi starea noastră în care ne găsim. Iată-ne loviţi din toate părţile de-o mulţime de rele. Suntem orbi, luminează-ne, suntem nestatornici şi slabi, întăreşte-ne. Ajută-ne să nu Te mai întristăm prin păcatele noastre.
Fereşte-ne ca nu cumva astăzi să strigăm "Osana, iar mâine să zicem ca vrăjmaşii Tăi: "Să se răstignească. Fereşte-ne, Stăpâne, ţine-ne mintea întreagă. Tu eşti Dumnezeul nostru, Împăratul şi Părintele nostru şi pe Tine Te vrem şi Te iubim şi Ţie să-Ţi slujim acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DIN POST

Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca


Nu ştiţi ce cereţi! (Luca X, 38)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască, a ales pe ucenicii Săi nu la voia întâmplării; de altfel vedem că la început aceste persoane nu întruneau multe virtuţi pe care le propovăduia Mântuitorul Hristos. Vedem că şi ei, mai înainte de a fi curăţiţi prin Duhul Sfânt, erau mândri, ambiţioşi, râvnitori după onoruri şi vrednicii lumeşti.
Tocmai de aceea i-a ales Mântuitorul, ca arătându-le pe faţă ambiţia şi învăţându-i, să înţelegem şi noi umilinţa şi morala cea nouă pe care s-o punem în practică şi să ne fie de temei pentru mântuirea noastră. Cuprinsul Evangheliei de astăzi este acesta: "doi ucenici se apropie de Mântuitorul lumii şi-L roagă să le dea locurile cele dintâi în Împărăţia Sa.
Ei nu cunoşteau această împărăţie duhovniceasă, ci o socoteau a fi o împărăţie pământească, lumească. Iată de ce ambiţia şi pofta de a se înălţa mai presus de ceilalţi i-a împins să facă această cerere. Ca să cunoaştem cât de nepotrivită a fost cererea celor doi ucenici; este nevoie să ştim timpul şi împrejurările în care ea a fost făcută.
Luna nouă a lui Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munţi, oameni trimişi prin ţara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel îşi va serba Paştele. Fiecare saluta cu bucurie această veste şi se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au săvârşit la ieşirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, şi plecau spre Ierusalim, iar pentru ca să se poată curăţi mai înainte de sărbătoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârşitul lunii martie.
În această perioadă timpul era frumos, ploile din urmă încetaseră şi un soare curat şi frumos veselea cu razele sale cele dintâi flori de primăvară. Toate acestea contribuiau la călătoria pioasă a călătorilor către cetatea cea sfântă.
Pe când poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Iisus care predica Evanghelia simţea că i se rupe inima. Pentru toţi, Paştele era viaţă, pentru Iisus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-şi predica, Iisus se hotărî să se suie în Ierusalim pentru cea din urmă oară şi luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl urmau tăcuţi.
Mulţimea nu ştia ce să creadă şi se simţea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristeţea de pe faţa Mântuitorului; ei erau cuprinşi de multă bucurie şi povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puţină vreme. Ei visau onoruri, demnităţi şi funcţii înalte, iar Iisus se gândea la chinurile ce-L aşteptau la Ierusalim. Ucenicii se întrebau care va fi scaunul lor în împărăţia mesianică, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.
Luându-i la o parte, le spunea ce are să i se întâmple Lui. "Iată, ne suim în Ierusalim zicea Domnul şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-l vor judeca spre moarte, îl vor batjocori, îl vor scuipa, şi-L vor bate, şi-L vor omorî pe El, dar a treia zi va învia. Ascultând aceste cuvinte, ucenicii au fost cuprinşi de groază şi s-au tulburat în inimile lor. Li se părea un lucru cu neputinţă ceea ce auzeau, iar cuvintele Mântuitorului le dărâmau toate speranţele lor despre împărăţia pământească pe care o visau şi în care se vedeau ocupând posturi înalte de dregători.
S-a apropiat atunci Salomeea, femeia lui Zevedei şi mama celor doi ucenici Iacob şi Ioan. Alegând momentul când Iisus era singur, se apropie de El închinându-I-se şi cerând ca cei doi fii ai ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga întru împărăţia Sa. Salomeea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei, neprevăzând nici ea şi nici copiii săi unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au meritat răspunsul acesta aspru din partea Mântuitorului: "Nu ştiţi ce cereţi!
Ei au cerut aceste două locuri ca să se deosebească de ceilalţi ucenici şi să aibă autoritate asupra lor. Fiul lui Dumnezeu le-a zis după cum am văzut în Evanghelia de astăzi, că aceste locuri vor fi ocupate de cei care merită şi care au chemarea de la Dumnezeu.
Mai întâi însă Iisus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi! Eu voiesc să vă fac vânători de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare? Eu vreau să vă fac fii ai cerului, apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi cugetaţi cele pământeşti? Cu adevărat nu ştiţi ce cereţi!
Cuvintele acestea spuse atunci ucenicilor se potrivesc de minune creştinilor de astăzi. Ucenicii Domnului nu ştiau că toate sunt rânduite de sus de la Tatăl ceresc. Mintea lor era tot pe pământ, tot la lucrurile trecătoare ale acestei lumi, nu la împărăţia duhovnicească a lui Hristos, deşi văzuseră atâtea minuni. Simţiseră ei că Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu, dar firea lor era tot aşa de îndărătnică şi uitucă ca şi firea noastră a celor de astăzi.
Să stăm şi să ne gândim: câţi părinţi nu sunt şi astăzi care cer pentru copiii lor, întocmai ca mama fiilor lui Zevedei din Evanghelia de astăzi, ca odraslele lor să ocupe posturi înalte, fără să se gândească dacă merită sau dacă au chemarea de sus pentru a ocupa acele posturi. Câţi nu sunt care în ambiţia lor lucrează numai cu răutate, nedreptate şi necredinţă, exagerând răul, micşorând binele; peste toate acestea recurg la minciună şi calomnie numai ca să zdrobească şi să ocupe locul pe care alţii l-ar merita.
Câtă aroganţă şi câtă mândrie nu întrebuinţează cei ambiţioşi, căci ei nu cruţă pe nimeni ci privesc cu dispreţ pe oricine e mai prejos decât ei. Ei doresc să fie respectaţi, să fie admiraţi de toţi. Cei mândri şi ambiţioşi apasă cu asprime pe cei mai mici şi umilesc pe cei mari. Cei ambiţioşi se poartă cu nerecunoştinţă faţă de cei din jur. După cum vedeţi, apucăturile omului stăpânit de păcatul ambiţiei sunt cu totul păgâneşti, deoarece în păgânism cei mari tratau cu dispreţ pe cei mici, pe când în creştinism cei mici trebuie să fie trataţi cu respect de către cei mari.
Iată de ce Mântuitorul a zis: "Domnii păgânilor îi domnesc pe ei şi cei mari îi stăpânesc pe dânşii, dar între voi să nu fie aşa. Pentru că Fiul Omului n-a venit ca să-I slujească Lui cineva, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi?. În ambiţia şi mândria, intrigile şi toate dorinţele cele deşarte, lumeşti şi pământeşti de care am amintit sunt căzuţi toţi oamenii care au părăsit complet rugăciunea şi legătura strânsă cu Împărăţia cerească.
Din sfintele cărţi bisericeşti, vedem că Dumnezeu a făcu îngeri şi oameni cu scopul de a-L slăvi neîncetat. Ce oare altceva fac îngerii în cer decât să-L slăvească pe Dumnezeu? Oare noi oamenii pe pământ nu se cade să-i imităm pe îngeri, să fim recunoscători şi noi către Ziditorul şi să-I aducem slavă şi cinste?! Căci şi omul este un fel de înger amestecat, aşa după cum spune Sfântul Ioan Damaschin că în om sunt puteri îngereşti spirituale şi puteri omeneşti materiale.
Omul are misiunea divină, să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Aceasta nu se va putea împlini aşa uşor dacă nu va întrebuinţa rugăciunile curate, virtuţile şi toate faptele bune. Rugăciunea s-a născut în mintea şi în inima lui Adam chiar din timpul când a fost izgonit afară din rai. Rugăciunea a devenit necesară pentru el după ce a fost înstrăinat, izgonit de la faţa Ziditorului său. A început a suspina şi a se ruga cu şiroaie de lacrimi, plângând după raiul cel pierdut.
Vedem acum toate vietăţile de pe faţa pământului că sunt mulţumite, numai omul nu află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesel în codrii, fluturii zboară liberi în aer, peştii saltă în ape limpezi, animalele se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul, acest călător fără patrie, nu-şi află odihna sufletul său. El ştie că nu este pe pământ ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, că aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga.
Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. S-a revărsat peste spinii pământului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă, cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi să stea nepăsător!
Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată dumnezeirei, dator este şi omul să se înroleze în acest univers la măreţul cer al zidirilor şi al naturii. Afară de om, toate celelalte zidiri de la aştrii cei de sus până la firele de iarbă, nu au altă grijă decât să-L slăvească pe Dumnezeu. Sfântul Părinte Augustin, pătruns de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, după o vreme de zbucium şi nelinişte, zise: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mai tu poţi să dai linişte sufletului meu, numai la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică!?
Iată dar că rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ de Bunul Dumnezeu. Viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de o mulţime de dureri, necazuri şi primejdii,suferinţe şi lacrimi. Cum va putea străbate acest călător străin calea aceasta primejdioasă de nu va avea călăuză un toiag de sprijin pe acest drum spinos! Acest toiag este sfânta rugăciune.
Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor, cu rugăciune au crescut în viaţă, cu rugăciunea în inimă au pornit la luptă pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îmbătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeu şi se amestecă cu îngerii.
Rugăciunea este sufletul creştinătăţii. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor şi din sânul ei se nasc toate celelalte virtuţi. Ea ridică mintea către Dumnezeu, este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii şi sufletul Bisericii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune nici un suflet nu se poate mântui.
Fiind aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, ea are şi cei mai mulţi duşmani: satana, lumea, trupul, plăcerile şi grijile vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al rugăciunii, el face orice numai ca omul să nu se roage, să nu ajungă să vorbească cu Dumnezeu. Când omul vrea să se roage el caută să-i dea alte ocupaţii; îl îndeamnă să vorbească, să citească cărţi nefolositoare, să mănânce, să doarmă mult şi multe alte pofte numai să-l îndepărteze de la rugăciune, iar dacă creştinul biruieşte şi începe a se ruga, diavolul se străduieşte să facă tulburare şi ceartă în casă.
Seara îi dă omului somn devreme, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuţi, ca să-l oprească şi să nu meargă la biserică să se roage. Vai, câţi creştini sunt înşelaţi astăzi de diavol, câţi nu vor să se roage de ruşinea oamenilor, câţi nu se duc la biserică fiindcă râde lumea, câţi nu găsesc timp de rugăciune toată viaţa pentru că sunt robi ai acestei lumi trecătoare, iar satana îi ţine în braţe cu plăcerile lui.
Mulţi creştini se roagă numai când dau de necazuri sau atunci când cer de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. După ce au primit de la Dumnezeu împlinirea dorinţelor întorc spatele Domnului ca evreicele care atunci când nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicând: "Ajută-mă Marie, uşurează-mă Marie, nu mă lăsa Marie! După ce nasc iau mătura şi, măturând prin casă zic: "Acum ieşi afară Marie, pleacă Marie!
Aşa sunt mulţi creştini de-ai noştri, mulţi care se roagă dar nu li se împlinesc rugăciunile şi numai ce-i auzi zicând: "Am plătit slujbe pe la mănăstiri, pe la biserici şi nu ştiu ce se întâmplă că nu m-am folosit cu nimic?. Aceşti creştini să fie siguri că sunt încurcaţi cu păcate grele nespovedite şi Dumnezeu nu vrea ca să asculte rugăciunile lor mai ales că de multe ori nu ştiu ce cer.
Mulţi nu cer mai întâi cele de folos pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea păcatelor, nu cer vreme de pocăinţă, nu cer tărie în credinţă, nu cer dragoste înflăcărată, nu cer răbdare în ispite. Cei mai mulţi cer ca şi cei doi ucenici din Evanghelie de astăzi; mărire pământească, bani mulţi, spor în cele pământeşti, servicii bune, viaţă lungă, viitor fericit; cinste de la oameni, sau să fie bine văzuţi în serviciu.
Unii, împinşi de dorinţa de a li se împlini rugăciunea cât mai curând, nu mai ţin seama de nimic şi se duc orbiţi chiar la alte religii, apelează la rugăciunile sectanţilor, pe la vrăjitoare, pe la sinagogile evreilor şi astfel amestecă păcate peste păcate, iar rugăciunile lor se fac spre osândă. Alţii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea duşmanilor, îi pun în pomelnicul de morţi ca să-i omoare Dumnezeu şi aşa mai departe.
Rugăciunile celor care nu vor să se spovedească cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin în biserică îmbrăcaţi necuviincios, mai ales femeile care fac sminteală cu îmbrăcămintea tulburând mintea şi liniştea bărbaţilor. Rugăciunile femeilor, făcute cu capul descoperit, atât la biserică cât şi acasă, nu sunt primite. Pentru ca să fie primită rugăciunea, trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune: de dragoste către săraci şi toţi oamenii necăjiţi, de milostenii, de post, de iubire către vrăjmaşi, de iertare pentru cei care au greşit.
Să avem smerenie adâncă şi să cerem mai întâi cele de trebuinţă sufletului şi apoi cele pământeşti. Preocuparea principală a creştinului adevărat trebuie să fie pentru cei ce s-au mutat din viaţa aceasta, pentru cei răposaţi, părinţi, fraţi, surori, rudenii, care au făcut vreun bine în viaţă, să le poarte de grijă făcându-le rugăciuni, sărindare şi parastase; căci mulţi din cei plecaţi stau în temniţele iadului şi aşteaptă să fie salvaţi de cineva, de rude, de cei apropiaţi, iar aceştia nici nu se gândesc, din contră sunt mulţi care se ţin numai de petreceri, de distracţii şi păcate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despărţiri ca să-şi aducă aminte de cei răposaţi, să le facă şi lor pomenire şi uşurare de greşeli.
La foarte mulţi creştini nu li se îndeplinesc rugăciunile din cauză că nu vin duminicile la biserică, la masa Împăratului ceresc, aici acasă la El, la Dumnezeu, pentru că Biserica e casa lui Dumnezeu. Aceştia parcă ar aştepta să vină Dumnezeu la ei acasă, să le dea după placul lor şi după poftele lor. Toţi cei ce se aşează şi se ridică de la masă fără rugăciune insultă bunătatea dumnezeiască şi rugăciunile lor ca şi ale celor ce se arată nemulţumiţi şi cârtesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.
Sunt unii părinţi care dau o pildă rea copiilor prin faptul că se aşează la masă fără să se închine sau cu pălăria pe cap mâncând fără nici un respect din bunătăţile lui Dumnezeu, iar copiii lor fac la fel când ajung mari, pentru că aşa au văzut la părinţii lor. Aşa se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: "Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!? Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: "Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.
Consumăm aerul, apa şi lumina Lui şi toate bunătăţile pe care ni le pune înainte masa aceasta de pe faţa pământului; dacă le luăm şi nu-I mulţumim Lui, nu ne închinăm Lui, nu venim la biserică şi nu ne rugăm Lui, suntem nişte nătângi şi ticăloşi, nerecunoscători în faţa Împăratului ceresc, întocmai ca cel ce s-a ospătat din masa împăratului fără să-i mulţumească. Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea să împlinească rugăciunile noastre este şi acesta; Dumnezeu ştie că pentru ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mântuirea noastră şi cerem cu gând rău ca să le risipim în plăcerile noastre, aşa după cum spune apostolul Iacov în epistola sa la cap. IV, v. 3.
Aşa este; iată spre exemplu: un om bogat, roagă pe Dumnezeu să-i înmulţească averea ca să se poată desfăta şi petreacă o viaţă de trândăvie; altul se roagă să capete sănătatea pierdută, să scape de boala ce-l necăjeşte ca să-şi poată lua iarăşi viaţa cea păcătoasă de mai înainte şi să trăiască în desfrânare; altul se roagă să câştige un proces ca să poată răpi moştenirea unor orfani sau văduve; alţii să reuşească în afaceri necinstite, alţii se roagă să câştige la jocuri de cărţi, loterie şi altele. Poate Dumnezeu să asculte astfel de rugăciuni? Desigur că nu!
De aceea zice Domnul Dumnezeu: "Când vă rugaţi şi întindeţi mâinile voastre, Eu îmi întorc ochii de la voi şi oricât v-aţi ruga nu vă ascult, căci astfel de rugăciuni sunt ca nişte mirosuri greţoase ce vin din grămezile de gunoaie. Sfinţii Părinţi ne spun că atunci când citim o cartea sfântă, mai ales Biblia, să fim atenţi că în acel moment ne vorbeşte nouă Dumnezeu de acolo şi să facem ceea ce ne spune El nouă în carte, adică voia Lui.
Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu şi îi spunem noi Lui ce ne doare. Dacă noi ascultăm şi facem ce ne spune Dumnezeu din carte, şi El ne ascultă pe noi şi va face ce-i cerem noi, atunci când cererea este bună, când e cu nădejde, cu credinţă şi cu fapte bune şi când ştim ce să cerem. Rugăciunea trebuie să fie şi cu stăruinţă, să aşteptăm cu răbdare aşa cum ne învaţă Domnul Hristos. Dumnezeu pe mulţi i-a întors de pe căile pierzării prin răbdarea de care a dat dovadă sau chiar printr-un vis înspăimântător.
Aşa s-a întâmplat cu un mare necredincios dintr-o comună din apropie de oraşul Târgovişte, un fapt adevărat, petrecut acum, de curând.
Acest necredincios nu credea că există rai şi iad, dimpotrivă, prigonea pe cei credincioşi, pentru că în satul acela avea o funcţie oarecare şi spunea tuturor: "Eu sunt Dumnezeu, eu tai şi spânzur aici, eu fac ce vreau cu voi. Îşi prigonea mai ales soţia pe care o oprea să se ducă la biserică o înjura, o da necuratului, o îngrozea cu fel de fel de vorbe urâte şi cu răutatea lui. Femeia nu mai ştia ce să facă. Făcuse şi ea rugăciuni, plătise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie îşi pierduse nădejdea de a-l vedea şi pe el un om liniştit vreodată.
Într-o zi, nemaiputând de tulburare, plină de supărare, se duce la preotul satului şi-i spune necazul. Preotul a îndemnat-o la rugăciune spunându-i: "Nu te deznădăjdui, mergi şi ai încredere în Dumnezeu, roagă-te şi mă voi ruga şi eu, că Dumnezeu poate să facă din uscat verde şi să-l schimbe dintr-odată încât ai să te miri de el dacă vei avea credinţă tare?. Femeia s-a dus acasă şi cu lacrimi fierbinţi a început să facă rugăciuni, metanii, milostenii şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să i se îndrepte bărbatul.
Nu a trecut mult şi, odată după rugăciunile acestea fierbinţi, pe la miezul nopţii se trezeşte biata femeie speriată de răcnetele lui, căci ţipa ca o fiară sălbatică. El avea o vedenie înfricoşată. Se rostogoli şi căzu jos din pat, rămânând nemişcat în mijlocul camerei. Soţia lui când l-a văzut a crezut că a murit. A aprins repede lumânarea şi a vrut să iasă afară şi să strige la vecini să o ajute. Când s-a uitat la el a văzut că deschisese ochii şi întrebându-l ce i s-a întâmplat nu a căpătat nici un răspuns. După ce s-a ridicat de jos, acesta s-a aşezat pe marginea patului şi, cu o voce stinsă, şi-a întrebat soţia: "Femeie, unde te închini tu?? aşa de sălbatec era că nu ştia nici în ce parte să se închine. După ce îi arătă icoanele la răsărit, el mai întrebă: "Ce rugăciuni zici tu, femeie? Învaţă-mă şi pe mine!?
"Te învăţ eu pe urmă, dar acum citeşte aici. I-a dat cartea şi a citit şi el Tatăl nostru, că nu-l ştia, a făcut semnul Sfintei Cruci şi apoi a început să povestească ce visase spunând: "M-am pomenit că au venit la mine doi diavoli înalţi de câte doi metri cu coarne şi coadă, cu păr pe ei şi negri cum e smoala; le ieşeau văpăi de foc din gură şi din ochi şi aveau priviri îngrozitoare. M-au luat cu sila între ei şi m-au dus înaintea Domnului Hristos, care era într-o lumină cerească, pe un scaun strălucitor şi înconjurat de o mulţime de îngeri ce cântau cântări de slavă.
Atunci acei demoni urâţi au zis: ?Dreptule Judecător, dă-ni-l nouă pe acest păcătos că Tu îl hrăneşti, îl miluieşti din toate bunătăţile Tale, iar el toată viaţa lui numai nouă ne-a slujit, dă-ni-l nouă! Atunci Domnul Hristos a zis:Da, ticălosul, Eu i-a dat minte să înţeleagă ce e bine şi ce e rău, dar el şi-a ales partea cea rea. Eu i-am dat mădulare ca să le întrebuinţeze spre fapte bune iar el şi-a cheltuit timpul numai în răutăţi spre bucuria voastră. De aceea luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în marea cea clocotită cu smoală.
Atunci acei înfricoşaţi demoni m-au luat cu ei şi în câteva clipe am ajuns într-un loc trist, părăsit, fără aer şi verdeaţă, unde am văzut o mare fără sfârşit care clocotea cu lume în ea, cum clocoteşte cafeaua cea neagră la foc, aşa era smoala aceea, iar lumea ţipa cât putea. Atunci acei demoni au vrut să mă arunce şi pe mine şi m-au luat unul de mâini şi altul de picioare. Eu am început să ţip şi în momentul acela am sărit în mijlocul casei unde m-am trezit".
Abia a aşteptat să se facă ziuă, şi dimineaţă s-a dus la preotul satului şi s-a spovedit spunându-i visul acesta, iar preotul l-a rugat să spună dacă vrea toate acestea în biserică duminica ce urma ca să audă toată lumea. Toată lumea l-a ascultat uimită şi cu lacrimi în ochi pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată în biserică şi-l ştiau cât e de pornit împotriva lui Dumnezeu.
Iată ce face Dumnezeu prin puterea rugăciunii. Acest om trăieşte şi spune cu gură de foc la toţi, iar cei care-l cunoşteau cum era, când se întâlnesc cu ei îi spun: "Ce mă, te-ai pocăit?? Dar el le răspunde: "Dacă aţi vedea şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic, aţi plânge şi v-aţi pocăi şi voi, dar vai de voi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!
Acum el este primul la biserică, plânge şi spune la toată lumea, şi acestea, iată, dintr-un vis. Câţi nu pierd raiul pentru că se mulţumesc cu nimicuri, crezându-se oameni cinstiţi, susţinând că nu fac cine ştie ce rele şi că nu sunt păcătoşi ca alţii. Noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile cele către mântuire şi să zicem:

Rugăciune
Stăpâne, Împărate al cerului şi al pământului, care ai venit în lume să ne mântuieşti şi să ne faci părtaşi ai bunătăţilor celor negrăite, noi n-am ştiut până acum ce cerem, noi n-am ştiut până acum, Doamne, ce vrem, dar am înţeles că tu vrei să ne dai, ca un Părinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.
Ajută-ne ca să ne dezlipim mai uşor de pământul acesta trecător, şi să nu mai dorim nimic altceva decât numai pe Tine şi Împărăţia Ta cea cerească, ca în ziua Ta cea mare, când vei veni să ne judeci cu slava Ta pe norii cerului să ne aşezi la dreapta ta, ca să fim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA BUNA VESTIRE


Şi a zis Maria: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca I, 38)

Fraţi creştini,

Astăzi prăznuim aniversarea faptei celei mai mari pe care a făcut-o Dumnezeu în lume, arătarea nemărginitei Sale iubiri faţă de oameni prin întruparea Fiului Său, Iisus Hristos, în pântecele Fecioarei Maria. Şi această sărbătoare o numim Buna Vestire, adică ziua când Fecioara Maria a fost vestită de Sfântul Arhanghel Gavriil, că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu prin încuviinţarea Fecioarei.
Fericitul Augustin spune că prima pagină a Evangheliei Sfântului Ioan este bine să fie săpată cu litere de aur în toate bisericile. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Sfânta Evanghelie de astăzi, căci amândouă au aceeaşi însemnătate: Sfântul Ioan Evanghelistul descrie naşterea cea de veci a Cuvântului care s-a pogorât din sânul lui Dumnezeu şi zice: "La început era Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut? Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Iar Sfântul Evanghelist Luca ne spune din ce mamă, în ce loc, şi în ce chip s-a făcut Cuvântul trup ca să locuiască printre noi păcătoşii. Din toată Sfânta Evanghelie, această pagină este cea mai mişcătoare şi mai importantă pentru că ea este împlinirea proorocilor care au vorbit cu sute şi mii de ani înaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Acesta a fost aşteptat să izbăvească biata omenire căzută şi subjugată de păcatul strămoşesc.
În această Sfântă Evanghelie ni se prezintă faptul cel mai de căpetenie ce s-a petrecut pe pământ, înţelege iubirea cea nemărginită a lui Dumnezeu, puterea şi înţelepciunea prin care a voit să ne ridice. Să o sărutăm dar şi noi cu respect, recunoştinţă şi iubire şi să cerem cu smerenie prin Sfânta Fecioara Maria ca să ne lumineze Sfântul Duh spre a o înţelege cu mintea, cu sufletul şi cu inima curată.
Fraţi şi surori, până la venirea Mântuitorului în lume, omenirea căzuse într-o mare dobitocie cu păcatele. Cinci mii de ani şi mai bine, adevărul şi virtuţile sfinte, care sunt cele mai preţioase bunuri pentru om, au fost înăbuşite de întuneric şi de crime. De la Adam, întunericul păcatului apasă greu asupra pământului, oamenii trăiau afundaţi în acest întuneric, căci toţi se făceau vinovaţi de păcate şi de păcatul neascultării lui Adam făcut în rai, ei purtau pe frunte pecetea răzbunării cereşti. Dar, odată cu venirea pe lume a Sfintei Fecioare Maria, se vesteşte apropiatul sfârşit al tristei nopţi a păcatului, începutul zilei de lumină şi de bucurie.
Când zorile se arată, toată firea se bucură păsările cântă, pomii înfloresc, văzduhul se îmbată de mirosul florilor şi toată natura râde de bucurie încălzindu-se la razele soarelui. Aşa a fost Sfânta Fecioară Maria asemănată în Sfânta Scriptură, cu razele ce se ivesc, cu luna care e mai strălucitoare decât celelalte stele şi care luminează în timpul nopţii împrumutându-şi strălucirea de la soare.
Prin Fecioara Maria a început a se risipi întunericul de care era înfăşurată omenirea, fiindcă, prin minunata strălucire a virtuţilor sale, ne arată calea de urmat şi ca un soare străluceşte între noi şi Dumnezeu. Iată dar despre cine se întreba Solomon zicând: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna şi aleasă ca soarele? Iar împăratul David zice: "Dumnezeu şi-a aşezat scaunul Său în soare!
Iată deci cât de curată, cât de strălucită şi cât de luminoasă în întunericul nopţilor a fost Sfânta Fecioară Maria. Biserica noastră o cântă scaun de heruvimi Fecioara, sau ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi eşti mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Sfânta Fecioară Maria în Biserica Domnului s-a pregătit, s-a sfinţit şi s-a îndumnezeit cu trupul şi cu sufletul; căci acolo a petrecut de la etatea de trei ani până la cincisprezece ani, în rugăciune şi în meditaţii ale Sfinte Scripturi.
Acolo a fost hrănită de sfinţii îngeri cu mană cerească, cetele îngereşti îi slujeau cu frică şi nu ştiau taina întrupării lui Dumnezeu din această Sfântă Fecioară. Sfânta Evanghelie ne spune că în luna a şasea din an a fost trimis arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileia, al cărui nume era Nazareth, la o fecioară ce era logodită cu un bărbat ce se numea Iosif din familia lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Luna a şasea este luna martie; la evrei anul începe cu luna septembrie.
Când a intrat arhanghelul în casa lui Iosif, s-a închinat Sfintei Fecioare, zicându-i: "Bucură-te, ceea ce eşti plină de Har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei? Când a auzit Fecioara, s-a tulburat şi sta nemişcată cugetând întru sine: "Oare ce să fie aceasta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată, i-a liniştit sufletul zicându-i: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus, acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum a înşelat şarpele pe Eva, se gândea şi zicea întru sine: "Văd chipul tău ca al unui om, graiul şi portul tău sunt din lumea veşniciei, mie îmi spui lucruri mari şi minunate pe care nu le pricep. Tu zici că Dumnezeu se va sălăşlui în mine. Cum poate să încapă în mine Dumnezeu, Acela care a făcut cerul şi pământul şi nu-l poate încăpea tot universul?
Iar arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire, i-a spus că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi i-a adus aminte de multele minuni pe care le făcuse Dumnezeu, pe care Fecioara le citise în Sfânta Scriptură cât a stat în templu. I-a adus aminte de toiagul lui Aaron care fusese uscat şi care apoi a înverzit şi înflorit. I-a adus aminte de Sara, femeia lui Avraam, care, fiind bătrână şi stearpă, a născut la bătrâneţe pe Isaac. I-a adus aminte de sfânta Ana, mama ei, care a născut-o tot aşa la bătrâneţe. Şi ca s-o încredinţeze mai bine, i-a vorbit de o minune petrecută de curând: "Iată, Marie, şi verişoara ta Elisabeta fiind stearpă se află acum însărcinată în luna a şasea, du-te la ea şi te vei convinge de cuvintele mele!
Sfânta Fecioară Maria asculta cu atenţie cuvintele sfântului arhanghel, dar înţelegea în parte porunca lui Dumnezeu, căci ea făgăduise să rămână fecioară şi nu înţelegea cum va fi aceasta. De aceea, cu smerenie, mai întrebă pe înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Aceste cuvinte ne arată cu câtă grijă şi înţelepciune voia să-şi păzească fecioria. Atunci arhanghelul Gavriil, cu mult respect, îi linişteşte sufletul, descoperindu-i această taină, şi-i zice: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine, Marie, Şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta şi sfântul care se va naşte din tine se va chema Fiul lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte intrară în sufletul Fecioarei ca o rază luminoasă, luminând toate îndoielile despre curăţia fecioriei sale. Dar ea se întreba zicându-şi: "Da, a consimţi să fiu Maică a lui Dumnezeu este uşor; dar cum să-i explic eu logodnicului meu, bătrânul Iosif şi oamenilor; când mă vor vedea însărcinată, va crede cineva cuvântul meu? Voi fi blestemată sau binecuvântată?Voi fi omorâtă cu pietre sau slăvită? Toate acestea îi prevesteau un viitor dureros Fecioarei.
Sta în genunchi nemişcată, cu ochii lăsaţi în jos, cu mâinile încrucişate pe piept şi plină de credinţă, cu umilinţă şi cu o nevinovăţie supraomenească vorbi îngerului, însă în realitate, lui Dumnezeu , zicându-i: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!Acest răspuns era aşteptat, acest cuvânt de iubire dorit şi cerut de Dumnezeu, cuvânt puternic care deschise cerul şi atrase pe Dumnezeu pe pământ, făcând din Fecioara Maria cortul cel viu al dumnezeirei, umplându-se de nespuse daruri.
În acel moment miresmele raiului au început să izbucnească din crinul pe care arhanghelul îl dete Fecioarei. Iar Duhul Sfânt, prin fulgerele cele luminoase ale razelor, a străbătut ca razele soarelui prin geam, în pântecele Fecioarei. Şi astfel Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos s-a întrupat în pântecele ei cel Fecioresc.
Dumnezeu Tatăl, când a făcut toate câte le vedem la creaţiune, a zis: "Să fie, şi îndată s-a făcut tot universul. Tot aşa şi Fecioara Maria a zis: "Fie mie după cuvântul Tău. Şi s-a săvârşit taina întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, lumină din lumină s-a întrupat şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi.
Cuvântul de umilinţă şi de supunere desăvârşită al Sfintei Fecioare Maria, ne-a adus mântuirea. Ea a zdrobit capul şarpelui celui vechi şi a lucrat la mântuirea lumii, ea a veselit cerul şi a făcut să salte de bucurie pământul. Prin ea, neamul omenesc cel osândit la întuneric şi la moarte, a văzut lumină mare şi i s-a dat viaţa cea adevărată, deschizându-i porţile raiului.
Dacă Adam a fost capul omenirii celei vechi, Domnul Hristos este începutul omenirii celei noi. Dumnezeu, ca să facă pe cel dintâi om, a luat pământ şi, suflând în el duh de viaţă, a creat pe Adam primul om, omul cel vechi. Iar ca să facă pe omul cel nou Dumnezeu a luat o picătură de sânge din omenirea aceasta pe care trebuia s-o curăţească, s-o reînnoiască şi s-o împreune cu viaţa dumnezeiască. De această picătură de sânge s-a servit, pentru ca să formeze, fără ajutorul omului, în pântecele Fecioarei celei curate, pe omul cel nou, pe modelul cel vrednic de urmat, pe Iisus Hristos. Iar pentru aceasta trebuia consimţământul Fecioarei, adică trebuia un contract adică un fel de căsătorie duhovnicească, între Creator şi creatură, între Fiul lui Dumnezeu şi natura omenească, reprezentată prin Sfânta Fecioară Maria, care trebuia să nască pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată motivul pentru care Dumnezeu a trimis pe arhanghelul Gavriil la această Fecioară n-a fost trimis la Roma, la fecioarele împăraţilor, nici la Atena, la fiicele învăţaţilor lumii de atunci, n-a fost trimis la vreo împărăteasă puternică sau vreo prinţesă plină de frumuseţe trupească ci a fost trimis în oraşul Nazareth din Galileea, la o fecioară smerită din neamul împăratului David, care era logodită cu un bătrân de optzeci de ani, numit Iosif, tot din acelaşi neam al lui David.
Cu adevărat, fraţilor, astăzi este zi de mare bucurie, căci prin arhanghelul Gavriil ni s-a adus bucurie la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria spunându-i mai întâi: "Bucură-te! şi apoi: "Ceea ce eşti mai cinstită, ceea ce eşti plină de dar, că prin tine vine bucuria la toată lumea şi se risipeşte întunericul.
Fecioara Maria cu adevărat a fost plină de daruri, ea este comoara tuturor darurilor duhovniceşti ale Duhului Sfânt, fiindcă în dânsa se află darurile arhanghelilor şi îngerilor, ale căpeteniilor, începătoriilor, puterilor, stăpâniilor, domniilor, scaunelor, heruvimilor şi serafimilor. De aceea Sfânta Fecioară Maria este împărăteasa îngerilor, a cerului şi a pământului. Dar mai presus de toate darurile pe care le avea Fecioara, era smerenia, ea a zis către înger: "că a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale. Iată deci că, smerenia a fost cea mai dintâi calitate pentru care Dumnezeu a ridicat-o în slavă şi cinste spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile.
Smerenia a înălţat şi pe ceilalţi sfinţi de pe pământ la ceruri şi i-a împodobit Dumnezeu cu aureolă nemuritoare. Cea mai mare smerenie a fost a Mântuitorului Hristos : smerindu-Se pe Sine, s-a făcut ascultător până la moarte. De aceea zice Sfântul Isac Sirul: "Smerenia este haina dumnezeirei, fiindcă cu aceasta s-a îmbrăcat Dumnezeu când a voit să vină printre noi, oamenii, ca să ne mântuiască. Adică a luat firea noastră cea smerită, trup pământesc. Iar dacă vrea cineva să ştie de unde se naşte smerenia, să afle de la Sfântul Ioan Scărarul, care zice: "Smerenia se naşte din ascultarea şi tăierea voii.
Dar pentru ce este smerenia aşa de mare şi o iubeşte Dumnezeu pentru că numai cu ea se poate ucide păcatul cel mare, care este mândria, prin care au căzut îngerii şi apoi strămoşii noştri din rai.
Dintre toate făpturile pământeşti, Sfânta Fecioara Maria a fost darul cel mai vrednic şi frumos şi cel mai iubit de Dumnezeu . Noi pământenii ne lăudăm cu un astfel de dar nepreţuit şi ne punem mare nădejde în sprijinul Sfinte Fecioare ca să fim ocrotiţi şi scăpaţi de vicleanul şarpe care vrea să înghită tot pământul cu răutatea lui. Nimeni nu va putea scăpa, nu se va putea mântui fără adâncă smerenie pe care a avut-o Sfânta Fecioară.
Astăzi vedem mai mult ca oricând păcatul mândriei, păcatul acesta grozav care a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească, să-i stăpânească. Fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, să fie mai lăudat, mai pus în cinste, fiecare se crede mai înţelept, mai iscusit, de aceea se luptă fără milă să distrugă pe alţii; se urăsc se duşmănesc, se pârăsc, fără motive. Mândria este pricina. Femeile în mândria lor uită buna cuviinţă şi frica de Dumnezeu, îmbrăcându-se după ultima modă şi vopsindu-se, stricându-şi chipul pe care l-a lăsat Dumnezeu, făcându-se bucurie demonilor şi curse bărbaţilor.
Să nu uităm, fraţi şi surori, că Dumnezeu va pedepsi la judecata de apoi toată fărădelegea şi păcatul. Dacă vrem să ne facem fii ai lui Dumnezeu, trebuie să ascultăm de poruncile Lui, trebuie să ne silim să dobândim şi noi darurile cele alese ale Sfintei Fecioare Maria. S-o avem pildă de urmat, să iubim curăţia trupului, rugăciunea minţii, smerenia inimii; căci cine îşi întinează trupul cu desfrânări, cine-şi omoară sufletul cu ucideri de prunci, cine-şi întunecă mintea cu griji pământeşti, cine-şi umple inima cu trufia vieţii ticăloase, acela nu poate fi un copil al darului dumnezeiesc, acela nu poate vedea faţa lui Hristos şi nu se va învrednici nici de mila rugăciunilor Maicii Domnului.
Cine huleşte pe Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, cu înjurături, cuvinte de batjocură, cum fac sectanţii care o coboară pe Maica Domnului în rândul femeilor păcătoase, vai lor. Aceia vor moşteni focul gheenei şi viermilor celor neadormiţi şi niciodată nu se vor ridica să vadă lumina lui Hristos. Cine nu se închină ei aşa cum s-au închinat arhanghelii şi îngerii şi cum o slăvesc şi acum în cer mulţimile sfinţilor, aceia vor rămâne fără de glas când se va arăta pe norii cerului Împărăteasa cu Fiul ei cel dorit şi iubit, care va judeca lumea.
Părinţii să aibă grijă de copii, să-i înveţe rugăciuni şi cântări sfinte, să se roage împreună cu ei, să-i înveţe să facă Sfânta Cruce dreaptă pe feţele lor şi să fie o pildă de rugăciune şi fapte bune în faţa copiilor. Copiii, ce văd la părinţi, aceea fac şi ei. Feriţi copiii de filme imorale şi reviste pornografie. Veniţi cu copii la Sfânta Bisericã unde a venit şi Sfânta Fecioară şi învăţaţi acest limbaj ceresc. În zadar învăţăm alte limbi străine dacă nu învăţăm limba care se vorbeşte în ţara cea de sus, ţara fericirii raiului! Căci din cauza neştiinţei şi a necredinţei, mulţi ajung în fundul iadului, fiindcă cei necredincioşi n-au nici un reazem în viaţa aceasta la vreme de mari supărări şi ajung de se spânzură, se otrăvesc şi aşa se dau în gheara diavolului.
Era un învăţat care cunoştea douăzeci de limbi. Într-o zi prietenii lui l-au găsit spânzurat şi lângă el o hârtie cu aceste cuvinte: "Nimic din lumea aceasta nu mă mai mulţumea, eu trăiam zadarnic şi am găsit cu cale să termin cu viaţa aceasta. Mirare mare i-a cuprins pe toţi cunoscuţii lui. Sărmanul, în zadar învăţase aşa de mult, dacă n-a învăţat limba credinţei, limba bisericii, a Duhului Sfânt. În lumea aceasta, o ştim cu toţii, că suntem călători, facem numai un popas de 50-70 de ani, poate nici atât şi trebuie să mergem în ţara veşniciei.
Omenirea a rămas mult în urmă cu această ştiinţă despre credinţă, despre Dumnezeu, despre mântuirea sufletului. De aceea ajung aceste suflete în locul cel de jale acolo în chinuri. Acolo nu se aud decât ţipete sfâşietoare, ca fiarele sălbatice. Această limbă o cântă sărmanele suflete în iad.
Să ne aducem aminte de Sfânta Fecioară Maria şi s-o avem ca pildă înaintea ochilor noştri. Să urmăm smerenia şi ascultarea ei de poruncile dumnezeieşti şi începând de astăzi să ne lăsăm de toate relele şi păcatele şi hotărâţi să mergem pe calea Bisericii ca să ne mântuim şi noi, ca să ajungem la locul acela fericit, la viaţa veşnică.

Rugăciune
O, Prea Curată Fecioară, ceea ce eşti plină de daruri, Împărăteasa îngerilor şi Maica creştinilor, ajută-ne şi nouă cu sfintele tale rugăciuni şi roagă-L pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru să ne apere de toate ispitele celui rău. Roagă-te şi pentru preoţii ţării noastre, pentru tot clerul Bisericii Ortodoxe, roagă-te, Preafericită Fecioară, pentru părinţii noştri, moşii şi strămoşii, roagă-te pentru ţara aceasta România să fie păzită de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.
Întăreşte-ne credinţa şi ajută-ne să ajungem cu toţii la limanul mântuirii, să slăvim şi noi în ceruri pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, împreună cu tine în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST

Duminica Sfântului Ioan Scărarul


O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?! (Marcu IX, 19)

Fraţi creştini,

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Aşa ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.
Toate acestea ne dovedesc existenţa chinurilor din iad, unde vrăjmaşii sufletelor noastre - demonii vor chinui necontenit pe cei ce nu se vor trezi din păcate în această viaţă. Azi ca şi atunci există în lume boli sufleteşti si trupeşti, există aceste duhuri necurate care chinuiesc pe mulţi din cauza depărtării de Dumnezeu, din cauza răcirii de Sfânta Biserică, din cauza nepregătirii prin spovedanie şi împărtăşanie.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile lui Dumnezeu; căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Mântuitorului şi de a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături.
Numai aşa ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini.
Să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune.
Era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patima şi de suferinţele Sale cele de bună voie.
Mântuitorul, ca să arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochii pământeşti.
Acolo au auzit ei glasul Tatălui ceresc, care a mărturisit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi! După ce s-au petrecut acestea, Domnul a coborât din vârful cel înalt al Taborului împreună cu cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Ajungând în vale la poalele muntelui, Domnul vede o mare mulţime de oameni, zgomotoasă, întărâtată împrejurul celor nouă ucenici care rămăseseră acolo de cu seară. Printre aceşti oameni erau cărturari şi farisei. Apostolii şi cărturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcaţi, ruşinaţi şi păreau biruiţi, pe când duşmanii lor se făleau cu neruşinare şi îngâmfare, iar mulţimea făcea mare haz de aceasta şi aproba pe fariseii şi cărturarii care prin cuvinte înfundaseră şi reduseseră la tăcere pe ucenici.
Un glas strigă: "Iată învăţătorul! Şi toate privirile se întorc spre Iisus. Mulţimea alergă înaintea Lui şi i se închină cu respect, că în sfârşit sosise omul căruia i se supune toată făptura şi acum va răzbuna pe ucenici, pedepsind pe duşmanii lor. Iisus trece prin mijlocul lor, merge drept la cărturari şi farisei şi, arătând pe apostoli, le zice: "De ce le căutaţi ceartă, ce vă întrebaţi cu dânşii?
Nimeni nu răspunde. Răutatea lor nu poate decât să tacă. Fariseii şi cărturarii rămaseră încremeniţi. Mântuitorul îi ruşinase de atâtea ori, deşi întrebările lor erau pregătite cu mult mai înainte.
Iată că din mulţime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui şi cu o voce rugătoare îi zice: "Doamne, rogu-te, caută spre fiul meu, miluieşte copilul meu, e singurul meu fiu, l-am adus la Tine pentru că suferă rău, fiind lunatic şi stăpânit de un duh mut şi surd şi oriunde îl apucă pe el, îl zdrobeşte, face spume şi scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut.
Pentru ce cei nouă ucenici nu au putut să scoată duhul necurat din tânăr? Fariseii şi cărturarii, care întotdeauna pândeau astfel de ocazii, au început să râdă de ei ca să surpe încrederea poporului în Învăţătorul lor, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei spuneau poporului că Iisus nu este Mesia cel adevărat, este un înşelător care scoate pe draci cu putere domnului dracilor.
În această încurcătură se aflau ucenicii şi nu ştiau ce să răspundă. Iisus le dăduse putere de a izgoni duhurile necurate şi reuşiseră de multe ori, dar acum nu ştiau nici ei care era pricina. Înainte de a răspunde nenorocitului tată, Iisus zise cu amărăciune şi întristare aceste cuvinte: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi pe voi?
Astfel vorbea Domnul acestui popor îndărătnic şi acestor făţarnici farisei care tot timpul căutau pricini împotriva lui Dumnezeu. Cum să nu se întristeze Iisus, când făcuse atâtea minuni şi ei tot necredincioşi îndărătnici rămăseseră! Dar iată că şi de data aceasta, în faţa rugăciunii şi a credinţei acestui tată îndurerat, Domnul nostru Iisus Hristos cu ton poruncitor s-a adresat diavolului şi i-a zis: "Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el!
Diavolul, îndată, scoţând un strigăt mare, aruncă pe copil la pământ, îl scutură cu putere şi ieşi afară lăsându-l nemişcat. Lumea începu să strige: "E mort, e mort! Iisus, apucându-l însă de mână, îl ridică şi bolnavul îndată se sculă sănătos. Mântuitorul îl dădu tatălui său plin de viaţă şi sănătate. Cărturarii erau învinşi, batjocurile şi cuvintele pline de răutate pe care le spuseseră împotriva apostolilor şi Domnului Hristos căzură asupra lor. Ei se duseră ruşinaţi şi umiliţi, iar mulţimea slăvea pe Dumnezeu şi pe marele făcător de minuni, Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Această vindecare a tânărului stăpânit de duhul cel mut şi surd este una din minunile cele mai însemnate ale Mântuitorului, căci aceste nenorociri chinuiesc şi astăzi pe oameni sufleteşte şi trupeşte. Această minune simbolizează lucrarea Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi, ca să ne aducă la mântuire; căci Domnul a tămăduit pe copil ca să cunoaştem şi noi minunea.
Omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei. Omul stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, este ca un epileptic chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor.
Nenorocirea şi mai mare este că aceşti mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce poate să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări.
În timpul acestor petreceri diavoleşti, diavolul pune stăpânire pe multe suflete. Nici nunţile nu se mai fac spre bucuria oamenilor şi folosul cel sufletesc şi trupesc al lor, ci este o ocazie ca diavolul şi iadul să culeagă o mulţime de roade bogate de pe urma acestor munţi blestemate, pline de desfrânare şi vorbe urâte; acolo nu mai stă Iisus, Domnul nostru care s-a dus la nunta din Cana Galileii. Au început să se arate roadele cele rele ale necredinţei şi ale îndrăcirii sufleteşti şi trupeşti ale multora; căci foarte mulţi copii care s-au zămislit în timpul acestor blestemate urgii s-au născut bolnavi cu sufletul şi cu trupul.
Duhul cel necurat şi-a făcut apariţia iarăşi în lume punând stăpânire pe sufletul şi trupul multora. Aceste blestemăţii au intrat ca alcoolul şi nicotina în sânge la mulţi şi cred că nu ar putea trăi fără otrava aceasta a plăcerilor lumeşti. Spitalele, puşcăriile sunt pline din cauza acestor plăceri vinovate.
Acum câţiva ani în urmă am văzut o întâmplare foarte tristă. O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui prieten al meu durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal. După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor.
Ea venise la prietenul meu, care era preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând: "O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic.
Preotul o întrebă atunci: "A dansat fiica dumitale în viaţă? Femeia îi răspunde:"Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte.
"Din ce cauză a murit? întreabă preotul. "A răcit la un bal - zise femeia eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani. Preotul o întrebă: "La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?
"N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei.
"Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?
"A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte.
Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat. Aşa foc şi durere îngrozitoare era pe această tânără acolo în iad, ca şi pe tânărul surd şi mut din Evanghelia de astăzi, pe care-l aruncau demonii în foc şi-n apă, făcându-l să spumege şi să se usuce. Grozave sunt chinurile demonilor şi aici pe lumea aceasta, dar mai ales la ei acolo în iad, în temniţele cătrănite de unde nu mai poţi ieşi. Vai sufletelor care ajung acolo!
O, lume neascultătoare, ţi se spune ce să faci, dar nu vrei să asculţi, ţi se arată ce trebuie să faci şi nu vrei să te supui poruncii dumnezeieşti. Şi atunci când guşti rodul neascultării, te vaiţi că e amar. Iertător mai eşti Doamne, Dumnezeule că nu îngădui să vină negri aceia urâţi să danseze cu ei aici de vii pentru neascultările lor, să danseze tot aşa de îngrozitor până când vor auzi şi vor înţelege să asculte de poruncile Tale.
Mi-aduc aminte, de la mănăstire, de un călugăr tânăr şi frumos, de neam mare, care a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr numai pentru faptul că fiind odată la horă, cum era hora pe la sate, jucând acolo, lângă el s-a prins diavolul şi juca cu ei, râzând cu ei. Toţi ceilalţi nu l-au văzut, numai el l-a văzut. S-a smucit din joc şi nu după mult timp la mănăstire s-a oprit. A văzut pe diavol cum juca cu ei şi s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu.
Iată, fraţi creştini, cum îşi bate joc satana de zidirea lui Dumnezeu, aşa ca şi în vremea Mântuitorului. Această scenă se repetă de multe ori în zilele noastre. Iată ce vedem, lume răzvrătită, lume îndrăcită, strigăte de jale, plângere şi tânguire, diavolul râde şi se răsfaţă, iar biata lume înşelată şi încătuşată de poftele lui, deznădăjduită fără nici o putere suferă şi nu ştie ce are.
Sfânta Bisericã, care este muntele Taborului, este plină de lumină, de nădejde, de viaţă, de bucurie şi sănătate, în ea locuieşte Mântuitorul Iisus Hristos, Dătătorul a tot binele. Tatăl ceresc strigă mereu să ascultăm de El, de învăţătura Fiului Său, de poruncile Lui, ca să ne izbăvim şi să ne mântuim sufletul de rele. Omenirea însă rămâne mută şi surdă la glasul Tatălui Ceresc. Aleargă în toate părţile, se zbate în supărări şi necazuri de tot felul, n-aude, nu vede.
Clopotele bisericilor, care simbolizează glasul lui Dumnezeu, în zadar îi cheamă pe oameni, căci nu vor să asculte. Tocmai în timpul Sfintei Liturghii, din duminici şi sărbători, când preoţii în biserică se roagă pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, pentru cei ce locuiesc într-însele, tocmai în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, când toată suflarea ar trebui să stea cu frică şi cu cutremur, căci se jertfeşte pe Sfintele Altare Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, tocmai atunci tineretul nostru urmează chemării diavolului, duhurilor necurate care sunt slobozite pe faţa pământului, să înveţe lumea cum să necinstească pe Dumnezeu, cum să-L insulte şi să nu asculte de voia Sa.
În acest timp ei se duc cu miile şi zecile de mii în locurile periculoase sufletelor; prin cârciumi, pe la teatre, cinematografe. Ţi se rupe inima când vezi atâta tineret înghesuindu-se peste tot şi stând ceasuri întregi transpiraţi de fericire şi palpitând de emoţie în faţa câtorva oameni îmbrăcaţi în tricouri care aleargă, asudă, se lovesc şi se rostogolesc şi îşi rup picioarele alergând după o minge. Ei nu văd în jurul lor nici o faptă măreaţă, nici un alt act de admirat.
Mulţi s-au schimbat în felul de a vorbi, de a se purta şi de a gândi. Când îi auzi ţipând, înjurând, gesticulând în diferite feluri, nu poţi să nu te gândeşti la îndrăciţii din Evanghelie, văzând cum îi apucă furiile îndrăcirii. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au băgat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu au învins favoriţii lui; câte certuri, bătăi, despărţiri dintre soţi, din cauza jocurilor acestora blestemate, jocurilor demonilor care au adus pe pământ multă nelinişte şi despărţire de Dumnezeu.
Iată cum chinuieşte satana biata lume, iată îndrăcire sufletească, vrednică de plâns, care usucă sufletul tineretului nostru creştin. Mai sunt şi altele aduse la noi de străinii păgâni sau de creştinii plimbaţi prin străinătate ca fiul cel pierdut. De pildă balurile, seratele, ceaiurile, discotecile şi multe petreceri sunt năravuri ale popoarelor străine aduse în ţara noastră. Sulemenirea sau fardul, cum i se mai zice într-un termen modern, nu luminează persoana ci, dimpotrivă, o umbreşte; căci femeile care ţin zece ani la rând aceste practici cu unsori, după acest timp faţa lor începe să se zbârcească, să îmbătrânească, făcându-se ca o pungă.
S-a constatat de unii savanţi că roşul de buze este cel mai bun teren şi cel mai favorabil pentru dezvoltarea microbilor; aşa de repede se înmulţesc, că la două zile se fac câte cinci sute de colonii de microbi. Înainte, păcatul acesta nu exista decât la personalul din circuri sau teatre, a trecut apoi în rândul doamnelor de la oraş, iar acum, în cele din urmă, a pătruns această plagă şi în satele cele mai depărtate. Le-a învăţat duhul cel necurat al sulemenirii, nu numai să-şi vopsească buzele, obrajii ci şi unghiile de la mâini şi picioare. Aceste păcate au devenit atât de necesare, încât cele mai multe femei cred că nu ar putea să trăiască fără aceste unsori microbiene, aceste murdării ale satanei.
Sora unei creştine, care a murit dintr-o boală foarte grea, s-a arătat în vis acesteia şi i-a spus: "Vai, sora mea, spune tu şi la alţii să nu mai facă nimeni ca mine. Ce chinuri grozave am tras de la demoni, nu atât pentru alte păcate, cât pentru că m-aţi îngropat cu unghiile roşite la mâini şi picioare. Vai, cum trăgeau de ele şi se agăţau, ce ace îmi băgau pe sub ele şi ce chinuri am suferit?
Multe femei nu pot să se abţină nici când vin la biserică, aşa de mult a intrat în sânge acest obicei rău, această învăţătură drăcească, încât şi la moarte au pretenţia unele să fie vopsite şi pudrate.
Se pretează la acestea chiar şi unii bărbaţi, neştiind cu câtă mâhnire şi silă privesc sfinţii îngeri când văd aceşti morţi în acest fel mascaţi, cu ţigara în mână sau cu pachetul de ţigări pe piept în coşciug.
Ce întuneric mare este în lume! Unde e credinţa creştinilor noştri? Cum cred ei că se pot mântui şi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în halul acesta? O, ce multă neştiinţă şi necredinţă! Aşa râde diavolul de lume, aşa îşi bate joc de creştini. Altădată, unde era un creştin fugeau demonii şi se înspăimântau, iar acum râd diavolii de atâţia creştini şi îşi bat joc de ei, şi când sunt vii şi când sunt morţi, şi de trupurile şi de sufletele lor. Vai de sufletele lor, acelora care merg în felul acesta la judecată.
Dacă cineva are urechi de auzit, să audă, căci va veni o vreme când demonii le vor scoate şi ochii, căci sprâncenele şi le-au scos mai dinainte. Toate chemările rele le aud, le înţeleg, le urmează cu multă pasiune, numai glasul Evangheliei şi al poruncilor lui Dumnezeu nu vor să-l audă. Vai de părinţii aceia care au copii cu astfel de fumuri în cap, care sunt surzi şi muţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci îşi iau plata izbucnind în ţipete şi plângeri nemângâiate ca să plătească astfel chiuiturile de la nunţile din posturi. În aceşti copii zămisliţi în posturi şi sărbători s-a încuibat duhul cel mut şi surd, s-au încuibat duhurile cele rele care îi chinuie pe copii cu necredinţa şi pe părinţi ca să-şi vadă păcatele în faţă. Aceşti copii rătăcesc din pântecele maicii lor, cum zice Sfânta Scriptură, căci de la zămislire au fost în rătăcire.
Mă doare sufletul când aud aproape în fiecare zi mame spunându-mi despre copii lor că nu mai ştiu cum să facă să-i aducă la credinţă. Nu vor să audă de rugăciune, de biserică. "Fiica mea, singura mea copilă, - zicea o mamă îndurerată - m-a înjurat de paşte în faţă, pe mine, mama ei care am născut-o, care am crescut-o şi pe care am hrănit-o; când am chemat-o la biserică, mi-a zis s-o las în pace cu această rătăcire, acuzându-mă că sunt sectantă.
De altfel, vorba aceasta - de sectant - este foarte mult pe limba omului de astăzi; cum vede un creştin mai apropiat de Dumnezeu, de biserică, îi şi scoate vorba aceasta că-i sectant, e pocăit. Aceştia nu ştiu ce înseamnă un sectant, o sectă, pentru că nu cunosc credinţa adevărată, credinţa noastră ortodoxă, credinţa lăsată de Dumnezeu Iisus Hristos . Ei vorbesc aşa pentru că diavolul le spune, ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.
Pentru diavol ştiu însă să cânte toate cântecele lumeşti, toate hulele, toate înjurăturile şi insultele, limba lor e focar de cuvinte murdare, ea s-a făcut cheie de descuiat iadul. Urechile lor sunt astupate de diavol, care locuieşte în inimă şi stăpâneşte tot trupul. Sunt unii care dau şi pe la biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu dar nu cu urechile sufleteşti, ci cu cele trupeşti. De aceea rămân înţeleniţi şi auzirea lor a fost numai pe moment, când au plecat din biserică au uitat tot şi fac iarăşi ce-i învaţă duhul cel necurat. Vor auzi şi ei o dată glasul trâmbiţei judecăţii celei de pe urmă, când vor fi adunaţi în faţa Dreptului Judecător să dea seama fiecare de faptele ce le-a făcut. Atunci însă va fi prea târziu şi nu vor mai putea face nimic pentru suflet.
Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos ne zice şi nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei?.
Într-adevăr, fraţi creştini, să nu uităm că în Sfânta Scriptură stă scris că, înainte de a veni sfârşitul, vine lepădarea de credinţă. Creştinii se vor lepăda de Dumnezeu şi de credinţa cea adevărată. Poate puţină vreme mai este, şi Dumnezeu nu ne va mai suferi şi va trimite peste noi urgiile apocaliptice şi fiarele cele cu cap de om, ca să ne pedepsească în chipul cel mai îngrozitor şi să ne arunce focului şi chinurilor iadului, aşa după cum merităm.
Să ne trezim din păcate, fraţi creştini, acesta este glasul lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, acum este momentul, sculaţi-vă din somnul cel greu, este momentul să ne pregătim cu toţii de drum. Lăsaţi-vă de toate blestemăţiile, de toate poftele diavoleşti, lepădaţi-vă de satana şi de toate lucrurile lui, ca nu cumva să ne apuce cu ceva ale lui, vremea plecării.
Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

Rugăciune
O, prea Milostive şi îndelung răbdătorule Iisuse, îţi mulţumim că ne-ai îngăduit până acum şi nu ne-ai lăsat să pierim în păcatele noastre, îţi mulţumim că ne-ai trezit inimile ca să cunoaştem Calea Ta.
Alungă Tu duhurile cele necurate de la toţi creştinii care sunt pecetluiţi cu botezul Tău şi să urmeze poruncile Tale ca să Te slăvească şi acum şi în vecii vecilor.

Amin.