BannerFans.com

luni, 15 noiembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII

Bogatul lacom


Nebunule! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi! (Luca XII, 20)

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos cuprinde în ea comori ce niciodată nu se sfârşesc. Cuprinsul ei este ca o livadă plină de roade bogate pentru toată lumea. Ea este izvor de apă curată, cristalină pentru mii şi milioane de suflete însetate. Ea este făclie de lumină pentru toate veacurile.
Trebuie să ştim însă un lucru şi anume că se cere ca bunătăţile ei să fie gustate, frumuseţile ei cunoscute, iar învăţăturile ei urmate. Iată, o bogăţie de învăţături preţioase pentru sufletul nostru, cuprinde şi Sfânta Evanghelie de astăzi. Să stăm deci liniştiţi şi să gustăm din roadele ei.
Era toamnă, era linişte şi noaptea coborâse peste sat, iar oamenii se odihneau tăcuţi. Ce dulce este somnul când aşternutul ţi l-ai făcut din osteneală! Era în satul acela un om bogat care nu putea să doarmă, deşi moşia lui rodise mai mult ca oricând în anul acela. Avea casă mare cu odăi multe, cu paturi şi aşternuturi moi, cu lux mare şi găteli orbitoare şi totuşi nu putea să doarmă. Camera unde stătea părea prea strâmtă, iar saltelele de lână parcă erau pline de ghimpi.
Lungă pare noaptea când nu poţi să dormi şi amar este chinul când somnul te părăseşte! Omul bogat nu putea să doarmă, pentru că-l muncea un gând care îi răpea somnul, făcându-l să se răsucească în pat ca pe o vatră de jăratec. Singur în noapte, ca şi când n-ar fi avut nici soţie, nici copii, nici servitori, bogatul vorbea singur cu el însuşi: "Ce voi face, că nu mai am unde să-mi pun roadele mele?
Dar ce se întâmplase? Se milostivise Bunul Dumnezeu cu ploaie şi căldură la vreme, aşa încât câmpurile au dat rod mai mult ca oricând. Omul bogat, ale cărui roade s-au arătat mai frumoase decât îşi putuse închipui, se frământa în miez de noapte zicând: "Ce voi face?
În loc să mulţumească Milostivului Dumnezeu pentru prisosul de avuţii ce se revărsase peste el, în loc să doarmă tihnit de atâta belşug venit pe negândite, bogatul se rezumă să zică doar atât: "Ce voi face? Târziu îi veni în minte un gând care-l linişti şi-şi zise: "Aceasta voi face; voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te?.
Sărmane bogat, vorbirea ta te arată că eşti aşa de sărac, încât ne cuprinde mila de rătăcirea în care te-a dus pofta de avuţii nesfârşite. Nu bagi tu de seamă că vorbeşti singur ca nebunul?
Iată din pricina averii ţi-ai pierdut mintea şi prietenii, soţia şi copiii. Chiar dacă îi ai pe aceştia, ei pentru tine nu există. De ce vorbeşti singur?
Sărmane bogat, vorbirea ta nebunească te arată că eşti doar ţărână. După tine şi pentru tine sufletul este trup care mănâncă, trup care bea şi care se veseleşte. Sărmane bogat, tu nu mai vezi pe nimeni şi nu mai preţuieşti decât un singur lucru, averea ta.
Tu şi averea ta umpli toată lumea. Dincolo de voi nu mai există nimic în cer şi pe pământ. Pentru tine cerul este pământul, iar pământul este moşia ta. Viaţa ta este plină cu hambarele, moşiile, mâncărurile şi băuturile. Toate acestea se învârtesc în jurul tău, la toate acestea te închini pentru că ele sunt dumnezeul tău.
Totuşi toate nu-ţi aduc nimic din cele ce-ţi făgăduiesc. Tu nu vezi cât de înşelătoare sunt? Te frămânţi cu gândul în miez de noapte ca să faci hambare şi pătule, să clădeşti case şi magazii, fără să bagi de seamă că într-o zi, pe negândite, le vei părăsi pe toate.
O, ce mare este păcatul acesta al lăcomiei, fraţi creştini! El este moştenit de la strămoşii noştri Adam şi Eva. Ştim că pe aceştia i-a creat Dumnezeu, i-a pus stăpâni peste toate frumuseţile raiului şi făpturile pământului. Ce vrea Adam mai mult decât atât? S-a mulţumit el cu ce i-a dat Dumnezeu?
Nu s-a mulţumit, ci a vrut până la urmă să fie şi el egal cu Dumnezeu. Aşa a poftit şi a mâncat bietul Adam din pomul oprit ca să fie şi el Dumnezeu. Şi a căzut în cea mai jalnică pieire, căci a fost izgonit afară din fericirea raiului. Oare pe noi fiii lui Adam nu ne urmăreşte tot acest păcat al lăcomiei, al neînfrânării şi al mândriei? O, lăcomie, început şi izvor al tuturor răutăţilor, pentru tine a pierdut Adam paradisul!
Să ascultăm acum, noi toţi fiii lui Adam, ce zice Duhul Sfânt prin proorocul Isaia: "Ţeseţi pânză de păianjen, dar urzeala voastră nu va fi pentru voi îmbrăcăminte, ci osteneala voastră este nelegiuire?. Fraţilor, nici o vietate nu lucrează cu mai multă trudă şi meşteşug ca păianjenul. Se distruge lucrând, fiindcă ţesătura lui este cea mai subţire ţesătură, căci iese din toate măruntaiele lui. Mai mulţi savanţi au urmărit cu atenţie lupta aprigă a unui păianjen, care voia să oprească cu pânza lui limbile unui ceas mare. De 480 de ori a început şi a reînceput munca înverşunată fără să se hrănească timp de 25 de zile. Toţi erau curioşi să vadă cât va mai rezista fără hrană.
Aşa este şi munca omului lacom şi avar, fără Dumnezeu, căci nu va avea nici un folos de pe urma ei. Ţesătura păianjenului este făcută cu scop rău şi toată truda lui este zadarnică. Aşa şi omul lacom. Se osteneşte zi şi noapte, aleargă, minte, înjură şi fură, înşeală şi omoară.
Omul lacom dispreţuieşte sărbătorile, necinsteşte pe Dumnezeu şi duminicile petrecându-şi timpul cu fel de fel de îndeletniciri. Aşa ţese omul cu păcatul acesta al lăcomiei zi şi noapte, an de an, împletind pânza de păianjen şi adăugând blestem peste blestem, fiindcă munca fără Dumnezeu este blestemată. Dar cel mai greu şi vrednic de plâns este pieirea multora prin moartea cea grabnică, căci fără de veste, într-o clipă vine ultima chemare ca bogatului din Sfânta Evanghelie de astăzi. Poate fiecare dintre noi am auzit fel de fel de cazuri de moarte năprasnică. Pe unul l-a călcat maşina, cu alţii s-a prăbuşit avionul, unii din cutremure, alţii înecaţi. Un oarecare s-a bucurat că a ieşit la pensie, dar până să-i vină primii bani a murit. Cu prima pensie cei ai casei l-au îngropat.
Deci când nu ne gândim, când nu ştim nimic, ne poate veni glasul chemării de sus şi ne desparte pe veci de toate acestea care le strângem pe aici. Atunci toate acestea pentru care ţi-ai distrus viaţa şi ţi-ai jertfit sufletul, cui rămân? Iată pânza de păianjen fără folos! Şi cum se face că această chemare, ca şi la bogat vine tot noaptea! Adică în noaptea păcatelor, în întunericul lăcomiilor şi desfrânărilor, al beţiei şi fărădelegilor.
Acest timp îl pândeşte şi diavolul, ca să-l prindă pe om nepregătit. O, ce roadă bogată are diavolul! Acum atâtea suflete sunt înşelate de el şi le tot amână mereu să nu vină la biserică, să nu se lase de păcate şi să nu se întoarcă la Dumnezeu.
Când omul era tânăr diavolul îi spunea că trebuie să se distreze şi la bătrâneţe să meargă la biserică. Când era în serviciu, îi spunea că la pensie este timpul să se întoarcă la Dumnezeu. Ieşind la pensie vede că nu-i ajung banii şi mai munceşte ca să-şi mai facă unele lucruri. Şi aşa niciodată nu-l lasă diavolul pe om să vină la credinţă, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi vadă de suflet ca să se mântuiască. Aşa-i apucă sfârşitul nepregătiţi pe mulţi şi vedem cum oamenii bătrâni mor nepregătiţi şi fără lumânare.
Îmi vine să cred că diavolul, ca şi bogatul din Evanghelia de astăzi este îngrijorat că nu mai are unde să-şi pună atâta roadă, atâtea suflete câştigate de el. S-a umplut iadul cu sufletele de creştini, nu de păgâni, creştini botezaţi, suflete care au plecat din moarte năprasnică, fără pregătire. De aceea ne zice Domnul Hristos: "Să vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul?.
Pe când bogatul din Evanghelia de astăzi era împresurat în toiul nopţii de grijile pe care ţi le dau avuţiile, glasul lui Dumnezeu se strecoară în inima lui şi-i grăieşte cuvinte de foc: "Nebunule, iată ţi-a sunat sfârşitul şi chiar în noaptea aceasta este cerut sufletul tău, iar toate cele ce ai strâns cui vor rămâne? Nu-i deloc plăcută chemarea aceasta pentru o persoană bogată, pentru un om învăţat şi în mare cinste.
Da, sărmane bogat, acesta este sfârşitul tuturor frământărilor tale. Moartea îţi bate la uşă, va intra în mijlocul comorilor, al banilor şi al viselor tale, îţi va răpi sufletul care va fi dus la Judecătorul cel Drept şi atunci vei putea oare să iei cu tine toate câte ai strâns? O, mare nebunie a omului robit de pofta averii! Să nu cugeţi tu decât la îmbrăcăminte, la case, la băutură, la aur şi la maşini şi să uiţi că toate acestea nu sunt decât pulbere, praf pe care îl va spulbera vântul într-o clipă.
Poate zice cineva că acum nu mai sunt bogaţi cu pogoanele şi hectare de pământ ca să-şi umple hambarele, pătulele şi jitniţele cu roade. Dar cu toate acestea chipul bogatului zugrăvit în Evanghelia de astăzi ne este cunoscut, fiindcă îl întâlnim adesea. O mulţime de oameni zic şi astăzi sufletului lor: "Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte?.
Iată că aceştia au ca dumnezeu al lor pântecele şi banii, iar în loc de Evanghelie, au mâncarea şi băutura. Paradisul lor este lumea aceasta cu miile lor de distracţii, amăgeli şi pofte deşarte. Oameni vrednici de plâns, care au uitat de suflet şi sunt gata de pieire. O, lăcomie fără de margini. Nu simţiţi voi nesăţioşilor că înăuntrul vostru se zbate o fiinţă mult mai de preţ pe care tot aurul din lume şi nici o bogăţie n-o poate mulţumi? Nu simţiţi voi cum se zbate un suflet flămând şi însetat? Nu vedeţi că el caută altă hrană şi suspină după alte bucurii? Iată deci că nu trebuie să lăsăm la o parte sufletul acesta scump care a fost răscumpărat cu preţul cel mare al sângelui vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu. De preţul cel mare al sufletului vorbeşte Domnul Iisus Hristos, cel întrupat şi chinuit pe cruce, vorbeşte mulţimea sfinţilor şi a îngerilor din cer care se roagă pentru sufletele noastre. De preţul acesta mare al sufletului nostru vorbeşte şi diavolul, căci prin atâtea osteneli şi ispite vrea să-l câştige, să-l aibă şi să-l ducă cu el.
Numai noi, purtătorii lui nu vrem să-i recunoaştem nici un preţ. Preţuim mai mult ca orice, ambalajul acesta de trup, cadavrul acesta trecător, temniţa aceasta murdară care se va strica curând.
Cunosc oamenii numele tuturor actorilor şi campionilor, cunosc toate filmele şi localurile de petrecere, ştiu toate parfumurile şi umblă după toate plăcerile, schimbându-se în fel de fel de haine, înşelând şi lăsându-se înşelaţi. Se foiesc ca păunii în saloane de zi şi noapte, căci aceasta este suprema lor fericire în viaţă. Îşi găsesc plăcerea uitând de suflet pentru că nu-i cunosc valoarea. Aşa s-au perindat în istoria omenirii mulţi cuceritori care au pierit cu toată fala şi lăcomia lor.
Astfel se spune de Alexandru Macedon care pornise să cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului. Adunându-i înaintea lui le zise: "Cereţi de la mine orice şi vă voi da?.
- Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
- Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
- Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
- Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
- Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Iată de ce zice Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi că este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia cerului.
Dacă bogatul căruia i-a rodit ţarina ar fi socotit în cugetul său ca tot ce-i prisosea să treacă în hambarele săracilor, el ar fi dovedit că are milă de oameni şi conştiinţă faţă de Dumnezeu, iar aceasta i-ar fi adus în miez de noapte pace în suflet şi nu tulburare şi neodihnă. Atunci sfinţii îngeri şi celor săraci şi flămânzi ar fi venit să străjuiască împrejurul patului său veghindu-i somnul, iar el ar fi dormit ca-n paradis.
Ce mare binefacere este averea, dacă se fac binefaceri cu ea pe pământ şi ce blestem cumplit sunt avuţiile unui om fără suflet, fără inimă şi fără Dumnezeu. De aceea zice Domnul Hristos mai departe: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu?.
Veniţi acum toţi bogaţii pământului şi ascultaţi ce trebuie să faceţi ca să vă îmbogăţiţi în Dumnezeu, căci vedem cum astăzi cea mai mare parte a lumii este bogată mai mult în păcate. Totuşi fiecare are posibilitatea să-şi facă comoară în cer, unde furii nu o fură, moliile nu o strică şi nici rugina nu o roade. Nu vei putea să faci singur o biserică, dar poţi să contribui cu câţiva bănuţi la ridicarea ei, sau la repararea alteia. Nu vei putea să faci un spital sau un azil, dar poţi să te duci la căpătâiul unui bolnav şi un ceas, două să-l îngrijeşti şi să-l încurajezi.
Cât de sărac ar fi omul, tot găseşte unul mai sărac decât el. Căutaţi văduve fără pensie şi copii orfani. Căutaţi pe cei lipsiţi ce nu au căldură, încălţăminte şi îmbrăcăminte, mâncare şi cele de trebuinţă. Căutaţi case unde sunt orbi, şchiopi şi neputincioşi care n-au nici un ajutor, dar căutaţi mai ales pe cei rătăciţi pe cărările pierzării şi aduceţi-i la cunoştinţa de Dumnezeu, căci aceştia sunt mai de plâns decât toţi ceilalţi.
Aşa după cum sufletul este mai de preţ decât trupul, tot aşa şi faptele sufleteşti sunt mai de preţ decât cele trupeşti. Cine a reuşit să aducă suflete la lumina Evangheliei lui Hristos şi să le întoarcă de pe drumurile pierzării, mare comoară şi-a făcut în cer, bijuterii din cel mai curat aur, comoară de briliante, pentru că aşa cum am spus, lumea e înşelată de diavolul, foarte mult îmbogăţită în păcate, orbită şi nebună după păcatele cele trupeşti, dar săracă şi lipsită de Dumnezeu.
Dacă omul s-ar gândi mai mult la suflet şi-ar pregăti în cer un loc fericit din fapte bune. Dar pentru suflet el nu vrea să facă nimic. Mare orbire!
Îşi cumpără mobile şi fel de fel de lucruri scumpe. Cât bine nu s-ar fi putut face pentru suflet cu toţi aceşti bani. Nu mai vorbim de cei care-şi clădesc cavouri scumpe prin cimitire de zeci de mii de lei, ca să bage acolo cu cinste trupul acesta putred care a ştiut numai să mănânce şi să bea, să se distreze şi să înjure, să fumeze şi să hulească pe Dumnezeu trăind în păcate şi în desfrânare. Iar bietul suflet sărac şi lipsit va plânge în temniţele iadului de unde nu va mai ieşi niciodată.
Să nu trecem cu vederea îndemnul Sfintei Evanghelii de astăzi şi să ne apucăm serios de faptele cele bune şi mai ales de milostenia sufletească. Să avem milă de sufletele rătăcite şi de cele ce sunt în suferinţe de tot felul, căci mila biruieşte judecata, iar Dumnezeu nu ne va lăsa nici pe noi dacă vom avea milă de aproapele nostru.
Pe la anul 1802 trăia într-un sat din Italia un om cu multe obiceiuri urâte. Era stăpânit mai ales de păcatul desfrânării, însă avea şi obiceiul acesta frumos să facă multe fapte de milostenie. Făcea rugăciuni şi sărindare, se spovedea, dar fiind copleşit de această patimă urâtă, cădea iar în acest păcat. Atunci dintr-o dată s-a îmbolnăvit aşa de greu, căci n-a durat mult şi a murit.
După trei zile, ca de obicei, îl scoaseră preoţii care însoţiţi de mult popor mult îl duceau la groapă. Pe la jumătatea drumului spre cimitir, mortul a înviat. S-a ridicat şi sta privind galben şi sfârşit spre mulţimea care fugea de frica lui. El însă cu o voce stinsă a început să-i cheme să stea fără frică că are să le spună ceva:
- Ştiţi cu toţii viaţa mea cea stricată ştiţi şi aţi auzit de păcatele mele; să ştiţi că pentru acele păcate ale mele eram osândit să ard în chinurile iadului, într-o mare nesfârşită de foc, dar mila lui Dumnezeu mi-a dat răgaz, m-a înviat ca să vă spun şi vouă, să mă spovedesc iarăşi şi să fac pocăinţă aici pe pământ pentru păcatele mele. Această milă am căpătat-o pentru puţinele mele fapte de milostenie pe care le-am făcut eu pe pământ, pentru sărindarele şi rugăciunile preoţilor.
S-au întors cu toţii din drum spre casele lor şi multă lume atunci şi-a schimbat viaţa, lăsându-se de păcate şi apropiindu-se de Dumnezeu. Iar el a devenit un om nou. Făcea mare pocăinţă şi povestea la toţi cu lacrimi în ochi ce a văzut el acolo. Nu mai mânca zile întregi, făcea rugăciuni, umbla desculţ prin spini şi bălării, trăia numai cu pâine şi apă, iar tot ce mai câştiga da pe la săraci.
Când cineva îi zicea să nu se mai chinuiască aşa de rău, el răspundea:
- Am văzut iadul, am văzut cu ochii mei şi am simţit focul iadului. Dacă aţi fi văzut şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic şi aţi face la fel ca mine.
Să ne ferim de păcate, fraţi creştini, că pe noi nu mai înviază Dumnezeu ca să facem pocăinţă aici pe pământ. Vai de sufletul pe care-l va prinde moartea nepregătit. Sfânta Evanghelie de astăzi vrea să ne ferească, să ne trezească, să ne smulgă din somnul morţii, din ghearele demonului şi ale iadului, din somnul păcatelor şi al înşelăciunilor pământeşti. De aceea ne aminteşte că moartea vine pe neaşteptate şi că toate speranţele legate de pământ se vor stinge neputincioase.
Să căutăm acum să ne îmbogăţim sufletul, să-l hrănim şi să-l creştem cât mai frumos pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ca la plecarea de aici, când va fi chemarea glasului lui Dumnezeu, să meargă sufletul nostru curat, sfânt, ispăşit, plin de milă şi lumină şi să fie aşezat de Părintele Luminilor între cei aleşi şi sfinţi ai Săi.

Rugăciune
Părinte ceresc, Tatăl îndurărilor, revarsă peste noi Harul tău, ca să cunoaştem că în lumea aceasta nu suntem decât nişte călători. Fă-ne să înţelegem Doamne, că în curând sau mai târziu, va trebui să ne întoarcem la Tine cu roadele ce am strâns pe pământ, iar atunci ne vei plăti la fiecare după munca şi osteneala făcută.
Ajută-ne acum să facem numai bine, să stăm treji pe calea luminii Tale, ca să fim şi noi ai Tăi, în vecii vecilor.

Amin.

vineri, 12 noiembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

Samarineanul milostiv


Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă (Luca X, 33).

Fraţi creştini,


Au trecut aproape 2000 de ani,de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari.Şi totuşi de atunci şi până astăzi,o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti.
Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii.Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort.Mulţi zic,că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit,atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni!Dar Evanghelia de astăzi ne arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc.Cu totul altul este înţelesul Evangheliei,a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc.Ierusalimul este raiul,fericirea cea veşnică,iar Ierihonul este lumea aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire,iar Ierihonul înseamnă coborâre.Aşadar pentru neascultarea lui,Adam a fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari,iar tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului.
Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai.Dar nu numai atât,ci i-au făcut şi răni,adică l-au cufundat pe om în fel de fel de păcate grele,căci precum rana sapă în trupul omului,tot aşa păcatul răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit,fără să aibă milă de el, este preotul legii vechi,preotul Vechiului Testament,care n-a putut să-l ajute pe om,adică să-l mântuiască,fiindcă nu avea har.De aceea după cuvântul adevărului nici nu se putea numi preot,pentru că nu se arătase Harul şi Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos,Fiul lui Dumnezeu.Moise şi Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia tâlharilor demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el,adică a lăsat rănitul în drum au fost proorocii Vechiului Testament,care nici ei n-au putut să ajute pe om,adică să-l mântuiască.
Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie,adică în misiune.Când vede pe cel bătut şi rănit,i se face milă de el,toarnă repede vin şi untdelemn peste răni,le înfăşoară cu pânză,apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi,la un han.Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre cheltuială,spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere.Să vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.
Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru.După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota,săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi urmată.Lumea este încă stăpânită de instincte animalice,de vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale.Gama mizeriilor omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare,datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii,de învăţătura de sus a Fiului lui Dumnezeu.
Atunci,cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea,să o lumineze şi să o convingă a se ridica din praf şi din mocirlă?Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii?Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2:"Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura,căci el este solul Domnului Savaot.Auziţi ce mare este darul preoţiei?Iată ce spune:un sol,un înger al Domnului.
După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor,prima poruncă pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea:"Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura;cine va crede şi se va boteza, se va mântui,iar cine nu va crede se va osândi.Iată deci prima poruncă a fost nu să facă minuni,ci să înveţe lumea,pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu.Sfintele canoane spun,că preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi.Iată ce pedeapsă aspră stabilesc sfinţii părinţi.Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea,vocea sau veşmintele şi nu trebuie să convingă că unul e mai deştept decât celălalt,ci trebuie să-şi facă misiunea care li s-a încredinţat de Domnul Hristos,adică să asculte cuvântul lui şi să propovăduiască.
Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor.În această taină intră doar aceste trepte:arhieria,preoţia şi diaconia.Cei care trebuie să ajute preoţia,adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să fie:cântăreţii,preotesele,paraclisierii şi îngrijitorii.Aceştia au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu,fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu vorbi sau produc sminteală cu ceva,e vai de ei şi de biserica aceea.Apoi toţi creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.
În multe locuri,din păcate,e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă. Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt.Fără Duhul Sfânt,zice un sfânt părinte nu este nici biserică,nici preot,nici predică,nici taină, nici slujbă.Să ne rugăm lui Dumnezeu,să trimită creştinătăţii oameni plini de Duh Sfânt,care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile.Cine învaţă zideşte cu o mână,iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună,acela zideşte cu amândouă mâinile,iar cine învaţă şi se dă pildă rea,acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă.De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite,care chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.
În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire. Dumnezeu este iubire.Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa,ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire.Acesta este rostul cel mai înalt al vieţii,iubirea.Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire,ce ar însemna căminul sau prietenia fără iubire,ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire?S-ar putea închipui toate acestea fără iubire?Nu!
Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire,atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea adevărată?Dar cu siguranţă,că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe pământ.Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu pot fi concepute.Unii se întreabă şi zic:de ce atâta ură pe lumea aceasta,de ce atâta duşmănie şi păcate?Da,este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor,iar această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii.Viermele acesta lăsat de diavol este păcatul.Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări,ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii,pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.
Pentru aceasta a venit Iisus Samarineanul cel Milostiv ca să restabilească iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă.El a zis:"poruncă nouă vă dau vouă,să vă iubiţi unii pe alţii,iar în altă parte zice:"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!De altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii.La orice pagină am deschide aflăm cuvintele vii,mireasma şi puterea ei,nădejdea şi balsamul ei mântuitor.
De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul să lase frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă,dacă nu iubirea,dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri. Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.
În această parabolă a Domnului Hristos,descoperim o mulţime de învăţături pentru sufletul nostru,dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea, fără de care nu este mântuire.Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni bătuţi,loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte.Să întindem mâna şi să-i salvăm. Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti.Sufletul este lovit şi suferă cel mai greu.Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii noştri,chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum se întâmplă de multe ori.
S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru găzduire pe cei care aveau nevoie,iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au fugit mişeleşte.Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii,dragostei şi milei creştine.Un altul însă a păţit-o şi mai rău:se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul să ia tot.Cel bătut rănit şi aproape mort,a rămas pe marginea drumului.Tocmai pe acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă de el,neştiind ce se întâmplase.Îl luă,îl duse în casa lui şi în două,trei zile se făcu sănătos.Drept recunoştinţă îl omorî pe binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
Iată cum se răsplăteşte binefacerea!Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu Samarineanul Milostiv care a venit din milă pentru noi.Am văzut cum i-a răsplătit poporul evreu,poporul Său căruia îi făcuse atâta bine.Ştim tot ce i-a făcut din Săptămâna Patimilor.În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari.Pentru că le-a vindecat bolile,ei I-au dat în loc de pâine şi vin,fiere şi oţet,L-au bătut cu bice şi L-au rănit.Mulţi dintre cei scăpaţi de suferinţe grele,strigau acum în gura mare:"Să se răstignească!Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor.De altfel mulţi dintre noi am observat că cei cărora le facem bine,nu trece mult timp şi-ţi fac rău.Probabil că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.
Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat de Iisus să-L ispitească.Mare este şi păcatul acesta al ispitirii,al iscodirii şi mult este el răspândit în lume.Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva.Vor să ştie ce ai în casă, în şifonier,sau frigider,ce mănânci,unde ai fost, de unde vii şi ce ai de gând să mai faci.Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos,dar toţi aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.
Feriţi-vă fraţi creştini,de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari,nenumărate.De aici pornesc certurile şi bătăile,judecăţile şi puşcăria,boală şi despărţire între soţi,moarte şi iad.De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se ajunge la păcate grele,căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de păcate mari,greu de purtat.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi,după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi:"Du-te şi fă şi tu la fel!Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai,trebuie să ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată.Trebuie să căutăm cu de-amănuntul văduve,orfani şi săraci,nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să stea la căpătâiul lor,să le dăm o cană de apă,să-i încurajăm,să le dăm un strop de nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.
Domnul Hristos a spus,să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Dacă am fi într-o suferinţă grea,pe un pat de durere,într-un spital uitat,părăsit de toţi,desigur că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-ne şi întărindu-ne.Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele.Iată de ce Domnul Hristos trimite pe învăţătorul legii să facă milă,să ajute şi să iubească pe aproapele.
Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei,căci acest învăţător al legii era un teolog al legii vechi,un om obligat de lege să facă aceasta.Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi:călugării,maicile,cântăreţii,preotesele,îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu smerenie,cu dragoste,cu milă şi iubire.
Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca înaintaşii noştri,ca primii creştini care erau o singură familie.Creştinătatea e un trup, trupul lui Hristos,care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una,într-o credinţă,într-un domn,într-un botez.Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.
Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la un loc cu el,împreună aşa cum au fost pe pământ.Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea,în felul următor:
La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului,iar stareţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui.El nu prea voia să se ducă şi a trimis doar pe ucenici.Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după ucenicii săi.Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea drumului un tânăr care zăcea şi se văita.Ei l-au întrebat care este pricina,iar acela le-a zis:"Mergeam călare pe un cal şi aici m-a trântit şi a fugit.Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute.Ucenicii i-au zis:"Ce să-ţi facem omule,noi suntem pe jos şi ne grăbim să mergem la praznic.L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.
După puţin timp,ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl întrebă:"Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa?Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări,dar se grăbeau să meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui.Stareţul i-a zis apoi:"Poţi să mergi măcar un pic?Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate. Omul a zis apoi:"Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te şi te roagă pentru mine!Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a plecat la drum cu el.La început l-a simţit greu în spate,iar apoi se minuna stareţul pentru că se făcea tot mai uşor,încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar stareţul a auzit un glas zicând:"Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu tine în Împărăţia cerului,dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo!A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.
Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi. Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini,şi să radieze iubirea lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi samarineni milostivi,gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi suferinţele lumi.Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă.Să avem milă, dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean milostiv,blând şi iubitor.De această zi a vieţii noastre,cea de pe urmă ne apropiem mereu,aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.
Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-i spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta.Unul dintre ei zise că bătrâneţea,iar altul sărăcia.Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat:"Cea mai mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi în păcate şi că eşti nepregătit,adică,nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate.Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu,pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este iubirea,dragostea.Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte.De aceea el spune:"Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic,nu-mi foloseşte.În altă parte Sfântul Apostol Pavel zice:"Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii,că cine iubeşte pe altul a împlinit legea.
Mare lucru este dragostea.Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea,dragostea aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre,dragostea din fapte nu din gură,pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi,de la samarineanul milostiv,de la Fiul lui Dumnezeu.
Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute,sfâşiate de tâlharii demoni.Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta,să le lăsăm pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim.Nimeni nu scapă.Şi ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta am găsit o istorioară mult grăitoare:
Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind în pat i-a zis plină de mirare:"Cum, aici eşti?Apoi a dispărut.Omul s-a trezit înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân.Pe seară şi-a zis în sine:"Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât.A încălecat pe cal şi a plecat.Pe când zorea calul să meargă mai tare,acesta s-a împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ,omul şi-a spart capul şi aici a murit. Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice:"A, da, iată aici trebuia să te găsesc.
Iată cum vine moartea fraţi creştini,la unii într-un fel,la alţii în alt fel. Câţi n-au murit în vis chiar fără nici o pregătire.De altfel în ultimul timp cam aşa se moare,ori de inimă,ori de cancer,ori te calcă o maşină sau un tren.Am rămas mirat când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.
O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a visat într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus:"Să vii de dimineaţă la ora 8 la ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc,că voi veni şi eu acolo,ne vom întâlni amândoi, apoi ne vom duce acasă,vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu şi eu bine.Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta,dar de curiozitate s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi.A văzut moartea,căci coborând din tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o praf.Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad,fiindcă păcatul acesta al trăirii fără cununie religioasă duce în iad,la demoni.
Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit,fără acte de drumul veşniciei.Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii? Nimeni nu poate garanta,dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se pregăteşte.Să nu ne jucăm cu credinţa,nu e de glumă.Să nu credem că păcatele se plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.
E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea.Ea planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă.Înainte fraţi creştini,înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii.Să privim la Stăpânul nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui,pe care au mers primii creştini şi sfinţii părinţi.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase,mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea noastră,noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am putut face mai mult.Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va suspina,să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în locaşurile Tale cele cereşti,dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat şi se luptă să facă voia Ta.

Amin.

luni, 1 noiembrie 2010

Întâmplări adevărate

Întâmplări adevărate

A mai primit cinci ani de viaţă

Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
- Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
- Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea - medic emerit al URSS, veteran de război - a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ''pentru ei plânge în prostie''. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei... Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
- Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur - nu era nimeni.
- Cine ar putea fi? - a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
- Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
- Roag-o!
Prascovia a repetat:
- Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
- De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
- Dar tu nu crezi în mine!
- Voi crede - s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
- Atunci e bine - a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi... Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi...
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei(mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă - Maica Domnului - i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
''Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi'' - şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ''pentru sănătate'', iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ''pentru odihna sufletului''.
- Să nu îmi puneţi monument funerar - a spus ea - ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea nu mă vor ajuta. Mai bine duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ''ajutorul lor grabnic''. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?... Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ''zi a despărţirii'', ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere - ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit... Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi... i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate...
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ''cei absurzi'', am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni - acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu - şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.(''Minunile vremurilor din urmă'' - Editura Egumeniţa 2005)

miercuri, 27 octombrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

Bogatul nemilostiv


Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)

Fraţi creştini,


Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul,lacom şi zgârcit,petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece,băuturi şi mâncăruri alese,în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.
Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei.Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni;vindecă tot felul de dureri,tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum.Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.
Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală,precum şi mulţi săraci,amărâţi şi necăjiţi,Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac,tabloul bogăţiei,al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei,al necazurilor şi suferinţelor.Iată deci, două vieţi,două trăiri deosebite foarte mult între ele.Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:
- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon,veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit.Iar un sărac,anume Lazăr,zăcea înaintea porţii lui plin de bube,poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului;dar şi câinii venind,lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr.Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.
Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele demonilor.Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci.Aceasta s-ar părea la prima vedere,dar lucrurile nu stau aşa.
Dacă sunt bogaţi în iad,fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer,negreşit că sunt şi bogaţi.Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi.Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit,flămând şi gol,cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam,care a fost un om bogat,că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.
Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac.Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi,iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor.Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului.Însuşi Mântuitorul zice:"Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii!Mai uşor se mântuieşte cel sărac,cel lipsit,fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului,pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui,se apropie de grădina fericirii veşnice.De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.
Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit,căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu,au făcut spitale,şcoli şi orfelinate,pentru binele aproapelui.Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului.Toţi aceşti oameni bogaţi,care au făcut o mulţime de fapte bune,Dumnezeu i-a numărat cu Avraam,Isaac şi Iacov,în Împărăţia cerească.
Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice.Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine,Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.
Prin urmare,nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem,ci sunt de la Dumnezeu.El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate.De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor,a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare.Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa,să-i căutăm noi,căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.
Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui,pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol,nemâncat şi bolnav,de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie,din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe el.Sfânta Evanghelie ne spune mai departe,că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.
Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin.Dar dreptul Avraam i-a răspuns:"Fiule,adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr,asemenea,pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti.
Aşadar,la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri,în beţii şi lăcomii?La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii,dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut,dar acum e prea târziu.
Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi,care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet,te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu.Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare,care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai,iar de nu le ai,eşti în iad.Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.
Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis.Am încercat,zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti,dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte,grăindu-mi cu sfidare:"Dragul meu,mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri,căci raiul meu iată-l,acesta este!şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.
Peste cinci ani,l-am vizitat din nou pe prietenul meu,dar vai,ce schimbări grozave!Grădina era uscată, prăpădită,casele ruinate,iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani.Un copil îi murise înecat,fata eşuase în căsătoria ei,iar tatăl se îmbolnăvise de supărare.Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă,eu merg până în oraş,ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse:"Un ştreang să-mi aduci,un ştreang să-mi termin zilele,căci nu mai pot.
Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad.Aşa este cu raiul acesta vremelnic,pământesc;umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor.Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate,şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme,dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat,au suferit diferite accidente, boli,a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Aşa este fericirea aceasta scurtă,ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic,nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul.De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.
Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui.Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit,iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai.Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat,distrat,îmbrăcat şi împodobit,tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului.De acolo din foc,Dumnezeu a voit să-l vadă el,bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.
Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari:nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor.Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor.Este suflet în trup şi viaţă după moarte?
La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt:Nu!Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund:O fi,n-o fi!Îndoielnicii,bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei:Poate da,poate nu!Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început.În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu.Când moare,trupul se întoarce în pământul din care a fost luat,iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.Sufletul este duh creat de Dumnezeu,scânteie din dumnezeire,nemuritor,care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.
Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi.Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică.Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi,ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică,fericită pentru cei drepţi.În ce priveşte pe cei răi,nici sufletele lor nu mor,ci trăiesc veşnic,dar se chinuiesc în iad.Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul,căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.
Sufletul este duh imaterial,care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale.El are raţiune,voinţă şi sentiment. ufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac.După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume,în altă patrie veşnică.Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat,la Dumnezeu Creatorul,ca un porumbel călător ars de sete.
Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice:"Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru,până ce se va odihni în Tine. Aşadar există suflet şi este nemuritor.Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu,locuinţa din cer după care suspinăm.Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte.Dar prin suflet simţim,cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi,îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său,că mai are cinci fraţi,să le spună şi lor chinul lui,să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns:"Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei!Dar bogatul a zis:"Nu,părinte Avraam,ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei,se vor pocăi.
Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui,îi e milă de ei,dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat.El ar fi vrut ca Lazăr să învieze,ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă.Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.
Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair,pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile.În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce.În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult,căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi,care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor,spunându-le ce au văzut pe dincolo.Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi,dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei.Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau,iar ei nu vedeau,nu auzeau şi nu simţeau nimic.
Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu,devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat;deci acei care vin numai de formă la biserică,nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora,spune Sfânta Scriptură,că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni.Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici,atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu,iar noi să fi rămas tot în păcat,tot în necredinţă până la moarte.
Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică,fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu,ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi.Unora poţi să le spui orice le-ai spune;poate să se răstoarne pământul,pot să învieze morţii,ei nu vor alt rai,nu vor altă viaţă veşnică,ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai,dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi,distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte,căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.
În legătură cu raiul acesta pământesc,mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile,dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt,iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii,văzu o spărtură în gard,dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea.Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face,voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă.Zis şi făcut.După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină,apoi începu să mănânce cu lăcomie.
După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase.Ce-i de făcut?N-am cum să scap de aici,zise vulpea,decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc.Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară.Când se văzu scăpată,privind spre grădină zise:
"Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale,dar ce folos am avut eu?Cât am mâncat,atât am răbdat şi cum am intrat,aşa am ieşit!
Ce istorioară plină de înţeles sufletesc,fraţi creştini!Aşa se întâmplă şi cu noi,căci cum am intrat în lumea aceasta,aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi.Lume,lume,cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale,dar ce folos ne rămâne nouă din ele?!De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras,frumos,voinic şi tare,iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită,uscată şi de nerecunoscut.
Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale,căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat,de trup.Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.
Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube,slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului.Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup,iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.
Să ne fie milă de Lazăr de sufletul nostru şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim,să-l adăpăm,să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim.Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el.Hrana,băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu,rugăciunile,cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe.Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune,al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti,ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.
Să fim gata şi noi,spălaţi şi curăţaţi de toate bubele,de toate păcatele noastre,că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam,în grădina fericirii.


Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru,Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta,ca să ne întoarcem la Tine,mai înainte de a veni sfârşitul nostru,ca atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit,în sânul părintelui Avraam,cu toţi sfinţii Tăi.

Amin.

luni, 25 octombrie 2010

Predica la Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir


Predica la Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir

Iubiti credinciosi,

Dupa cum stiti, spre sfarsit de toamna, la 26 octombrie, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Ne este cunoscut tuturor sensul, sau semnificatia, cuvantului mucenic, sau martir, care desemneaza pe acela care, urmand lui Hristos si slujind oamenilor, si-a dat viata pentru invatatura crestina, pecetluind astfel, cu sangele lui, credinta si dragostea in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.Zecile si poate sutele de mii de martiri, al caror numar si nume le cunoaste numai Dumnezeu, au intruchipat, in nevointele lor mucenicesti, ceie mai inalte si mai scumpe virtuti ale vietii crestine, printre care un prim foc il ocupa credinta, nadejdea si dragostea. Ei au pasit spre mucenicie, spre suferinta, spre martiraj, plini de o inflacarata credinta in Dumnezeu, patrunsi de adevarul de neclintit al cuvintelor Mantuitorului, care a spus:" Daca pe Mine M-au prigonit, si pe voi va vor prigoni", iar "cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa" (MarcuVIII, 35). Aceste cuvinte ale Mantuitorului Hristos, precum si altele cu acelasi sens, le-a avut mereu in fata sfantul pe care il praznuim astazi.Ca sa intelegem mai bine cine a fost acest sfant, cand a trait, ce fapte de seama a infaptuit, pentru a merita cinstea ce i se da de veacuri, sa intoarcem filele istoriei cu multe veacuri in urma, cu aproape 17, cand a trait Sfantul Dimitrie..Este vorba de sfarsitul veacului al III-lea si inceputul celui de-al IV-lea al erei noastre crestine. El s-a nascut in partea de rasarit a imperiului roman, in provincia Iliria, care pe vremea aceea cuprindea Bulgaria de astazi, Iugoslavia si Grecia.Marele imperiu roman era condus in acea vreme de cunoscutul prigonitor al crestinilor, imparatul Diocletian, impreuna cu Maximian, un alt asupritor al religiei crestine. Acestia au dat mai multe decrete sau legi de persecutie impotriva crestinilor, ordonand daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor crestinilor si arderea cartilor sfinte.
Ambii imparati pretindeau sa fie adorati ca niste zei, dar crestinii, desi se supuneau statului, potrivit indemnului Sfantului Apostol Pavel: "Supuneti-va stapanilor, caci legile sunt randuite de Dumnezeu", totusi, nu puteau sa-i cinsteasca pe imparatii pagani si in general pe oricare alt imparat, ca pe Dumnezeu, intrucat ei socoteau ca singurul imparat pe care trebuie sa-l adore, sa-l cinsteasca intocmai ca pe Dumnezeu, este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele intregii omeniri. Aceasta a fost epoca in care s-a nascut, in casa voievodului din cetatea Solunului - Salonicul de astazi, oras situat in partea de nord a Greciei, Sfantul Dimitrie, cel care avea sa fie ostasul si mucenicul lui Hristos.In Vietile Sfintilor, ni se spune ca tanarul Dimitrie crestea in virtute si in cunoasterea legii lui Dumnezeu. Atat de mult era el laudat pentru inaltele calitati pe care le avea, fiind drept si curat cu inima, incat imparatul Maximilian, auzind de intelepciunea si virtutile ostasesti ale lui Dimitrie, l-a ridicat la rangul de dregator sau voievod al Salonicului, dupa moartea tatalui sau, care fusese de asemenea mare dregator al cetatii. La solemnitatea inscaunarii sale ca dregator, imparatul i-a dat urmatoarea porunca:" Sa-ti pazesti tara si sa o cureti de crestini, ucigand pe toti cei care nu mi se inchina mie si cheama numele lui Hristos".Ajuns conducator al cetatii, Sfantul Dimitrie a inceput sa protejeze pe crestini si sa invete el insusi cuvantul lui Dumnezeu, fara sa se teama de imparat. Vietile Sfintilor ne spun ca multi inchinatori la zeii pagani au fost adusi la credinta adevarata prin ostenelile Sfantului Dimitrie.Vestea despre apararea crestinilor si despre faptul ca insusi Dimitrie este crestin, a ajuns la urechile imparatului. Ca sa se convinga daca cele auzite sunt adevarate, imparatul Maximian trece prin cetatea Solunului si chemandu-l pe Dimitrie la el, il intreaba daca este crestin, iar la raspunsul sau afirmativ, imparatul il sfatuieste sa se lepede de Hristos, sa aduca jertfe idolilor si zeilor pagani, caci in caz contrar il va ucide.
Stiind dinainte ce-l asteapta, Dimitrie porunceste administratorului, pe nume Lupu, care se ingrija de averea sa, sa imparta toata averea mostenita de la parinti, oamenilor nevoiasi, vaduvelor, orfanilor si sa elibereze robii pe care ii avea. Din acel moment, administratorul, vazand dragostea lui Dimitrie pentru Hristos, devine si el ucenic al Domnului.Aceasta se intampla in toamna anului 303-304, cand Sfantul Dimitrie este aruncat in temnita din ordinul imparatului Maximian. Acestui imparat, ca si altora din vremea prigoanelor crestine, ii placea sa asiste la luptele din circuri sau din arene si avea un luptator urias, pagan, pe nume Lie, care pe toti cu care se batea ii biruia si ii arunca in sulitele ce se aflau infipte in pamant, in jurul locului de lupta. Multime de pagani si crestini, in special din cei condamnati la ani grei de inchisoare, erau obligati sa lupte cu acest urias Lie, cazand prada sulitelor intinse.In vremea aceea, un crestin evlavios, anume Nestor, prieten cu Sfantul Dimitrie, vazand cum uriasul ucide atatia oameni si cum se veseleste paganul imparat la vederea acestui spectacol salbatic, merge la inchisoarea unde se afla sfantul si ii spune;" Dimitrie, imparatul se bucura foarte pentru faptele lui Lie si inima ma impinge sa ma lupt cu acesta si sa-1 birui. Pentru aceasta, te rog binecuvanteaza-ma si intareste-ma, ca sa-l biruiesc". Sfantul, facandu-i semnul Sfintei Cruci pe frunte, i-a zis:" Du-te, pe Lie il vei birui si pe Hristos il vei marturisi". Iesind Nestor din inchisoare, a inceput sa strige in gura mare: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta sa-l inving pe Lie" si prezentandu-se in arena, isi exprima dorinta de a lupta cu uriasul pagan si, ca in lupta de odinioara dintre David si uriasul Goliat, Nestor reuseste sa-l arunce in suliti pe pagan si in felul acesta a luat sfarsit spectacolul sangeros.Imparatului Maximian i-a parut rau de moartea lui Lie si l-a chemat la sine pe Nestor si l-a intrebat:" Cu ce farmece ai reusit sa-l invingi pe Lie?", iar Nestor a raspuns:" Eu, imparate, nu cu farmece l-am invins pe Lie, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul cel adevarat". Auzind aceasta, imparatul a poruncit sa i se taie capul, implinindu-se astfel cuvintele Sfantului Dimitrie, ca Nestor va marturisi pe Hristos.Ulterior a aflat imparatul ca Nestor a fost imbarbatat de Sfantul Dimitrie si atunci a poruncit sa fie ucis si acesta. Mergand ostasii in temnita, au gasit pe sfant ingenuncheat la rugaciune si repezindu-se asupra lui, l-au strapuns cu sulitele, iar Sfantul Dimitrie a primit in felul acesta cununa muceniciei pentru Hristos. Era tocmai in ziua de 26 octombrie, anul 304 dupa Hristos.Inainte de a-si da obstescul sfarsit, Dimitrie a pronuntat cuvintele:" Hristos a murit pentru pacatele noastre, eu mor pentru adevar si credinta adevarata". Slujitorul sau credincios, Lupu, a luat toga sa de purpura, plina de sange si inelul sau de general si a inmormantat ramasitele pamantesti in orasul Tesalonic.Mai tarziu, dupa ce au incetat prigoanele impotriva Bisericii crestine, un crestin evlavios, pe nume Leontin, a zidit pe locul unde a murit Sfantul Dimitrie, o biserica mare si frumoasa. Cand se sapa la temelia bisericii, s-au gasit sfintele moaste, din care a izvorat mir si multi credinciosi, inchinandu-se sfintelor moaste ale Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, s-au vindecat de multe boli.
Crestinii evlaviosi din Tesalonic au asezat sfintele moaste intr-un sicriu ferecat in aur si argint, in Biserica cu hramul Sfantul Dimitrie din Tesalonic, unde se afla si astazi. Iata de ce, iubiti credinciosi, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste si cinsteste in chip cu totul deosebit amintirea Sfantului Dimitrie, Izvoratorul de Mir.Sfantul Mare Mucenic pe care il praznuim astazi, este socotit ca un izvor al bogatiei si belsugului, incheind perioada de toamna, asa cum Sfantul Mare Mucenic Gheorghe deschide perioada de primavara. Amandoi au fost ultimii generali romani crestini, ucisi in persecutie.Asa cum minunile si faptele Sfantului Dimitrie au trezit constiinta crestina si au intarit pe crestini in convingerile lor religioase, in dragostea fata de Dumnezeu si de oameni, in urmarea adevarata a lui Hristos, tot asa si noi astazi, luand pilda de tarie in credinta, in dragostea pentru aproapele si pentru oameni, sa cinstim prin toata fiinta noastra pe cel ce a trait si murit pentru Hristos, cantandu-i imn de lauda, asa cum au cantat si crestinii de-a lungul veacurilor si cum se aud si astazi in cetatea sa sfanta, Tesalonic, in alte cetati si in Bucurestiul nostru, in special la Sfanta Patriarhie:

"Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, Dimitrie, pe tine, cel ce ai biruit pe pagani. Deci precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet ai facut pe Nestor, asa, Sfinte Dimitrie, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca pace si mare mila", acum si pururea si in vecii vecilor, Amin !

vineri, 22 octombrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Iad


Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

Fraţi creştini,


Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.
Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!
Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?
În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.
În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.
Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.
În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge.
În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.
Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.
Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.
Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.
Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.
Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.
Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.
Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: "Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea! A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.
Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.
Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă�. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.
Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.
Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.
Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.
Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.
Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.
Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.
Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.


Rugăciune
Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...