Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”

Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”

Astăzi,dragii mei,sărbătorim o mare zi pentru noi:Schimbarea la Faţă a Domnului.Încă o dată în viaţă,în această sărbătoare suntem prezenţi cu duhul pe muntele Tabor.Cu ochii credinţei noi vedem împreună cu Apostolii Petru,Iacob şi Ioan care s-au urcat cu Mântuitorul pe înălţimea acestui munte,slava lui Dumnezeu în clipele sfinte ale acestui eveniment.El a avut loc nu cu mult înaintea patimilor de Cruce şi a morţii Mântuitorului nostru.
Dumneavoastră ştiţi că Fiul lui Dumnezeu coborându-se pe pământ pentru veşnica mântuire a oamenilor,s-a arătat nu în slava Sa dumnezeiască,(astfel lumina Sa,mai presus de fire ar fi orbit ochii păcătoşilor de oameni),ci a venit pe pământ în umilită înfăţişare,ascunzând Dumnezeirea Sa în chipul omului.Aici însă,pe muntele Schimbării la faţă,s-a arătat pe Sine în strălucirea acelei slave,în care El petrece din veac şi în care îl vor vedea aceia dintre noi,care prin viaţa lor pământească vor fi vrednici de aceasta.
Pe muntele Schimbării la faţă,împreună cu transfigurarea Domnului,Apostolii au văzut alături pe proorocii Moisi şi Ilie.Moisi a trăit cu o mie şase sute de ani îainte de naşterea lui Hristos;proorocul Ilie cu nouă sute de ani înainte.Deci,proorocii Moisi şi Ilie nu sunt morţi,ci vii.Ei erau vii şi atunci,în aceeaşi zi când i-au văzut Apostolii,sunt vii şi acum,vii vor fi şi în veacurile fără de sfârşit pentru că Dumnezeul nostru,în care credem noi,cum spune cuvântul Domnului,”nu este Dumnezeul morţilor,ci al viilor”(Matei 22,32).
La Domnul toţi sunt vii.Şi Apostolii,contemplând pe profeţii care li s-au arătat în această clipă din lumea cerească,au văzut în acest fenomen confirmarea vie a cuvintelor Domnului Iisus Hristos:”Cei care cred în Mine vor avea viaţă veşnică”(Ioan 6,47).
Astfel acest sfânt eveniment, pe care îl preamărim astăzi,ne descoperă taina unei vieţi veşnice,în care deja au intrat strămoşii,moşii şi părinţii noştri şi în care va merge fiecare dintre noi.Mai mult decât atât,fiecare dintre noi încă,aici pe pământ,în scurta perioadă de vreme dată lui de Domnul pentru viaţa pământească,deja începe acest drum al vieţii veşnice,fiindcă niciodată nu va muri nici sufletul meu,nici al tău,nici al oricărui altuia,nici sufletul credinciosului,nici al păcătosului nepocăit.Noi toţi vom merge în viaţa veşnică,deşi nu toţi vom merge şi în slava veşnică.În „bucuria Domnului său”va intra numai acela,care îşi va petrece viaţa pământească potrivit cu numele sfânt de fiu al Părintelui Său ceresc;acela care tinde spre Domnul,ca un copil spre pieptul scumpei sale mame;care caută pe Domnul atât în întristare,cât şi în bucurie,simţind atingerea mâinii sale părinteşti prin care El conduce pe fiecare dintre noi spre sine şi văzând în întregul său drum pământesc,providenţa dumnezeiască.
Sfântul Evanghelist ne spune că profeţii Moisi şi Ilie,arătându-se pe Tabor,nu stăteau fără de glas,tăcând,în jurul Mântuitorului.Ei înşişi acoperiţi de dumnezeiască lumină,vorbeau cu El.Şi Apostolii au auzit despre ce vorbeau:despre sfârşitul Mântuitorului,despre apropiatele patimi de Cruce,care stăteau în faţa Domnului Iisus Hristos.Ei se străduiau să pătrundă în adâncul acestor patimi de Cruce,pentru că patimile prin moartea Mântuitorului nostru sunt cu adevărat o taină.Aceasta este taina iubirii lui Dumnezeu,prin care Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său,pentru ca El luând asupra Sa păcatele fiecăruia dintre noi,să pătimească şi să aducă jertfa răscumpărătoare pe Crucea de pe Golgota.Aceasta este taina dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Tatăl osândeşte pe Fiul,dar iartă pe fiecare păcătos ce se pocăieşte,în numele patimilor Sale de Cruce.Aceasta este marea taină a înţelepciunii lui Dumnezeu,prin care Domnul a binevoit să dea oamenilor,prin patimile dumnezeiescului Său Fiu,dreptul de a bunătăţi,care,după cuvântul lui Dumnezeu,sunt pregătite de Domnul celor ce-L iubesc pe El(I Cor. 2,9).
Dacă aceste patimi de Cruce ale Mântuitorului au fost necesare pentru salvarea omenirii, oare aceasta nu arată mărturia faptului că în fiecare din noi există ceva care a cerut cu necesitate aceste patimi,despre care profeţii vorbeau cu Domnul pe muntele Schimbării la Faţă?Deci,în fiinţa noastră există nu numai trupul şi oasele pe care le purtăm.Dacă noi am fi alcătuiţi numai din ele,de ce ar fi trebuit să pătimească Domnul pentru noi?Pentru pulberea în care ne transformăm după moarte?Aceste patimi de Cruce au fost necesare pentru că,în afară de trupul şi oasele pe care le avem,există în noi un suflet fără de moarte,şi pentru fericirea acestui suflet fără de moarte a fost necesară moartea de Cruce a Domnului Iisus Hristos.
Aşa şi profeţii Moise şi Ilie nu numai prin prezenţa lor împreună cu Domnul pe muntele Tabor,ci şi prin discuţia lor cu El,ne vorbesc despre taina unei vieţi veşnice şi despre nemurirea sufletelor noastre.
Pe muntele Schimbării la Faţă în faţa ucenicilor uimiţi,Domnul Iisus Hristos a descoperit pentru câteva clipe nu numai slava Sa,ci şi slava Împărăţiei cereşti,slava Ierusalimului celui de sus,în care El va întâmpina sufletele Apostolilor Săi,când ei îşi vor încheia nevoinţa lor pământească prin moarte martirică.Şi când în faţa Apostolilor s-au deschis uşile cerescului Ierusalim şi au văzut slava Mântuitorului şi lumina cetăţii cereşti,ei au supravieţuit un astfel de sentiment de bucurie,pe care l-a exclamat Apostolul Petru:”Bine este nouă a fi aici”(Luca 9,33).El n-a găsit alte cuvinte să-şi exprime bucuria care umpluse sufletul său şi sufletele celorlalţi Apostoli,martori ai Schimbării la Faţă.Pe acest munte,Domnul a dat Apostolilor Săi să simtă ceea ce îi aşteaptă pe ei în viaţa veşnică.Dumneavoastră tuturor,dragii mei,vă este bine cunoscut că viaţa pământească este o trecere în viaţa care nu ştie de sfârşit.Şi în inima adevăratului discipol(ucenic) al lui Hristos,dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu,dacă trăim cu Domnul pe calea vieţii pământeşti,trăieşte şi preîmpărtăşirea,presimţirea bunătăţilor şi a bucuriei noastre veşnice,care aşteaptă pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu în cereasca Sa Împărăţie.
În luminata noapte pascală,noi ne îmbrăţişăm unul cu altul,dănţuim duhovniceşte;sufletele noastre se ridică ca pe nişte aripi deasupra pământului;retrăim ceva deosebit;numai luminata noapte pascală prezintă un extaz,pentru că noi suntem cu Domnul şi Mântiutorul Cel înviat,ne luminează prin harul preamăritei Învierii Sale.
Nu întâmplător şi pe oamenii puţini credincioşi,în această noapte pascală o oarecare forţă neînţeleasă de ei,îi atrage,dacă nu în Biserica lui Dumnezeu,cel puţin în jurul ei,să privească nenumăratele lumini pascale.
Când cu credinţă,cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu,în urma curăţirii de sine prin harul pocăinţei,adevăratul creştin se cuminecă cu dumnezeiescul Trup şi făcătorul de viaţă Sânge al Domnului,el se uneşte cu Domnul şi cu sufletul şi cu trupul,poartă bucuria împărtăşirii cu Domnul şi gustă de pe acum acea bucurie,care îl va umple pe deplin la comuniunea veşnică cu Preadulcele Mântuitor.
Cu cât suntem mai aptroape de Dumnezeu prin rugăciune,prin pocăinţă,prin fapte bune şi prin setea de a ne mântui sufletul,cu atât mai mult şi mai mult trăim această bucurie aşteptată de noi,ne împărtăşim din ea,încă înainte de a intra în viaţa de după mormânt.
Evenimentul sfânt al Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte tuturor,dragii mei,despre aeea că,pentru a intra în acea slavă pe care Domnul a arătat-o pe muntele Tabor,pe care o făgăduieşte copiilor săi credincioşi şi pe care o presimţim aici,pe pământ,noi trebuie să ne preschimbăm sufletul în timpul vieţii pământeşti.Trebuie să ne reînnoim,să refacem în noi chipul lui Dumnezeu denaturat prin păcate,pentru ca el să lumineze în noi până la sfârşitul
acestei vieţi,după care se începe o altă viaţă.Zidind Dumnezeu pe primul om a întipărit chipul său în sufletul lui.Acest chip în om se compune din iubire,caritate,curăţie,răbdare,smerenie-din tot ceea ce prin care însuşi Domnul Iisus Hristos s-a preamărit pe Sine în timpul vieţii Sale pământeşti.Curaţi am ieşit din baia sfântă a botezului.Dar prin păcatele noastre şi prin patimi acest chip al lui Dumnezeu se întunecă fără încetare,se acoperă cu murdăria vieţii noastre pătimaşă.Pentru aceasta,în decursul vieţii fiecăruia,noi trebuie să ne reînnoim,eliberându-ne de necurăţie şi vicii şi împodobindu-ne sufletul cu fapte bune.
Astfel,evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte despre datoria schimbării la faţă a sufletelor noastre.Pentru aceasta în ziua de faţă,cu o deosebită putere în inimile noastre răsună cuvintele lui Hristos:”Privegheaţi şi vă rugaţi”(Mar.14,38).
Domnul ne porunceşte a veghea cu inima,dar a veghea înseamnă a fi asemenea unei sentinele,care păzeşte o oarecare clădire de atacul unui tâlhar sau a unui om rău.Această sentinelă înconjoară clădirea pe toate părţile şi nu numai o dată spre a fi salvată pentru ca,sau prin uşă,sau prin geam,sau prin acoperiş,să nu pătrundă în ea vreun oarecare om rău.
Aşa trebuie să păzim şi noi toate intrările prin care păcatul se târăşte(se furişează) în inima noastră.Dar el se furişează pe nenumărate căi:prin ochi,când privim ceea ce poate provoca vreun sentiment păcătos şi atragerea spre păcat;prin urechi,când ascultăm ceea ce depravează(ne corupe) şi ne împinge spre păcat;prin gură,când pronunţăm înjurături,cuvinte murdare,minciuni,clevetiri,osândindu-ne unul pe altul.El intră prin gândurile noastre,se ridică din adâncul sufletului nostru,
când dăm libertatea să trăiască în noi înclinarea unei vieţi spre păcat.Noi trebuie să fim cu frica în inimă pentru că păcatul ne lipseşte de bucuria de a simţi în ea(În inimă) pe Domnul,ne răpeşte dulceaţa preîmpărtăşirii şi bucuria viitoare a veşnicei comuniuni cu Mântuitorul.
De aceea şi cerem noi în ziua de astăzi,când Domnul s-a transfigurat pe Tabor şi a arătat slava Sa şi lumina spiritualei cetăţi a Ierusalimului celui nefăcut de mână,ca El să lumineze şi sufletele noastre păcătoase prin lumina Sa cea necreată şi prin dumnezeiescul Său har să ne ajute nouă păcătoşilor spre a petrece pământeasca călătorie potrivit cu acea chemare,la care toţi suntem rânduiţi(predestinaţi) a fi cetăţeni cereşti ai Ierusalimului celui de sus.
Trăiţi cu Domnul şi muriţi cu Domnul! Şi fie ca inima voastră încă aici,pe pământ,să se deprindă a se împărtăşi din bucuria de a vedea pe Domnul,Lui să se închine şi cu El să fie în veacurile fără de sfârşit.
Când Domnul va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi,să se deschidă ,dragii mei,în faţa noastră,după mila lui Dumnezeu,porţile Ierusalimului ceresc,şi bucuria noastră,atunci,nimeni nu o va lua de la noi.

PREDICA SAPTAMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Robul nemilostiv


...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,


O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.
Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.
Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.
Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.
Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.
În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.
Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:
1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.
2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.
3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.
Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.
Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.
Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.
Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.
Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.
Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.
Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.
Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.
Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.
Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".
Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.
Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.
Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"
Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.
Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"
Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.
Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.
Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.
Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"
După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.
Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.
Am făcut, părinte i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.
Şi ce ţi-au răspuns morţii? mai întrebă pustnicul.
Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! răspunse creştinul.
Acum du-te din nou la cimitir îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.
S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"
După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.
Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?
Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.
Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.
Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească Tatăl nostru Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.
Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.
Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.
Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.
Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".
Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.
Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?
Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.
Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.
Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.
Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.
Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.
O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:
Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!
Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.
Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii diavolii fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.
Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.
Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".
Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:
Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".
Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.
Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.
Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.
Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"
Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.
Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.
Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.
Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.
Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:
Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.
A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.
A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.
Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:
Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:
Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?
Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:
Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.
Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.
Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.
Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"
Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!
Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.


Rugăciune
O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.
Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.
Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.
Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci. Amin.

PREDICA ZILEI

Prăznuirea Sfântului Pantelimon - Mucenicul şi Tămăduitorul preamilostiv



În fiecare an, la 27 iulie Biserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.

Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.

Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.

Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.

Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.

PREDICA ZILEI

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul


La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron şi deci era preot. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii şi se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii mănăstireşti. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit şi pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioşenie şi depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soţia sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închina idolilor Baal şi Astarte.


Peştera profetului Ilie, Muntele Carmel, IsraelSfântul şi Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credinţă a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie şi înveşmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiţia bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista şi astăzi, şi unde a trăit şi ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure şi care aveau reputaţia unei mari cruzimi faţă de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu îşi trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea şi fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalităţii şi îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina şi uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină şi urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea fata în faţă slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17). Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simţind el că zilele pe pământ sunt numărate, şi-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viaţa aceasta pământească la viaţa cea cerească, fără a trece prin poarta morţii. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălţat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălţat la cer pe o căruţă de foc trasă de cai.

În tradiţia populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor şi a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credinţă şi curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat şi erou al credinţei. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiţii populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu şi mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuţi ale sfinţilor Noului Testament. Fiind unul dintre Profeţii evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaşte sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesvieanul.

PREDICA ZILEI

SFÂNTA TREIME

Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că mare este îndurarea lui faţă de noi. Binecuvântată să fie Sfânta Treime. Aceasta este tema care răsună în liturgia de astăzi. Dar misterul Sfintei Treimi îl întâlnim în toate sărbătorile anului liturgic, în toate întâlnirile euharistice duminicale. Astăzi însă, Biserica subliniază într-un mod cu totul deosebit acest mister al unităţii lui Dumnezeu în trei persoane, mister care constituie fundamentul vieţii noastre creştine.Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm în faţa unui mister, că ne aflăm în faţa celui mai mare şi de nepătruns mister al credinţei noastre: misterul Sfintei Treimi, a unicului Dumnezeu în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cum pot trei să fie unul? Sfântul Bernard, cu privire la acest mister, a spus: “A încerca să pătrunzi cu mintea acest mister înseamnă temeritate, a-l cunoaşte înseamnă viaţă, înseamnă viaţă veşnică”. Dumnezeu Tatăl, datorită bunătăţii sale, datorită iubirii sale nemărginite, îl caută pe om tocmai atunci când omul fuge de el, când se îndepărtează de prezenţa sa, de intimitatea sa. Acest Dumnezeu-iubire, cum îl defineşte sfântul Ioan evanghelistul, îl cheamă pe Moise să urce pe munte. De ce pe munte? Pentru că muntele este unul din locurile cele mai liniştite, este un loc lipsit de zgomot, un loc unde se poate medita. Muntele este locul propice de a te întâlni cu Dumnezeu: “Moise s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul” (Ex 34,4b). Dar, cum am amintit mai sus, sunt şi alte locuri unde putem să ne întâlnim şi să vorbim cu Dumnezeu, sunt şi alte modalităţi şi anume: putem să ne retragem în tăcerea, ascultarea şi meditarea cuvântului său.Moise, aşadar, urcă pe munte, pătruns de un Dumnezeu “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ex 34,6), un Dumnezeu care dă omului abătut de la calea cea dreaptă, decăzut şi dezorientat, Legea sa, adică un indicator care să-l îndrume spre bine. Dumnezeu cel sever, drept, care pedepseşte omul pentru păcatele sale, lasă aici locul unui Dumnezeu blând şi bun, care intervine, înainte de toate, pentru a ajuta şi a salva.Unui Dumnezeu atât de blând şi bun, omul câteodată îi întoarce spatele. Dar Dumnezeu chiar şi în faţa refuzului legii sale din partea omului nu cedează, nu-l abandonează pe om, şi-l trimite pe Fiul său căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Aşadar Dumnezeu îl trimite pe Fiul său în lume pentru ca “lumea să fie salvată prin el” (In 3,17). Sfântul Augustin a spus: “Dacă Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit în lume, oamenii ar fi fost pierduţi” (Confesiuni).Faţă de Iisus Cristos, omul ca individ şi omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferenţă. Alegerea nu se poate face decât între a fi cu el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osânda fiecăruia. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi de condamnarea celor care nu cred în Isus Cristos, a acelora care nu acceptă ajutorul său (cf. In 3,18). Cum poate fi posibil aşa ceva la un Dumnezeu care se declarase în prima lectură bun şi milostiv? (cf. Ex 34,6). Dar în realitate nu Dumnezeu ne condamnă, ci noi singuri ne condamnăm prin refuzarea unităţii cu Cristos, când nu ne interesează voinţa sa şi facem totul conform voinţei noastre. Ne condamnăm singuri atunci când crucea sa devine o imagine palidă şi plină de praf, în loc să fie semn şi chemare pe drumul cel drept, pe drumul schimbării. Crucea lui Cristos trebuie să fie pentru noi semn al iubirii lui Dumnezeu şi izvor de har. Dar, refuzând crucea, refuzându-l pe Cristos, e ca şi cum am refuza să credem în soare pentru că nu putem să-l privim şi să ni-l explicăm. Cristos este soarele, este lumina lumii, este mântuirea omului. Cine îl recunoaşte pe Cristos ca soarele vieţii sale, nu are nevoie de idolii zilelor noastre: beţia, desfrâul; nu mai trebuie să caute liniştea sa, nu mai trebuie să înlăture temerile sale, pentru că viaţa sa este iluminată, este clară, şi în dificultăţile din ea se întrevede speranţa. Căci aşa cum un singur soare iluminează lumea, la fel lumina lui Cristos inundă pe toţi aceia care cred în el. De aceea, sfântul Paul afirmă în a doua lectură de astăzi: “Fraţilor preaiubiţi, bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, încurajaţi-vă unii pe alţii, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2Cor 13,11). Cu cât mai mult creştinii se scufundă în Cristos, cu atât mai mult sunt uniţi cu el, formând un singur trup, al cărui cap este Cristos şi în care Spiritul său, Duhul Sfânt, care este comuniune cu Tatăl, devine principiul însufleţitor. În acest trup, toţi oamenii, datorită însufleţirii Duhului Sfânt, devin unul.Dumnezeu Fiul, prin moartea sa pe cruce, ne-a dobândit toate harurile, care ne sunt împărţite de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască. De la Duhul Sfânt primim ajutorul de a ne întoarce la Dumnezeu. De la Duhul Sfânt primim harul de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne dă harul sfinţitor pe care îl primim la botez. Dumnezeu face totul prin el. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhului Sfânt îi datorăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.Să-i mulţumim Sfintei Treimi pentru numeroasele sale binefaceri şi să fim gata oricând mai bine să ne dăm viaţa, decât să renunţăm la credinţa în ea. În Italia, în timpul persecuţie din anul 304, diaconul Euplius a fost martirizat pentru credinţa sa în Sfânta Treime. A suportat cu credinţă şi curaj tortura la care a fost supus. Judecătorul, înfuriat de credinţa şi de curajul său, îi strigă cu cruzime: “Mizerabile! Adoră zeii Marte, Apollo şi Esculap şi vei scăpa de aceste chinuri, şi vei primi avere multă”. Dar diaconul cu o voce fermă îi răspunde: “Eu îl ador pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, singurul Dumnezeu care există”. Diaconul, după ce a rostit aceste cuvinte atât de măreţe, îşi dă cu seninătate viaţa pentru credinţa sa în Sfânta Treime.Tatăl milostiv, Fiul salvator şi Duhul Sfânt Mângâietorul, iată cine animă viaţa noastră comunitară, iată cine ne dă putere în lupta cu greutăţile vieţii. Acesta este misterul Sfintei Treimi, care este mister de iubire şi de dreptate şi pe care noi nu ştim să-l explorăm dar îl recunoaştem, pentru că ne-a fost revelat de Sfânta Scriptură şi confirmat de magisteriul Bisericii. Experienţa ne confirmă că din orice mister dezlegat apar alte mistere. De aceea Sfânta Tereza a lui Isus, după îndelungi căutări, se resemnează şi recunoaşte spunând: “Cu cât înţeleg mai puţin, cu atât cred mai mult, cu atât experimentez o devoţiune mai mare”. Urmând exemplul diaconului Euplius, să avem o devoţiune şi o credinţă foarte mare faţă de Sfânta Treime şi să ne rugăm cu toţii Sfintei Treimi, ca în momentul morţii noastre să ne dăm ultima suflare în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Sfintei Treimi să ne rugăm mereu ca să ne însoţească pe drumul ce duce la muntele sfânt al lui Dumnezeu, acolo unde îl vom lăuda neîncetat pe Dumnezeu unic şi întreit în persoană.

Astăzi, 23 iulie, sărbătorirea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi - cu bănuţi", din St. Petersburg

Cele din Biserică au ars, dar Icoana Maicii Domnului s-a curatat prin foc!


În ziua de 23 iulie 1888, oraşul Sankt Petersburg a fost asaltat de o furtună puternică.
Bisericuta din incinta fabricii de sticlă a fost fulgerată şi interiorul ei a luat foc. Icoane, obiecte, totul ardea. Se pare că fulgerul a căzut cu precădere pe cutia milei, pe care a sfărâmat-o, şi pe Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi", pe care a trântit-o la pământ.



După stingerea focului s-a putut constata minunea petrecută: în mijlocul funinginii, Icoana rămăsese neatinsă de foc, ba din contra căpătase o luminozitate aparte şi se restaurase, arătând ca proaspăt repictată.

Singura dovadă că fusese acolo în timpul dezastrului, era aceea că pe suprafaţa ei se încrustaseră 12 monede mici, de jumătate de copeică, în diverse locuri.



Astfel, Icoana care o prezintă pe Maica Domnului împărţind mila ei către toţi cei suferinzi şi necăjiţi a primit în urma fulgerului, „podoabe" neprevăzute.

Până seara, tot oraşul aflase de minune. S-a instituit ad hoc un pelerinaj la Icoană şi minunile, îndeosebi vindecări, au început să curgă. Nici nu mai conta parcă faptul că restul capelei arsese. În scurt timp, în locul ei a fost ridicată o biserică mare.



Toată Rusia a aflat de Icoană, sute de pelerini venind zilnic să se închine în faţa ei.

Cum a ajuns această Icoană făcătoare de minuni în Biserica fabricii? Se pare ca nu stie nimeni foarte exact. Insistand pe idee, am aflat insa ca in zona circula cel puţin trei variante despre acest lucru: unii sustin că ar fi venit singură pe râul Neva, oprindu-se în dreptul fabricii, unde s-a ridicat ulterior Bisericuta; altii că ar fi fost pescuită din râul Neva, de un negustor, care a donat-o mai apoi Bisericii; sau că a aparţinut unui negustor care a donat-o capelei, drept mulţumire că l-a scăpat în timpul unei furtuni.



O minune consemnată

Sub ochii pelerinilor, un tânăr, pe nume Nicolai Gratcev, care avea braţele paralizate, a sărutat icoana şi pur si simplu a inceput sa işi mişte braţele. A fost vindecat. El avusese anterior o viziune a Maicii Domnului, care era însoţită de Sfântul Nicolae şi de un alt ierarh (necunoscut tânărului), în care aceasta îi spusese că se va vindeca, dacă se va închina la Icoana ei, din Bisericută.



O copie a Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi, cu bănuţi", s-a restaurat si ea!

În biserica Învierii din Sankt Petersburg se afla o copie după Icoana minunată, cu bănuţii imprimaţi în urma fulgerului. Aceasta se deteriorase aproape complet, iar Nicolai Bondarev, cel care răspundea de bunurile bisericii, o luase acasă, intenţionând să o restaureze. A amânat operaţiunea, observând însă, pe zi ce trecea, cum Icoana se lumina continuu.

La trecerea a şase luni, în ziua de 2 august 1996, Icoana părea nouă, ba chiar mai frumoasă decât fusese ea zugrăvită. Acum se află în Biserica Sfânta Treime din St. Petersburg.





***

Aşa cum Icoanele minunate nu sunt atinse de foc ci, chiar din contră, îşi arată puterea primită de la Dumnezeu şi se restaurează, tot astfel, creştinii sa se lase lămuriţi de Dumnezeu în focul ispitelor, pentru a fi curatata orice urmă de păcat din ei. Pentru că orice minune este o încurajare directă a Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33)

Proiectul N.A.S.A „Blue Beam”.Simularea holografică a venirii „Salvatorului” Noii Ordini Mondiale

Proiectul N.A.S.A „Blue Beam”.Simularea holografică a venirii „Salvatorului” Noii Ordini Mondiale

Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) intentionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii şi a distruge credinţa şi religiile.
„Vom avea un guvern mondial,fie că vă place,fie că nu.Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau prin consimţământ.”
Paul Warburg - membru al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR).declaraţie făcută în februarie 1950 în faţa senatului american.
„Suntem în zorii unei transformări globale.Nu avem nevoie decât de o criyă majoră adecvată şi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.
David Rockeffeler – preşedinte de onoare al Consiliului pentru Relaţii externe(CFR), preşedinte de onoare al Comisiei Trilaterale,membru Bilderberg,declaraţie făcuta în septembrie 1994.
În 1994 jurnalistul canadian Serge Monaste prezenta un amplu şi bine documentat material despre proiectul NASA Blue Beam.Distrugerea credinţei prin false descoperiri arheologice de genul recentului „sarcofag al lui Iisus”.Organizarea unei gigantice mistificări în care se va simula prin proiecţii holografice venirea lui Iisus.Utilizarea undelor de joasă frecvenţă pentru controlul mental. Sunt doar câteva dintre planurile de instaurare a noii religii mondiale satanice cuprinse în acest proiect.Fost ziarist la publicatia canadiană L’Enquete şi fondatorul unei agenţii de presă independente – International Free Press Network,Serge Monaste este bine cunoscut ca autor al unor numeroase articole despre Noua Ordine Mondială.Serge Monaste a murit în condiţii suspecte.Încă din 1994 el spunea într-un interviu că a fost ameninţat în mod repetat de primul ministru canadian şi de Vatican.Sub pretextul că nu are voie să îşi educe copiii acasă,autorităţile l-au arestat şi i-au sechestrat familia.Întors acasă,Serge Monaste,care nu suferise niciodată de probleme cardiace,a avut un atac de cord în urma căruia a murit.La scurtă vreme,un alt jurnalist care îl ajuta în investigaţii a murit tot în urma unui atac de cord,la fel de suspect.În dezvăluirile sale,Serge Monaste arată pe baza unor documente autentice cum pot fi provocate astfel de atacuri de cord unor persoane incomode.
Vă prezentăm în continuare extrase din prezentarea realizată de Serge Monaste în 1994 în care demască proiectul Blue Beam.Traducerea după înregistrarea audio a fost completată cu comentariile noastre privitoare la o serie de evenimente ce confirma parcurgerea unora dintre etapele acestui proiect.
„International Free Press Network nu este un grup religios sau o organizaţie politică,ci o agenţie de presă independentă care realizează investigaţii.Suntem specializaţi în investigarea şi publicarea de rapoarte speciale şi casete audio care demascădedesupturile implementării unei Noi Ordini Mondiale. Scopul nostru este să îi ajutăm pe oameni să realizeze că venirea Noii Ordini Mondiale nu este un vis şi nici o presupunere paranoică.Este un proiect satanic în curs de desfăşurare.Care este scopul lui?Să distrugă religiile tradiţionale şi mai ales religia creştină şi să le înlocuiască cu o religie mondială unică,bazată pe cultul omului.Să abolească familia aşa cum o ştim noi astăzi şi să o înlocuiască cu indivizi (cetăţeni mondiali,oameni universali n.n.) care lucrează fiecare pentru gloria guvernului mondial unic.Să distrugă orice formă de creativitate artistică sau ştiinţifică pentru a putea implementa o singură viziune,cea a guvernului mondial.Să implementeze apartenenţa obligatorie la un stat mondial condus de o forţă militară unică,de o Justiţie mondială,de o singură lege comercială,să îi oblige pe oameni să trăiască într-o pace falsă şi să impună o nouă religie şi o nouă cultură mondială.”
„Blue Beam (raza albastră) este un proiect NASA care presupune patru direcţii de parcurs pentru implementarea noii religii mondiale New Age.Această religie este chiar baza noului guvern mondial, pentru că fărăaducerea omenirii în această sclavie spirituală,dictatura Noii Ordini Mondiale nu ar fi posibilă.”

False descoperiri arheologice pentru a submina credinţa

„Primul pas în acest proiect vizează discreditarea sau re-evaluarea tuturor cunoştinţelor religioase de până acum.Prin crearea unor cutremure artificiale în locaţii precise de pe planetă,în care s-a presupus mereu că se ascund secrete importante,se va urmări scoaterea la lumină a unor aşa-zise noi descoperiri arheologice prin intermediul cărora se va „dovedi” că doctrinele marilor religii sunt false.”
Ne vom opri mai mult asupra modului în care această etapă este deja pusă în aplicare,pentru că am asistat de curând la un astfel de „cutremur”… de data aceasta mediatic.În seara zilei de 26 februarie 2007 pe toate posturile TV româneşti şi internaţionale James Cameron anunţa lumii că a descoperit <> şi al familiei sale.Iniţial am crezut că este vorba despre un nou film.La urma urmei cel care ne vorbea era un regizor,un creator de ficţiuni precum Terminator,Alien sau Titanic.De data aceasta însă James Cameron vorbea cu convingere despre o mare descoperire arheologică,despre dovezi ştiinţifice,despre teste ADN şi statistici care puneau la îndoială chiar bazele religiei creştine.Arheologii găsiseră 10 cutii cu oase pe care se aflau inscripţionate nume.Pe şase dintre ele se aflau nume cheie din Noul Testament: Joshua – Iisus,Maria,Iosif,Meriem – Maria Magdalena,Matei,Iuda.Despre celălalte patru nume care nu aveau atâta semnificaţie religioasă,James Cameron nu a amintit însă nimic.A susţinut doar că are dovada că acestea sunt oasele lui Iisus,ale mamei sale Maria,ale tatălui său Iosif,ale Mariei Magdalena(Meriem) – soţia sa conform testelor ADN realizate asupra oaselor şi a fiului lor – Iuda.Testele ADN puteau într-adevăr dovedi că oasele respective aparţineau unui cuplu care avea şi un copil,însă nu dovedeau că aparţin lui Iisus.În plus numele respective erau ceva comun în Ierusalimul acelor vremuri.Erau întâlnite la fel de des cum am întâlni noi acum numele de Ion,Maria şi Gheorghe.Pentru a elimina şi acest impediment din calea mistificării sale Cameron invocă părerea unui expert în probabilităţi,Andrey Feuerverger.Acesta calculează ce şansă există ca cele şase nume găsite pe sicriele de la Ierusalim să fi făcut parte din familia lui Iisus.O falsă problemă pentru că în realitate nu are cum să existe un sicriu al lui Iisus şi chiar dacă ar exista,statistica nu este relevantă pentru a o rezolva. Răspunsul expertului contrazice teoria regizorului: statistic şansa este de 1 la 600.Iar acesta,în loc să spună că în proporţie de 99% nu are cum să nu fie vorba de familia lui Iisus,spune că există totuşi o şansă!
În plus această manipulare atât de intens mediatizată este infirmată chiar de cel care a descoperit osuarele, arheologul Amos Kloner.Într-un interviu publicat în Jerusalem Post,dar nu atât de intens mediatizat el spune: „Ceea ce pretinde documentarul este un fals istoric.Nu există un mormânt al familiei lui Iisus.Nici nu se putea face un astfel de mormânt,astfel încât să cuprindă personae care au murit în locuri diverse,la distanţe mari în timp.” Cine are interesul ca lui James Cameron să i se acorde minute în şir de emisie pe toate canalele TV din lume,prezentând de fapt o ficţiune? Cine are interesul să mediatizeze atât de intens o aşa-zisă descoperire care atacă credinţa creştină? Aceiaşi care au conceput şi proiectul Blue Beam,la a cărui punere în practică vedem că participă acum celebrul regizor.

Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus”

Al doilea pas al proiectului NASA presupune organizarea unui gigantic spectacol holografic proiectat chiar pe cer,astfel încât să fie vizibil pe întreaga planetă,care va simula venirea lui Mesia.Prin emisia unor unde care acţionează direct asupra creierului,fiecare om va vedea în această hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale şi îl va auzi vorbindu-i în limba lui.Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul şi al sateliţilor din jurul pământului care vor emite semnale de joasă frecvenţă(LF).foarte joasă frecvenţă(VLF), şi extrem de joasă frecvenţă(ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe postde ecran pelicula de sodiu care înconjoară pământul la o înălţime de aproximativ 100km.Animarea pe computer şi semnalele auditive vor părea că provin din adâncimile spaţiului şi îi vor face pe adepţii ardenţi ai diferitelor religii să creadă că sunt martorii mult promisei întoarceri a propriului Mesia.
„Apoi proiecţiile lui Iisus,Mohamed,Buddha,Khrishna etc. Se vor uni într-o singură imagine şi <> universal le va face o mare revelaţie.Le va spune că diversele scripturi sunt false şi că vechile religii sunt reponsabile pentru răul de pe planetă.De aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa loc unei noi religii care va fi condusă de el,unicul Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor şi auzi cu urechile lor.”
Diabolicul plan prevede ca în urma acestei apariţii să se creeze o mare dezordine socială,în care milioane de susţinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor milioane de susţinători fanatici ai dogmei altor religii.Se vrea astfel generarea unor conflicte cum nu s-au mai văzut până acum.Pare de domeniul fanteziei, însă mijloacele pentru a realiza acestea deja există.
„Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta URSS a stocat deja într-un computer extrem de avansat informaţii despre proprietăţile electrice,chimice şi biologice ale creierului uman rezultate în urma studiilor pe milioane de oameni.Aceste date permit manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale.Au fost stocate de asemenea şi date despre toate limbile şi dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi generate mesaje artificiale pe înţelesul oricui.Existenţa unor astfel de computere este menţionată şi într-un articol publicat în martie 1983 în ziarul Sidnez Morning Arrow.La fel stau lucrurile şi în SUA şi Europa.Încă din anii `70 s-au realizat cercetări asidue privind combinarea undelor electromagnetice şi a hipnozei.În 1974 cercetătorul G.F Shaps scria: <> Cei care cercetează fenomenul de channeling au observat că numărul celor care se consideră canale a crescut exponenţial de când se fac astfel de cercetări.Cei carepractică aşa ceva ar trebui să îşi utilizeze simţul critic şi discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a ceea ce ei numesc ghidare divină.”

Vorbirea artificială asigură controlul mental

„Existenţa unor astfel de tehnologii ţine de a treia direcţie de dezvoltare a proiectului Blue Beam care vizează comunicarea telepatică şi electromagnetică prin unde de joasă,foarte joasă şi extrem de joasă frecvenţă care îi va face pe oameni să creadă că îl aud pe propriul lor Dumnezeu vorbindu-le.Astfel de unde generate de computer vor fi transmise prin intermediul sateliţilor şi vor interacţiona cu gândirea naturală, făcând să apară ceea ce se numeşte „vorbire artificială”.Acest gen de tehnologie există încă din anii `70 şi a fost perfecţionată prin cercetări ulterioare privind relaţia dintre creierul uman şi computer.”
În ianuarie 1991 la Universitatea din Arizona a avut loc conferinţa intitulată „Cercetarea avansatî NATO cu privire la fenomene emergente ale sistemelor biomoleculare .” Ce înseamnă aceasta mai exact? Într-una din lucrările prezentate la această conferinţă erau prezentate echipamente care puteau face un orb să vadă sau un surd să audă. Echipamente care puteau calma orice durere,fără a intervene cu medicamente şi a căror utilizare ar fi permis oricărei fiinţe umane să îşi menţină şi la vârste înaintate aceleaşi funcţii de la tinereţe.Autorul lucrarii în cauză trăgea un semnal de alarmă asupra pericolului ca astfel de cercetări să fie deturnate de la scopul lor iniţial şi să fie folosite împotriva oamenilor.El afirmă că astfel de echipamente sunt operaţionale în cadrul CIA şi FBI,nu pentru a vindeca oameni,ci pentru a tortura şi omorî pe cei care se opun sistemului sau pentru a crea ceea ce în mod obişnuit se numeşte „candidat manciurian”.Avem date care arată că astfel de experimente au loc şi în Marea Britanie,Australia,Franţa,Germania şi Finlanda.Agenţiile guvernamentale şi corporaţiile care lucrează mână în mână cu ele sunt gata să facă orice pentru aşi atinge obiectivul: controlul social total.De ce? Foarte simplu.În primul rînd,daca terorizezi populaţia şi o faci să se teamă pentru siguranţa şi viaţa sa,îţi va fi mai uşor să implementezi un sistem draconic,să o supraveghezi,să o dezarmezi şi apoi să îi spui că totul este pentru protecţia ei. În al doilea rând pentru că aşa este mai uşor să promovezi un nou sistem politic şi social,în locul celui vechi care pare să nu mai funcţioneze.Evident că alternativa este pregătită de multă vreme şi se numeşte Noua Ordine Mondială.Frica a fost mereu utilizată ca un instrument cu care Elita a controlat şi a subjugat masele.Vechea zicală „Divide et impera” (Dezbină şi stăpâneşte) a fost aplicată în toate colţurile planetei pentru a avea siguranţa că oamenii sunt speriaţi,se tem pentru siguranţa lor şi îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni.Şi aceasta este tot o formă de control mental.” Subliniem faptul că Serge Monaste spunea toate acestea în 1994,anticipând asfel înscenarea de la 11 septembrie 2001,care a permis instaurarea unui sistem de teroare şi a unor reguli stricte de supraveghere a populaţiei sub pretextul asigurării siguranţei acesteia.
„Controlul mental de astăzi presupune mult mai mult,arată Serge Monaste în continuare.Iată ce scria în 1970 psihologul Gene V. McConnell într-un articol publicat în Psychology Today: „A venit ziua în care putem combina privarea senzorială cu drogurile,hipnoza şi manipularea prin recompensă-pedeapsă pentru a câştiga un control aproape absolut asupra comportamentului unui individ.Putem deci realiza rapid şi cu destulă eficienţă un fel de spălare a creierului care duce la schimbări dramatice de comportament şi personalitate.Ar trebui să dăm o nouă formă societăţii astfel încât să fim cu toţii antrenaţi încă de la naştere să facem ceea ce societatea vrea ca noi să facem.Avem tehnologia necesară pentru a face aceasta.Nimeni nu este stăpânul propriei personalităţi. Nimeni nu are nimic de spus cu privire la ce fel de personalitate dobândeşte,deci nu are nici un motiv de a refuza să dobândească o nouă personalitate,dacă cea veche pe care o are este anti-socială.”

Dovezi ale existenţei tehnologiei pentru control mental

„Tehnologia ce urmează a fi utilizată pentru controlul minţii în Proiectul Blue Beam include un transmiţător care emite pe frecvenţa sistemului nervos uman.El a fost deja produs de firma Laurel Electro-Optical System din Passadena,California.Laurel este unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Aviaţiei Americane şi a lucrat mult în domeniul construirii unor arme care să implementeze mesajul direct în mintea inamicului. Aparatul utilizează radiaţii electro-magnetice şi frecvenţe extrem de joase şi a fost utilizat pentru a tortura fizic şi mental oamenii de la distanţă.Arme de acest tip au fost aplicate în anii `70 contra femeilor britanice care protestau împotriva prezenţei unor rachete americane în baza aeriană Greensam Common Air Base.Această armă induce o totală privare senzorială auditivă şi acţionează direct asupra nervilor auditivi,cu asemenea putere încât îi blochează victimei inclusiv capacitatea de a-şi auzi propriile gânduri.Exact ca în vechea zicală care spune: „e aşa mult zgomot aici că nu mă pot auzi nici pe mine gândind.”
Am fost întrebat de multe ori când se vor petrece toate acestea.După ce vafi creată o criză economică, care îi va forţa pe oameni să îşi cheltuiască toate rezervele de bani.Apoi va fi implementat un sistem planetar de plăţi electronice astfel încât să nu poată supravieţui în afara lui.După atâtea dezastre omenirea va fi gata să implore apariţia unui salvator care să restabilească pacea cu orice preţ,chiar cu preţul propriei libertăţi.Un principiu similar a fost aplicat în URSS pentru instalarea comunismului.

Soluţia pentru a contracara proiectul Blue Beam

Pare un tablou sumbru şi înfricoşător.Poate că acesta este şi scopul pentru care astfel de dezvăluiri sunt lăsate să apară.Cunoscând ceea ce ni se pregăteşte putem lua însă măsurile necesare pentru a nu se ajunge acolo. Dezvoltarea discernământului,conştiinţa de sine,cultivarea rezonanţei cu aspectele benefice,divine, rugăciunea,postul,trăirea autentică în Hristos sub ascultarea unui duhovnic anihilează aceste influenţe malefic.Acest lucru este binecunoscut de cei care doresc să controleze întreaga planetă şi de aceea de mii de ani şcolile spiritual în care oamenii învaţă astfel de practice sunt prigonite,distruse sau deturnate.Vom încheia citând tot din prezentarea lui Serge Monaste care demonstrează că slujitorii Noii Ordini Mondiale exact aceasta ne împiedică să facem.
„În numărul din decembrie 1980 al US Army Journal,într-un articol semnat de lt.col.John B. Alexander sub titlul „The new mental battlefield,beam me up Spock” (Noul câmp de luptă mental,radiază-mă Spock),acesta scrie: „Voi da mai multe exemple care să ilustreze progresele făcute în acest domeniu.Avem acum abilitatea de a vindeca sau de a cauza o boală de la distanţă,inducând boala sau moartea fără cauze aparente.A fost raportată şi posibilitatea de modificare telepatică acomportamentului,care include abilitatea de a induce stări hipnotice de la o distanţă de peste 1000 km.Utilizarea hipnozei telepatice este o zonă care merită a fi exploatată.Ea va permite ca agenţii noştri să fie implantaţi subconştient cu programul pe care trebuie să îl execute,astfel încât nu va mai fi nevoie să utilizăm telefonul.Dacă vor fi perfecţionate,aceste tehnici vor permite transferul direct al gândurilor de la o minte sau grup de minţi la o audienţă ţintă.Receptorul nu va fi conştient că i-au fost implantate gânduri,va crede că sunt gândurile lui.Este posibil să introducem gânduri artificiale într-un computer şi apoi să le transmitem prin intermediul unui satelit,astfel vom putea controla întreaga planetă.Limitele acestui sistem sunt doar cei care îşi vor pune permanent întrebări cu privire la motivaţia care stă în spatele gândurilor lor şi nu le vor da curs automat.Este evident că televiziunea,filmele,publicitatea şi diferitele forme de presiune socială au grijă să elimine pe cât posibil această categorie de oameni. Informaţiile privind acest gen de tehnologii vor fi considerate ridicole pentru că ele nu se vor conforma cu viziunea realităţii pe care chiar noi o inducem: doar mai există şi în zilele noastre oameni care cred că pământul este plat”.


Sursa:
http://www.thewatcherfiles.com/bluebeam.html
http://www.sweetliberty.org/issues/hoax/bluebeam.htm
http://educate-yourself.org/cn/projectbluebeamintoandnworeview.shtml
http://www.truinsight.com/BLUEBEAM%20PROJECT%20DISCLOSURE%20PART%20TWO.htm
http://www.bio.net/bionet/mm/neur-sci/1996-May/024104.html
http://100777.com/node/1207
http://www.hiddencodes.com/bluebeam.htm
http://www.signofjonah.co.uk/build/lessons/new/blue_beam.htm
http://www.signofjonah.co.uk/build/lessons/new/blue_beam_ctd_01.htm
http://www.signofjonah.co.uk/build/lessons/new/blue_beam_ctd_02.htm
http://www.scribd.com/doc/6085197/Project-Bluebeam

Sf.Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de biruinta

Patimirea Sfantului Slavitului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtatorul de biruinta

Sceptrul imparatiei Romei luandu-l cu nevrednicie paganul Diocletian, foarte mult se silea la necurata slujba idoleasca. El mai intai cinstea pe Apolon vrajitorul, ca si cum i-ar fi fost mai inainte vestitor de cele ce vor sa fie. Pentru ca diavolul petrecand in acel idol neinsufletit, dadea raspunsuri la cei ce-l intrebau, cu minciuna proorocind despre cele ce vor sa fie, desi niciodata nu se implineau proorociile lui. Odata, intrebind Diocletian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un raspuns ca acesta: "Nu pot cu adevarat, ca mai inainte sa-ti spun cele ce vor sa fie, caci impiedicare imi fac oamenii cei drepti pe pamant si pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece in capisti; pentru ca dreptii sleiesc a noastra putere".
Deci, a intrebat Diocletian pe slujitori: "Cine sunt dreptii aceia de pe pamant, din pricina carora zeul Apolon nu poate sa prooroceasca?" Iar slujitorii i-au raspuns: "Crestinii de sub cer sunt dreptii aceia". Aceasta auzind-o Diocletian, s-a umplut de manie si de iutime asupra crestinilor si prigonirea cea de deasupra lor care abia incetase, a ridicat-o iarasi. Si indata a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepti, nevinovati si fara prihana, cu porunca ucigatoare, in toate partile stapanirii sale.Si puteai sa vezi atunci inchisorile barbarilor, tilharilor si ale facatorilor de rusine desarte, insa erau pline de cei ce marturiseau pe adevaratul Dumnezeu. Puteai sa vezi felul caznelor celor mai inainte obisnuite, lepadandu-se ca simple, iar altele noi si mai cumplite aflandu-se, prin care in toate zilele multimea crestinilor era schingiuita pretutindeni. Iar dupa ce in toate partile si mai ales dintre ale Rasaritului s-au adus la imparat multe scrisori pline de clevetiri asupra crestinilor, care il instiintau ca cei ce nu tin porunca lui intru nimic, si care se numesc crestini, numarul acelora este fara de sfarsit; pentru ca atata s-au inmultit, incat este de trebuinta, ca ori sa-i lase sa petreaca in credinta, ori cu razboi sa se ridice asupra lor.Atunci imparatul a chemat de pretutindeni la sine in Nicomidia, pe antipati si pe ighemonii sai la sfat, pe domni, pe boieri si pe tot senatul sau adunandu-l; le-a descoperit mania sa asupra crestinilor si poruncea, ca fiecare sa dea sfat la lucrul ce le era pus inainte. Deci, multi graind multe, la sfarsit singur tiranul a varsat o otrava ca aceasta, ca nimic nu este mai cinstit si mai de buna trebuinta decat sa se cinsteasca zeii cei vechi parintesti. Si toti invoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarasi: "Daca astfel toti socotiti si pe aceasta cu osardie doriti sa o faceti si a mea dragoste mult se cinsteste de voi, apoi sarguiti-va cu totul sa pierdeti credinta crestineasca cea potrivnica zeilor nostri, din toata imparatia noastra. Si ca sa puteti mai cu inlesnire a savarsi aceasta, eu cu toate puterile voi ajuta voua". Deci, toti au primit si au laudat acel cuvant imparatesc. Insa Diocletian si senatul au voit, ca si al doilea si al treilea rand sa se adune la acelasi sfat si au instiintat poporul; dupa aceea au intarit ca neschimbata sa fie porunca aceasta.
In acea vreme, in cetatea Romanilor era minunatul ostas al lui Hristos, Sfantul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de parinti crestini vestiti, din tinerete invatand buna credinta. Acela din copilaria sa a ramas orfan de tata, sfarsindu-se tatal sau prin muceniceasca nevointa pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el in Palestina, caci de acolo era cu neamul si avea acolo multe averi si mosteniri. Iar dupa ce Gheorghe a ajuns la varsta desavarsita, fiind si frumos la fata, s-a aratat si foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a randuit in oaste si s-a pus tribun peste ostasii unei cete vestite. In acea boierie fiind, dupa ce si-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod de catre imparatul Diocletian, mai inainte de a sti ca este crestin, la douazeci de ani ai varstei sale, dupa ce maica lui se sfarsise intru Domnul.Si cand acel sfat tiranesc se savarsea spre pierderea crestinilor, Sfantul Gheorghe era langa imparatul. Deci, in ziua dintai, vazand atata pornire a paganilor asupra crestinilor si ca sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecata, ca acea vreme este potrivita mantuirii. Si indata, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul si hainele le-a impartit saracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat si celelalte averi pe care le avea in Palestina a hotarat sa le imparta la cei ce n-au, iar pe robi sa-i libereze. Si in a treia zi, in care sfatul cel sangeros al paganului imparat si al domnilor lui celor necurati, facut cu nedreptate spre uciderea nevinovatilor crestini, era sa se intareasca, Sfantul Gheorghe, viteazul ostas al lui Hristos, lepadand toata frica omeneasca si intarindu-se intru Unul Dumnezeu, avand numai frica Lui in sine, a stat cu fata luminata si cu minte barbateasca in mijlocul adunarii celei mari paganesti si fara de lege si unele ca acestea a inceput a le zice:"Pana cand, o, imparate si voi domni si sfetnici, care, fiind randuiti pentru indreptarea legilor bune si a judecatilor celor drepte, porniti mania voastra asupra crestinilor si inmultiti nebunia voastra, intarind hotaririle cele faradelege si judecatile cele nedrepte, dandu-le asupra oamenilor nevinovati, care n-au facut nimanui strimbatate? Pentru ce ii prigoniti si chinuiti pe crestini prin a voastra paganatate silind pe aceia, care au invatat a tine bine sfanta credinta? Pentru ca idolii vostri nu sunt dumnezei. Deci, nu va amagiti cu minciunile, caci Hristos este Unul Dumnezeu si Acela Unul, intru slava lui Dumnezeu Tatal; toate s-au facut prin El si cu Duhul Lui Cel Sfant toate s-au alcatuit. Ori singuri sa cunoasteti adevarul si sa invatati dreapta credinta, ori pe cei ce tin de adevar si de dreapta credinta, nu-i tulburati cu nebunia voastra!"De niste cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe si de indrazneala lui cea neasteptata minunandu-se toti, si-au intors ochii catre imparat vrand sa auda ce va raspunde la aceste vorbe. Iar imparatul, ca un iesit din minti sau ca un asurzit de tunet, sedea tacand, inabusind in sine pornirea de manie. Apoi a facut semn unuia din cei ce sedeau cu el, prieten al sau, cu numele Magnentie, cu dregatoria antipat, ca sa raspunda lui Gheorghe. Iar Magnentie, chemand la sine mai aproape pe sfant, i-a zis: "Cine te-a indemnat la o atat de mare indrazneala si graire?" Raspuns-a sfantul: "Adevarul!" Magnentie i-a zis: "Care este adevarul acela?" Raspuns-a Gheorghe: "Adevarul este Insusi Hristos, Cel prigonit de voi". Zis-a Magnentie: "Dar si tu esti crestin?" A raspuns Sfantul Gheorghe: "Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, si spre El nadajduind, in mijlocul vostru am stat de voia mea, ca sa marturisesc pentru adevar".Cu aceste cuvinte ale sfantului s-a pornit spre cearta adunarea aceea, unii zicand unele si altii altele, apoi se auzea un glas si o strigare fara de randuiala, precum se obisnuieste a se face intr-o multime de popor pagan. Atunci Diocletian, poruncind prin vorbitori sa fie tacere, si-a intors ochii spre sfant si, cunoscandu-l, i-a zis astfel: "Eu si mai inainte m-am minunat de bunul tau neam, o, Gheorghe! Sfatul tau si vitejia judecand-o a fi vrednica de cinste, te-am cinstit nu cu dregatorii mici; iar acum, desi nu graiesti spre folosul tau, insa eu iubind intelepciunea si barbatia care este in tine, cele de folos te sfatuiesc ca un tata si te indemn sa nu te lipsesti de slava ostaseasca si de cinstea dregatoriei tale si sa nu-ti dai floarea tineretilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci sa aduci jertfa zeilor, caci mai mare cinste vei lua de la noi".Iar Sfantul Gheorghe a raspuns: "O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, imparate, prin mine, pe adevaratul Dumnezeu si I-ai fi adus jertfa de lauda Lui, te-ar fi invrednicit imparatiei celei mai bune si fara de moarte, de vreme ce aceea de care acum te indulcesti este o imparatie nestatornica, desarta si degrab pieritoare. De aceea si cele dintr-insa sunt vremelnice si nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate sa-mi slabeasca buna mea credinta catre Dumnezeul meu si nici un fel de chin nu-mi va ingrozi sufletul, nici imi va clinti mintea".Acestea zicand sfantul, iar imparatul fiind cuprins cu totul de manie si nelasandu-l sa-si sfarseasca cuvintele, a poruncit celor inarmati, care stateau inainte, sa scoata din adunare cu sulitele pe Gheorghe si sa-l arunce in temnita. Iar ostasii, savarsind degraba porunca lui, o sulita atingandu-se de trupul sfantului, indata fierul s-a facut asemenea plumbului; pentru ca s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducand ostasii pe mucenic in temnita, l-au intins la pamant cu fata in sus, batandu-l peste talpile picioarelor, punandu-i o piatra mare pe piept, caci astfel le poruncise tiranul. Iar sfantul rabdand, neincetat inalta multumire lui Dumnezeu, pana in ziua urmatoare.Sosind ziua, imparatul iarasi a chemat la cercetare pe mucenic si vazandu-l turtit de greutatea pietrei, l-a intrebat, zicand: "Oare te-ai pocait, Gheorghe, sau inca petreci in nesupunerea ta?" Iar sfantul, avand pieptul turtit de piatra, abea putea sa graiasca si i-a zis: "Dar oare intr-atata slabanogire, o, imparate, ma socotesti ca am ajuns, ca pentru atat de mica suferinta sa-mi lepad credinta? Mai lesne vei slabi tu chinuindu-ma, decat eu fiind muncit". Atunci Diocletian a poruncit sa aduca o roata mare de muncire, sub care erau asternute scanduri, pline de fiare ascutite si infipte in ele, asemenea unor sabii, tepuse si cutite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strimbe, dupa asemanarea unditelor. Pe acea roata a poruncit sa lege pe mucenic si, intorcand roata, sa-i taie tot trupul cu acele fiare ascutite, ce erau infipte in acele scanduri sub roata. Asa, fiind sfantul muncit si in bucati taiat si ca o trestie sfarimandu-se, rabda cu vitejie; si mai intai in munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescotand nici un suspin; ci ca unul ce doarme si nu simte, astfel rabda.Iar imparatului, parandu-i-se ca mucenicul este mort, bucurandu-se a laudat pe zeii sai si a strigat, zicand: "Unde este Dumnezeul tau, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scapat de niste munci ca acestea?" Deci, a poruncit sa-l dezlege de la roata, ca pe un mort, iar el s-a dus la capistea lui Apolon. Apoi deodata s-a innorat vazduhul, s-a facut tunet infricosat si multi au auzit un glas de sus, zicand: "Nu te teme, Gheorghe, caci sunt cu tine!" Apoi dupa putin s-a facut o stralucire mare si neobisnuita si s-a aratat ingerul in chip de tanar preafrumos, stand langa roata ca purtator de lumina, stralucind cu fata si, punand mana pe mucenic, i-a zis: "Bucura-te!" Si nimeni nu indraznea sa se apropie de roata si de mucenic cat timp s-a vazut acolo cel ce se aratase. Iar dupa ce s-a facut nevazut, mucenicul s-a pogorat singur de pe roata, dezlegat de ingerul lui Dumnezeu si tamaduit de rani; apoi statea cu trupul sanatos, multumind lui Dumnezeu si chemand pe Domnul.Ostasii, vazand aceasta, au fost cuprinsi de spaima mare si nedumerire si, alergand, au spus imparatului, care era inca in capiste la savarsirea necuratei jertfe idolesti, urmand dupa ostasi si Sfantul Gheorghe, care a stat inaintea imparatului in capiste. Vazandu-l imparatul, intai n-a crezut ca este Gheorghe, ci i se parea ca este altul care seamana cu el. Dupa aceea cei ce stateau aproape de imparat, cautand cu dinadinsul catre mucenic, au cunoscut ca este chiar Gheorghe, si inca si mucenicul singur a strigat cu mare glas: "Eu sunt Gheorghe". Si toti s-au spaimantat si, nepricepand, au tacut multa vreme, iar doi dintre barbati care erau acolo, cinstiti cu dregatoria curtii, Anatolie si Protoleon, fiind mai inainte invatati in credinta crestina, vazand acea minune straina, s-au intarit desavarsit in credinta lui Hristos si au strigat, zicand: "Unul este Dumnezeu mare si adevarat! Dumnezeul crestinilor". Si indata imparatul a poruncit ca sa-i prinda si fara de nici o cercetare sa-i scoata afara din cetate si sa fie taiati cu sabia. Si multi au crezut atunci in Hristos, dar isi tainuiau credinta, neindraznind sa o marturiseasca de frica.Imparateasa Alexandra, fiind inca in capiste si vazand acolo pe mucenic tamaduit prin minune si auzind de aratarea ingereasca, a cunoscut adevarul si voind cu indrazneala sa marturiseasca pe Hristos, a oprit-o eparhul si mai inainte de a sti imparatul, a poruncit sa o duca acasa. Iar facatorul de rau Diocletian, neputand sa faca nici un bine, a poruncit sa-l arunce pe Sfantul Gheorghe intr-o groapa cu var nestins si sa-l lase acolo pana a treia zi. Sfantul, ducandu-se acolo, se ruga catre Domnul cu mare glas, zicand: "Mantuitorul celor necajiti, scaparea celor izgoniti, nadejdea celor fara de nadejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugaciunea robului Tau si cauta spre mine si ma miluieste. Izbaveste-ma de mestesugirile potrivnicului, si-mi da putere, ca pana la sfarsit, sa pazesc neschimbata marturisirea numelui Tau cel Sfant. Nu ma lasa, Stapane, pentru pacatele mele, ca sa nu zica niciodata vrajmasii mei: "Unde este Dumnezeul lui?" Arata puterea Ta si preamareste numele Tau in mine, netrebnicul robul Tau. Trimite pe ingerul Tau, pe pazitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefacut in roua cuptorul Babilonului si pe sfintii Tai tineri i-ai pazit nevatamati, Doamne, ca bine esti cuvantat in veci. Amin".Asa rugandu-se si ingradindu-si tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorat in groapa, bucurandu-se si preaslavind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundandu-l legat, dupa porunca, in varul cel nestins, s-au intors. A treia zi a poruncit imparatul sa scoata oasele mucenicului din groapa, crezand ca a ars in var. Si, ducandu-se slujitorii, au sapat varul si au gasit pe sfant intreg, mai presus de nadejde, viu si sanatos, stand dezlegat, cu fata luminata, cu mainile intinse in sus si multumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii si poporul care erau langa el, se uimeau de spaima si de mirare si intr-un glas preamareau pe Dumnezeul lui Gheorghe si-L numeau mare!Afland despre aceasta Diocletian, a poruncit sa aduca indata pe sfant inaintea lui si, preamult minunandu-se, a zis: "De unde este in tine, Gheorghe, o putere ca aceasta si cu ce fel de vraji mestesugesti? Spune, pentru ca mi se pare ca tu, prin aratarea mestesugului vrajitoresc prefaci credinta Celui rastignit in vrajitorie, ca facand pe toti sa se minuneze de vrajile tale, sa te arati ca esti mare". Sfantul raspunse: "Eu asteptam, o, imparate, ca tu sa nu poti nici a-ti deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Caruia toate ii sunt cu putinta si cu minuni izbaveste din primejdii pe cei ce nadajduiesc spre El. Iar tu, fiind inselat de diavol, ai alunecat intr-o ratacire si o pierzare atat de adanca, incat numesti vraji si farmece minunile Dumnezeului meu cele vazute de ochii nostri; deci plang de orbirea voastra, va numesc ticalosi si va judec nevrednici de raspunsul meu!".Atunci Diocletian a poruncit sa aduca niste incaltaminte de fier care sa aiba intr-insele piroane lungi si arzandu-le, sa-i incalte amandoua picioarele mucenicului, apoi batandu-l, sa-l fugareasca pana la temnita. Intr-o incaltaminte ca aceea fugarit fiind mucenicul, tiranul isi batea joc, zicand: "Cat de grabnic esti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!" Iar mucenicul fiind tarat asa de greu si batut cumplit, zicea catre el: "Alearga, Gheorghe, alearga ca sa ajungi, caci alergi asa ca si cum n-ai sti". Dupa aceea, chemand pe Dumnezeu, graia: "Cauta din cer, Doamne, si vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticalosului Tau rob, ca s-au inmultit vrajmasii mei si cu uriciune nedreapta m-au urat, pentru numele Tau cel Sfant. Deci Tu Insuti ma vindeca, Stapane, ca s-au tulburat oasele mele si-mi da rabdare pana la sfarsit ca sa nu zica vreodata vrajmasul meu: "M-am intarit asupra lui"".Asa se ruga Sfantul Gheorghe, mergand la temnita, in care, fiind aruncat, slabea cu trupul de rani, avand picioarele foarte ranite. Insa cu duhul se intarea, pentru ca toata ziua aceea si toata noaptea nu inceta a inalta multumiri si rugaciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tamaduit de rani, cu ajutorul lui Dumnezeu, in acea noapte si s-a facut sanatos la picioare, precum si la tot trupul.A doua zi l-au adus iarasi in fata imparatului, la locul de priveliste, unde era impreuna cu imparatul toata suita. Vazand imparatul ca mucenicul merge bine, neschiopatand cu picioarele, ca si cum n-ar fi avut nici o rana, cu mare mirare a zis catre dansul: "Ce este, Gheorghe, ti-au placut incaltamintele?" Sfantul raspunse: "Cu adevarat mi-au fost placute!" Imparatul zise: "Leapada-ti indrazneala si fii bland si supus. Apoi, lepadand mestesugul vrajitoresc, apropie-te si jertfeste milostivilor zei, ca sa nu te lipsesti de viata aceasta dulce, prin chinurile cele grele". Sfantul Gheorghe raspunse: "Cat sunteti de nebuni! Caci puterea lui Dumnezeu o numiti farmece si va mandriti cu inselaciunea diavoleasca cea fara de rusine". Deci Diocletian, cautand cu ochi maniosi si racnind cu glas salbatec, a taiat vorba mucenicului si a poruncit celor ce stateau inainte sa bata peste grumaji pe sfant, ca sa se invete a nu ocari pe imparat. Apoi a poruncit sa-l bata cu vine de bou pana ce trupul lui se va vedea plin de sange.Astfel, Sfantul si Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu si-a schimbat lumina fetii sale; lucru pentru care imparatul, maniindu-se mult, zicea catre cei ce erau imprejurul lui: "Cu adevarat, aceasta nu este putere si barbatie in Gheorghe, ci un lucru de mestesugire si vrajitoresc". Dupa aceea Magnentie a zis catre imparat: "Este aici un om iscusit in vrajitorii cu numele Atanasie, caruia, daca vei porunci sa-l cheme, degraba biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale". Si indata, chemand pe vrajitorul acela, a stat inaintea imparatului si a zis catre dansul Diocletian: "Ceea ce a facut aici necuratul Gheorghe, au vazut ochii tuturor celor ce stau de fata si cum le-a facut acelea, stiti numai voi cei iscusiti in acel mestesug; deci, sau sa-l biruiesti si sa-i strici vrajitoriile lui si noua supus sa ni-l faci, sau cu farmecele otravii degraba sa-l pierzi din viata aceasta; ca astfel, din mestesugul care s-a invatat, din acelasi mestesug sa-si ia moartea cea cuvenita lui; caci pentru aceea l-am lasat sa traiasca pana acum". Iar vrajitorul a fagaduit ca a doua zi va savarsi tot ce i s-a cerut sa faca.Deci, imparatul, poruncind sa pazeasca in temnita pe mucenic, s-a sculat de la judecata. Iar sfantul, intrand in temnita, chema pe Dumnezeu, zicand: "Minunata fa, Doamne, mila Ta spre mine, indrepteaza pasii mei spre marturisirea Ta si savarseste alergarea mea intru credinta Ta; ca intru toti sa se preamareasca numele Tau cel Preasfant!" A doua zi iarasi a sezut imparatul la judecata, la un loc mai inalt, in vazul tuturor. Si a mers si Atanasie vrajitorul, mandrindu-se intru a sa intelepciune, ducand imparatului si tuturor celor ce stateau de fata oarecare lucruri fermecate in felurite vase. Si a zis catre imparat: "Sa se aduca acum aici osanditul acela si va vedea toata lucrarea zeilor nostri si puterea farmecelor mele". Si luand un vas a zis: "De voiesti, o, imparate, ca omul acela fara minte sa te asculte intru toate, atunci sa bea bautura aceasta". Apoi iarasi alt vas luand, a zis: "Iar de voiesti imparatia ta, sa vezi moartea lui cea amara, pe aceasta sa o bea". Si indata din porunca imparatului, a fost adus Sfantul Gheorghe inaintea lui la judecata. Si a zis catre dansul, Diocletian: "Acum se vor strica si vor inceta toate vrajile tale, Gheorghe!" Si a poruncit cu sila sa-l adape pe el cu bautura fermecata. Iar sfantul bind-o fara indoire, statea nevatamat, bucurandu-se si batjocorind acea inselaciune idoleasca si diavoleasca.Imparatul, innebunind de manie, a poruncit, ca si cu cealalta bautura plina de otrava de moarte, sa-l adape cu sila. Iar sfantul neasteptand ca sa-l sileasca, a luat singur vasul de bunavoie si a baut otrava cea purtatoare de moarte; dar era fara nici o vatamare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind pazit de moarte. Si s-a minunat imparatul cu toata suita; asemenea si vrajitorul Atanasie statea ca iesit din minti, minunandu-se si nepricepandu-se. Apoi, dupa un ceas, a zis imparatul catre mucenic: "Pana cand, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Pana cand ne amagesti si nu ne spui adevarul? Prin ce fel de mestesugiri vrajitoresti nu bagi seama de muncile ce-ti aducem asupra ta, incat nici de adaparea cea purtatoare de moarte nu te-ai vatamat? Spune-mi cu adevarat toate, ca voim sa te ascultam cu blandete". Atunci Fericitul Gheorghe a raspuns: "Sa nu socotesti, imparate, ca noi cu scorniri omenesti rabdam schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos si cu puterea Lui; pentru ca, nadajduind spre Dansul, intru nimic socotim toate chinurile, dupa tainica Lui invatatura". Zis-a Diocletian: "Care este tainica invatatura a Hristosului Tau?" Sfantul Gheorghe a raspuns: "Stiind, de mai inainte, ca a voastra rautate sporeste spre mai rau, a invatat pe slugile Sale sa nu se teama de cei ce ucid trupul, ca sufletul nu-l pot ucide, caci ni se spune ca nici un fir de par din capul nostru nu va pieri, iar de veti bea ceva de moarte nu va va vatama. Si acum asculta, o, imparate; aceasta ne este noua fagaduinta cea nemincinoasa a Lui, pe care in scurt o voi arata tie: Cel ce crede in Mine, lucrurile pe care Eu le fac si acela le va face.Zis-a Diocletian: "Si care lucruri ziceti voi, ca sunt ale Lui?" Raspuns-a sfantul: "Pe orbi a-i lumina, pe cei stricati a-i curati, schiopilor a le da umblare si surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morti a-i invia si altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos". Imparatul, intorcandu-se catre Anastasie vrajitorul, a zis: "Tu ce zici de acestea?" "Ma minunez cum, batjocorind blandetea ta, acesta graieste minciuni, nadajduind ca va scapa din puternicele tale maini. Pentru ca noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fara de moarte in toate zilele, insa niciodata n-am vazut ca sa invieze un mort. Iar acesta, nadajduind spre un om mort si tinandu-se de Dumnezeul Cel rastignit, Il marturiseste fara rusine, ca Acela este facator de lucruri mari. Si deoarece inaintea noastra a tuturor a marturisit aceasta, cum ca Dumnezeul lui este facator de niste minuni ca acestea si ca cei ce cred in El au luat aceasta nemincinoasa fagaduinta, ca aceleasi lucruri sa le faca, pe care si Acela le facea, deci sa invieze si acesta un mort inaintea ta, imparate, si inaintea noastra a tuturor si atunci si noi ne vom pleca Dumnezeului sau, ca Unui mai puternic. Iata se vede nu departe de aici un mormant, in care cu putine zile mai inainte a fost pus un mort, pe care eu il stiu de cand era viu; pe acela de-l va invia Gheorghe, cu adevarat ne va birui pe noi!"Si s-a minunat imparatul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormant mare, departe de divan ca la o jumatate de stadie pentru ca se facea judecata aceea in privelistea ce era langa portile cetatii si se vedea mormantul acela din cetate. Ca elinii aveau obicei ca nu in cetate, ci afara din cetate sa-si ingroape mortii lor. Deci, imparatul a poruncit mucenicului, ca spre aratarea puterii Dumnezeului sau, sa invie pe mortul acela. Iar Magnentie antipatul a rugat pe imparat ca Gheorghe sa fie dezlegat din legaturi. Si fiind dezlegat, Magnentiu a zis catre dansul: "Acum, Gheorghe, arata-ti lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tau si pe toti ne vei aduce la credinta Lui". A zis catre el sfantul: "Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a facut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Sau sa invie pe mortul acela. Insa voi, fiind intunecati la minte de inselaciune, nu puteti sa cunoasteti adevarul. Dar pentru poporul acesta ce sta inainte, va face Domnul meu aceasta minune pe care voi o cereti; insa sa nu socotiti ca este vrajitorie. Iata vrajitorul pe care l-ati pus de fata, inaintea voastra a tuturor a marturisit adevarul, ca nici o vrajitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut candva sa invie vreun mort. Iata inaintea tuturor celor ce stau imprejur si in auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu".Aceasta zicand, si-a plecat genunchii si mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Dupa aceea, sculandu-se, cu glas mare iarasi s-a rugat, zicand: "Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor si Atotputernice, Cel ce nu rusinezi pe cei ce nadajduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-ma pe mine smeritul robul Tau in ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfintii Tai Apostoli in tot locul, la toate muncile si semnele, da neamului acestuia viclean semnul cerut si inviaza mortul, care zace in mormant, spre infruntarea celor ce se leapada de Tine si spre slava Ta si a Tatalui Tau si a Preasfantului Duh. Astfel, Stapane, arata celor ce stau inainte, ca Tu esti Unul Dumnezeu peste tot paman-tul, ca sa Te cunoasca pe Tine Domnul Cel Atotputernic si cum ca toate se supun vointei Tale si a Ta este slava in veci. Amin!"Iar cand a zis "Amin", indata s-a facut vuiet mare si cutremur, incat toti s-au spaimantat foarte. Atunci acoperamantul morman-tului a cazut la pamant si mormantul deschizandu-se, mortul s-a sculat viu si a iesit dinauntru, privindu-l toti, fiind ingroziti de frica. Si indata s-a facut cearta mare in popor, caci multi se bucurau si pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Il laudau.Iar imparatul si cei impreuna cu dansul, umplandu-se de spaima si de necredinta, mai intai ziceau ca Gheorghe, fiind vrajitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare si o naluca a sculat din mormant, spre amagirea celor ce privesc. Dupa aceea, cunoscand ca nu este nalucire, ci cu adevarat om inviat din morti, care chema numele lui Hristos, alerga la Gheorghe si de el se lipea, toti erau intru nepricepere mare ca niste iesiti din minte si cu totul nestiind ce sa faca, taceau. Iar Atanasie, alergand, a cazut la picioarele Sfantului Gheorghe, marturisind pe Hristos ca este Dumnezeu Atotputernic si rugand pe mucenic ca sa-i ierte greselile cele facute din nestiinta. Iar dupa catava vreme, Diocletian poruncind sa taca poporul, a inceput a grai astfel: "Oare vedeti amagire, o, barbatilor? Oare vedeti rautatea si viclesugul vrajitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutand vrajitorului celui de un obicei cu dansul, nu i-a dat otrava aceluia sa bea, ci niste farmece ca sa-i ajute spre amagirea noastra si pe un om viu, cu vrajile lor l-au facut ca este mort, iar cu farmecele l-au sculat inaintea ochilor nostri, ca si cum din morti l-ar fi inviat".Aceasta zicand, a poruncit ca lui Atanasie si omului celui inviat din morti, fara intrebare sa le taie capetele, iar pe Sfantul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, sa-l tina in temnita si in legaturi, pana ce mai pe urma va chibzui ce va face cu el. Iar Sfantul Gheorghe, intrand in temnita, se bucura cu duhul si multumea lui Dumnezeu, zicand: "Slava Tie, Stapane, ca nu rusinezi pe cei ce nadajduiesc spre Tine. Multumesc Tie, ca-mi ajuti in toate si-mi arati mari faceri de bine in toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tau o impodobesti. Invredniceste-ma, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degraba sa vad slava Ta, rusinand pe diavol pana in sfarsit!"
Sezand Sfantul Marele Mucenic Gheorghe in temnita, cei care crezusera in Hristos, prin minunile facute de dansul, mergeau la el, dand aur strajerilor si cazand la picioarele lui, erau povatuiti de dansul la sfanta credinta. Iar cati erau bolnavi primeau tamaduire de bolile lor, pentru ca ii tamaduia prin chemarea numelui lui Hristos si prin insemnarea Crucii, de aceea, multi mergeau la dansul in temnita. Intre unii ca aceia era si un barbat, anume Glicherie, caruia i s-a intimplat de a cazut un bou al lui din munte intr-o vale si i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfant, a alergat la dansul, plangand dupa boul lui. Iar Sfantul Gheorghe, zambind, a zis catre dansul: "Mergi, frate, si bucura-te, caci Hristos al meu ti-a inviat boul tau!" Iar el, crezand cu neindoire in cuvintele mucenicului, s-a dus si si-a aflat boul viu, dupa spusele sfantului.Deci, indata s-a intors la mucenic si in mijlocul cetatii alergand, cu mare glas striga: "Mare este cu adevarat Dumnezeul crestinilor!" Deci, prinzandu-l pe acela ostasii ce se intimplasera acolo, l-au instiintat pe imparat. Iar Diocletian, umplandu-se de manie, nici n-a voit sa-l vada, ci a poruncit ca indata sa-i taie capul, afara din cetate. Iar Glicherie, bucurandu-se, ca un chemat la ospat, alerga la moarte pentru Hristos, intrecand pe ostasi si cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugandu-L, ca varsarea sangelui sa o socoteasca lui in loc de Botez; si astfel s-a sfarsit.Atunci unul din dregatori a instiintat pe imparat, ca Gheorghe, sezand in temnita, tulbura poporul; pentru ca pe multi intorcandu-i de la zei, ii duce la Cel rastignit si prin farmece face minuni si toti alearga la el. Deci s-au sfatuit ca iarasi sa-l scoata la cercetare, si de nu se va pocai si la zei de nu se va intoarce, la moarte sa se osandeasca degraba. Iar imparatul, chemand pe Magnentie antipatul, a poruncit ca a doua zi sa gateasca loc de judecata langa capistea lui Apolon ca de fata cu poporul sa cerceteze pe mucenic. In noaptea aceea, rugandu-se Sfantul Gheorghe in temnita, a adormit putin si a vazut pe Domnul aratandu-i-se in vis, Care cu a Sa mana il sprijinea si, cuprinzandu-l, il saruta si-i punea o cununa pe cap, zicandu-i: "Nu te teme, ci indrazneste! Caci, iata, impreuna cu Mine te vei invrednici a imparati. Deci, nu slabi, ca degraba venind la Mine, cele gatite tie le vei primi!" Iar Sfantul Gheorghe, desteptandu-se si lui Dumnezeu cu bucurie multumind, a chemat la sine pe strajerul temnitei si l-a rugat, zicand: "Un dar cer de la tine, frate. Porunceste sa intre aici sluga mea, pentru ca am sa-i spun ceva". Si, poruncindu-i strajerul, a intrat sluga la el, pentru ca statea afara aproape de temnita si scria faptele sfantului si cuvintele lui, cu toata luarea aminte.Intrand sluga, s-a inchinat pana la pamant stapanului sau care sedea in legaturi si, cazand la pamant langa picioarele lui, plangea. Iar sfantul l-a ridicat, poruncindu-i sa se imbarbateze cu sufletul si i-a spus vedenia sa, zicandu-i: "Fiule, degraba ma va chema Domnul la El. Iar tu, dupa chemarea mea din viata aceasta, sa iei acest smerit trup al meu, impreuna cu testamentul meu, pe care l-am scris mai inainte de nevointa mea si sa-l duci, ajutandu-ti Dumnezeu, in casa noastra din Palestina. Si toate cele hotarate de mine sa le implinesti si sa ai frica lui Dumnezeu si credinta neindoita in Hristos". El fagaduind ca va implini toate cele poruncite si mult plangand, sfantul l-a cuprins cu dragoste si, dandu-i sarutarea cea din urma, l-a liberat cu pace.A doua zi rasarind soarele, a stat imparatul la judecata si, punand inainte pe sfantul mucenic, a inceput a vorbi catre dansul cu blandete si, oprindu-si mania in sine, ii zicea: "Nu socotesti, o, Gheorghe, ca sunt plin de iubire de oameni si de mila, rabdand pana la indurare? Martori imi sunt toti zeii ca iti crut tineretile tale, pentru frumusetea ce infloreste in tine, pentru cunostinta si pentru barbatia ta. As fi voit sa te am partas al imparatiei mele si sa fii al doilea cu cinstea, daca ai fi voit sa te intorci la zei. Spune, deci, ce gandesti despre aceasta?" Sfantul Gheorghe raspunse: "Se cadea, o, imparate, ca mila ta cea atat de mare sa o fi aratat de la inceput catre mine, iar nu sa te salbaticesti atat de mult asupra mea". Imparatul ascultand cu placere niste cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis indata: "De voiesti sa te supui mie cu dragoste, ca unui tata, toate chinurile care le-ai suferit, ti le voi rasplati cu multe cinstiri".Grait-a Sfantul Gheorghe: "De voiesti, o, imparate, sa intram acum inauntrul capistei, sa vedem pe zeii cei cinstiti de voi". Imparatul sculandu-se cu osardie si cu bucurie, a mers in capistea lui Apolon cu tot poporul, ducand cu cinste si pe Sfantul Gheorghe impreuna cu dansii, iar poporul striga laudand pe imparatul, socotind puterea si biruinta zeilor lor. Apoi, intrand si facandu-se tacere mare si pregatind jertfa, toti priveau spre mucenic, asteptand fara indoiala sa aduca jertfa zeilor. Sfantul, apropiindu-se de zeul Apolon si intinzand mana catre el, a intrebat pe cel neinsufletit, ca pe un viu, zicand: "Tu voiesti sa primesti jertfa de la mine ca un Dumnezeu?" Sfantul, zicand aceasta, si-a facut semnul Crucii, iar diavolul care locuia in idol a raspuns niste cuvinte ca acestea: "Nu sunt Dumnezeu; si nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Il propovaduiesti! Noi ne-am departat de ingerii cei ce-i slujesc Lui si inselam pe oamenii cei stapaniti de zavistie". Atunci sfantul a zis catre el: "Dar cum indrazniti voi sa stati aici, venind eu, slujitorul adevaratului Dumnezeu?" Zicand sfantul acestea, un sunet si glas de plangere iesea de la idoli, apoi deodata cazand toti la pamant s-au sfarimat.Atunci slujitorii si multi din popor s-au pornit ca niste turbati, cu multa manie asupra sfantului, batandu-l si legandu-l. Apoi strigau asupra imparatului: "Pierde pe vrajitorul acesta, o, imparate! Pierde-l mai inainte de a ne pierde el pe noi!" Facandu-se o strigare si o tulburare ca aceasta si strabatand vestea aceea prin toata cetatea, imparateasa Alexandra, care pana atunci avea ascunsa in sine credinta in Hristos, neputand s-o tainuiasca mai mult, a alergat intr-un suflet acolo unde era Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, si vazand gilceava poporului si pe mucenic legat, privindu-l de departe si neputand sa se apropie de dansul din cauza multimii, a inceput a striga cu mare glas, zicand: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajuta-mi ca Tu esti Dumnezeul Cel Atotputernic!"Dupa ce s-a linistit putin gilceava poporului, Diocletian a poruncit sa-i aduca inainte pe mucenic si fiind ca indracit de mania cea cumplita, a zis catre sfantul: "Oare astfel de multumire ai dat, pentru mila mea catre tine, necuratule om? Oare asa te-ai obisnuit a jertfi zeilor?" Sfantul Gheorghe raspunse: "Asa m-am deprins a cinsti pe zeii tai, o, imparate nebun. Rusineaza-te dar de acum, de a-ti pune nadejdea ta spre niste zei ca acestia, care nu pot sa-si ajute nici lor si care nu rabda nici venirea de fata a robilor lui Hristos".Zicand acestea sfantul, iata a venit imparateasa in mijloc, marturisind cu indrazneala inaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevarat; apoi cazand la picioarele mucenicului, defaima nebunia tiranului, ocarand pe zei si blestemand pe cei ce se inchina lor. Iar imparatul se uimea, vazand pe sotia sa cu o indrazneala atat de mare slavind pe Hristos, defaimand pe idoli si cazand la picioarele mucenicului. Apoi a zis catre dansa: "Ce-ti este, Alexandro, ca lipindu-te de vrajitorul si fermecatorul acesta, te lepezi de zei cu atata nerusinare?" Ea s-a intors de la dansul, nedandu-i nici un raspuns. Atunci Diocletian, umplandu-se de mai multa manie, n-a mai facut multa cercetare despre Gheorghe, nici despre imparateasa, ci indata a hotarat pedeapsa de moarte pentru amandoi, intr-acest chip: "Gheorghe cel rau, care a marturisit ca este galileean si a hulit mult asupra zeilor si asupra mea, impreuna cu Alexandra imparateasa mea, care s-a amagit de vrajile lui si cu asemenea nebunie a ocarat pe zei, poruncesc sa fie taiati cu sabia".Atunci ostasii cei randuiti pentru aceea, rapind pe mucenic legat, l-au dus afara din cetate, tarand impreuna cu dansul si pe imparateasa cea de bun neam, care, urmand cu osardie, se ruga lui Dumnezeu in sine, miscandu-si buzele si privind adeseori spre cer. Apoi, ajungand la un loc oarecare, imparatesei i-au slabit puterile si a cerut sa sada putin. Dupa aceea si-a intors capul spre zid si si-a dat duhul in mainile Domnului. Vazand aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamarit pe Dumnezeu si mergea cu mare bucurie, rugandu-se Domnului, ca si alergarea lui sa se savarseasca cu bine. Apoi, cand s-a apropiat de locul cel hotarat, unde era sa fie taiat si-a ridicat glasul si se ruga in acest chip:
"Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeul meu, ca n-ai veselit pe vrajmasii mei, ci ai izbavit sufletul meu ca pe o pasare din cursa vanatorilor! Auzi-ma si acum, Stapane, si stai inaintea robului Tau in ceasul acesta de la sfarsit si izbaveste sufletul meu de mestesugirile duhului celui din vazduh, al vrajmasului celui mare si de duhurile cele necurate. Si sa nu le socotesti pacatul celor ce au gresit inaintea mea, in neputinta lor, ci iertare si dragoste arata-le lor, ca si aceia, cunoscandu-Te, sa castige parte din Imparatia Ta, impreuna cu alesii Tai. Primeste si sufletul meu, impreuna cu cei ce bine Ti-au placut in veac, trecand cu vederea toate greselile mele cele cu stiinta si cu nestiinta. Adu-ti aminte, Stapane, de cei ce cheama numele Tau Cel cu mare cuviinta, ca binecuvantat si preamarit esti in veci. Amin".


Astfel rugandu-se cu bucurie si-a plecat capul sub sabie. Si a fost taiat in ziua de douazeci si trei a lunii Aprilie, savarsindu-si bine marturisirea, implinindu-si alergarea si pazind credinta fara de prihana, pentru care a si luat cununa dreptatii cea pregatita lui. Unele ca acestea sunt nevointele cele mari ale viteazului ostas Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruintele lui asupra vrajmasilor. Deci, in acest chip nevoindu-se, s-a invrednicit cununii celei nestricacioase si vesnice. Cu ale carui rugaciuni si noi sa ne invrednicim in partea dreptilor si sa stam de-a dreapta sa, in ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.


Intru aceasta zi, povestirea catorva minuni savarsite de Sfantul Gheorghe, dupa moartea sa.

In partile Siriei era o cetate care se numea Ramel, in care se zidea o biserica de piatra, cu hramul Sfantului mare Mucenic Gheorghe. Si nu era in acel loc piatra de un anume fel, din care s-ar fi putut face stalpi mari, spre intarirea zidirii, ci, din alte parti indepartate, se aduceau, pe mare, niste stalpi ca aceia. Deci, multi din cetatenii cei iubitori de Dumnezeu, s-au dus in diferite locuri, ca sa cumpere stalpi de piatra, pentru biserica ce se zidea.

S-a dus si o femeie dreptcredincioasa, vaduva, care avea osardie si credinta catre Sfantul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din saracia sa, sa cumpere Sfantului un stalp. Si, cumparand un stalp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul marii, unde un barbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumparand cativa stalpi, ii punea in corabie. Si a rugat femeia mult pe omul acela, ca sa ia si stalpul ei in corabie, impreuna cu ceilaiti si sa-l duca la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugamintea si nu i-a luat stalpul ei, ci, punand in corabie numai stalpii sai, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncandu-se la pamant, plangea cu jale si chema in ajutor pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe, sa randuiasca, precum stie el, ca si stalpul ei sa fie dus la Ramel, la biserica lui.

Astfel, femeia, mahnindu-se si plangand, a adormit si i s-a aratat in vis Sfantul mare Mucenic Gheorghe in chip de voievod calare, care, ridicand-o de la pamant, i-a zis: "Spune-mi, de ce te mahnesti, o, femeie ?" Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Si a vazut pe Sfant, descalecand de pe cal si zicand catre dansa: "Unde voiesti sa-ti pui stalpul ?" Iar ea a zis: "In partea dreapta a bisericii". Si indata Sfantul a scris cu degetul sau pe stalp,astfel: "Stalpul acesta al vaduvei, sa se puna in partea dreapta a bisericii, dupa cel dintai stalp, ca sa fie acesta al doilea." Aceasta scriind, a zis catre femeie: "Ajuta-mi tu singura". Si, apucand el stalpul, piatra s-a usurat si au putut, amandoi sa-l arunce in mare. Si femeia desteptandu-se din vis, n-a mai gasit stalpul in locul acela, dar, punandu-si nadejdea spre Dumnezeu si spre Sfantul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai inainte de venirea femeii acasa, cum si a corabiei, adica, indata dupa acel vis, chiar a doua zi, s-a gasit stalpul ei la malul marii, la Ramel. Si, dupa ce a sosit barbatul acela, care isi ducea stalpii in corabie si a iesit la mal, a vazut stalpul vaduvei si scrierea de pe el, care se inchipuise pe piatra de catre degetul Sfantului, ca si cum literele ar fi fost insemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult si, cunoscand minunea ce se facuse de catre Sfantul mare Mucenic si pricepand greseala sa, se caia ca trecuse cu vederea rugamintea vaduvei si cerea iertare de la Sfantul, prin multe rugaciuni, ceea ce a si dobandit de la el, aratandu-i-se in vis.

Deci, stalpul acela al vaduvei s-a asezat in acel loc, intru care s-a poruncit, spre pomenirea femeii si spre aratarea minunii facute de marele Mucenic, dar, mai ales, spre slava Izvorului Minunilor, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Dupa multi ani de la aceasta minune, saracinii, luand Siria sub stapanirea lor, s-a petrecut in cetatea Ramel, in mai sus pomenita biserica a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, o intamplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, impreuna cu alti saracini, in biserica, pe vremea citirii pravilei si, vazand icoana Sfantului Gheorghe si pe preot stand inaintea icoanei si inchinandu-se si savarsind in taina rugaciuni, a zis catre prietenii sai, in limba lor: "Vedeti voi, pe acest nebun, ce face ? Se roaga la o scandura. Aduceti-mi un arc si o sageata sa sagetez scandura aceea." Si indata i-au adus un arc, pe care el, stand in spatele tuturor, l-a incordat si a aruncat o sageata asupra icoanei Mucenicului, iar sageata n-a zburat spre icoana, ci, in sus, si, cazand din inaltime, a lovit pe saracinul acela in mana si i-a ranit-o. Deci, a iesit indata afara si s-a dus acasa, durandu-l mana si curgandu-i mult sange. Apoi mana s-a umflat si el striga suspinand, fiind cuprins de dureri de moarte. Si avea in casa lui niste slujnice de credinta crestineasca, pe care le-a chemat si le-a zis: "Am fost in biserica Sfantului vostru Gheorghe si am vrut sa sagetez icoana lui, dar m-am sagetat pe mine, ca, intorcandu-se sageata, mi-a ranit mana si, iata, mor de durere". Iar ele i-au zis: "Oare ti se pare ca bine ai facut, indraznind sa sagetezi chipul Sfantului Mucenic ?" Zis-a saracinul: "Au, doar, are putere chipul acela, sa ma faca bolnav, precum sunt eu acum ?" Si slujnicele au raspuns: "Noi suntem nestiutoare si nu putem sa-ti raspundem, dar cheama pe preot si acela iti va spune cele ce ne intrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale si a chemat pe preot si i-a zis: "Vreau sa stiu ce putere are scandura aceea, sau icoana careia te inchini tu ?" Raspuns-a preotul: "Eu nu ma inchinam scandurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, ma rugam celui inchipuit pe scandura, Sfantului mare Mucenic Gheorghe, ca sa fie mijlocitor pentru mine catre Dumnezeu". Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, daca nu este el Dumnezeul vostru ?" Raspuns-a preotul: "Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci sluga a lui Dumnezeu si a Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a facut om pamantean, asemenea noua. El multe munci a rabdat, de la paganii cei ce-l sileau sa se lepede de Hristos, dar el, pe toate rabdandu-le si bine savarsindu-si marturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu, ca sa faca semne si minuni; iar noi, iubind pe el, cinstim icoana aceluia si ca si cum am privi spre el, ne inchinam, il imbratisam si-l sarutam, in acelasi fel, cum si tu faci, dupa moartea parintilor tai, ca avand imbracamintea lor inaintea ta, lacramezi si o saruti, ca si cum i-ai avea pe aceia inaintea ochilor tai. Deci, asa si noi socotim icoanele sfintilor, nu ca pe niste dumnezei - sa nu ne fie noua aceasta - ci, ca pe niste inchipuiri ale slugilor iui Dumnezeu, care prin icoanele lor, fac minuni, precum s-a intamplat cu tine, cel ce ai indraznit a sageta icoana Sfantului Mucenic, ca sa stii puterea lui si sa fie spre invatatura si altora."

Acestea auzindu-le, saracinul a zis: "Ce voi face ? Vezi mana mea sangearand, ca multa durere patimesc si de moarte ma apropii." Zis-a lui preotul: "De voiesti sa fii viu si intreg, porunceste sa aduca la tine chipul Sfantului Mucenic Gheorghe si pune-l pe patul tau, apoi, o candela plina de untdelemn arzand, sa fie inaintea lui aprinsa toata noaptea, iar, a doua zi, luand untedelemn din candela, sa ungi mana ta cea bolnava si, atunci, sa crezi ca te vei tamadui, si-ti va fi tie asa". Iar saracinul, indata a rugat pe preot sa-i aduca icoana Sfantului Gheorghe, pe care, primind-o cu bucurie, a facut toate asa precum a invatat de la preot. Si, dupa ce a doua zi si-a uns mana cu untdelemn din candela, indata i-a incetat durerea si s-a tamaduit mana.

De o minune ca aceasta minundu-se si veselindu-se, barbarul acela a intrebat pe preot, daca are ceva scris in cartile sale, despre Sfantul Gheorghe. Iar preotul, aducand viata si patimirea Sfantului, i-a citit-o, iar el, cu luare aminte ascultand, tinea in maini icoana Mucenicului, graind catre Sfantul, cel inchipuit pe icoana, ca, si catre cineva viu, zicandu-i, printre lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu tanar ai fost, insa cu minte, iar eu batran, dar nebun. Tu de tanar esti prieten al lui Dumnezeu, iar eu am imbatranit si sunt lipsit de Dumnezeu. Roaga, pentru mine, pe Dumnezeul tau, ca si eu sa fiu robul Sau". Dupa aceea, cazand la picioarele preotului, il ruga ca sa-l invredniceasca de Sfantul Botez. Iar preotul nu voia, ca se temea de saracini. Insa, vazand credinta si rugamintea lui staruitoare, l-a botezat noaptea, in taina, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a iesit din casa si, stand in mijlocul cetatii, in privirea tuturor, cu multa indrazneala si cu mare glas a inceput a propovadui pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, si blestema credita saracinilor. Si indata s-a adunat in jurul sau multime de saracini, care, umplandu-se de manie si de iutime, au pornit asupra lui ca niste fiare salbatice si cu sabiile l-au taiat bucati. Si asa, in scurt timp, si-a sfarsit nevointa cea buna a marturisirii si a luat cununa muceniciei, ajutandu-i rugaciunile Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Tot astfel se vorbeste si despre aceasta minune a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, in care un tanar, era ranit de un sarpe veninos. Ca, un oarecare dintre monahii cei placuti lui Dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutator pe Sfantul cel de un nume cu dansul, pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe. Si el ne-a povestit asa: "Ducandu-ma eu, zicea, pe calea cea spre munte, si avand in mana o cruce, m-a intampinat pe mine un monah batran, care, luand de la mine crucea si mergand putin, s-a abatut din cale pe o carare, iar eu mergeam in urma lui. Si, iata, o turma de oi, iar tanarul cel ce era pastor, zacea, fiind pe moarte, de muscatura unui sarpe. Si era un izvor aproape. Si mi-a zis mie staretul: "Scoate apa si sa udam crucea." Aceasta facand-o si deschizand gura tanarului, i-am turnat acea apa ce era varsata pe cruce. Si a zis staretul: "In numele Preasfintei Treimi, sa te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfantul mare Mucenic Gheorghe". Si, intorcandu-se, tanarul a lepadat dinlauntrul sau niste venin, rau purtator de moarte, si s-a sculat. Si i-a zis lui staretul: "Spune-mi mie, cum te-ai jurat ieri catre acea vaduva saraca, pe a carei oaie, data in paza ta, ai vandut-o cu trei arginti si tu i-ai spus ei, ca, pe oaia aceea a mancat-o lupul ?" Si a zis tanarul: "Adevarat parinte, asa este. Dar tu, cum de cunosti acestea ?" Si i-a zis staretul: "Sezand eu in chilia mea, a venit la mine un barbat pe cal alb si mi-a zis mie: Sofronie, scoala-te si te du degraba la izvorul cel ce este de-a dreapta ta, spre miazazi, unde vei afla un tanar muscat de sarpe. Si vei intalni acolo un monah, purtand in mana o cruce sapata in lemn. Si luand crucea aceea, sa torni pe ea apa si sa dai tanarului celui muscat de sarpe sa bea din apa aceea, zicandu-i asa: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, te vindeca pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe. Si sa-i zici lui sa nu se mai jure, pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfintilor Lui, nici sa faca strambatate cuiva. Si sa dea oaia vaduvei celei sarace, ca sa nu-i fie lui ceva mai rau". Iar, dupa ce a auzit aceasta de la batran, tanarul a cazut la picioarele lui, zicand: "Iarta-ma pe mine, parinte, ca asa este. Ca am vandut oaia femeii aceleia, cu trei arginti, si ieri am amagit-o pe ea, zicand ca lupul a mancat oaia. Si mi-a zis mie femeia aceea, oare, adevarul este acesta, sau minciuna ? Si i-am zis ei, asa este, ma jur pe Dumnezeul cel adevarat. Si mi-a zis mie femeia: Tu ma stii pe mine, ca sunt saraca, dar cum voiesti, asa fa. Si va cauta la tine Dumnezeu si Sfantul Gheorghe. Ca am fagaduit oaia aceea, la praznicul Sfantului Gheorghe, s-o dau pentru saraci". Deci, a zis tanarul: "Fiindca m-am inselat si am gresit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, parinte, mijloceste pentru mine la Dumnezeu si la Sfantul Gheorghe, ca sa mi se ierte mie pacatul acesta. Si acum, voi da femeii aceleia trei berbeci pentru ziua Sfantului Gheorghe si, toata viata mea, la praznicul Sfantului, voi da zeciuiala la saraci, din turma pe care o pasc". Si, asa, tanarul cel ce s-a tamaduit, cerand rugaciune si iertare de la fericitul staret Sofronie, s-a dus la lucrul sau, multumind lui Dumnezeu si placutului Sau, Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Se mai spune ca la locul Paflagoniei, este o biserica vestita a Sfantului marelui Mucenic Gheorghe, careia, cei de acolo, ii zic Fratrinom. Deci, acea biserica vestita a Sfantului, din vremea cea de demult, a fost mica si invechita, iar acum sta sa cada si nu era cine sa zideasca alta noua, sau pe cea veche sa o innoiasca, din lipsa locuitorilor. Si, asa, biserica aceea, nefiind ingrijita, s-a pustiit. Si s-a intamplat intr-insa o minune ca aceasta: Niste copii, adunandu-se acolo, se jucau: si era intre dansii un copil, totdeauna biruit si ocarat de catre toti ceilalti. Dar copilul acela, suparandu-se de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfantului Gheorghe si a zis: "Sfinte Gheorghe, ajuta-mi sa biruiesc si eu, si-ti voi aduce in biserica o placinta". Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii, in jocurile lor copilaresti si, inca, nu numai o data, ci, de doua si de mai multe ori, a facut aceasta, mai mult decat ceilalti. Deci, ducandu-se la maica sa, i-a spus ca a fagaduit Sfantului, sa-i daruiasca o placinta si o cerea de la dansa, ca sa-si implineasca fagaduinta sa catre Sfantul Gheorghe. Iar maica sa, iubitoare de fiu si, mai ales, iubind pe Mucenic, a facut degraba, dupa rugamintea copilului, si i-a dat placinta buna si calda. Iar el, ducandu-se la biserica, a pus-o inaintea altarului si, inchinandu-se, s-a dus. La vremea aceea, trecand pe acolo, patru negustori au intrat in biserica, ca sa se inchine Sfantului si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis negustorii in sinea lor: "De aceasta nu are trebuinta Sfantul; s-o mancam noi, si, in locul ei, sa punem tamaie". Iar, dupa ce au mancat-o si voiau sa iasa din biserica, nu nimereau usile bisericii, pentru ca usile li se pareau lor a fi ca zidul si nu puteau sa iasa. Deci, au pus cate un ban de argint si n-au iesit, apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfantului, sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Atunci au pus toti cei patru, cate un galben fiecare, si s-au rugat cu caldura si, asa, li s-a dat lor iesirea, ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara de oprire. Acesti galbeni si bani de argint au fost inceputul adunarii banilor, ca sa se innoiasca biserica aceea. Ca a strabatut stirea despre acea minune in toata partea aceea si multi oameni dreptcredinciosi, dand de la ei mult aur si argint, au zidit o biserica noua si mare de piatra, au infrumusetat-o cu toate podoabele si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savarsesc intr-acea biserica semne si minuni preaslavite, intru marirea lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli.

Deci, intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la imparatul lor si i-au zis: "Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta ?" Iar el le-a raspuns: "Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune". Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli, pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti, fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a zis: "Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o fiica, si pe aceea o voi da". Si oamenii au primit acel sfat imparatesc, dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: "Iata, imparate, noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai poruncesti sa facem ?" Raspuns-a imparatul: "Voi da si eu pe fiica mea, macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi, zeii, eu va voi spune". Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si, fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si plange asa ? Iar ea i-a zis lui: "Bunule voinic, degraba fugi de aici cu calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine". Iar Sfantul a grait catre dansa: "Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si plangi ? Si pe cine astepti ?" Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe: "Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur". Iar ea i-a raspuns "Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de inghitirea balaurului, dar tu vei pieri".

Acestea graindu-le fecioara, catre Sfantul, acel balaur Tnfricosator s-a aratat, iesind din iezer, si se apropia de obisnuita lui mancare. Pe acesta vazandu-l, fecioara a racnit cu mare glas, strigand: "Fugi, omule, iata, balaurul vine !" Iar Sfantul Gheorghe s-a insemnat cu chipul crucii si a chemat pe Domnul, zicand: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Si s-a repezit cu sulita asupra balaurului. Deci, invartind sulita, l-a lovit pe acela in gatlej si, ranindu-l l-a culcat la pamant, iar calul calca balaurul cu picioarele. Dupa aceea, Sfantul a poruncit fecioarei sa lege pe balaur cu braul si, ca pe un caine, sa-l duca in cetate. Iar poporul, privind, a inceput a fugi de frica. Iar Sfantul a zis catre dansii: "Nu va temeti, ci nadajduiti si credeti in Domnul Iisus Hristos, ca El m-a trimis la voi, ca sa va izbavesc de balaur". Si a ucis Sfantul pe balaurul acela cu sabia, in mijlocul cetatii. Apoi, scotandu-l din cetate, l-au ars in foc. Atunci imparatul cetatii si tot poporul au crezut in Hristos si au primit Sfantul Botez. Si erau cei botezati ca la douazeci si cinci de mii, afara de femei si de copii. Si s-a zidit in acel loc o biserica mare si preafrumoasa, cu hramul Preasfintei Fecioare, Nascatoare de Dumnezeu si in cinstea Sfantului purtator de biruinta, Gheorghe, care, precum a izbavit pe fecioara de balaurul cel vazut, asa pazeste fara prihana Biserica lui Hristos si pe tot sufletul credincios, cu ajutorul sau. Dumnezeului nostru, slava, in vecii vecilor. Amin.