PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI


... şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat... (Simbolul credinţei Crezul)

Fraţi creştini,


Astăzi se arată şi se înalţă semnul cinstitei şi sfintei Cruci, taina cea ascunsă de toate seminţiile pământului, dar care s-a arătat spre mântuirea noastră, căci noi creştinii, prin semnul sfintei Cruci ne aducem mereu aminte de binele ce ne-a făcut Dumnezeu şi de mila pe care a avut-o El pentru noi păcătoşii. De aceea, prăznuim cu bucurie înălţarea sfintei Cruci şi ne închinăm cu frică şi cu veselie sufletească, sărutând-o.
Astăzi este bucurie în cer şi pe pământ; astăzi se veselesc îngerii şi prăznuiesc oamenii credincioşi luminata şi sfânta Cruce a lui Hristos.Prin această sfântă Cruce s-a risipit împărăţia diavolului,blestemul s-a călcat,moartea s-a omorât,iadul s-a golit,morţii au înviat şi cerul s-a deschis.
Astăzi sfânta Biserică ortodoxă închipuie raiul, fiindcă aşa cum a fost în rai pomul cel de viaţă făcător care a omorât pe Adam pentru greşelile lui,aşa este sfânta Biserică raiul cel vremelnic al creştinilor care are cinstita Cruce, lemnul vieţii care a înviat pe Adam prin moartea Domnului Hristos. Pentru aceasta se înalţă sfânta Cruce ca să ne facă să cunoaştem că ea este începătura învierii a toată firea omenească din păcatul lui Adam şi că toţi cei ce cred în Domnul Hristos care s-a răstignit pe ea vor fi mântuiţi de păcatele lor.
Iată de ce astăzi ne veselim şi ne bucurăm, dat totodată trebuie să suspinăm din inimă şi să vărsăm lacrimi fierbinţi aducându-ne aminte de chinurile şi moartea cea amară a Domnului Iisus, aducându-ne aminte şi văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti Crucea pe care a purtat-o pe umerii Săi mergând la răstignire ca un miel spre junghiere.
Nici un copil nu se bucură când vede înaintea ochilor lui pe tatăl său mort, mai ales când ştie că el este vinovat de moartea tatălui său.Desigur,că tocmai atunci i se cade să plângă cu amar,căci pentru greşeala lui a trebuit să moară părintele său drag.Aşa şi noi, să plângem cu lacrimi amare, fiindcă pentru păcatele noastre a murit Făcătorul nostru de bine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această sfântă Cruce a fost închipuită de la începutul lumii şi proorocită de toţi profeţii.
Să ascultăm acum pe scurt însemnătatea praznicului sfintei Cruci şi cum s-a stabilit de sfinţii părinţi această sărbătoare importantă.
Necredincioşii şi zavistnicii evrei nu ştiau cum să ascundă învierea Domnului. Ei s-au sfătuit mai întâi să pecetluiască mormântul ca nu cumva să învieze Domnul Hristos. S-au dus repede la Pilat şi i-au spus: "Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a zis că după trei zile va învia. Porunceşte să fie păzit mormântul".
Pilat a trimis ostaşi pentru pază, care au pecetluit mormântul cum au ştiut mai bine.Duminică dimineaţa, pe când ostaşii străjuiau,Arhanghelul Mihail s-a coborât ca să-L primească pe Domnul Slavei cu smerenie.Ostaşii au adormit şi au amorţit, neputând privi lumina orbitoare de la Marele Luminător al lumii, Iisus, dar au simţit puterea şi învierea Lui şi au spus cu gură de foc că Iisus a înviat cu adevărat.
Vestea învierii a mers ca fulgerul, pe de o parte de la ostaşi, iar pe de altă parte de la femeile mironosiţe, în frunte cu Maria Magdalena, care au vestit ucenicilor că Iisus a înviat. Lumina învierii lui Iisus străbătea pretutindeni ca fulgerul iar căpeteniile evreieşti turbau de supărare. Neavând ce să mai facă, s-au sfătuit să cheme pe ostaşi şi, dându-le bani, i-au rugat să spună la lume că L-au furat ucenicii Lui pe când dormeau ei.
Unii din ostaşi au făcut întocmai cum li s-a cerut şi, de aceea, între evrei merge vorba şi astăzi că Iisus nu a înviat, ci L-au furat ucenicii. Alţi ostaşi însă, în frunte cu Longhin sutaşul, care a fost de faţă, n-au primit bani, ci au spus adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Acest Longhin a spus răspicat: "Cu adevărat,Hristos a înviat!" A susţinut cu tărie acest lucru până a murit martir chinuit de păgâni.
Trecând timp de la învierea Domnului iar ucenicii, având contact direct cu Iisus cel înviat, făceau şi ei multe minuni în numele Lui. Astfel vindecau orbi şi ologi, tămăduiau orice boală şi înviau chiar şi morţii.Evreii necredincioşi scrâşneau cu dinţii de mânie şi-i închideau pe ucenici în temniţele lor, bătându-i şi ameninţându-i cu moartea. Ei s-au sfătuit apoi să ascundă locul unde a fost răstignit şi îngropat Domnul Iisus ca oamenii să nu mai ştie nimic şi să uite.
Evreii socoteau că, dacă oamenii vor vedea mereu Crucea, groapa şi Golgota, nu-L vor uita pe Iisus, ci-şi vor aminti mereu de învăţăturile Lui, de minunile Lui şi vor crede şi mai mult Dumnezeierea Lui.Iată răutatea, iată vrăjmăşie drăcească, fiindcă tot iadul se răsculase împotriva lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Aţi auzit cum au zis: "înşelătorul acela".O, Doamne, cum de nu s-a despicat pământul ca să-i înghită atunci când L-au făcut pe Dumnezeu înşelător.Dar Dumnezeu le rabdă şi aşteaptă şi lasă toate ca să se lămurească lumea. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.Cei cu capul aiurit vor crede minciuni.
Dumnezeu i-a lăsat însă să-şi îndeplinească sfatul lor cel rău,fiindcă trebuia să se împlinească cele spuse de Domnul Hristos despre oraşul Ierusalim, că va fi ars cu foc şi va fi pustiit, iar locuitorii tăiaţi şi omorâţi şi duşi robi peste tot pământul. Pentru îndrăzneala pe care au avut-o aspra Domnului Hristos au plătit şi plătesc şi astăzi,căci de atunci au pierdut patria şi împărăţia cerească şi au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului.
Evreii au îngropat Crucea Domnului, au îngropat piroanele Lui, au astupat toate locurile de pe Golgota, precum şi mormântul unde a fost îngropat Domnul. Acestea toate au rămas ascunse până în anul 327 în zilele marelui împărat Constantin,cel dintâi împărat creştin.
Acest împărat a primit credinţa şi religia cea adevărată în Iisus Hristos printr-o minune dumnezeiască. El trebuia să intre în război cu Maxentie, împăratul Romei, care avea o mulţime de ostaşi bine înarmaţi,iar Constantin avea mult mai puţini şi,de aceea,era întristat.Dar,într-o zi i se arată pe cer chipul sfintei Cruci strălucind mai mult decât soarele pe care erau scrise aceste cuvinte: "Cu acest semn vei birui!"
Văzând acest semn, împăratul Constantin a primit curaj şi poruncit să se facă cruci şi să fie puse pe steaguri.A plecat astfel la război pe care l-a câştigat cu puţina lui oaste şi,după ce a luat împărăţia Romei,s-a botezat în numele Sfintei Treimi şi a trimis apoi pe maica sa,Elena,la Ierusalim ca să caute Sfânta Cruce.Era în anul 327.
Împărăteasa Elena a fost întâmpinată de patriarhul Macarie şi, cu toţii, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu ca să li se descopere locul de pe Golgota, unde a fost răstignit Domnul Hristos. În urma rugăciunilor înălţate au aflat trei cruci, precum şi piroanele cu care Domnul fusese ţintuit. Mare bucurie a avut fericita Elena aflând cinstita Cruce.
Tot atunci s-a făcut şi o mare minune, căci murise de curând o fată de neam mare iar patriarhul Macarie a atins de trupul neînsufleţit,pe rând,cele trei crucişi atunci când a fost atinsă de crucea pe care fusese răstignit Iisus,fata a înviat şi,mulţumind lui Dumnezeu,a început să propovăduiască cu glas mare puterea sfintei Cruci.Răspândindu-se vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-a strâns îndată mulţime mare de popor care dorea să vadă cinstita Cruce. Dar, pentru că nu ajungeau cu toţii s-o poată vedea, patriarhul Macarie s-a suit pe un amvon şi,ridicând cinstita Cruce, toată mulţimea, văzând-o, a strigat cu glas mare: "Doamne, miluieşte-ne!"
De atunci şi până în zilele noastre se prăznuieşte această sărbătoare Înălţarea Sfintei Cruci căci în această zi sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor spre bucuria a toată lumea creştină şi spre lauda şi cinstea Domnului nostru Iisus Hristos.Acestea sunt,pe scurt,cele legate de praznicul de astăzi şi bucurie mare a cuprins de atunci tot neamul creştinesc care s-a închinat şi a sărutat cinstita Cruce.
Dar,pentru că Sf. Evanghelie de astăzi ne-a amintit despre suferinţele lui Iisus,despre judecata nedreaptă a lui Pilat,despre Crucea şi răstignirea Lui,care ne-au răscolit sufletul,să pornim şi noi pe urmele paşilor Lui,pe drumul calvarului.Veniţi să vedeţi în ce stare jalnică au adus pe Dumnezeu mâinile nelegiuite şi spurcate ale omului.Când mă uit la cel răstignit pe Cruce,mă gândesc şi la cel ce L-au răstignit.În moartea lui Dumnezeu săvârşită cu nedreptate, descopăr pe ucigaşul de om.Cauza patimilor şi morţii lui este însuşi omul,creatura mâinilor Lui,acela care a fost înzestrat cu frumuseţe,împodobit cu nemurire sufletească şi îndulcit cu atâtea bunătăţi de sus.
Motivul lacrimilor noastre acesta trebuie să fie, iubiţi creştini,pentru că noi L-am răstignit şi omorât pe Dumnezeu nostru,să plângem, mai ales,că altcineva n-a pătimit pe lume mai mult decât a pătimit El.Trebuie să plângem şi pentru patima Lui şi pentru firea noastră veşnic nemulţumită.Veniţi, dar,să ne suim pe muntele Domnului,pe vârful Golgotei şi să observăm priveliştea cea înfricoşată,să privim întunericul ce acoperă faţa pământului.
Lemnul cel cinstit să ne arate calea.Vino în faţa noastră, fericite lemn al Domnului,tu care ai fost stropit cu sângele cel dătător de viaţă al lui Hristos. Sfântă Cruce, tu eşti masa pe care s-a plătit răscumpărarea omenească!Sfântă Cruce, tu eşti scaunul prea cinstit pe care a şezut noul Împărat al lui Israel!Sfântă Cruce,tu eşti scara cerului care ne sui la rai!Sfântă Cruce, tu eşti stâlpul de lumină care povăţuieşti poporul creştinesc la dumnezeiasca făgăduinţă, la patria cerească!Sfântă Cruce,a Bisercii noastre,întărirea şi lauda noastră,tu eşti pricina mântuirii noastre!
Fraţi creştini,judecătorii lui Hristos sunt doi arhierei: Anna şi Caiafa. Când Domnul Hristos răspunde la întrebări,Anna porunceşte să fie lovit ca să tacă, iar dacă nu vorbeşte,Caiafa se mânie şi-L jură să vorbească.Ce trebuie să facă? Dacă vorbeşte,este condamnat,dacă tace,e socotit nebun.
O,arhiereule fără dar,de ce te juri,de ce cauţi mărturii mincinoase,pentru ce te tulburi ca să afli cine este Iisus?În curte este un ucenic al Lui,întreabă-l şi acela va spune adevărul.Unde eşti,Petre?Vino de mărturiseşte tu."Nu cunosc pe omul acesta!"
Cum,Petre, tu nu mai cunoşti pe Dumnezeul tău,pe învăţătorul al cărui ucenic eşti de pste trei ani,nu mai cunoşti pe Acela care te-a făcut din pescar căpetenia apostolilor?Nu cunoşti pe Acela care ţi-a spălat picioarele?Nu este El,Petre, despre care tu ai zis că este Fiul lui Dumnezeu? Nu este Acesta despre care ai spus, cu câteva zile mai înainte, că mai bine preferi să mori decât să te desparţi de El?
O,Petre,Petre,te juri în faţa unei slujnice că nu-L cunoşti pe omul acesta. Nu vezi cum te mustră însuşi Pilat, cel care-L arată în faţa poporului şi care spune:"Nu găsesc în El nici o vină!"Ah,Iisuse al meu,de ce spune Petru că nu te mai cunoaşte? Poate să aibă dreptate,fiindcă eşti de nerecunoscut, pentru că Ţi-ai pierdut chipul şi frumuseţea feţei,aşa de mult au desfigurat-o palmele, scuipările şi rănile sângerânde.
Cum să te mai cunoască din atâtea răni groaznice şi atâtea semne pe trupul şi faţa Ta?Iată un lucru nemaipomenit:Pilat spune cu gura lui,poporului,că nu se găseşte în Tine nici o vină.Dar cununa de spini pentru ce Ţi-au pus-o,dacă nu-Ţi găsesc nici o vină?Vai!Patimă,cu adevărat,batjocură peste firea omenească!De aceea, ziceai în grădina Ghetsimani:"Întristat este sufletul Meu până la moarte". Unde eşti,Petre?Dar Petru s-a pocăit,îi pare rău şi ochii lui sunt acum două izvoare de lacrimi amare.
Sfântă Marie,mamă amărâtă, mai cunoşti pe dulcele tău Fiu?De unde să mai vadă de atâta îmbulzeală!?Să-L vezi Tu,Părinte ceresc,vezi pe Fiul Tău,pe care L-ai născut mai înainte de luceafăr.Dar, în vremea aceasta,şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său.
La vremea aceasta,apostolii şi ucenicii L-au lăsat şi au fugit.Acum Iisus este omul care nu mai are pe nimeni ca să i se facă milă de El.O, soare, înfricoşează-te!Iar voi, ceruri, suspinaţi! Din toată această mulţime de popor nu se găseşte nimeni căruia să-i fie milă de El.Toţi doresc sângele Lui şi toţi strigă: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" Cum să nu zici,Iisuse: "Întristat este sufletul Meu până la moarte"?!Mielul lui Dumnezeu, linişteşte-Te puţin, pentru că Pilat mai încearcă o dată să te scape de la moarte.
La evrei erau un obicei ca de Paşti să fie slobozit un condamnat la moarte pe care îl cerea poporul.Era atunci un tâlhar vestit Baraba pe care poporul,îndemnat de căpeteniile preoţilor,a cerut să fie eliberat,iar Iisus să fie răstignit.Pilat stă pe gânduri şi nu ştie ce să facă.
O, Pilate, tu eliberezi pe Baraba, dar acesta este un tâlhar, un hoţ, care a băgat spaima în toată Iudeea. Vei hotărî răstignirea lui Hristos? Pilat întreabă iarăşi pe Iisus: "Ce ai făcut, pentru că, iată, neamul Tău Te-au adus aici la mine?" O,Pilate,de ce întrebi ce-a făcut?Deşi tu eşti străin în Ierusalim,nu eşti însă străin de multe minuni pe care le-a făcut.
Întreabă pe toţi cei ce s-au folosit de mila şi ajutorul lui Iisus Dumnezeu. Întreabă popoarele care s-au săturat de pâine;întreabă pe samarineanca cea desfrânată întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte draci;întreabă pe Zaheu cel lacom,pe Lazăr cel mort de patru zile şi apoi înviat; întreabă,Pilate,pe fiica lui Iair şi chiar pe femeia ta,Claudia, care a fost de faţă când Iisus a înviat-o şi a dat-o părinţilor ei.Întreabă pruncii Ierusalimului, Pilate!
Ce a făcut?Dar ce n-a făcut,o,Pilate?!Dacă ai avea minte să înţelegi teologia cea înaltă, eu ţi-aş spune că acesta este Cuvântul cel mai înainte de veci care a făcut cerul şi pământul,marea şi izvoarele,soarele şi luna,stelele şi lumina, păsările, animalele şi toate câte se văd şi nu se văd.Un singur lucru,însă,n-a făcut.Fiul lui Dumnezeu n-a făcut păcatul şi,să ştii,Pilate,că de un singur lucru nu ştie.Nu ştie de frică.El este Dumnezeu adevărat şi,într-o clipă,poate să vă piardă şi să vă nimicească pe toţi.
Pilat nu mai răspunde. Îi întoarce spatele,pentru că un cuvânt al arhiereilor i-a astupat gura şi urechile.Iată,acest cuvânt strigat de tot poporul:"De vei elibera pe Iisus,nu eşti prieten al cezarului".Astfel,judecătorul Pilat,ca să nu-şi piardă scaunul şi postul lui,avantajele lui,nu mai vede adevărul,poate să piardă toată lumea.El îl osândeşte la moarte pe Iisus şi dă sentinţa cerută de iudei, zicând:
"Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul roman, în sala înalţilor prinţi, condamn cu pedeapsă de moarte pe Cruce, pe numitul de popor Iisus Nazarineanul un răzvrătitor şi un răsculător contra legilor Tiberiu,care este rege şi împărat al romanilor.Ordon şi hotărăesc soarta lui prin răstignire pe Cruce,dimpreună cu alţi doi,după obiceiul celor condamnaţi.Însărcinez pe primul meu căpitan, Comuto Corneliu,ca să-L ţină legat în public, prin raionul Ierusalimului,apoi,bătându-L şi îmbrăvându-L cu o mantie roşie,să-L încoroneze cu o coroană de spini pe cap.Să fie obligat a-şi duce Crucea pe umeri spre a servi de exemplu pentru toţi tâlharii şi împreună cu El să fie răstigniţi şi alţi doi tâlhari în locul numit al Căpăţânii Golgota.
Acela care va fi răstignit, să fie lăsat pe Cruce pentru sfidarea publicului, iar deasupra Crucii să fie scris în evreieşte,greceşte şi latineşte: Iisus Nazarineanul,regele iudeilor.Ordon ca toţi subalternii mei să îndeplinească în grabă această datorie a lor şi să execute întocmai cum am hotărât eu,infailibilul,după legile romanilor.Ierusalim, 23 martie, 5508,de la creaţie"
Astfel s-a săvârşit asasinarea Fiului lui Dumnezeu,Iisus Hristos.Cine poate spune cu de-amănuntul, cu câtă sete au sfârşit trupul cel sfânt şi curat al celui mai drept fiu al poporului iudeu după trup?Bătăile cu biciul noduros cu plumb la vârf,apoi coroana de spini pe care I-au îndesat-o pe cap cu loviri pătrunde adânc să rupă carnea, iar sângele să curgă peste ochi şi peste faţă.
Tot trupul Domnului era o carne vie şi o masă roşie de sânge.Călăii L-au acoperit cu o mantie, care s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie.Aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de psini căută peste ochi,, cu părul încurcat de palmele şi loviturile primite, hulit şi insultat, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-şi pună Crucea pe care să şi-o ducă singur în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota,cale de un ceas.
Acolo sus pe Golgota a suferit piroane reci şi ruginite şi alte multe suferinţe grele pentru noi şi pentru mântuirea noastră.Dar,din durerile pe care Le-a suferit,cea mai grea era aceea că Domnul Hristos,ca Dumnezeu adevărat,vedea de pe Cruce,de acolo de sus,că pentru muţi suferă în zadar,fiindcă mulţi se vor ţine, mai departe,tot de păcate;nu se vor trezi la o viaţă bună,nouă nu se vor face mai buni,mai blânzi,mai iertători, mai răbdători.Pe mulţi îi vor apuca moartea nepregătiţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi,împietriţi şi înrăiţi,cu păcate mari de moarte.Pentru aceştia în zadar s-a răstignit Hristos,căci iadul îi mănâncă pe toţi. Vai nouă,dacă nu ne trezim în clipele acestea, dacă nu punem început bun vieţii noastre.
Mulţimea războaielor care au bântuit pământul au făcut ca lemnul Crucii să fie împărţit şi răspândit în mai multe locuri.Aşa se găseşte o parte la Ierusalim,o parte prin Grecia, într-o capelă din Paris,capelă care are vârful cupolei ascuţit ca un spin şi unde se află şi coroana de spini pe care a purtat-o Domnul Hristos în acele zile grele.La Roma se păstrează unul din piroanele răstignirii şi tot acolo se află scara din palatul lui Pilat pe care a căzut Mântuitorul şi şi-a zdrobit picioarele şi mâinile,atunci când plin de sânge a fost îmbrâncit afară.
Tot la Roma se află o tăbliţă de lemn de cedru pe care au fost scrise în trei limbi cuvintele:"Iisus Nazarineanul regele iudeilor".La Roma se mai află o zăbală făcută pentru calul împăratului Constantin, de mama sa Elena dintr-un piron găsit pe Golgota, ca fiul său să fie apărat în războaie.La Torino există giulgiul sfânt, pânza în care s-a imprimat întreaga Lui figură.De asemenea, la o biserică, lângă Paris, se află mantia plină de sânge şi haina lui Iisus.Acest lucru înfricoşător îl descoperă chia rşi ştiinţa înaintată a veacului al XX-lea în urma cercetărilor făcute.
După aproape 2000 de ani de la răstignirea Domnului s-au fotografiat şi împrăştiat în lumea întreagă chipul Domnului de pe giulgiu,ca să afle toţi şi să cunoască pe Cel ce s-a jertfit pentru mântuirea noastră.Aşa au fost descoperite cu câţiva ani în urmă în arhivele cezarilor,nişte scrisori din vremea Mântuitorului. Iată atâtea şi atâtea dovezi.
Să ne cercetăm,deci,fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem cât suntem noi de recunoscători faţă de Mântuitorul nostru,care a pătimit atât de mult pentru mântuirea noastră ca să ne scape din robia păcatelor,a diavolului şi a iadului. Dacă până acum nu am cunoscut ce a făcut El pentru noi,să începem de astăzi înainte o viaţă mai plăcută Lui,să cunoaştem şi să-I mulţumim pentru jertfa dragostei Lui,faţă de noi păcătoşii,căci pentru noi a murit.
Istoria parcă se repetă cu fiecare generaţie.Acelaşi Iisus şi astăzi este prins,lovit şi bătut.În faţa noastră stă legat şi scuipat.Să recunoaştem jertfa Lui,osteneala Lui,căci fără plată ne mântuieşte, fără să-I dăm ceva, pentru că nu avem ce să-I dăm.Tot pământul şi cerul sunt ale Lui.El un singur lucru ne cere sufletul care este nemuritor.Pentru acest suflet a făcut acea jertfă,a venit să ne înveţe,să ne arate calea şi pentru acest suflet şi astăzi ne vorbeşte,căci cele ce vă spun nu sunt cuvintele mele,ci ale Lui.El este Mântuitorul,El este Izbăvitorul.
Să-L cunoaştem,să-L credem,să-L ascultăm şi să facem ceea ce ne spune.Alt mântuitor nu va veni.Tot El va veni pe norii cerului să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui.Să lăsăm răutatea,să lăsăm păcatele,să ne stăpânim gurile,să vorbim mai puţin cu lumea şi să vorbi mai mult cu Dumnezeu în rugăciune ca să fim scutiţi de rele şi să nu ne pierdem sufletul.
Să lăsăm iscodirile, care fac mare rău sufletului.Cei care sunt iscoditori se aseamănă cu iscoadele care veneau la Mântuitorul să-L ispitească,să-L prindă cu ceva,ca să aibă de ce să-L judece.Cu aceia se vor chinui toţi iscoditorii şi iscoadele care seamănă zâzanie şi discordie.


Rugăciune
O, Răstignitule Iisuse,o,dragoste fără margini,care pentru mântuirea noastră ai suferit atât de mult!Coboară-Te de pe Cruce şi, cu ranele Tale tămăduieşte rănile pe care ni le-au lăsat păcatele noastre şi împărăţeşte Tu cu Crucea Ta cea sfântă în sufletele noastre,ca să fim ai Tăi sfinţiţi,curaţi şi luminaţi.Iar tu,Pilate,să dai jos tăbliţa pe care ai scris:"Iisus Nazarineanul,regele iudeilor" şi să scrii aşa:"Iisus Hristos,Împăratul creştinilor". Amin.

PREDICĂ LA PRAZNICUL NAŞTERII MAICII DOMNULUI

PREDICĂ LA PRAZNICUL NAŞTERII MAICII DOMNULUI


Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea (Tropar)

Fraţi creştini,


Ziua naşterii fiilor lui Adam şi a Evei, era socotită ca o zi de triste-ţe pentru cei ce se năşteau şi nu de bucurie fiindcă erau nişte fii ai mâniei, ai păcatului şi chiar vrăjmaşi a lui Dumnezeu. Erau socotişi pieirii şi moştenitori ai blestemului Dumnezeiesc, căci până la Mântuitorul toată lumea mergea în iad, şi buni şi răi. Cu naşterea Fecioarei Maria, au început să se ivească zorile de ziuă, să treacă noaptea aceasta de întuneric şi să se aştepte soarele dreptăţii care va lumina lumea şi o va răscumpăra din blestemul cel greu în care căzuse.
Iată de ce naşterea Sf. Fecioare Maria este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc. Pe această Fecioară o aşteptau prooroci, patriarhi vechiului Testament şi tot neamul omenesc. Împăratul Solomon înainte de naşterea Sf. Fecioare cu mulţi ani o vesteşte cu duhul zicând: "Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare, ca armatele aşezate în linie de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă".
Într-adevăr, Sf. Fecioară este înfricoşătoare pentru iad, căci s-a născut ca să zdrobească capul şarpelui diavol şi să se distrugă împărăţia păcatelor.Dar pe cât este de înfricoşătoare pentru diavoli, pe atât este de mângâietoare pentru sărmanii oameni afundaţi până atunci în întuneric, în sclavie şi idolatrie. Ea se naşte ca să devină maică a Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu. Se naşte pentru a lucra mântuirea neamului omenesc, pentru a fi Regina şi împărăteasa cerului şi a pământului.
O, cât este de slăvită Naşterea Sfintei Fecioare Maria! Dumnezeu - Tatăl îşi pune toată bunăvoinţa. Dumnezeu - Fiul vede mai înainte în ea pe Maica Sa iubită, iar Dumnezeu-Sf. Duh se odihneşte în ea şi o umbreşte ca pe o Fecioară şi mamă sfântă fără de prihană. Îngerii slăvesc cu cântării de bucurie şi se luminează prin venirea ei în lume. Leagănul Sf. Fecioare Maria a fost înconjurat de smerenia cea mai adâncă şi de sărăcia cea mai desăvârşită. Ea trebuia să distrugă păcatul mândriei care se înrădăcinase adânc în inima omului. Prin exemplu ei a arătat lumii că smerenia şi sărăcia vor umple de daruri cereşti pe cei ce urmează. Ascultaţi acum cum scrie Sf. Scriptură despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria.
In Palestina era un om cu numele Ioachim, care avea o soţie ce op chema Ana. Amândoi erau de neam mare, împărătesc şi arhieresc, plini de bunătate şi de milostenii. Erau smeriţii şi evlavioşi, nelipsind de la biserică, unde aduceau lui Dumnezeu Jertfe şi mulţumiri pentru binefacerile primite. Erau însă foarte mâhniţi, căci ajunseseră la adânci bătrâneţi şi nu aveau nici un copil.
În vremea aceea cei care nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi, iar ceilalţi nu primeau nimic din mâna lor. La biserică ei trebuiau să stea mai în urmă şi când aduceau jertfe la altar ei erau ultimii.
Într-una din zile fiind sărbătoare mare la evrei, s-au dus la biserică şi Ioachim cu soţia lui. Din râvnă pentru Dumnezeu, au îndrăznit să aducă jertfă înaintea celorlalţi. Preotul s-a mâniat foarte tare şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre. Ioachim şi Ana au ieşit afară ruşinaţi şi mergând spre casă bătrânul Ioachim spuse femeii sale: "Pe mine nu mă mai trage inima să merg în casa mea, pentru că suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Du-te tu singură şi dă milostenie la săraci, fă rugăciuni, iar eu mă duc în munte la peşteră acolo voi posti şi voi ruga pe Dumnezeu cu lacrimi, să se milostivească spre noi şi să ne dăruiască şi nouă un copil.
Despărţindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a intrat în grădină şi îngenunchind se ruga lui Dumnezeu zicând: Doamne Atotţiitorule, cela ce numai cu cuvântul Tău ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să crească şi să se înmulţească Cela ce ai binecuvântat pe Sarra soţia lui Avraam şi la bătrâneţe a născut pe Isac; dă-mi Doamne şi mie roadă pântecelui meu ca să scap de ocara oamenilor şi făgăduiesc că ce voi naşte, fie fată fie băiat, îl voi dărui cu toată inima să slujească Ţie toată viaţa în biserica Ta cea sfântă.
Ioachim, bărbatul ei , se ruga în acelaşi timp sus în munte petrecând în lacrimi şi post. Văzând Dumnezeu suspinele celor doi bătrâni, a trimis pe arhanghelul Gavriil acolo în munte la Ioachim care i-a zis: Bucură-te Ioachime şi te veseleşte; eu sunt îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe Împăratul lumii. Lasă supărarea şi mergi vesel acasă că a auzit dumnezeu rugăciunile tale. Acestea zicând îngerul s-a dus şi la Ana spunându-i şi ei aceleaşi cuvinte.
După ce a auzit cuvântul îngerului, Ioachim s-a dus acasă unde a aflat-o şi pe Ana veselă, iar după nouă luni aceasta a născut o fetiţă frumoasă, şi sfântă, prin împreunare firească, dar care era rodul postului, al lacrimilor, milosteniilor şi rugăciunilor.
În acea vreme evreii aveau obicei să cheme preoţii a opta zi după naştere ca să pună nume pruncului. Aşa au făcut şi Ioachim şi Ana şi au botezat-o pe fiica lor Maria ce se tâlcuieşte Împărăteasă. În limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului şi din muncile iadului.
Acest praznic îl sărbătorim noi astăzi fraţi creştini, această taină o prea mărim. Lăudăm pe Ioachim şi pe Ana, părinţii Maicii Domnului. Pe cât au fost de supăraţi, pe atât de mult i-a bucurat Dumnezeu, dăruindu-le pe cea mai aleasă dintre toate neamurile, pe cea care a împăcat cerul cu pământul , pe Dumnezeu cu oamenii. De aceea Sfânta Biserică cântă cu mare glas troparul naşterii sale zicând: "Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.
Într-adevăr, născându-se în Nazareth Sfânta Fecioară, s-a vestit sfârşitul trist al nopţii păcatului şi s-au ivit zorile unei zile luminoase. Ştim cu toţii că atunci când se revarsă zorile dimineţii toată firea se bucură. Sfânta Fecioară vestea sfârşitul relelor noastre, vestea oamenilor sosirea zilei în care va străluci soarele dreptăţii care va veni să lumineze lumea.
Fecioara Maria este asemănată cu luna care este mai strălucitoare decât toate stelele şi care îşi împrumută strălucirea de la soare şi luminează în timpul nopţii. Iisus - adevăratul soare nu se arătase încă, dar Maria îl vesteşte şi întunericul de care era pătrunsă omenirea începe a se risipi. Prin minunata strălucire a virtuţilor sale ea este asemănată chiar cu soarele însuşi, mai ales că străluceşte ca un soare între noi şi Dumnezeu. Iată despre cine zicea Solomon împăratul: "Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă şi aleasă ca soarele?
Dar naşterea Sfintei Fecioare Maria a adus o mare deznădejde demonilor din iad, producând întristare lui lucifer şi îngerilor lui. Prin naşterea ei s-a împlinit cuvântul lui Dumnezeu pe care îl spusese şarpelui înşelător în rai: Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău. Într-adevăr, prin naşterea Fecioarei Maria diavolul a suferit groază mare, de aceea Sf. Biserică cu mare dreptate a orânduit să proslăvim amintirea acestei sărbători şi să ne bucurăm şi noi împreună ci proorocii, îngerii şi toţi sfinţii.
Iată de ce iubiţi creştini, suntem datori să urmăm pilda vieţii şi credinţei Fecioarei Maria. Dacă astăzi Sf. Fecioară stă pe tron strălucit şi s-a înălţat mai presus decât toţi îngerii, aceasta se datoreşte sfinţeniei, virtuţile ei şi grijii pe care a avut-o să rodească darurile primite de la Dumnezeu.
Dar noi ce facem cu harurile primite la botez, atunci când am devenit moştenitori ai împărăţiei cerurilor? Avem noi grijă să facem fapte de credinţă, de nădejde, de dragoste, sau am îngropat talantul? Ne interesăm noi cum să practicăm viaţa creştină, sfinţenia, umilinţa, curăţia, răbdarea, milostenia şi toate celelalte după care ne cunoaştem că suntem fii Lui?
După cum observăm în lume, întuneric mare domneşte în inima, mintea şi viaţa oamenilor, căci în întuneric sufletesc şi trupesc se zămislesc şi se nasc oamenii pe pământ. Deşi se nasc din părinţi creştini, copii sunt zămisliţi în păcate de desfrânare, şi cad cu totul din harul virtuţilor, căci după ce inii au trăit necununaţi, fără binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, nu ţin socoteală de posturi, de sărbători şi nu respecte legile dreptei credinţe, şi nici chiar legile medicinii ca să se poată naşte ceva bun pe faţa pământului.
Se străduiesc oamenii pentru copii lor să le facă condiţii bune în copii în păcate. Vai viaţa aceasta, dar nu îndeplinesc ce este mai important. Din ştiinţă sau neştiinţă dispreţuiesc legile credinţei şi în timpul beţiei şi al chefurilor blestemate, zămislesc de ei, că vor avea de suferit şi vor deveni o mare povară pe capul părinţilor mai târziu şi chiar al societăţii întregi. De aceea îi auzim pe mulţi tineri plângându-se, că ar dori şi ei să fie mai buni, să nu mai facă rele, să se poată ruga şi să iubească biserica, dar nu pot. Pe mulţi îi auzi zicând: "Parcă e cineva care nu mă lasă şi mă împinge să fac rău."
Da, într-adevăr există cineva care nu-i lasă şi acest cineva este diavolul. Sămânţa de la el s-a zămislit odată cu ei în timpul poftelor păcătoase al trăirii fără să se ţină seama de legile lui Dumnezeu. Atunci a început diavolul să ia în stăpânire încetul cu încetul sufletul şi trupul omenesc şi cu cât s-a trăit mai mult în păcate, cu atât a prins şi el rădăcini mai adânci, de aceea mulţi nu mai au putere să se ridice din mocirla păcatelor.
Iată de ce tinerii trebuie să se ferească de orice primejdie sufletească, fiindcă majoritatea au fost zămisliţi şi crescuţi în gusturile lumii şi a plăcerilor ei păcătoase, iar acum e greu să le cerem ca să se ocupe cu lucruri serioase. Milţi i-au în râs religia şi vorbesc cu dispreţ de slujitorii biserici. Foarte puţini din cei distruşi complet sufleteşte şi trupeşte mai încearcă un loc de salvare.
Prin urmare fraţi creştini, vedem cum părinţii sunt cei dintâi care calcă în picioare legile lui Dumnezeu şi apoi ei mai vor ca să fie ascultaţi şi respectaţi de copii lor. Acest lucru nu mai e posibil, de aceea mulţi ispăşesc cu lacrimi amare aceste călcări de lege ale lui Dumnezeu şi mor cu amărăciunea aceasta în suflet şi se duc în chinurile iadului. Să ne formăm deci din copilărie inima pentru virtuţi creştine, să ne împăcăm cu lipsurile, să ne înfrânăm pornirile dobitoceşti şi să ne obişnuim cu viaţa duhovnicească spre binele sufletului şi al trupului nostru.
După ce s-a născut fericita Fecioară Maria, până la etatea de trei ani a fost sub paza părinţilor care au învăţat-o aceleaşi frumoase virtuţi pe care şi ei le-au practicat. Parcă o vedem pe bătrâna Ana cumo învaţă rugăciuni şi nu ne putem opri să nu ne gândim că multe mame astăzi nu poartă de grijă copiilor lor. Astfel în primii anişori, nu-i aduc la biserică, nu le arată sfânta credinţă şi nu-i feresc de locurile periculoase care le strică creşterea sănătoasă.
Mulţi părinţi nu se împărtăşesc când sunt tineri şi mare greşeală fac pentru că şi pruncul care este în pântece trebuie să primească din taina aceasta sfântă ca să iasă un copil cu sfinţenie în el. Dar mulţi părinţi tineri nu fac lucrul acesta, iar după ce li s-au născut copilaşii nu-i aduc cu anii la biserică ca să fie împărtăşiţi. Până la vârsta de 7 ani, copiii trebuie aduşi la biserică să fie împărtăşiţi din 40 în 40 zile. Să se intereseze măcar bunicile dacă părinţii nu sunt în stare şi n-au credinţă, pentru că prin trupul şi sângele Domnului se sfinţesc copiii.
Vai de părinţii care nu-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu, căci vor avea multe de tras de pe urma lor, deoarece aceşti copii lăsaţi de capul lor vor rămâne surzi la sfaturile şi poruncile părinteşti. Aceşti copii vor avea dezgust pentru tot binele, nu vor fi în stare să se ocupe de lucruri serioase şi nu îşi vor face datoria nici în servici, nici în casa părinţilor. Vor fi nestatornici în căsătorie, complet dezorientaţi în toate problemele vieţii şi nefolositori pentru întreaga societate. De aceea auzim şi vedem cum tineretul nostru face atâtea crime, violuri, furturi, bătăi, beţii şi tot felul de nenorociri, supărând grozav pe părinţii lor.
Aceşti părinţi care n-au avut grijă de ei acum îşi iau plata şi vor mai avea şi o altă judecată şi suferinţă veşnică, pentru că nu şi-au făcut datoria faţă de copiii lor ca să le arate lumina învăţăturii Domnului Hristos. Sf. Scriptură ne spune cum patriarhul Iacob a avut un vis cu o scară lungă ce lega cerul cu pământul pe care suiau şi coborau îngerii lui Dumnezeu.
Frumos şi mare vis pentru că scara din visul lui Iacob este Preasfânta Fecioară a cărei naştere o prăznuim astăzi. Ea este aceea care a legat cerul cu pământul şi prin curăţenia sufletului şi a trupului ei a pogorât pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Prin ea ne înrudim şi noi cu Dumnezeu şi mai mult chiar ne facem fiii lui Dumnezeu. Odată cu naşterea Fecioarei Maria, îngerii cerului coboară la noi ca să ne ridice sus de pe pământul acesta care prin păcatul lui Adam a primit blestem, lacrimi şi suferinţe.
Să băgăm de seamă, încă, că dedesubt, sub scara aceasta, este o altă scară care duce jos, spre iad. Pe această scară suie şi coboară îngerii iadului demonii. Îngerii cerului vor să ne lege cu Dumnezeu, în timp ce îngerii iadului vor să ne lege cu diavolii întunericului. Depinde de viaţa noastră, de cine vrem să ascultăm, căci în viaţa noastră se amestecă puterile cerului, dar şi ispitele iadului.
Să ne facem socoteala în momentul de faţă fiecare şi să vedem de cine ascultăm mai mult. Să privim la viaţa noastră şi să ne vedem faptele bune sau păcatele şi de aici vom putea să înţelegem ai cui suntem în momentul de faţă şi cui slujim; lui Dumnezeu, sau diavolului.
Să serbăm deci cu bucurie, fraţi creştini, sfânta zi a naşterii Maicii Domnului. S-o lăudăm cu cântări duhovniceşti, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane şi să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia şi cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.
Să avem în ea desăvârşita încredere şi s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieţii noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite şi ea este atotputernică ca să ne ajute şi să ne apere în nevoile şi în necazurile noastre. Dar şi noi să fim recunoscători şi, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieţii ei curate întru totul, cu sfinţenie, modestie şi, mai ales, smerenie. Fiecare să înalţe mereu rugăciuni către Dumnezeu ca să-şi izbăvească sufletul de ispita şi veninul şarpelui diavol.


Rugăciune
O, Prea Sfântă Fecioară Maria, Împărăteasa cerului şi a pământului, care te-ai născut din sfinţii tăi părinţi Ioachim şi Ana, ni nu avem cununi de aur ca să încununăm cinstită fruntea ta şi nu putem să-ţi înălţăm atâtea biserici şi altare după meritul pe care-l ai. Sufletul nostru însă să fie biserică, iar inima altarul, unde să ardă tămâia rugăciunilor noastre.
Roagă pe Fiul tău neîncetat pentru tot neamul nostru creştinesc ca să ne ierte şi să ne ajute să putem face şi noi voia Sa, pentru ca şi noi să fim în partea celor ce se mântuiesc în vecii vecilor. Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI


Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

Fraţi creştini,


Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul - diavol - care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:" Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd." A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: " La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă. "
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: " Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri. " Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: " Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: " Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? ".
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: " Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El Mântuitorul nostru să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: " Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei".
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa. O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor. Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

Cea mai mare poruncă din lege


... Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege!? (Matei XXII, 36)

Fraţi creştini,


După cum boala cancerului este cea mai cumplită boală care distruge trupul, tot aşa mândria, slava cea deşartă este păcatul care distruge sufletul. Din cauza mândriei se întunecă mintea şi vin asupra sufletului o mulţime de păcate, de boli sufleteşti, prin care se desparte omul de Dumnezeu. De această boală şi de multe suferea neamul evreiesc în vremea Mântuitorului Hristos. Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte tocmai de această boală a mândriei, a făţărniciei şi a invidiei de care suferea şi acest învăţător de Lege care a venit la Domnul Hristos să-L ispitească.
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea cea de sus de care se cutremură şi se sfiiesc îngerii a avut blândeţea şi răbdarea să vorbească chiar şi cu oamenii vicleni şi amăgitori care au venit la El cu vicleşug să-L ispitească. Unii au venit la Domnul ca să-L prindă în cuvânt întrebându-L dacă se cade să plătească dajdie Cezarului sau nu; saducheii, care nu credea în învierea morţilor, L-au ispitit şi ei, iar fariseii au trimis pe unul care li se părea lor mai înţelept, un doctor în ştiinţe şi mai mare cunoscător al Legii, întrebându-l cu vicleşug: "Învăţătorule, care poruncă este mai mare din Lege? Iar Domnul Hristos, văzând vicleşugul lui i-a arătat prima poruncă a lui Dumnezeu: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul şi cu tot sufletul tău. Această poruncă este cea dintâi şi cea mai mare.
Acum să vedem cum trebuie să împlinim şi noi această poruncă. Omul cu dragoste din inimă este gata în fiecare clipă să moară pentru dreptate, pentru că dreptatea este însuşi Dumnezeu. Omul cu dragoste adevărată de Dumnezeu trebuie să-şi ferească inima de păcate mari, de desfrânare, de ucidere, de furtişaguri, de mânie şi de toate păcatele de moarte. Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă să-L iubim cu voinţa, înţelegerea şi gândul nostru.
Omul este dator să-şi întoarcă mereu voinţa către Dumnezeu şi să-L cunoască cu înţelegere. Să gândească pururea la Dumnezeu. Puterea gândului este mintea. Mintea este şi ochiul sufletului. Dacă Dumnezeu va fi iubit de cineva cu gândul şi cu sufletul, acela totdeauna va căuta către Dânsul cu ochiul sufletului, cu mintea, după cum zice David: "Văzut-am pe Dumnezeu înaintea mea pururea să nu mă aplec spre păcat în veci.
Se cade să iubim pe Dumnezeu nu cu o parte de trup sau de suflet, cum înţeleg care rătăcesc mereu drumul, ci cu tot sufletul şi cu tot trupul. Omul este alcătuit din trup şi suflet, de aceea trebuie să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi gândul lui. Aici pe pământ avem o mulţime de îndatoriri: de a iubi pe binefăcătorii noştri, de a iubi ţara şi conducătorii, de a iubi învăţătorii, pe părinţii cei duhovniceşti şi trupeşti.
Acum să vedem ce a făcut Dumnezeu pentru noi, ca să ştim de ce trebuie să-L iubim mai mult ca orice şi ca pe oricine din lumea aceasta şi din cer. În primul rând Dumnezeu este Creatorul nostru, Tatăl nostru care ne-a zidit după chipul şi asemănarea lui. A pus în trupul acesta o piatră scumpă din coroana măreţiei Sale, care este sufletul cel nemuritor din noi. El ne-a iubit mai înainte de oricare altul, de aceea ne-a pregătit de la început hrană trebuitoare ca să creştem, ne-a hrănit, ne-a miluit şi ne creşte mereu cu toate bunătăţile de pe faţa pământului.
De la El consumăm apa, lumina şi căldura, de la El ne vin pâinea şi vinul, untdelemnul, de la el vin toate fructele şi dulceţurile pământului, pentru noi face să crească şi să rodească toate răsadurile pământului. În slujba omului a pus Dumnezeu toate vietăţile, animalele şi păsările, pentru noi a înfrumuseţat Dumnezeu pământul şi a dat universul în stăpânirea omului. Cu toate acestea, omul n-a fost recunoscător şi, în loc să-i mulţumească pentru toate binefacerile Sale, s-a îndreptat ca un nemulţumit şi ticălos către diavolul şi a început să-l asculte pe El.
Diavolul l-a învăţat pe om să nu mai recunoască pe Dumnezeu ca Creator al său, ci să-şi facă o mulţime de dumnezei din lemne şi piatră, în care se ascundeau aceste duhuri necurate şi îndemnau să se închine lor în locul lui Dumnezeu. Astfel făcând, oamenii s-au îndobitocit cu totul.
Atât se distrusese chipul omenesc, căci nu mai era cu putinţă o refacere, ci trebuiau nimiciţi. Aşa se încuibaseră boala, cancerul, încât nu mai era chip de vindecare înainte de potop. Aşa că, prin potopul lui Noe au fost înecaţi, pierduţi, nimiciţi. Dar Dumnezeu a păstrat pe cei ce au respecta Legea Lui, salvându-i prin corabia lui Noe. Astfel, bunul Părinte ceresc i-a lăsat să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-a arătat făcându-se cunoscut lui Moise, proorocul căruia i-a dat Tablele Legii, cu această primă poruncă: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine?.
Lumea tot n-a ascultat şi încetul cu încetul s-a întins iar răutatea, necredinţa şi păcatul. S-au îndepărtat de Dumnezeu prin neascultare de poruncile Sale, şi-au făcut din nou idoli şi le slujeau lor.
Tatăl nostru cel ceresc, văzând pierzarea omenească şi vrând să-l salveze pe om, a trimis pe Fiul Său cel Unul născut la noi întrupându-se din Fecioara Maria , ca să ne înveţe mântuirea. După ce şi-a îndeplinit misiunea, a trebuit să plătească pentru păcatele noastre prin jertfa Sa pe Crucea de pe Golgota, vărsându-şi Sângele ca preţ de răscumpărare. Iată de ce trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice din lume.
Această dragoste a lui Dumnezeu este fără margini, căci şi-a dat pe singurul Său Fiu la moarte pe cruce pentru salvarea noastră. În afară de aceste mari binefaceri, pe care ni le-a făcut, Bunul Părinte ceresc ne-a pregătit şi un loc fericit, o viaţă veşnică pentru sufletul nostru. Iată ce a făcut El pentru noi, Împăratul cerului şi al pământului, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor!
Spăimântează-te, omule, şi vezi cine este Cel care te-a miluit şi te miluieşte şi recunoaşte, ticălosule, că eşti dator să aduci mulţumiri şi să-L iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima ta şi din tot cugetul tău. Dumnezeu nu are nevoie de noi şi nu cerşeşte dragostea noastră, dar îi este milă de noi şi vrea să ne scoată din toată robia păcatelor şi a demonilor. Dacă El a făcut atâtea binefaceri pentru noi, noi de ce să nu-i răspundem cu aceeaşi dragoste fierbinte? Noi avem nevoie de El şi în viaţa aceasta vremelnică şi în cea veşnică.
Să vedem cum au înţeles primii creştini şi cei dinainte de Domnul Hristos, porunca aceasta a dragostei de Dumnezeu. În Vechiul Testament găsim o seamă de oameni luminaţi, aprinşi de dragoste pentru Dumnezeu care se unesc cu El prin focul rugăciunilor. Moise şi Ilie, care cu post şi rugăciune s-au înălţat mai sus de lumina aceasta, toţi profeţii Vechiului Testament au prezis naşterea Mântuitorului şi au propovăduit cu înflăcărare pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, ei şi-au dat viaţa fiind martirizaţi de împăraţii păgâni, căci aşa au înţeles ei că trebuie iubit Dumnezeu, mai presus de orice.
Sfântul Apostol Pavel aminteşte evreilor despre aceşti martiri şi le aduce aminte de David, de Daniil, de Samson, de Samuel, de Ghedeon şi de alţii, zicând: " au suferit batjocuri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, ucişi cu sabia, au pribegit prin pustietăţi, au fost prigoniţi şi chinuiţi. Aşa au iubit ei pe Dumnezeu cu preţul vieţii lor.
Apoi, cine poate spune, după jertfa Mântuitorului, cum au iubit primii creştini pe Dumnezeu, începând cu apostolii, mucenicii, cuvioşii, pustnicii, ierarhii şi toţi mărturisitorii; cum au renunţat ei la lume, la plăcerile ei, la rangurile lor şi cum au îmbrăcat haina cea săracă a călugăriei, cum s-au jertfit unii părinţi apărând creştinismul, ajutându-i pe oameni să cunoască, să înţeleagă credinţa şi să-L iubească pe Dumnezeu. Aşa au fost: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie, Sfântul Grigore de Nazians, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, care petreceau în mănăstiri în viaţă călugărească, singuratică.
Aceştia, văzând primejdia în care se aflau sufletele creştinilor, au lăsat pustiul şi mănăstirea şi au venit înarmaţi cu credinţă, să predice Cuvântul lui Dumnezeu în lumea care se zbătea în neştiinţă şi necredinţă. Aşa au înţeles ei să împlinească porunca I, să iubească pe Dumnezeu, şi porunca a II-a, care este asemenea celei dintâi, să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi.
Dar cine poate spune prin cuvinte cu câtă dragoste L-au iubit mucenicii şi muceniţele! Fii şi fiice de împăraţi au lăsat tronurile, s-au lepădat de părinţi, de mărirea lumească, au aruncat coroanele, au lepădat toată cinstea şi averile pământeşti şi, înfierbântaţi de dragoste aprinsă pentru Dumnezeu, au primit moarte de martiri.
Luptele apostolilor, sângele mucenicilor şi sudorile pustnicilor au întărit creştinismul, au slujit la binele aproapelui şi au slăvit pe Dumnezeu cu dragoste adevărată. La ziua judecăţii aceştia pot dovedi cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Dar noi, cei de astăzi, să observăm cât de departe e viaţa noastră de adevărata vieţuire cu Dumnezeu! Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este mincinoasă, pentru că noi căutăm mai întâi interese pământeşti şi slavă deşartă. De aici pleacă şi lupta împotriva celor care sunt bine intenţionaţi şi fac ceva mai mult spre slava lui Dumnezeu.
Sunt o mulţime de farisei făţarnici, ca şi legiuitorul din Evanghelia de astăzi, care sunt uniţi în gândurile şi în treburile lor împotriva adevăraţilor credincioşi. Ei îi ispitesc când cu unele, când cu altele, îi poreclesc, îi fac habotnici, mistici, legându-se de rugăciunea şi de postul lor, de biserică şi de preoţi spunându-le în gura mare că prea mult şi prea des se duc la biserică. Sunt unii care ar trebui să înveţe după lege sfânta credinţă, dar tocmai ei se luptă să dărâme hotărârile cele mai bune ale celor mai vrednici şi adevăraţi creştini. Aceştia nu văd pe Dumnezeu aşa cum L-au văzut şi L-au mărturisit apostolii, un Dumnezeu viu şi adevărat care există în cer şi pe pământ, un Dumnezeu care miluieşte şi pedepseşte, un Dumnezeu care există în Biserică, pe masa Sfântului Altar, în Trupul cel mistic şi Sângele Său, care se jertfeşte pentru noi la fiecare Liturghie, un Dumnezeu care vede toate faptele noastre în fiecare clipă, aude toate vorbele noastre şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Cei ce fac toate ale sufletului şi ale credinţei numai de formă, numai de ochii lumii sau pentru unele avantaje pământeşti, ar vrea ca toată lumea să facă aşa, ca omul să nu ia în serios mântuirea, să nu-L iubească pe Dumnezeu.
O, cât de mulţi sunt astfel de ispititori! Şi cât de multă lume au înşelat! Mulţi cred că dacă-şi aduc aminte de-o rugăciune din când în când, merg la vreo liturghie sau aprind vreo lumânare, au făcut prea mult pentru Dumnezeu. E de plâns dragostea noastră, a creştinilor din veacul acesta.
A doua învăţătură, asemenea celei dintâi, este să iubească omul pe aproapele său ca pe sine însuşi. Pentru ce o numeşte Domnul Hristos asemenea? Pentru că cine iubeşte pe aproapele, acela iubeşte şi pe Dumnezeu. "Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe aproapele, este mincinos, afirmă Sfântul Ioan Teologul. De nu iubeşti pe aproapele pe care îl vezi, cum poţi iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Dragostea de aproapele trebuie să fie aşa cum s-ar iubi omul pe sine, adică ceea ce ţie nu-ţi place, să nu faci aproapelui tău, să nu râvneşti nici femeia lui, nici agoniseala lui, nici vitele lui, nici copiii lui, să nu-l întristezi cu ceva, să nu-l pârăşti, să nu-i faci vreun rău sau să-l năpăstuieşti cu ceva.
Aceasta este dragostea pentru aproapele tău şi încă nu numai atât, ţi se cade a şi muri pentru dânsul, căci şi Dumnezeu ne-a arătat această dragoste când a murit pe Cruce, când a murit şi pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, şi pentru cei buni şi pentru cei răi. Mai mult decât oricine, creştinul este aproapele nostru, fiindcă avem cu toţii un tată pe Dumnezeu în cer şi ne-a născut aceeaşi maică Sfânta Biserică prin botez şi am crescut într-o casă Sfânta Biserică unde ne-am şi hrănit din aceeaşi pâine şi am băut din acelaşi pahar Trupul şi Sângele lui Hristos.
O masă avem cu toţii, pământul, un acoperiş, cerul, şi o lumină, soarele şi luna. De aceea suntem datori să ne iubim, căci suntem fraţi apropiaţi, copii ai aceluiaşi părinte. Această învăţătură a fost şi în Legea Veche scrisă şi dată de Dumnezeu, iar în Legea Nouă a întărit-o Domnul Hristos zicându-le ucenicilor: "Aceasta vă zic vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Această dragoste de aproapele, i-a mărturisit Domnul Hristos acestui fariseu făţarnic, care cunoştea Legea, dar nu voia să o împlinească, căci, dacă ar fi iubit pe Dumnezeu, ar fi iubit şi pe Fiul Său Iisus Hristos.
Domnul l-a lăsat şi pe acesta ruşinat şi întristat ca şi pe ceilalţi dinaintea lui. Apoi, văzând Iisus că s-au adunat fariseii şi se ceartă între ei, s-a apropiat şi le-a pus o întrebare foarte importantă, din Sfânta Scripturã, care se referea la Sfinţia Sa: "Ce vi se pare vouă, ce credeţi voi de Hristos, al cui fiu este? Zis-au ei Lui: "Al lui David. "Da! Dar cum David îl numeşte Domn pe Dânsul, zicând: Zis-a Domnul Domnului Meu, şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale? Deci, dacă David îl numeşte pe Dânsul Domn, cum este, dar, Fiul Lui? Şi nu puteau să-i mai răspundă cuvânt şi din ziua aceea n-a mai îndrăznit nimeni să-i pună întrebări. Iată ce păcat grozav este păcatul mândriei!
După atâtea minuni, după atâtea semne şi arătări, ei puteau să cunoască că este Fiul lui Dumnezeu şi una cu Tatăl ceresc. Dar mândria, invidia şi răutatea din ei nu i-a lăsat ca să-L cunoască. Mântuitorul le-a arătat şi cu cuvintele şi cu faptele şi cu minunile, că este una cu Dumnezeu Tatăl, de aceea le-a pus această întrebare din Psalmul 109, 1 al lui David, că al cui Fiu este? Şi dacă ei au zis că al lui David, le-a arătat că nu este al fiul lui David, ci este Domn din aceeaşi fire şi din aceeaşi dumnezeire cu Tatăl.
Domnul Hristos nu s-a lepădat să nu fie fiul lui David trupeşte, căci s-a născut din Preacurata Fecioară Maria, care este din neamul lui David după trup. Dar pentru că fariseilor li se părea că Hristos este un om de rând, ca şi ceilalţi oameni născuţi din seminţia lui David cu trupul, de aceea le-a arătat acel loc din psalmi, ca să înţeleagă din prorocia lui David şi să se lămurească că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, una cu Părintele ceresc.
Acestea toate le-a arătat Domnul Hristos fariseilor şi învăţătorilor Legii din vremea aceea, cu puţin înainte de a merge spre moartea cea de bună voie, ca să sufere pentru mântuirea noastră pe Cruce. De aceea le-a zis atunci să-şi deschidă ochii ca să vadă şi să cunoască că vor omorî pe Domnul lui David, pe Împăratul lui David, pe Împăratul cerului şi al pământului, pe Iisus, pe Mesia pe care ei n-au vrut să-L recunoască.
Dar vedeţi, iarăşi mă întorc la păcatul acesta al mândriei, care i-a orbit atât de mult pe farisei şi cărturari, căci nu i-a lăsat să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Mintea lor îngâmfată le spunea: "Cum poate să fie acesta Mesia, un tânăr sărac, fiul dulgherului din Nazareth? Iată-L cum umblă desculţ, cu capul descoperit, înconjurat de câţiva pescari săraci şi neştiutori de carte! N-are nici armată, nici bogăţie, nici slugi, este un sărac care ţine cu săracii. Pe cei bogaţi îi dispreţuieşte şi mai este şi prieten cu păcătoşii! Pe toţi îi iartă şi-i primeşte, şi învăţătura Lui nu se potriveşte cu învăţătura noastră, pentru că dispreţuieşte sâmbăta, vindecând bolnavii. Nu poate să fie acesta de la Dumnezeu! Pe lângă toate acestea, nu ştie nici carte! Pe acesta să-L credem noi Mesia, Fiul lui Dumnezeu, noi care suntem oameni învăţaţi, care avem la bază filozofia, teologia?! Nu se poate!
Aceste gânduri umblau prin capul fariseilor şi cărturarilor făţarnici fiindcă erau mândri şi îngâmfaţi şi de aceea nu au putut să-L cunoască, să-L creadă, ca să se mântuiască şi ei. Vedeţi că mândria nu-i lasă pe oameni să se mântuiască. Grozav este păcatul acesta! În multe chipuri şi în multe feluri se mândreşte omul: cu cartea, cu averea, cu banii, cu neamuri, cu haine, cu câte şi mai câte şi diavolul pune în capul şi în mintea lui că el este cineva, că nu există altul ca el. Să ne ferim şi să ne ferească Dumnezeu, că grozav este păcatul acesta! Dacă lumea de astăzi nu se întoarce la Dumnezeu, se datoreşte acestui păcat împuţit pe care Dumnezeu nu-l poate suferi.
Dumnezeu n-a suferit nici pe îngerii din cer când au făcut acest păcat, dărâmându-i şi făcându-i draci întunecaţi. Aşa sunt şi unii care trăiesc viaţă drăcească, viaţă cu păcate urâte şi împuţite din cauza mândriei! Oamenii alunecă din cauza acestui păcat în desfrânare şi în toate relele, cu toate că au făcut atâtea facultăţi. Şi aici trăiesc ca-n iad şi se vor duce şi dincolo tot în fundul iadului. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de păcatul acesta!
Dar să-i lăsăm pe toţi făţarnicii şi să cercetăm lăuntrul sufletelor noastre. Să vedem dacă noi, care ne numim creştini, îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima şi păzim cu credinţă poruncile Lui. Să ne examinăm, să ne ispitim şi să vedem cum iubim noi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru? E de ajuns să ne aruncăm o privire peste mulţimea creştinilor din veacul nostru şi să vedem cât de departe este dragostea cea adevărată şi cum s-a stins cu totul din cei mai mulţi. Noi, aproape toţi pretindem că iubim pe Dumnezeu, ne mulţumim să-L adorăm fără să-L imităm, îi cinstim Crucea, dar fără s-o purtăm. Unul se roagă, posteşte, merge la biserică, dar în schimb este avar, aspru, fără milă pentru cei săraci.
Altul nu este nici nedrept, nici avar, dar este răzbunător, poartă invidie, este duşmănos, nu iartă, nu caută pacea. Unul pare că este foarte credincios către Dumnezeu, e bun şi drept către aproapele său, dar în schimb este sclavul unei patimi urâte, ori beţiv, ori cine ştie ce patimă murdară are. Altul este curat de astfel de patimi, dar are o limbă de viperă, el sfâşie pe aproapele său prin minciuni şi calomnii. Iată deci că tuturor le lipseşte dragostea adevărată de a iubi pe Dumnezeu mai mult ca orice din lumea aceasta şi din cer.
Dar de unde vom cunoaşte noi că un creştin iubeşte pe Dumnezeu cu acea dragoste de felul celui dintâi, care se cuvine numai Lui? Iată de unde! Din faptele şi din răbdarea creştinului, zice Sfântul Grigorie Dialogul: "Dacă nu lucrăm lucrul cel bun întru răbdare, atunci arde focul dragostei către Dumnezeu în inima noastră când păzim poruncile. De aceea a zis Domnul Hristos lămurit: "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care mă iubeşte pe Mine. Iată secretul. De aceea, acela care nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu, măcar că merge la biserică, măcar că face multe rugăciuni, plânge cu şiroaie de lacrimi în timpul rugăciunilor şi al predicilor, dacă nu păzeşte poruncile, tot nu dă semne că iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice.
Atunci putem să arătăm dragoste de Dumnezeu când avem răbdare în necaz, la vreo supărare, o nenorocire, să nu te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu. Să ştiţi că fără încercări, fără ispite şi supărări nu putem să dovedim îndeajuns adevărata dragoste de Dumnezeu. Sunt unii care se socotesc creştini adevăraţi, cinstiţi, drepţi şi cu mare evlavie. Sunt într-adevăr unii din aceştia, dar când sunt necăjiţi de cineva, nedreptăţiţi, bătuţi, chinuiţi, ocărâţi, atunci se termină cu evlavia şi cu credinţa lor. Ei încep să dea afară din ei atâta răzbunare şi răutate, că parcă niciodată aceşti creştini n-au fost la biserică, n-au auzit nimic de-ale credinţei. Ei hulesc chiar pe Dumnezeu şi îşi pierd toată râvna de a mai merge la biserică sau de a se ruga lui Dumnezeu.
Unii ajung chiar la o mare necredinţă, deschid gura şi zic că, de ce Dumnezeu, dacă există, i-a lăsat să sufere aşa? Aceştia sunt întocmai ca o găleată dogită, crăpată, care stă afundată în fântână. Ea e plină mereu cu apă atâta timp cât este scufundată, dar dacă o tragem puţin în sus din apă, începe să curgă apa din ea până rămâne goală. Aşa se întâmplă şi cu creştinii aceştia care trăiesc în belşug, n-au nici o supărare, toate treburile le merg bine, sunt sănătoşi, au de toate. Astfel de oameni iubesc pe semenii lor la arătare şi cu făţărnicie. Dar cum e scos afară câte unul din mijlocul bunătăţilor în care înoată, atunci poţi vedea ce vas dogit la minte este acela, când începe să curgă tot din el.
În Sfânta Scriptură avem ca pildă de dragoste către Dumnezeu întru răbdare pe sfântul şi dreptul Iov. Acest Iov, care a iubit pe Dumnezeu când era în bogăţie şi nu-i lipsea nimic, L-a iubit şi când a rămas sărac lipit pământului, fără copii, fără avere, fără vite, fără casă, în suferinţă, grav bolnav zăcând pe o grămadă de gunoi, părăsit de toţi şi chiar de soţia lui. Aceasta se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu şi-i zicea lui Iov să hulească pe Dumnezeu, căci i-a făcut nedreptate. Dar el le-a suferit toate cu dragoste şi smerenie şi-i zicea femeii: "Măi femeie, cum am primit noi pe cele bune, de ce să nu primim şi pe cele rele, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!
Şi văzând Dumnezeu dragostea lui adevărată, că nu L-a părăsit în aceste grele încercări şi că tot Lui i-a slujit şi i s-a închinat căci îngăduise satanei să-l ispitească - atunci i-a dat Dumnezeu şi pe aici pe pământ alte bogăţii şi bunătăţi şi l-a fericit şi în viaţa cea veşnică împreună cu drepţii. Iată dar şi noi, să nu ne împuţinăm dragostea şi credinţa noastră când vom avea încercări şi ispite, când suntem bolnavi, când vom fi în cine ştie ce suferinţe, fiindcă din ele vom dovedi cât de mult îl iubim noi pe Dumnezeu.
Avem atâtea pilde, atâţia sfinţi şi sfinte care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, căci de aceea a zis Domnul Hristos: " cela ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine. Nu zice să nu iubim, ci să nu iubim pe altcineva mai mult decât pe Dumnezeu. Dacă calci porunca lui Dumnezeu, te aşteaptă ca pe toţi necredincioşii, pe toţi dispreţuitorii şi călcătorii Legii dumnezeieşti, blestemul cel de sus. O hotărâre cumplită venită de sus şi adusă de apostolul Pavel din al treilea cer, zice aşa : "Cel ce nu iubeşte pe Domnul Hristos să fie anatema.
Biserica nu dă anatema pe cei îndărătnici, răi şi neplecaţi, ci pe cei ce dispreţuiesc pe Dumnezeu, pe cei ce preţuiesc pe Dumnezeu mai puţin decât alte lucruri, care pun în cumpănă pe Dumnezeu cu o mână de ţărână. Dacă i-a luat copilul, nu mai crede în Dumnezeu, dacă s-a îmbolnăvit, nu mai crede în Dumnezeu. Dumnezeu a fost bun numai când i-a dat.
Să ne ferim de greutatea acestei hotărâri, să iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice şi pe aproapele ca pe noi înşine, căci în aceste două porunci se cuprind Legea şi prorociile.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul iubirii, care Te-ai întrupat pentru noi, luând chip de rob, aprinde Tu inimile noastre cu fructul dragostei Tale cereşti, căci fără Tine nu putem face nimic.
Aprinde-ne, Iisuse, inimile noastre, ca să ardem de dragoste pentru Tine şi arde şi spinii păcatelor noastre. Şi fă-ne curaţi ca să slujim Ţie în toate zilele vieţii noastre şi acolo în veşnicie, în vecii vecilor. Amin.

PREDICA SĂPTĂMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XIV-A DUPĂ RUSALII

Nunta fiului de împărat


... Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei XXII, 12)

Fraţi creştini,


Domnul şi Mântuitorul nostru,Iisus Hristos,multe pilde ne înfăţişează pentru a ne pregăti cât mai bine şi a ne curăţi sufletul pentru Împărăţia cerului. Una din acestea este şi pilda cu "Nunta fiului de împărat", pe care am auzit-o din Sfânta Evanghelie de astăzi. Aceasta a fost rostită cu patru zile înainte de moartea Sa, marţi în săptămâna cea mare.
Să fim cu luare aminte, ca să nu pierdem folositoarele învăţături ce le desprindem din frumoasa pildă. Pentru a putea fi primiţi la ospăţul de nuntă al Fiului lui Dumnezeu, nu e de ajuns a fi numai botezat şi a avea credinţă, ci trebuie să fie omul îmbrăcat cu harul sfinţilor, adică să aibă sfinţenia şi dragostea creştină. De aceea trebuie să ştim care e haina cu care se cuvine să fim îmbrăcaţi ca să intrăm la ospăţ; şi mai trebuie ştiut cum să ne agonisim o astfel de haină curată şi împodobită pentru nunta dumnezeiască mai mult, trebuie să ştim că această haină, după ce am agonisit-o, se poate murdări, se poate fura, se poate pierde. Şi tocmai când va fi vremea să ne prezentăm la nunta fiului de împărat, ne vom afla ori cu ea murdară, ori cu ea ruptă, ori fără de ea, adică goliţi de orice bine.
De aceea să înţelegem bine rostul vieţii creştineşti pe pământ, ca să nu ne aflăm atunci înşelaţi. Împărăţia cerurilor înseamnă Biserica lui Hristos. Împăratul care prepară nunta fiului său este Dumnezeu. El, Dumnezeu împărăţeşte în cer cu slava Sa, jos pe pământ cu Harul Său şi în iad cu dreptatea Sa. Acest Fiu al Împăratului ceresc este Cuvântul Tatălui Iisus Hristos, care s-a unit cu natura omenească întrupându-se din Fecioara Maria.
El s-a unit apoi cu Biserica Sa şi cu fiecare suflet credincios în parte, printr-o însoţire duhovnicească, care începe prin credinţă, se întăreşte prin dragoste şi se perfecţionează prin fapte bune. Tatăl ceresc cheamă pe toţi oamenii la nunta Fiului Său, la acest ospăţ, la Sfânta Biserică, aici se găseşte tot ce poate fi folositor pentru suflet pe pământ: învăţături sfinte, harul Sfintelor Taine - Sfânta Împărtăşanie, care este însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, propovăduiri, îndemnuri şi exemple nenumărate ale sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament, virtuţi ale apostolilor, luptele mucenicilor, curăţia fecioarelor, sudorile şi lacrimile pustnicilor şi toate virtuţile şi podoabele sfinţilor; acestea le găsim toate aici, în Casa Tatălui Ceresc, la nunta Fiului Său.
Împăratul - Dumnezeu a trimis slugile Sale să cheme poporul la nuntă. Cei trimişi întâi au fost proorocii de la Adam, care au chemat mai întâi poporul evreiesc, a doua oară a trimis Dumnezeu alte slugi, pe Ioan Botezătorul, pe sfinţii apostoli să-i invite la nuntă să primească învăţătura pentru mântuirea sufletului.
Dar iudeii, mai toţi au fost neascultători, ocupaţi cu interesele lor materiale, cu plăcerile şi desfrânările şi n-au ţinut seama de chemarea Împăratului, n-au voit să vină la nuntă. Puţini au fost aceia care au ascultat, adică au intrat în această veselie dumnezeiască a dreptei credinţe creştineşti. Ceilalţi n-au avut decât un singur scop pe pământ, să strângă averi, să se îmbogăţească cât mai mult, din contră au făcut şi mai rău, au pus mâna pe cei trimişi, i-au batjocorit şi i-au omorât, spune Sfânta Carte.
Aceştia, care au făcut aceste nelegiuiri, au fost şefii naţiunii evreieşti, arhiereii şi fariseii, cărturarii Anna şi Caiafa, dimpreună cu Irod. Ei au dat morţii pe Ioan Botezătorul, pe Sfinţii Apostoli aruncându-i în temniţă pe Iacob şi Ştefan i-au omorât. Şi neîncetat i-au urmărit pe toţi ucenicii şi trimişii Împăratului Dumnezeu.
Iar Împăratul, auzind acestea, s-a mâniat şi, trimiţând oştile Sale, a pierdut pe ucigaşii aceia şi cetatea lor a ars-o cu foc. Într-adevăr, aceste cuvinte de prorocie ale Mântuitorului s-au împlinit întocmai, căci peste 40 de ani au venit romanii comandaţi de Vespasian şi Tit, sau mai bine zis, sub comanda Împăratului Ceresc - Dumnezeu pentru că El a binevoit să se întâmple aşa. Ierusalimul, cu poporul ce se afla în el, a fost distrus şi nu a mai rămas piatră pe piatră, aşa cum spusese Domnul când plângea: Ierusalime, Ierusalime, Tu care ucizi cu pietre şi omori pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi în ce chip adună găina puii sub aripi şi n-ai vrut! Iată, se lasă casa voastră pustie. Şi aşa a fost, că de multe ori au vrut evreii să se refacă şi n-au putut.
Văzând Împăratul că cei poftiţi la nuntă n-au venit, a zis slugilor sale:Mergeţi, deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Servitorii Săi, adică apostolii, au mers la răspântiile drumurilor, adică pe tot pământul să cheme şi să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, căci popoarele păgâne aveau religii deosebite, cu diferite răspântii, fără adevărul credinţei creştineşti.Umblau în căile înşelăciunii şi aveau legi şubrede, fără folos pentru mântuirea sufletului.Atunci servitorii au strigat pe toţi câţi au găsit, răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii de oaspeţi şi de atunci şi până astăzi slugile lui Dumnezeu cheamă mereu la nunta Fiului Său ca să se veselească în Biserica lui Hristos, Mântuitorul lumii. Şi astfel Biserica lui Hristos, Casa de nuntă a Împăratului Dumnezeu s-a umplut cu oameni buni şi credincioşi, cu oameni nedrepţi şi păcătoşi.
Mai departe spune Sfânta Evanghelie că a intrat împăratul să vadă pe cei ce şedeau la masă pe când privea, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Când l-a văzut, i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.
Să vedem acum care este haina de nuntă cu care vrea Dumnezeu să fim îmbrăcaţi. Cu această haină trebuie să fim îmbrăcaţi când venim la Sfânta Biserică, ca să luăm parte la Sfânta Jertfă a Liturghiei şi când vom pleca din lumea aceasta şi ne vom prezenta în faţa Dreptului Judecător. Mulţi cred că la biserică se vine oricând şi oricum. Să ştiţi că şi diavolul vine la biserică şi are şi el credinţă, dar în zadar, căci tot iadul îl aşteaptă. Domnul Hristos şi sfinţii apostoli ne spun că trebuie să fim deosebiţi de cei ce merg în locuri blestemate unde se huleşte numele lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să ne îmbrăcăm ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi întru milostivirile îndurărilor, în bunătate şi smerenie, în blândeţe şi îndelungă răbdare. Iar în altă parte zice: Împodobiţi-vă cu smerenia. Deci, celelalte virtuţi sunt îmbrăcăminte pentru creştinul adevărat, iar smerenia este ca o podoabă pe deasupra, întocmai cum sunt decoraţiile pentru ofiţeri, crucile pentru arhierei. Acestea toate sunt pentru împodobirea şi îmbrăcămintea sufletului.
Când mergem la Sfânta Biserică trebuie să spălăm şi trupul acesta, să-l îmbrăcăm cu hainele cele mai curate şi cuviincioase, mai ales partea femeiască să nu vină îmbrăcate ca la teatru, cu capul descoperit şi fardate. Nu au voie să vină la biserică cei care nu sunt cununaţi religios. Acestora nu le sunt primite rugăciunile, nici faptele bune, ci se osândesc. Când venim în casa Împăratului, la nunta Fiului Său, să stăm cu frică şi cu smerenie, să nu smintim pe alţii, să nu vorbim în timpul slujbei, ci să ne rugăm zicând ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul! Dar înainte de toate acestea, omul care merge la biserică trebuie să aibă haina botezului, adică să fim botezaţi în numele Sfintei Treimi, unde primim şi înger luminat de pază.
Cu timpul, această haină a botezului cu toţii am murdărit-o, am pătat-o cu fel de fel de păcate, unele mai mari altele mai mici, unii chiar au zdrenţuit-o; alţii au fost înşelaţi şi au vândut-o sau li s-a furat prin înşelăciune. Haina botezului toţi am murdărit-o cât de puţin, dar cei ce au haina botezului zdrenţuită, sunt cei care se află sub păcate de moarte, adică cei necununaţi, cei care trăiesc în desfrânări, cei mândri, cei care fac cele şapte păcate de moarte, precum şi păcatele strigătoare la cer: nedreptăţile, asuprirea săracilor, văduvelor şi orfanilor, uciderea pruncilor,avorturile.
Iar cei care au fost înşelaţi de şi-au vândut haina de nuntă, haina curată a botezului sunt cei care s-au lepădat de Biserică, de Sfintele Taine şi au trecut la secte: adventişti, baptişti, inochentişti, tremurători, evanghelişti, penticostali şi o mulţime de secte care au împânzit pământul. Vai de ei, sărmanii, că de aceea se zice la Apocalipsă: Fericiţi cei ce şi-au spălat hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate. Afară de cetatea aceasta, care este Ierusalimul ceresc, mai sunt: câinii, vrăjitorii, desfrânaţii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna. Aici nu e vorba de câinii de pe stradă, ci de oamenii cu inimă rea, de fiara care nu are milă.
Dar să vedem cu ce se poate spăla haina sufletului, căci în nici un caz nu se spală cu apă şi săpun sau cu alte chimicale. Creştinii mai cunoscători ştiu că această curăţire se face numai prin Sfintele Taine. Şi care sunt aceste Sfinte Taine puse special pentru iertarea păcatelor? Mai principale sunt acestea: spovedania, apoi sfântul maslu şi sfânta împărtăşanie.
Creştinul să caute cu toată seriozitatea să-şi mărturisească păcatele la duhovnic, oricât de grele şi multe ar fi ele, să nu se teamă că-l opreşte de la Sfânta Împărtăşanie. Dacă duhovnicul nu aude toate păcatele, omul se păgubeşte pe sine şi nu poate fi curăţit. Preotul, neştiind toate păcatele, îl dezleagă pentru împărtăşit şi împărtăşindu-se cu nevrednicie se osândeşte şi în lumea aceasta şi dincolo.
Să caute fiecare să se spovedească cât mai grabnic, fiindcă aceste păcate mari stau în calea rugăciunii lor de a ajunge la Dumnezeu. De aceea umblă mulţi din biserică în biserică, ducându-se apoi la vrăjitori, spunând că au fost şi pe la biserică, dar nu s-au folosit cu nimic. Mai înainte de toate să-şi spele păcatele fiecare, să-şi spele sufletele.
Canonul pe care îl dă preotul, metanii, milostenii şi orice altă faptă bună, au puterea de a spăla haina sufletului. Iar prin Sfântul Maslu se pogoară Darul Duhului Sfânt ca un balsam cu miros plăcut ca să cureţe ce a mai rămas din mirosul greu al păcatelor. Apoi, după pocăinţă, se îmbracă cu haina luminii prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Acest creştin, care s-a văzut curăţit de păcate, are dreptul să ia parte la nunta Fiului de Împărat, unde va cina şi se va veseli cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui.
Creştinii care trăiesc în nepăsare sau iau în râs Sfintele Taine şi nu vor să se spovedească, trăiesc în lume fără haina cea curată a botezului şi dacă îi va găsi moartea cu această haină murdară, vor fi scoşi şi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.
Aşa era într-un oraş un tânăr creştin care se obişnuise să se roage numai de formă, să meargă la biserică din obicei, să se spovedească cam în bătaie de joc, fără nici o căinţă, încât preotul într-o zi a fost nevoit să-l oprească şi să stea de vorbă cu el mai serios. Tânărul abia terminase liceul. Îl întrebă ce vrea să se facă mai departe. Să fac o facultate, răspunse acesta. Şi apoi ce mai faci? Vreau să mă căsătoresc, zise tânărul, să-mi cumpăr un apartament, să-mi iau o maşină să mă plimb şi cât mai multe, ca să fiu fericit. Bine, zise preotul, dar eşti sigur că vei ajunge să le ai pe toate acestea? Ştii tu ce se va întâmpla până la urmă cu tine? Nu ştiu, zise băiatul. Iată, îţi spun eu, dragul meu: s-ar putea să te îmbolnăveşti şi să nu poţi a-ţi ajunge scopul, poţi învăţa, dar printr-o căsătorie greşită îţi vei da peste cap toată învăţătura ta şi toată agoniseala.
Un lucru ţi-l pot spune sigur: dacă vei continua să trăieşti aşa nepregătit, nepăsător de mântuirea sufletului şi te va apuca moartea nespovedit cum trebuie, să ştii că vei fi osândit şi vei arde în iad. Dacă ai putut să-ţi baţi joc de mine crezând că mă înşeli printr-o spovedanie falsă, pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. De aceea îţi dau un canon: du-te acasă şi în fiecare seară, timp de o săptămână, să zici aşa: Într-o zi va veni timpul şi voi muri, dar nu-mi pasă. După moarte voi fi judecat, dar nu-mi pasă. Chiar de voi arde în focul veşnic al iadului, tot nu-mi pasă?.
Tânărul nostru s-a dus acasă şi a început să-şi facă canonul pe care i l-a dat preotul. Dar preotul făcea rugăciuni pentru sufletul lui rătăcit. Canonul, împlinit cu rugăciunile preotului, au milostivit pe Dumnezeu care trimise un înger în vis să-i ia sufletul şi să-l ducă în iad. Acolo, mergând şi văzând de departe flăcările iadului, tânărul îl întrebă pe înger unde-l duce. Îngerul îi spuse că-l duce să-l osândească acolo, în flăcări. Pentru care păcate, întrebă tânărul? Pentru păcatul nepăsării. N-ai zis tu că nu-ţi pasă nici de focul iadului. Acum poţi vedea şi tu dacă există sau nu. Ajunşi în faţa cuptorului, l-au luat demonii şi l-au aruncat în văpăi. Îngerul sta şi privea la el să vadă dacă mai poate spune că nu-i pasă.
Dar tânărul striga în gura mare la înger să-l scoată de acolo, căci toată viaţa lui nu va mai spune că nu-i pasă şi se va îndrepta spre pocăinţă. Trezindu-se din înfricoşatul vis, s-a dus degrabă la preotul duhovnic, şi-a spovedit păcatele cu şiroaie de lacrimi, ducând o viaţă sfântă cu gândul la grozăviile pe care le văzuse şi simţise cu sufletul său.
De aceea, fraţi creştini, să umblăm cu frică şi cu cutremur ca să nu murdărim haina sau să ne-o fure cineva ori s-o pierdem prin nepăsarea noastră. După cum am spus la început, haina aceasta de nuntă, haina botezului, o murdărim sau o putem pierde. Ştim din Sfânta Scriptură că mulţi au pierdut această haină ca să ne slujească nouă de pildă, de mărturie. Şi Iuda a fost lângă Domnul Hristos şi L-a urmat atâţia ani, iar într-o noapte s-a îmbăta vânzând pe Domnul Slavei pe 30 de arginţi; iar acum se află în braţele satanei.
Arhierii, preoţii şi cărturarii Vechiului Testament veneau şi ei la biserică, aduceau daruri şi jertfe, făceau multe fapte bune, dar, nefiind curaţi la suflet, în cele din urmă au pierdut tot şi acum se chinuiesc în iad împreună cu toţi păcătoşii, pentru că n-au primit sfatul de a veni la nunta Împăratului ceresc şi n-au voit să se supună Fiului Său.
Demonii iadului au fost şi ei îngeri, au trăit în fericire cerească lângă Dumnezeu, dar din cauza mândriei şi a ascultării de tatăl minciunii, Lucifer, au pierdut fericirea şi frumuseţea, şi din luminaţi cum erau, au ajuns cei mai întunecaţi şi mai spurcaţi demoni, iar la urmă vor fi judecaţi şi osândiţi iadului împreună cu toţi păcătoşii care au ascultat de ei.
Mulţi creştini au devenit sfinţi prin viaţa lor, dar pentru o mică nepăsare şi neatenţie şi-au risipit într-o clipă toată agoniseala de o viaţă întreagă. E bine să fim atenţi cu mântuirea noastră, căci diavolul nu se sperie că am început bine credinţa, el tot nădăjduieşte să o sfârşim prost, să ne prindă în ghearele lui tocmai prin două lucruri care ni se par mici şi uşoare, dar sunt atât de grele şi atât de periculoase arme ale lui, plăcerile şi nepăsarea. Diavolul se luptă neîncetat să ne strice hotărârea luată de a urma cum trebuie sfintele porunci ale lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că a zis Împăratul către slugile sale, să-l lege de picioare şi de mâini pe cel ticălos care a intrat fără haină de nuntă în casa veseliei şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Domnul Hristos ne arată ce înseamnă întunericul cel mai dinafară: întunericul cel veşnic este departe de Dumnezeu, acolo este numai durere, plângere nemângâiată, jalnică tânguire şi scrâşnirea dinţilor. Acesta este iadul unde se chinuiesc cei ce mor în necredinţă, fără fapte bune şi fără pregătire sufletească.
Cine poate spune tânguirea şi părerea de rău a unui astfel de suflet, mai ales când îşi aduce aminte că şi el a fost chemat pentru că era credincios, mai mergea şi el pe la biserică şi mai cânta şi el la sfânta slujbă. Totuşi a fost osândit pentru că nu avea faptele cele bune care împodobesc sufletul celui credincios.
Să ţinem seama că toţi câţi s-au botezat sunt chemaţi la nunta Mielului, la nunta Fiului de Împărat, la Iisus Hristos. Dar numai aceia sunt aleşi care se împodobesc cu haina de nuntă, cu faptele cele bune, cu sfinţenia din biserică şi cu podoaba cea aleasă de Dumnezeu, care este smerenia. De aceea, trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să facem ce-i plăcut Lui căci mulţi din cei ce vin la biserică se vor osândi în iad şi mulţi ce se împărtăşesc cu nevrednicie se osândesc chiar şi în lumea aceasta, căci vin peste ei mari nenorociri şi unii cad pradă morţii, iar alţii vor fi legaţi de mâini şi de picioare la ziua judecăţii de apoi şi aruncaţi, cum zice Domnul, în întunericul cel mai dinafară, în chinurile iadului.
Mulţi nu se pot împăca cu ideea aceasta şi chiar nu cred că ar exista acest loc de pedeapsă pentru sufletele necredincioase, nepregătite. Cei care tăgăduiesc iadul se pot asemăna cu hoţii care nu cred că există închisori şi judecătorii.
Aşa era odată un tâlhar care, fiind ameninţat cu judecata şi cu închisoarea, în mândria lui zicea: Nu există judecătorie, nu există închisoare. Nu apucă bine să sfârşească vorba şi cineva îl bătu pe umăr: "În numele legii eşti arestat! A fost luat şi închis într-o temniţă întunecoasă ca să-şi ispăşească hoţiile şi crimele.
Curând va veni o zi când toţi necredincioşii vor vedea existenţa iadului şi vor fi siliţi să recunoască aceasta, dar va fi prea târziu.
Necredinciosul care tăgăduieşte iadul se mai aseamănă cu struţul. Această pasăre, când este urmărită de vânători, îşi bagă repede capul în nisip şi stă nemişcată crezându-se la adăpost de orice primejdie, dar curând este străpunsă de suliţă şi apucată de vânător.
De aceea, iubiţi creştini, daţi un semnal de strigare pentru toţi nepăsătorii şi încremeniţii în somnul păcatelor, poate se va mai trezi vreunul şi va scăpa şi el de întunericul cel mai dinafară, de plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Rugăciune
Dumnezeule veşnic şi Împărate a toată făptura, dă-ne minte înţeleaptă ca să ştim cum să ne împodobim mai bine haina cea de nuntă, ca atunci când vom veni la nunta Fiului Tău, să fim împodobiţi cât mai frumos ca să ne putem veseli şi noi cu Tine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi cu toţi sfinţii, în vecii vecilor. Amin.