PREDICĂ LA DUMINICA ÎNTÂI DUPĂ RUSALIIDuminica tuturor sfinţilor... cât îmi sunt de cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor şi-i vor număra pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi.
Fraţi creştini, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, prăznuieşte astăzi Duminica tuturor Sfinţilor, adică pe toţi sfinţii care sunt trecuţi în calendar şi în sinaxare, precum şi pe toţi aceia care încă nu sunt cunoscuţi de noi până în momentul de faţă. Duminica aceasta se mai numeşte şi duminica mare, tocmai pentru acest bogat praznic al tuturor sfinţilor; căci nu prăznuim câţiva sfinţi, ci milioane de milioane de sfinţi, care au iubit pe Dumnezeu, L-au propovăduit chiar cu preţul vieţii lor şi au murit în această lege binecuvântată de Dumnezeu.
Calendarul nostru bisericesc, este ca o salbă de mărgăritare, pe care se înşiră pietrele preţioase ale sfinţilor din toate zilele. Este cu neputinţă a vorbi despre viaţa fiecăruia într-un timp aşa de scurt. Vom aminti totuşi câţiva sfinţi care au trăit pe pământul ţării noastre de la începutul creştinismului.
Mulţi dintre credincioşi se întreabă de ce pământul românesc nu a rodit mai multe chipuri de sfinţi, cuvioşi, ierarhi, martiri, cum au rodit celelalte ţări ortodoxe. Oare ţara noastră nu a avut aceeaşi credinţă dreaptă din primele veacuri? Oare poporul nostru a fost mai puţin credincios ca celelalte popoare ortodoxe? Nimic din toate acestea, căci avem destule dovezi care mărturisesc că pământul nostru strămoşesc a fost încreştinat chiar din primul veac creştin.
Istoria Bisericii Române, ne spune că Sfântul Apostol Andrei, a venit în hotarele Sciţiei, intrând în Tracia unde a fost răstignit pentru Hristos. Istoria ne spune că Dacia a fost colonizată în întregime de romani, după înfrângerea lui Decebal, la anul 105 după Hristos. Sămânţa Sfintei Evanghelii, a pătruns astfel în ţara noastră din două părţi: dinspre Mediterana şi prin părţile Dobrogei prin negustorii greci, care s-au stabilit aici şi au întemeiat câteva oraşe şi anume: Tomis sau Constanţa, Istria sau Mangalia etc.
Avem dovezi prin urmare cum a pătruns creştinismul pe pământul ţării noastre în primul veac după Hristos. De altfel în scurtă vreme a ajuns la o mare înflorire, căci găsim până în zilele noastre multe urme şi ruine de biserici vechi, morminte şi pietre funerare, precum şi moaşte de sfinţi care ne confirmă cele ce ne spune istoria. S-au aflat inscripţii pe morminte cu conţinut creştin ca de exemplu: „Tibi terna levi” – în traducere – „Să-ţi fie ţărâna uşoară”. S-a descoperit apoi în comuna Basarabi o mică biserică săpată în stâncă de calcar cu iniţialele „Iis Hs”, precum şi alte semne care datează din timpul persecuţiilor creştine (Veacurile II şi III).
În centrul oraşului Constanţa, s-a descoperit mozaicul unei mari biserici creştine care datează din epoca de aur a creştinismului. O altă mărturie nepieritoare o avem la Turnu-Severin, unde se găseşte un piedestal de piatră pe care sunt săpate în limba greacă cuvintele: „Bucură-te Hristoase!”
Un mare scriitor creştin – Tertulian – şi cunoscut ca cel mai însemnat bărbat al Bisericii Creştine, care a trăit între anii 160-240 după Hristos şi care ocupa înalte funcţii civile în Roma, într-una din scrierile lui aminteşte o mulţime de popoare care au crezut în Hristos încă de la început. Pomeneşte printre altele de ţara dacilor, a germanilor şi sciţilor. Se află de asemenea în Mănăstirea Cocoşul (Dobrogea), patru sicriaşe, în care se găsesc osemintele a patru sfinţi mucenici, care au primit moarte mucenicească în primul veac al creştinătăţii. Aceste sicriaşe au fost descoperite în anul 1971 în satul Niculiţel din apropierea mănăstirii. Numele acestor sfinţi sunt: Zoticos, Atalos, Filipos şi Camasis.
În actele Sinodului de la Niceea din anul 1935 găsim şi iscălitura lui Teofil, episcop al Mitropoliei Goţiei. Lui îi urmează ca episcop al Goţiei, Ulfila, creştin de origine capadociană. Pentru a dovedi cât de răspândit era creştinismul în tot Imperiul Roman, chiar pe timpul lui Traian împăratul, ascultaţi scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică, către împăratul Traian precum şi răspunsul lui Traian, relativ la modul cum trebuie să procedeze acest Pliniu în persecuţia ordonată contra creştinilor.
Iată mai întâi scrisoarea lui Pliniu de care am amintit: „Eu am datoria doamne, de a recurge la înţelepciunea voastră în toate cazurile de îndoieli ce am. În anchetele făcute contra creştinilor, nu ştiu ce să întreb şi nici pe cine să pedepsesc.
Nu ştiu dacă trebuie a avea aceeaşi măsură de pedeapsă pentru copii ca şi pentru tineri şi bătrâni; dacă căinţa merită iertare şi dacă cineva se face vinovat numai pentru că poartă numele de creştin. Pe cei ce mi-au mărturisit de două ori şi de trei ori că sunt creştini şi au persistat în această mărturisire, am poruncit să fie omorâţi. Pe cetăţenii romani, pe care i-am găsit culpabili de această manie religioasă, am dispus să fie trimişi la Roma.
Dar acuzaţiile se înmulţesc în fiecare zi. Am primit scrisori anonime în care foarte mulţi sunt acuzaţi că sunt creştini. Pe cei care au negat formal şi au adus sacrificii zeilor şi s-au închinat statuii voastre i-am eliberat. În aceste anonime sunt numele unor persoane care au fost cândva creştini, dar de douăzeci de ani şi mai bine nu mai sunt creştini. Aceştia adoră statuia voastră şi vorbesc de rău pe creştini. Singura vină a creştinilor este că se adună înainte de a se lumina de ziuă şi cântă în mod alternativ imne, cântece în onoarea lui Hristos, ca unui Dumnezeu. În slujbele lor religioase nu săvârşesc fapte culpabile, nu comit furturi sau desfrânări, nu-şi calcă cuvântul niciodată şi nu ascund ceea ce li s-a încredinţat.
Despre toate acestea m-am încredinţat chiar de la două femei sclave care au servit în acele adunări şi n-am descoperit la ei altceva decât existenţa unor superstiţiuni de necrezut. De aceea am lăsat lucrul, până vă voi asculta şi cred că această chestiune vă va interesa având în vedere marele număr de persoane ce se numesc creştini, din toate cetăţile, de amândouă sexele şi de toate condiţiile sociale. Această credinţă a lor a cuprins nu numai oraşele, dar şi satele şi câmpiile şi este foarte puţin sigur că ei vor mai umple vreodată templele noastre, care s-au golit”.
Iată acum şi răspunsul înţelept al împăratului Traian la această scrisoare:
„Te ştiu scumpul meu Pliniu ce conduită trebuie să ai faţă de cei ce sunt acuzaţi că sunt creştini. Căci nu se poate stabili aceeaşi regulă care să poate fi aplicată egal în cazuri atât de diferite. Nu trebuie să faci nici o cercetare contra creştinilor, dar dacă ei sunt denunţaţi formal şi se dovedeşte că ei sunt creştini trebuie să-i pedepseşti. Acei care mărturisesc că nu sunt creştini şi probează aceasta aducând jertfe zeilor noştri, chiar dacă ar fi bănuiţi, să-i ierţi. Scrisorile anonime să nu le ţii în seamă orice fel de acuzaţii ar fi, fiindcă ar fi un exemplu rău şi cu totul nedemn pentru secolul nostru”.
Din scrisoarea lui Pliniu şi răspunsul înţelept al lui Traian împăratul se constată că religia creştină era foarte mult răspândită în Imperiul Roman chiar în secolul I. Aflăm apoi tot din istorie că ţara noastră a fost călcată în picioare de toate popoarele asiatice timp de aproape 1000 de ani, începând cu hunii şi avarii şi terminând cu tătarii, spaima creştinilor. În timpul acestor zece secole, cine ştie câte jertfe au dat strămoşii noştri, cât sânge nevinovat s-a vărsat şi câţi martiri români n-au murit pentru credinţa creştină!
Cine se putea ocupa atunci, să ţină seama de toţi şi să le scrie măcar numele? Nu mai vorbim despre viaţa fiecăruia în parte. Cu toate acestea au existat mulţi martiri români care s-au nevoit, fie în ţara noastră, fie în hotarele altor ţări, prin mănăstiri sau ca pustnici prin singurătatea munţilor noştri. Nu puţini martiri a dat poporul nostru din Ardeal: mitropolitul Sava Brancovici, Sfântul Ilie Iorest, Oprea Miclăuş, Visarion de la Cioara, care au pătimit pe la anul 1700. Sunt alţi sfinţi care au suferit în diferite părţi din ţara noastră cu mult înainte ca: Dacianus care era ostaş în armata romană din garnizoana Silistra şi care fiind creştin pe ascuns, a fost descoperit şi chinuit cumplit, tăindu-i-se capul la 20 noiembrie, anul 303 pe vremea împăratului Diocleţian. Mai târziu moaştele lui au fost duse în Italia şi se păstrează în catedrala din Ancona, iar pe mormânt se află inscripţia: „Aici odihneşte Sfântul Martir Dacianus, adus de la Silistra”.
Avem apoi preotul daco-roman numit Montanus, din Singifumus şi soţia sa Maxima care au pătimit în Serbia fiind înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304. În aceste persecuţii au fost omorâţi mulţi creştini în oraşul Tomis (Constanţa), printre care Macrobius şi Gardianus. În Isaccea este pomenit un oarecare Flavian; în Cernavodă Sfântul Chiril; în Siştov Sfântul Mucenic Lupu; în Mitoviţa, episcopul Irineu şi diaconul Demetrius.
Între barbarii care primiră creştinismul, goţii nu se convertiră sincer. Atanaric, regele lor, văzând că se măreşte pe fiecare zi numărul credincioşilor, aprinse focul unei persecuţii violente împotriva creştinilor. Nu se ştie de numărul celor martirizaţi, dar din mitologiile greceşti reiese că ar fi fost vreo 51, între care cei mai însemnaţi au fost Nichita şi Sava.
Sfântul Sava Stratilat a trăit în Dacia Traiană, pe vremea împăratului Aurelian la anul 274. Când acest împărat ordonă să treacă armatele peste Dunăre, Sfântul Sava refuză să plece, spunând că el este creştin şi preferă să rămână cu fraţii săi din Dacia Traiană. Când regele goţilor porni persecuţia contra creştinilor, Sfântul Sava primi chinuri grele şi pentru că a refuzat să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea aşa de tare, că toţi cei ce erau de faţă credeau că l-au omorât. Dar Sfântul Sava zise celui care-l lovise: „Crezi oare că m-ai omorât?”
Porunciră atunci să fi supus morţii. Soldaţii care erau însărcinaţi să împlinească această poruncă ziceau unul către altul: „Omul acesta este nevinovat, de ce să nu-l lăsăm să plece unde vrea, căci ighemonul nu va şti nimic”. Dar Sfântul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: „Grăbiţi-vă iubiţilor să faceţi cum v-a poruncit, că iată eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteţi vedea. Văd pe cei ce au venit să primească sufletul meu şi să-l ducă la locul măririi; aşteaptă numai momentul când va fi despărţit sufletul de trup”.
Soldaţii îl cufundară atunci în apa Buzăului cu un fel de osie de fier amestecată cu lemn, legată de gât. Astfel îşi dădu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldaţii scoaseră corpul şi-l lăsară pe mal fără să-l îngroape, dar creştinii împreună cu ducele Sciţiei (un mare creştin), l-a trimis în Capadocia ţara sa natală cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfântului şi locul unde şi-a dat sufletul. Scrisoarea trimisă de Biserica din Goţia către cea din Capadocia, are următorul cuprins:
„Aveţi grijă să săvârşiţi Sfânta Jertfă a Liturghiei în ziua când prea fericitul martir Sava a fost încoronat de Dumnezeu. Faceţi cunoscut celorlalţi fraţi din toată Biserica universală, apostolică, să binecuvânteze pe Domnul care a binevoit să preamărească pe servitorii Săi”. Noi românii lăudăm pe Dumnezeu că a binecuvântat ţara noastră prin martirizarea acestui sfânt care a pătimit într-o localitate din apropierea râului Buzău, sfârşindu-şi viaţa în apele acestui râu.
Sfântul Nichita – ce se tâlcuieşte biruitor – fiind un vrednic ostaş a lui Hristos s-a luptat împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci şi a dreptei credinţe. El a fost botezat de Teofil episcopul goţilor în numele Sfintei Treimi. În pământul dacic era de neam mare şi slăvit, aducând pe mulţi la credinţa lui Hristos. După câtăva vreme Atanaric al goţilor, a pornit iarăşi o cumplită prigoană asupra creştinilor. Sfântul Nichita mustrând pe călăul acesta pentru chinurile cu care muncea pe creştini a fost omorât , iar numele lui este prăznuit cu mare laudă la 15 septembrie, ziua morţii lui.
Biserica Creştină Ortodoxă mai prăznuieşte în ziua de 29 septembrie, pe marele martir Eustatie Plachid. Acesta locuia în Roma şi era unul dintre cei mai vestiţi generali ai romanilor. Pe când era păgân, a participat alături de Tit la războaiele pornite împotriva evreilor, atunci când templul din Ierusalim a fost distrus în întregime. În timpul lui Traian a luat parte la războaiele împotriva dacilor. Deşi bogat şi închinător la idoli avea inimă bună şi era foarte milostiv.
Într-o zi pe când era la vânătoare după obiceiul său, văzu înaintea lui un cerb şi pe când se pregătea să-l omoare, o voce se auzi strigând: „De ce mă prigoneşti Plachido?” El nedumerit întrebă: „Cine eşti tu care îmi grăieşti?” „Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu pe care-L prigoneşti fiindcă eşti închinători la idoli”. Atunci el zise: „Rogu-mă Ţie Doamne, învaţă-mă ce să fac!” I se răspunse: „Să mergi împreună cu soţia ta şi cu cei doi fii ai tăi la un preot creştin şi acela te va învăţa ce trebuie să faci”.
Întorcându-se acasă, povesti soţiei sale ce i s-a întâmplat, iar aceasta îi spuse că a auzit şi dânsa în noaptea trecută în vis un glas zicându-i: „Tu, bărbatul tău şi fiii voştri, mâine veţi veni la Mine şi Mă veţi cunoaşte pe Mine Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu”.
Nemaizăbovind, ei se duseră la un preot din Roma, pe nume Ioan şi se botezară îndată. Plachida primi din botez numele de Eustatie, soţia sa se numi Teopista, iar fiii lor unul Agapie şi celălalt Teopist. După botez, urmând sfatul evanghelic, împărţiră averea la săraci şi plecară din Roma în altă parte spre a se întări mai mult în dreapta credinţă.
În acest timp Traian porni război împotriva dacilor şi trimise pe doi soldaţi ai lui Antioh şi Acachie să-l caute în tot imperiul pe bunul şi viteazul său general Plachida şi să-l roage să se întoarcă, că patria lor este în pericol. Venind la Roma, lui Eustatie i se încredinţă de Traian comanda legiunilor şi pornind cu război asupra dacilor ieşi biruitor din înfruntarea cu Decebal. Tot astfel a fost trimis el şi-n alte expediţii. Murind însă Traian şi urmându-i Aurelian la conducerea imperiului, acesta porunci lui Eustatie, pe când se întorcea victorios dintr-o expediţie să aducă jertfă de mulţumire zeilor.
El fiind creştin, rămase afară din templu împreună cu soţia sa şi cu cei doi fii, care erau tot militari, nevoind să mai jertfească idolilor păgâni. Împăratul observă aceasta şi-l întrebă: „Dar pentru ce nu intri în capişte să mulţumeşti zeilor?” Eustatie răspunse: „Eu, împărate, cu toţi ai casei mele suntem creştini şi numai Dumnezeului nostru celui viu Iisus Hristos trebuie să-I mulţumim pentru izbânda câştigată, căci El ne-a întărit, nu idolii făcuţi de mâini omeneşti”.
El persistă în credinţa sa, iar împăratul, mâniindu-se, porunci să i se ridice viaţa prin fel de fel de chinuri atât lui cât şi soţiei şi copiilor lui. Astfel se sfârşi acest martir în anul 117 după Hristos, iar Biserica Creştină îi serbează pomenirea atât lui cât şi soţiei şi fiilor lui în ziua de 20 septembrie a fiecărui an.
Alt martir tot din Dacia Traiană este Sfântul Mercurie. Acesta era fiul lui Gordian, de origine scit. El a servit ca ofiţer într-una din legiunile aduse de Traian în Dacia. Fiind trimis de împărat într-o expediţie şi ieşind biruitor a fost înaintat la gradul de general. Împăratul roman pornind persecuţia împotriva creştinilor, află că şi Mercurie, generalul său este creştin şi îl supuse chinurilor spre a se lepăda de credinţa creştină. El nu-şi lepădă credinţa pe care o primi de la tatăl său şi fiindcă era foarte mult iubit de soldaţi a fost trimis de împărat de teamă să nu se facă răscoală, tocmai în Cezareea Capadociei, unde i se tăie capul în anul 251 după Hristos, ziua 25 noiembrie.
Din descrierea pe scurt a vieţii acestor sfinţi martiri din Dacia Traiană, se poate vedea în mod clar cum creştinismul era destul de răspândit şi la noi chiar pe timpul stăpânirii romanilor, iar mai târziu era aşa de dezvoltat încât întâlnim episcopi şi predicatori speciali care preferau moartea de martiri decât să-şi trădeze credinţa creştină. Să amintim acum câţiva sfinţi români din veacurile mai de pe urmă, care au trăit în ţara noastră prin sfintele mănăstiri şi au murit în sfinţenie, adeverindu-ne prin minuni şi tămăduiri că au avut viaţă curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu.
Să amintim mai întâi pe Sfântul Leontie de la Rădăuţi, despre care un teolog rus scria aşa: „În Rădăuţi, în Episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg nestricat”. El a trăit între anii 1400-1450.
Sfântul Vasile de la Moldoviţa şi Sfântul Gavriil de la Neamţ, au fost stareţi de mănăstiri în secolul al XV-lea, Sfântul Rafael de la Agapia a trăit în mănăstirea Agapia Veche, pe la anul 1600, iar Sfântul Ioan de la Prislop pe la anul 1762.
Să pomenim cu pioşenie pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, fost mitropolit al Timişoarei. Pentru minunile săvârşite la mormântul lui a fost trecut în rândul sfinţilor. Să amintim apoi pe Sfântul Iosif de la Bisericani, Sfântul Chiriac de la Taslău, Sfântul Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca, Sfântul Ioan Românul, omorât de turci la 1662 căruia i se mai zice şi Ioan Valahul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi mulţi alţii.
Sfântul Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare este numit sfânt în trei documente ale mănăstirii Voroneţ unde a fost stareţ. Nu putem să nu amintim de cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, care se ostenea pe la 1760 în schitul acesta în post şi rugăciuni; moaştele ei au fost duse la Orlov în Rusia la 1835. Avem apoi pe maica Nazaria de la muntele Ceahlău, precum şi maica Mavra din acelaşi munte; Sfântul Nifon de la schitul Prodromul din Athos, Sfântul Ieronim Costin ce se află în Italia ca un mare făcător de minuni precum şi Sfântul Ioan Iacob de la Ierusalim, ale cărui moaşte încă şi astăzi îi sunt neputrezite.
Cine ar putea spune apoi câţi drepţi credincioşi creştini au murit şi s-au jertfit ca eroi şi martiri ai dreptei credinţe ortodoxe, vărsându-şi sângele ca să-şi păstreze credinţa, neamul şi ţara. Câtă trăire creştină observăm în timpul domnitorilor noştri creştini, mai ales al lui Ştefan cel Mare căruia i se zicea şi cel Sfânt, care înainte de orice bătălie postea, se ruga, se spovedea şi se împărtăşea, iar după izbândă înălţa o biserică sau o mănăstire drept mulţumire lui Dumnezeu.
Să amintim acum şi pe Constantin Brâncoveanu, care silit fiind de turci să-şi lepede credinţa strămoşească, a preferat moartea de mucenic el şi copii lui. Acum nu ne sileşte nimeni să ne lepădăm şi totuşi s-au găsit destui care şi-au vândut sufletul pe un blid de linte. Constantin Brâncoveanu a suferit pentru credinţă şi pe când îi jupuiau pielea de pe corp el zicea: „Câini păgâni şi liftă rea / De-aţi mânca şi carnea mea / Să ştiţi c-a murit creştin / Brâncoveanu Constantin".
Cine ştie câţi plăcuţi ai lui Dumnezeu s-au nevoit în cursul vremurilor şi au suferit mucenicia de la atâţia păgâni şi necredincioşi ce au trecut prin ţara noastră. Fie că s-au nevoit prin mănăstiri, fie în peşteri şi singurătate, Domnul Hristos îi are scrişi pe toţi în Cartea Vieţii Veşnice. Cei care nu aţi citit vieţile sfinţilor vă îndemnăm să căutaţi, să citiţi şi să nu vă lipsească cunoştinţa vieţii nici unui sfânt mai important. Nu se poate să nu găsiţi în viaţa vreunui sfânt, modelul de urmat.
Citiţi să vedeţi luptele lor, răbdarea lor, cum au dispreţuit ei deşertăciunile lumii acesteia; cum au răbdat ei cele mai groaznice chinuri ca să nu se lepede de credinţa în Dumnezeu, cum se aflau în faţa lor cazanele cu smoală topită, cu răşină topită cu plumb, grătare cu jăratec, spânzurătorile, crucile, târâtoare otrăvitoare, foamea şi închisorile strâmte şi ticsite fără pic de aer; apoi băuturi otrăvitoare, fel de fel de cuvinte insultătoare şi ighemonii care nu le cereau nimic altceva decât un singur cuvânt: că se leapădă de Hristos.
Sfinţii erau aşa de tari şi hotărâţi în caracterul lor, căci o singură dată au zis DA la chemarea lui Dumnezeu. Şi-au deschis inimile pentru Harul divin şi toată viaţa l-au mărturisit pe Iisus cu tot sufletul şi din toată inima lor. Tot aşa de tare şi hotărât au zis NU pentru diavolul, ca să nu mai facă voia lui. De au fost din neam nobil sau dintre cei săraci, de au trăit în pustie sau în lume, de au fost căsătoriţi sau în feciorie, clerici sau mireni, robi sau liberi, viaţa sfinţilor a fost o Evanghelie trăită cu adevărat. Ei au fost sfinţi pentru că în toate împrejurările mai presus de orice au iubit pe Dumnezeu şi pe semenii lor. Ei şi-au jertfit odihna, sănătatea, libertatea şi orice le oferea viaţa aceasta pentru adevăr şi dreptate.
Iată deci cum au crezut ei, cum au trăit şi cum au fost următori ai lui Hristos. O mare parte însă din lume are o părere greşită despre sfinţi, mulţi crezând că sfinţii sunt sfinţi, pentru că s-au născut sfinţi. Nu, fraţi creştini, sfinţii au ajuns sfinţi pentru că au trăit viaţa în sfinţenie. Cheia sfinţeniei lor nu este un har aparte, ci cuvintele Evangheliei de astăzi: „Cine ţine la viaţa lui, o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi!”
Aceste cuvinte le-au înţeles sfinţii. Ei au înţeles că Mântuitorul a vrut să ne spună prin aceste cuvinte să nu mai trăim noi cu păcatele noastre, ci El să trăiască în noi cu sfinţenia Sa. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel despre sine: „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine”. E acelaşi lucru pentru care ne rugăm şi noi: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Să ascultăm şi noi deci îndemnul Sfântului Apostol Pavel care ne zice să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au grăit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sfătuieşte să fim cu luare aminte cum şi-au încheiat ei viaţa şi să le urmăm credinţa.
Pildele sfinţilor ne mişcă şi ne încurajează să ne îndeplinim cu credinţă datoriile noastre. Exemplele sfinţilor sunt ca nişte faruri şi călăuze de mare preţ. Pildele sfinţilor fac să amuţească cârtirile celor ce spun că Sfânta Evanghelie pretinde prea multă jertfă, că e mai presus de puterile omului şi că poruncile lui Dumnezeu sunt prea grele. Sfinţii, să nu uităm că au fost şi ei oameni, vase de lut şi mulţi dintre ei, mai înainte de a se întoarce la Dumnezeu au greşit şi au căzut unii chiar în păcate grele.
Să ne gândim ce a fost mai întâi marele Apostol Pavel, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Sfânta Teodora, Sfânta Pelaghia, Fericitul Augustin şi mulţi alţii. Dar când s-au întors la Dumnezeu, cu adevărat au terminat-o cu păcatele şi au început o viaţă curată, sfântă şi aşa şi-au sfârşit viaţa. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune să luăm aminte cum au sfârşit-o ei cu viaţa şi nu cum au început-o, că majoritatea oamenilor încep bine şi termină prost şi astfel îi apucă moartea nepregătiţi.
Câţi părinţi nu plâng şi spun de copiii lor că atunci când erau lângă ei, când erau mici mergeau la biserică, se rugau, erau buni, iar acum nici nu vor să mai audă. Vai, de părinţii care au copii necredincioşi, vai şi de ei şi de părinţii lor. Să ne facem socoteala fiecare şi să vedem dacă ar veni moartea zilele acestea şi am încheia cu viaţa, cum ne aflăm cu sufletul acum? Suntem gata pentru împărăţia cerului, sau suntem în întunericul păcatelor?
Dacă viaţa noastră nu este după voia lui Dumnezeu, să ne întoarcem astăzi, acum, nu mâine; astăzi să zicem: „DA Doamne, vin să fac voia Ta!” Să fim împlinitori ai poruncilor lui Hristos, să ne predăm inima noastră, viaţa şi voinţa noastră ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ocupe locul cel dintâi în inimile noastre.
Rugăciune Doamne Dumnezeul cerului şi al pământului, cela ce prin sfinţii Tăi tot pământul luminezi, trimite Duhul Tău ceresc, să sufle peste noi şi să ne încălzească sufletele cele reci şi amorţite de păcate, ca să ne ridice spre lauda Prea Sfântului Tău nume. Primeşte rugăciunile sfinţilor Tăi, care se roagă pentru noi şi îndreptează viaţa noastră ca să ajungem şi noi a Te lăuda după cuviinţă şi a împlini poruncile Tale cum au făcut şi înaintaşii noştri, ca împreună cu ei să Te slăvim şi noi în ceruri în vecii vecilor.
Amin.
