Discuţia despre paşapoartele cu cip nu a reuşit niciodată să fie teologică. Pentru că nu este o problemă teologică. Ghiciturile despre esenţa numărului satanic nu pot lua locul certitudinii, cu neputinţă de pus în cuvinte, a luminii dumnezeieşti. Şi nu trebuie amestecate aceste două aspecte ale cunoaşterii creştine: discuţiile despre Dumnezeu şi discuţiile despre satana. Deşi ele fac parte, în proporţii diferite, din viaţa noastră.
Desigur, un cip nu este un diavol. Totuşi, nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că cipul nu este altceva decît rodul dorinţei demonice de a stăpîni pe celălalt. Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm, ce tranzacţii facem şi cu cine intrăm în relaţie. Veţi spune că este o invenţie omenească. Sigur, dar al cărei categorii de oameni? Al oamenilor răi, căci cei buni se sfiesc să citească scrisorile străine. Obligativitatea cipurilor este o înjosire a persoanei, deoarece propune o relaţie care nu se mai bazează pe respect şi încredere. A încuraja acest tip de relaţie, după ce generaţii de mucenici au însuflat în noi duhul dragostei şi al toleranţei, este nedrept înaintea lui Hristos şi un grav păcat împotriva aproapelui.
Sînt mulţi oamenii în întreaga lume care au protestat împotriva introducerii cipurilor. Motivele lor nu au fost întotdeauna bazate pe analogia dintre cip şi cifra fiarei pomenită în Apocalipsă. În orice caz, fiecare din ei ştia că a-l urmări pe celălalt înseamnă a nu-l iubi, ba chiar înseamnă a-l robi. Răspunsul care se cuvine dat, în primul rînd, este acela dacă e bine să-i lăsăm pe nişte străini să ne urmărească pas cu pas? E bine să ne facem trădători ai fraţilor noştri, lăsînd acest popor în mîinile unor străini, fără nici o luptă?
Dacă este să gîndim în numele unei singure persoane, cipul nu e un pericol, dar dacă trebuie să gîndim la nivelul unui grup, atunci pericolul este evident. Personal, aş putea arunca cipul în faţa diavolului, dar nu voi putea la fel de uşor să refac un grup risipit de urmăritorii care arată atîta interes şi atîta grabă în a şti totul despre noi. Rămîne întrebarea: facem ceva pentru păstrarea adunării, a Bisericii sau ne mîntuim singuri, dacă ne vom mîntui.
Atunci cînd nu va mai exista nici o posibilitate de împotrivire sistemului, cînd foamea şi bolile ne vor doborî, iar singura modalitate de a plăti şi de a ne deplasa va fi cipul, risipirea adunării creştine se va face într-un timp record şi într-o proporţie pe care nu a atins-o nici o prigoană în decursul întregii istorii. Şi încă ceva, de acum nu vor mai exista mucenici privind la care poporul să se aprindă de rîvnă, căci adevăraţii mucenici vor muri în mizerie, izolaţi şi poate chiar expulzaţi de restul adunării, ştiuţi doar de Dumnezeu. Dacă Sfîntul Vasile cel Mare se ruga să nu prindă vremurile sfîrşitului, de teamă că nu le va putea face faţă, nu ştiu ce vom face noi.
Lupta pornită acum în România nu este împotriva pecetluirii, căci unul Dumnezeu ştie ce a vrut să spună Sfîntul Ioan în Apocalipsă, dar este o luptă de apărare a adunării creştine. Biserica trebuie păstrată compactă şi cît mai mare, aşa cum am moştenit-o, căci pentru fiecare om botezat din această ţară cineva, pe care nici nu-l ştim, şi-a vărsat sîngele. Mai întîi de toate a fost vărsat sîngele scump al lui Hristos.
Nu cred că e momentul teologhisirilor, ci al unei rezistenţe normale în faţa unui fenomen normal. Normal din punctul de vedere al anormalităţii generale în care ne aflăm.
Ieromonah Savatie (Baştovoi)
/savatie.wordpress.com/
Preluare http://logos.md/2009/01/21/dumnezeu-nu-are-nevoie-de-cip-pentru-a-sti-unde-ne-aflam/#more-2015
miercuri, 28 ianuarie 2009
miercuri, 21 ianuarie 2009
Nu sărăcia, ci pofta podoabelor este piedica faptei bune (Cuvânt la Sf. Ioan Botezătorul)
„Săracilor li se binevesteşte”
(Matei 11, 5)
La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi.
Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!
Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el.
Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei.
Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta.
Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele.
Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră.
Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească.
Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic.
Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna.
Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor.
Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă.
Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21).
Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi.
Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingăşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor?
Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte.
Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana.
Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur
(Matei 11, 5)
La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi.
Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!
Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el.
Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei.
Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta.
Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele.
Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră.
Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească.
Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic.
Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna.
Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor.
Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă.
Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21).
Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi.
Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingăşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor?
Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte.
Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana.
Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur
luni, 19 ianuarie 2009
Ne vorbeşte pr Arsenie Papacioc - despre paşapoartele biometrice
Ne vorbeşte pr Arsenie Papacioc - despre paşapoartele biometrice
„E un zgomot foarte devreme…Nu sunt de părere. . . “
Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sf. Maria” din Techirghiol, s-a exprimat în legătură cu mesajul Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din jud. Neamţ.
În opinia Părintelui Arsenie, mesajul duhovnicului de la Neamţ nu face decât să tulbure credincioşii, iar, prin aceasta, să cădem pradă ispitelor diavolului.
„Dacă aş fi pus în situaţia să mă închin la 666, atunci aş lua măsuri pe viaţă şi pe moarte. Dar până atunci… .
E o grabă şi, dacă ar fi să mă angajez la o luptă (duhovnicească, n. red.), nu e o tactică bună de luptă … E un zgomot foarte devreme, ce îi angajează pe credincioşii care se consumă şi îi dau duşmanului câştig de cauză… Nu-i momentul şi, poate, nu va fi acest moment cât vom trăi noi. Astea sunt probleme de timp. Aşa că se face un zgomot gratuit, risipind ceva. Nu sunt de părere….”
Totodată, duhovnicul de la malul Mării Negre îi îndemână pe credincioşi la păstrarea unei vieţi duhovniceşti de echilibru şi de rugăciune neîncetată, chiar dacă suntem supuşi ispitelor:
„Suntem făcuţi de Dumnezeu cu multă posibilitate de înţelegere, dar şi cu putinţa de a ne orienta în timp…
Vezi-ţi de viaţa ta duhovnicească, pentru că Biserica este acolo întru totul unde este Adevărul.
Să spui neîncetat «Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Să spui rugăciuni la Maica Domnului, Stăpâna Cerului şi a Pământului, care este supărată pe cei care nu-i mai cer nimic.
Avem un înger păzitor, pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să ne păzească sufletul până la moarte, pentru ca să fim păziţi şi să nu lase viaţa noastă în mâinile unui duşman, care este diavolul.
Şi, mai înainte de toate, îl avem pe Iisus; de ce nu-i cerem ajutorul Lui? Să ne rugăm lui Dumnezeu când e vorba de ceva. Niciodată, niciodată nu ne rugăm degeaba!!!
Nu mă tem de focul ăsta, mă tem de alt foc!”.
Cu privire la mesajul Părintelui Iustin Pârvu în care se spune că ierarhii Bisericii „trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor”, Părintele Arsenie Papacioc afirmă că:
„Sfântul Sinod face ce doreşte, nu pot să-i poruncesc, pentru că are putere de discernământ ca şi Hristos, ca şi noi. Eu stau liniştit, ca să stau şi mâine liniştit.”
Despre documentele care conţin informaţii stocate electronic, Părintele Arsenie Papacioc spune că, deşi nu se pricepe la amănunte privind electronica, acceptarea documentelor nu însemnă lepădarea de credinţă, situaţie asemănătoare cu cea în care ne-am afla pe teritoriul unui stat străin:
„Dacă ne-am găsi în Turcia, am cumpăra pâine pe bani turceşti, dar asta nu înseamnă că ne-am turcit. “
Întrebat ce mesaj i-ar transmite Părintelui Iustin Pârvu de la Neamţ, duhovnicul de la Techirghiol, în vârstă de 90 de ani, a spus:
„Am mare evlavie la Părintele Iustin, dar nu sunt de părere… Eu vreau o evoluţie fără revoluţie.. i-aş spune: «Blagosloviţi şi mă iertaţi».”
Interviul a fost acordat Postului de Radio Dobrogea
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
„E un zgomot foarte devreme…Nu sunt de părere. . . “
Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sf. Maria” din Techirghiol, s-a exprimat în legătură cu mesajul Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din jud. Neamţ.
În opinia Părintelui Arsenie, mesajul duhovnicului de la Neamţ nu face decât să tulbure credincioşii, iar, prin aceasta, să cădem pradă ispitelor diavolului.
„Dacă aş fi pus în situaţia să mă închin la 666, atunci aş lua măsuri pe viaţă şi pe moarte. Dar până atunci… .
E o grabă şi, dacă ar fi să mă angajez la o luptă (duhovnicească, n. red.), nu e o tactică bună de luptă … E un zgomot foarte devreme, ce îi angajează pe credincioşii care se consumă şi îi dau duşmanului câştig de cauză… Nu-i momentul şi, poate, nu va fi acest moment cât vom trăi noi. Astea sunt probleme de timp. Aşa că se face un zgomot gratuit, risipind ceva. Nu sunt de părere….”
Totodată, duhovnicul de la malul Mării Negre îi îndemână pe credincioşi la păstrarea unei vieţi duhovniceşti de echilibru şi de rugăciune neîncetată, chiar dacă suntem supuşi ispitelor:
„Suntem făcuţi de Dumnezeu cu multă posibilitate de înţelegere, dar şi cu putinţa de a ne orienta în timp…
Vezi-ţi de viaţa ta duhovnicească, pentru că Biserica este acolo întru totul unde este Adevărul.
Să spui neîncetat «Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Să spui rugăciuni la Maica Domnului, Stăpâna Cerului şi a Pământului, care este supărată pe cei care nu-i mai cer nimic.
Avem un înger păzitor, pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să ne păzească sufletul până la moarte, pentru ca să fim păziţi şi să nu lase viaţa noastă în mâinile unui duşman, care este diavolul.
Şi, mai înainte de toate, îl avem pe Iisus; de ce nu-i cerem ajutorul Lui? Să ne rugăm lui Dumnezeu când e vorba de ceva. Niciodată, niciodată nu ne rugăm degeaba!!!
Nu mă tem de focul ăsta, mă tem de alt foc!”.
Cu privire la mesajul Părintelui Iustin Pârvu în care se spune că ierarhii Bisericii „trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor”, Părintele Arsenie Papacioc afirmă că:
„Sfântul Sinod face ce doreşte, nu pot să-i poruncesc, pentru că are putere de discernământ ca şi Hristos, ca şi noi. Eu stau liniştit, ca să stau şi mâine liniştit.”
Despre documentele care conţin informaţii stocate electronic, Părintele Arsenie Papacioc spune că, deşi nu se pricepe la amănunte privind electronica, acceptarea documentelor nu însemnă lepădarea de credinţă, situaţie asemănătoare cu cea în care ne-am afla pe teritoriul unui stat străin:
„Dacă ne-am găsi în Turcia, am cumpăra pâine pe bani turceşti, dar asta nu înseamnă că ne-am turcit. “
Întrebat ce mesaj i-ar transmite Părintelui Iustin Pârvu de la Neamţ, duhovnicul de la Techirghiol, în vârstă de 90 de ani, a spus:
„Am mare evlavie la Părintele Iustin, dar nu sunt de părere… Eu vreau o evoluţie fără revoluţie.. i-aş spune: «Blagosloviţi şi mă iertaţi».”
Interviul a fost acordat Postului de Radio Dobrogea
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
Ne insemnăm cu semnul fiarei ?
Ne insemnăm cu semnul fiarei “666″ ?
De ceva vreme pe blog-urile ortodoxe se duce o “lupta crancena” cu argumente pro si contra, cu indemnuri care mai de care mai incendiare si revolutionare, cu replici taioase pana la limita vorbelor urate… si toate acestea pe marginea unei teme “noi” : semnele sfarsitului lumii, venirea lui antihrist si insemnarea populatiei cu semnul fiarei.
Dezbaterea a fost declanşată de o scrisoare semnată de Părintele Justin Pârvu - duhovnicul de la Mânăstirea Petru Vodă, intitulată : ” Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Iubiţi ortodocşi ai acestui neam!”.
Suntem anunţaţi astfel că vremile apocaliptice au început, anticrist activează printre noi şi urmează însemnarea populaţiei cu numărul fiarei, primul pas fiind introducerea paşapoartelor biometrice.
Îndemnul de a ieşi la luptă şi de a ne arunca cu pieptul în ascuţişul sabiei “ca o torpilă japoneză” … au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii acestei scrisori desconspirată de limbajul violent şi militant.
Telefoane, dezminţiri, reveniri,etc… totul e neclar . Cert este însă un lucru, că această scrisoare a dat de lucru fraţilor ultraortodocşi, care stau acum pe picior de război cu autorităţile statului, gata să declanşeze manifestări de stradă şi petiţii prin care să ceară revenirea asupra deciziei de introducere a noilor paşapoarte biometrice.
Nu ne propunem acum să dezlegăm enigma acestor paşapoarte şi mai ales dacă acele “elemente de securitate” conţin şi semnele antihristului ci am dori să vedem care ar trebui să fie adevărata preocupare a creştinilor .
Am găsit în acest sens posibile răspunsuri pe care vă invităm să le analizaţi cu atenţie:
Pr Arsenie Muscalu
Pr Porfirie Bairaktari în vol “Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum”, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2004 , a fost întrebat aşa:
” - Părinte, se vorbeşte mult despre 666 şi venirea antihristului, care se apropie - unii zic că deja a venit -, despre inscripţia electronică de pe mâna dreaptă sau frunte, de ciocnirea dintre Hristos şi antihrist şi zdrobirea celuia din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneţi în legătură cu toate acestea?
- Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război sau alte din astea. ştiu că va veni antihristul, că va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu ştiu. Mâine? Peste o mie de ani? Nu ştiu. Dar nu mă neliniştesc, pentru că ştiu că ceasul morţii este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului. şi ceasul acesta e foarte aproape .
Luându-mă de mână şi ţinându-mă strâns, părintele Porfirie mi-a zis:
- Părinte Athanasie, acum sunt orb, ochii mei trupeşti nu mai văd - am cancer la hipofiză -, dar cu ochii cei duhovniceşti văd destul de bine. Înainte să pleci, vreau să-mi spui ce crede Părintele Emilianos al nostru despre 666 şi antihrist!
Era imediat după catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburată; zilnic, oamenii veneau cu zecile la Părintele, care se afla atunci aproape de Atena, şi-l întrebau înspăimântaţi ce va fi, dacă va veni antihristul şi-i va însemna cu 666.
I-am răspuns:
- Părintele Emilianos ne-a sfătuit alaltăieri, la o adunare, să nu ne neliniştim. Noi să ne îngrijim să avem o relaţie vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importantă; altminteri, el va deveni centrul vieţii noastre, iar nu Hristos.
Părintele Porfirie plesni patul cu mâinile şi exclamă:
- Slavă ţie, Doamne, c-am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de acord cu mine! Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovnicii ăştia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familial şi psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante şi somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Şi ştii ceva? Pentru noi, creştinii, atunci când vieţuim în Hristos, nu există nici un antihrist. Ia spune-mi, poţi tu şedea aici, pe pat, unde şed eu?
- Nu, părinte.
- Păi, de ce?
- Pentru că m-aş aşeza deasupra şi v-aş strivi.
- Când ai putea să şezi tu aici, în locul meu?
- Doar dacă aţi pleca cuvioşia voastră, doar atunci aş putea să vă iau locul.
- Vezi! Aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, unde să mai încapă şi antihristul?
Poate, oare, vreo altă existenţă străină să încapă în sufletul nostru? Dar noi, astăzi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi şi de aceea ne temem de antihrist. Unde e Hristos, acolo e şi Raiul. Hristos este totul, asta să le spui oamenilor.
Să nu se teamă. şi încă ceva: dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, Părinte, dar nu-i ăsta semnul lui?”. Ba da, şi să mă însemneze cu încă o mie de 666 cu raze laser, şi aş accepta[2].
De exemplu, când ti se însemnează paşaportul sau mâna, în timpul unei călătorii într-o ţară necreştină, cu simbolurile acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El Îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că ai putea să te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta. De ce? Pentru că pe primii mucenici îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii şi fiarele deveneau mieluşei; erau azvârlişi în mare, iar ei făceau semnul crucii şi marea se preschimba în uscat; erau azvârliţi în foc, iar ei făceau cruce şi focul se prefăcea în răcoare. Dar noi, astăzi, copilul meu, mai credem în Hristos, mai credem noi în crucea noastră? De ce S-a pogorât Hristos? Oare nu ca să întărească slăbiciunea noastră? Asta să-i spui şi Părintelui Emilianos şi oamenilor: să nu se teamă de antihrist. Suntem fiii lui Hristos, fiii Bisericii.
Eram foarte impresionat. şi Bătrânul adăugă:
- Cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?
- Cu avionul.
- Lasă, asta ştiu, că doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?
- Păi, avea paşaport.
- Grecesc sau turcesc?
- Nu ştiu…
- Ei, nu ştii! Avea paşaport turcesc! şi care-I simbolul naţional al Turciei?
- Nu ştiu, Părinte!
- Hai, că eşti culmea! Semiluna e simbolul naţional turcesc, măi! şi ce au spus despre semilună Părinţii Bisericii noastre, după ce a apărut Mahomed?
- Nici asta nu ştiu, Părinte!
- Ei, o să-ţi iau diploma şi-o să ţi-o fac bucăţi! Ce fel de teolog eşti?, a glumit Bătrânul.
- Văd că posedaţi cuvioşia voastră această diplomă.
- Da, că o am în inimă. Semiluna e simbolul antihristului. Dacă semiluna e simbolul antihristului, iar Patriarhul nostru are pe paşaport acest simbol, cu toate însemnele sale, înseamnă oare că Patriarhul este slujitorul lui antihrist? Nu, copilul meu, nicidecum! Hristos nu este îngust la minte, aşa cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui şi oamenilor: să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!
Am fost foarte impresionat şi uşurat” (Ger. 118).
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Părintele Porfirie - Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 51-55.
[2] Nota editorului: Trebuie să băgăm de seamă că Bătrînul nu spune că se va lepăda de Hristos. Este necesar să facem distincţia dintre însemnarea pe care o acceptăm ca mărturisire de supunere faşă de cel care ne însemnează şi însemnarea ce se petrece fără această mărturisire de supunere. În calitate de creştini, am fost „însemnaţi”, pecetluiţi, cu Sfîntul Mir, după Botez, la Taina Mirungerii. Când preotul spune: „Pecetea darului Duhului Sfînt”, atunci noi ne mărturisim supunerea faţă de Hristos. Cînd însemnarea nu este însoţită de mărturisire de credinţă şi de supunere, ea e lipsită de semnificaţie morală pentru cel ce se însemnează. E nevoie de multă atenţie pentru a nu se strecura nici o supunere ascunsă, din interes sau din dorinţă a voinţei. Distincţia este foarte fină şi cere multă atenţie.
__________________________________________________________________________________________
În încheiere mai amintim şi tâlcuirea duhovnicească pe care o dau sfinţii părinţi “semnului fiarei” cu care vor fi pecetluiţi pe mână şi pe frunte oamenii din vremurile din urmă: este vorba nu neaparat de un semn grafic sau încifrat, ci mai ales că pecetluirea mâinii semnifică lucrarea faptelor iar fruntea, a cugetării. Adică vor fi opriţi oamenii să facă faptele credinţei şi să cugete la Dumnezeu!
Ştie Domnul când vor veni aceste vremuri profeţite de Apocalipsă, până atunci însă noi să lucrăm faptele credinţei cele mântuitoare şi să avem pururea gândul şi mintea la cele dumnezeşti - dovedind astfel că nu suntem însemnaţi cu semnul lui antihrist!
Pr Teofil
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
De ceva vreme pe blog-urile ortodoxe se duce o “lupta crancena” cu argumente pro si contra, cu indemnuri care mai de care mai incendiare si revolutionare, cu replici taioase pana la limita vorbelor urate… si toate acestea pe marginea unei teme “noi” : semnele sfarsitului lumii, venirea lui antihrist si insemnarea populatiei cu semnul fiarei.
Dezbaterea a fost declanşată de o scrisoare semnată de Părintele Justin Pârvu - duhovnicul de la Mânăstirea Petru Vodă, intitulată : ” Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Iubiţi ortodocşi ai acestui neam!”.
Suntem anunţaţi astfel că vremile apocaliptice au început, anticrist activează printre noi şi urmează însemnarea populaţiei cu numărul fiarei, primul pas fiind introducerea paşapoartelor biometrice.
Îndemnul de a ieşi la luptă şi de a ne arunca cu pieptul în ascuţişul sabiei “ca o torpilă japoneză” … au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii acestei scrisori desconspirată de limbajul violent şi militant.
Telefoane, dezminţiri, reveniri,etc… totul e neclar . Cert este însă un lucru, că această scrisoare a dat de lucru fraţilor ultraortodocşi, care stau acum pe picior de război cu autorităţile statului, gata să declanşeze manifestări de stradă şi petiţii prin care să ceară revenirea asupra deciziei de introducere a noilor paşapoarte biometrice.
Nu ne propunem acum să dezlegăm enigma acestor paşapoarte şi mai ales dacă acele “elemente de securitate” conţin şi semnele antihristului ci am dori să vedem care ar trebui să fie adevărata preocupare a creştinilor .
Am găsit în acest sens posibile răspunsuri pe care vă invităm să le analizaţi cu atenţie:
Pr Arsenie Muscalu
Pr Porfirie Bairaktari în vol “Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum”, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2004 , a fost întrebat aşa:
” - Părinte, se vorbeşte mult despre 666 şi venirea antihristului, care se apropie - unii zic că deja a venit -, despre inscripţia electronică de pe mâna dreaptă sau frunte, de ciocnirea dintre Hristos şi antihrist şi zdrobirea celuia din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneţi în legătură cu toate acestea?
- Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război sau alte din astea. ştiu că va veni antihristul, că va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu ştiu. Mâine? Peste o mie de ani? Nu ştiu. Dar nu mă neliniştesc, pentru că ştiu că ceasul morţii este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului. şi ceasul acesta e foarte aproape .
Luându-mă de mână şi ţinându-mă strâns, părintele Porfirie mi-a zis:
- Părinte Athanasie, acum sunt orb, ochii mei trupeşti nu mai văd - am cancer la hipofiză -, dar cu ochii cei duhovniceşti văd destul de bine. Înainte să pleci, vreau să-mi spui ce crede Părintele Emilianos al nostru despre 666 şi antihrist!
Era imediat după catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburată; zilnic, oamenii veneau cu zecile la Părintele, care se afla atunci aproape de Atena, şi-l întrebau înspăimântaţi ce va fi, dacă va veni antihristul şi-i va însemna cu 666.
I-am răspuns:
- Părintele Emilianos ne-a sfătuit alaltăieri, la o adunare, să nu ne neliniştim. Noi să ne îngrijim să avem o relaţie vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importantă; altminteri, el va deveni centrul vieţii noastre, iar nu Hristos.
Părintele Porfirie plesni patul cu mâinile şi exclamă:
- Slavă ţie, Doamne, c-am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de acord cu mine! Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovnicii ăştia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familial şi psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante şi somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Şi ştii ceva? Pentru noi, creştinii, atunci când vieţuim în Hristos, nu există nici un antihrist. Ia spune-mi, poţi tu şedea aici, pe pat, unde şed eu?
- Nu, părinte.
- Păi, de ce?
- Pentru că m-aş aşeza deasupra şi v-aş strivi.
- Când ai putea să şezi tu aici, în locul meu?
- Doar dacă aţi pleca cuvioşia voastră, doar atunci aş putea să vă iau locul.
- Vezi! Aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, unde să mai încapă şi antihristul?
Poate, oare, vreo altă existenţă străină să încapă în sufletul nostru? Dar noi, astăzi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi şi de aceea ne temem de antihrist. Unde e Hristos, acolo e şi Raiul. Hristos este totul, asta să le spui oamenilor.
Să nu se teamă. şi încă ceva: dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, Părinte, dar nu-i ăsta semnul lui?”. Ba da, şi să mă însemneze cu încă o mie de 666 cu raze laser, şi aş accepta[2].
De exemplu, când ti se însemnează paşaportul sau mâna, în timpul unei călătorii într-o ţară necreştină, cu simbolurile acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El Îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că ai putea să te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta. De ce? Pentru că pe primii mucenici îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii şi fiarele deveneau mieluşei; erau azvârlişi în mare, iar ei făceau semnul crucii şi marea se preschimba în uscat; erau azvârliţi în foc, iar ei făceau cruce şi focul se prefăcea în răcoare. Dar noi, astăzi, copilul meu, mai credem în Hristos, mai credem noi în crucea noastră? De ce S-a pogorât Hristos? Oare nu ca să întărească slăbiciunea noastră? Asta să-i spui şi Părintelui Emilianos şi oamenilor: să nu se teamă de antihrist. Suntem fiii lui Hristos, fiii Bisericii.
Eram foarte impresionat. şi Bătrânul adăugă:
- Cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?
- Cu avionul.
- Lasă, asta ştiu, că doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?
- Păi, avea paşaport.
- Grecesc sau turcesc?
- Nu ştiu…
- Ei, nu ştii! Avea paşaport turcesc! şi care-I simbolul naţional al Turciei?
- Nu ştiu, Părinte!
- Hai, că eşti culmea! Semiluna e simbolul naţional turcesc, măi! şi ce au spus despre semilună Părinţii Bisericii noastre, după ce a apărut Mahomed?
- Nici asta nu ştiu, Părinte!
- Ei, o să-ţi iau diploma şi-o să ţi-o fac bucăţi! Ce fel de teolog eşti?, a glumit Bătrânul.
- Văd că posedaţi cuvioşia voastră această diplomă.
- Da, că o am în inimă. Semiluna e simbolul antihristului. Dacă semiluna e simbolul antihristului, iar Patriarhul nostru are pe paşaport acest simbol, cu toate însemnele sale, înseamnă oare că Patriarhul este slujitorul lui antihrist? Nu, copilul meu, nicidecum! Hristos nu este îngust la minte, aşa cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui şi oamenilor: să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!
Am fost foarte impresionat şi uşurat” (Ger. 118).
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Părintele Porfirie - Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 51-55.
[2] Nota editorului: Trebuie să băgăm de seamă că Bătrînul nu spune că se va lepăda de Hristos. Este necesar să facem distincţia dintre însemnarea pe care o acceptăm ca mărturisire de supunere faşă de cel care ne însemnează şi însemnarea ce se petrece fără această mărturisire de supunere. În calitate de creştini, am fost „însemnaţi”, pecetluiţi, cu Sfîntul Mir, după Botez, la Taina Mirungerii. Când preotul spune: „Pecetea darului Duhului Sfînt”, atunci noi ne mărturisim supunerea faţă de Hristos. Cînd însemnarea nu este însoţită de mărturisire de credinţă şi de supunere, ea e lipsită de semnificaţie morală pentru cel ce se însemnează. E nevoie de multă atenţie pentru a nu se strecura nici o supunere ascunsă, din interes sau din dorinţă a voinţei. Distincţia este foarte fină şi cere multă atenţie.
__________________________________________________________________________________________
În încheiere mai amintim şi tâlcuirea duhovnicească pe care o dau sfinţii părinţi “semnului fiarei” cu care vor fi pecetluiţi pe mână şi pe frunte oamenii din vremurile din urmă: este vorba nu neaparat de un semn grafic sau încifrat, ci mai ales că pecetluirea mâinii semnifică lucrarea faptelor iar fruntea, a cugetării. Adică vor fi opriţi oamenii să facă faptele credinţei şi să cugete la Dumnezeu!
Ştie Domnul când vor veni aceste vremuri profeţite de Apocalipsă, până atunci însă noi să lucrăm faptele credinţei cele mântuitoare şi să avem pururea gândul şi mintea la cele dumnezeşti - dovedind astfel că nu suntem însemnaţi cu semnul lui antihrist!
Pr Teofil
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
duminică, 18 ianuarie 2009
Poate cel rau sa ne stapaneasca sufletele prin codurile de bare?
Despre Antihrist, iluziile sale şi codurile de bare
Există - cu sigurantă - forţe antihristice ce ar dori desacralizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un fel de partid politic care să-şi consume energiile în lupte sterile cu un fals antichrist, la iluziile căruia ar trebui să se raporteze. Întotdeauna şi la orice oră s-ar primi comandă. Pentru ele ar fi mult mai uşor aşa. Lupta pe orizontală este foarte simplu de câştigat de către acestea, când se face din Antihrist centrul vieţii noastre şi nu există o raportare la Hristos, cu care ar trebui să avem o relaţie vie. Mulţi creştini ortodocşi de astăzi nu-şi fac timp nici măcar pentru rugăciunile de dimineaţă ori de seară, însă discută asiduu teme de provenienţă neoprotestantă referitoare la codurile de bare, noile buletine electronice (un fel de noi carnete P.C.R, spun ei, aducătoare de avantaje materiale şi "pecetluire" în acelaşi timp), sfârşitul lumii (regia, scenariul) şi alte bazaconii, mai ceva ca în teoria drobului de sare. "Ce or să ne facă, ce vom păţi?". Nu ştiţi cine? „Ei”(?) „masonii, oculta” etc. Îşi lucrează oare liniştit mântuirea creştinul care se teme mai mult de Antihrist decât de Hristos? Evident, nu. Un astfel de război este pierdut chiar din start dacă se luptă după strategia vrăjmaşului şi cu armele sale orizontale, iar nu cu cele duhovniceşti. De fapt, creştinul nu luptă împotriva cuiva, ci pentru a dobândi mântuirea. De ce nu lăsăm oare regia şi scenariul exterior pe seama lui Dumnezeu şi nu ne preocupăm de cele duhovniceşti? Nimeni dintre noi nu este izbit de faptul că parohia a devenit o iluzie. După liturghie nu alergăm nici la spitale către cei bolnavi, nici în temniţă, şi nu ne preocupă prea mult vreo poruncă a iubirii lui Hristos. Scrâşnim însă, temători de moartea trupească, împotriva unor antihrişti iluzorii. Nu are nici o importanţă că un produs frumos împachetat a fost oferit celui rău, de la producător până la vânzător, de zeci de ori, sau că este contaminat şi nenatural, ci doar faptul că este marcat cu sistemul de bare “ce are inclus semnul Antihristului”. Că statul este înşelat mai puţin în acest mod în sistemul său de impozitare, ori că vânzarea produselor şi contabilizarea datelor devin mai uşoare, nici nu mai contează. Cât despre buletine, lamentările de genul: “Vor şti totul despre noi, nu ne vor mai angaja, vor şti că suntem ortodocşi” etc., aceasta sună mai degrabă a deznădejde necreştină. Primirea buletinelor după unii ar însemna automat lepădarea de Hristos. Nu ne mai lepădăm de Hristos prin multele noastre păcate developate astăzi cu o gravitate enormă în societatea creştină românească, şi pentru care nu ne simţim deloc responsabili, ori prin faptul că toţi mai mulţi ortodocşi botezaţi sunt indiferenţi la Sfintele Taine ori părăsesc Ortodoxia din vina noastră, a creştinilor simpli, ci am ajuns să credem, aşa cum spunea un părinte din Basarabia, că “dacă vom trimite portocale cu semnul Crucii în Turcia, îi transformăm pe toţi musulmanii de acolo în creştini. Am rezolvat problema.” Teoria că “suntem pecetluiţi prin codurile de bare” etc. s-a produs mai întâi în lumea protestantă. Sfinţii Părinţi au pus accentual pe viaţa duhovnicească trăită în Biserică. Pocăinţa trebuie să fie plină de bucurie şi de nădejde “că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Evenimentele exterioare, oricât ar fi de înspăimântătoare, dacă suntem pregătiţi duhovniceşte (pentru dragostea lui Hristos, nu pentru ele), sunt totuşi trecătoare. Dacă nu vom trăi după duh, fie că ne va afla moartea, fie că va veni peste noi ziua certării, vom fi pecetluiţi în viaţa noastră netrăită după Hristos.
Iar pentru că tot se alcătuiesc astăzi anumite broşuri, în care politicul şi-a ales ca şi câmp de bătălie Biserica, de ce nu ar fi dezbătută în paginile lor întreaga problematică a buletinelor electronice, 666, coduri de bare etc., din Bisericile respective (greacă şi rusă), de unde provin textele, ci doar părtinitor? Cei doi mari părinţi ai Greciei contemporane, părintele Porfirie şi părintele Paisie, de pildă, nu s-au pus de acord în această privinţă. Părintele Cleopa şi părintele Sofian s-au referit la trăirea duhovnicească autentică a creştinului ortodox, indiferent de vremurile apocaliptice, care vor urma negreşit, sub o formă sau alta, şi cărora nu le vor face faţă nicidecum dacă nu trăim creştineşte, ci devenim doar “savanţi în codurile de bare”. Iată, în încheiere, atitudinea părintelui Porfirie în această chestiune (scrierile sale au o mare influienţă în Grecia astăzi, fiind traduse şi în româneşte): “Unde e Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: Dacă ar veni acum Antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. o să-mi răspunzi: «Bine, părinte, dar nu este acesta semnul lui?» Ba da, şi să mă însemneze şi cu încă 666 de raze laser, şi aş accepta. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna în timpul unei călătorii cu simbolul acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta…Hristos nu este aşa îngust la minte cum suntem noi oamenii, care vrem să ne apărăm “drepturile”. Asta să-i spui părintelui: Să nu se teamă nici de Antihrist, nici de 666”. Dacă “oculta” ar dori să transforme întreaga lume în “altceva”, prin implantarea de cipuri “pe mână sau pe frunte”, prin care să fie controlate senzaţiile, sentimentele şi gândurile omului, atunci aceasta ar deveni un imens spital psihiatric, în care omul nu ar mai răspunde pentru faptele sale, iar acest lucru nu se poate întâmpla. Satana doreşte, în primul rând, o lepădare de Hristos şi o tăgăduire a Lui de bunăvoie. Şi chiar dacă nu ne vom lepăda la început de bunăvoie, vom răspunde de lepădarea fratelui nostru, căci nu ne putem mântui decât împreună. La vremea proorocită însă, el va folosi toate mijloacele de constrângere (poate şi aceste cărţi de identitate, scanarea irisului ori alte mijloace tehnice la îndemână – asemenea cuţitului trecut din mâna bucătarului în mâna călăului) pentru a ne lepăda de Hristos şi Biserica Sa. Acestea, deşi nu existau, să zicem, pe vremea lui Stalin ori a lui Nero, nu i-au împiedicat deloc pe aceia să-i persecute pe creştini în modul cel mai barbar cu putinţă, pentru a se lepăda de Hristos. Să ne cercetăm fiecare dintre noi dacă nu cumva suntem deja lepădaţi prin erezii ori panerezii, prin păcatele noastre ori nelucrarea poruncilor lui Hristos, de Biserica Ortodoxă şi Mântuitorul nostru, şi să nu confundăm iluziile Antihristului cu lepădarea, ca nu cumva lepădarea noastră permanentă şi netrăirea întru Hristos să ne facă neputincioşi în a mărturisi, mai ales dacă ni se va cere aceasta vreodată.
Gheorghiţă Ciocioi
sursa: http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_10/ed_9/poate_cel_rau_sa_ne_stapaneasca_sufletele_prin_codurile_de_bare.htm
Există - cu sigurantă - forţe antihristice ce ar dori desacralizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un fel de partid politic care să-şi consume energiile în lupte sterile cu un fals antichrist, la iluziile căruia ar trebui să se raporteze. Întotdeauna şi la orice oră s-ar primi comandă. Pentru ele ar fi mult mai uşor aşa. Lupta pe orizontală este foarte simplu de câştigat de către acestea, când se face din Antihrist centrul vieţii noastre şi nu există o raportare la Hristos, cu care ar trebui să avem o relaţie vie. Mulţi creştini ortodocşi de astăzi nu-şi fac timp nici măcar pentru rugăciunile de dimineaţă ori de seară, însă discută asiduu teme de provenienţă neoprotestantă referitoare la codurile de bare, noile buletine electronice (un fel de noi carnete P.C.R, spun ei, aducătoare de avantaje materiale şi "pecetluire" în acelaşi timp), sfârşitul lumii (regia, scenariul) şi alte bazaconii, mai ceva ca în teoria drobului de sare. "Ce or să ne facă, ce vom păţi?". Nu ştiţi cine? „Ei”(?) „masonii, oculta” etc. Îşi lucrează oare liniştit mântuirea creştinul care se teme mai mult de Antihrist decât de Hristos? Evident, nu. Un astfel de război este pierdut chiar din start dacă se luptă după strategia vrăjmaşului şi cu armele sale orizontale, iar nu cu cele duhovniceşti. De fapt, creştinul nu luptă împotriva cuiva, ci pentru a dobândi mântuirea. De ce nu lăsăm oare regia şi scenariul exterior pe seama lui Dumnezeu şi nu ne preocupăm de cele duhovniceşti? Nimeni dintre noi nu este izbit de faptul că parohia a devenit o iluzie. După liturghie nu alergăm nici la spitale către cei bolnavi, nici în temniţă, şi nu ne preocupă prea mult vreo poruncă a iubirii lui Hristos. Scrâşnim însă, temători de moartea trupească, împotriva unor antihrişti iluzorii. Nu are nici o importanţă că un produs frumos împachetat a fost oferit celui rău, de la producător până la vânzător, de zeci de ori, sau că este contaminat şi nenatural, ci doar faptul că este marcat cu sistemul de bare “ce are inclus semnul Antihristului”. Că statul este înşelat mai puţin în acest mod în sistemul său de impozitare, ori că vânzarea produselor şi contabilizarea datelor devin mai uşoare, nici nu mai contează. Cât despre buletine, lamentările de genul: “Vor şti totul despre noi, nu ne vor mai angaja, vor şti că suntem ortodocşi” etc., aceasta sună mai degrabă a deznădejde necreştină. Primirea buletinelor după unii ar însemna automat lepădarea de Hristos. Nu ne mai lepădăm de Hristos prin multele noastre păcate developate astăzi cu o gravitate enormă în societatea creştină românească, şi pentru care nu ne simţim deloc responsabili, ori prin faptul că toţi mai mulţi ortodocşi botezaţi sunt indiferenţi la Sfintele Taine ori părăsesc Ortodoxia din vina noastră, a creştinilor simpli, ci am ajuns să credem, aşa cum spunea un părinte din Basarabia, că “dacă vom trimite portocale cu semnul Crucii în Turcia, îi transformăm pe toţi musulmanii de acolo în creştini. Am rezolvat problema.” Teoria că “suntem pecetluiţi prin codurile de bare” etc. s-a produs mai întâi în lumea protestantă. Sfinţii Părinţi au pus accentual pe viaţa duhovnicească trăită în Biserică. Pocăinţa trebuie să fie plină de bucurie şi de nădejde “că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Evenimentele exterioare, oricât ar fi de înspăimântătoare, dacă suntem pregătiţi duhovniceşte (pentru dragostea lui Hristos, nu pentru ele), sunt totuşi trecătoare. Dacă nu vom trăi după duh, fie că ne va afla moartea, fie că va veni peste noi ziua certării, vom fi pecetluiţi în viaţa noastră netrăită după Hristos.
Iar pentru că tot se alcătuiesc astăzi anumite broşuri, în care politicul şi-a ales ca şi câmp de bătălie Biserica, de ce nu ar fi dezbătută în paginile lor întreaga problematică a buletinelor electronice, 666, coduri de bare etc., din Bisericile respective (greacă şi rusă), de unde provin textele, ci doar părtinitor? Cei doi mari părinţi ai Greciei contemporane, părintele Porfirie şi părintele Paisie, de pildă, nu s-au pus de acord în această privinţă. Părintele Cleopa şi părintele Sofian s-au referit la trăirea duhovnicească autentică a creştinului ortodox, indiferent de vremurile apocaliptice, care vor urma negreşit, sub o formă sau alta, şi cărora nu le vor face faţă nicidecum dacă nu trăim creştineşte, ci devenim doar “savanţi în codurile de bare”. Iată, în încheiere, atitudinea părintelui Porfirie în această chestiune (scrierile sale au o mare influienţă în Grecia astăzi, fiind traduse şi în româneşte): “Unde e Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: Dacă ar veni acum Antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. o să-mi răspunzi: «Bine, părinte, dar nu este acesta semnul lui?» Ba da, şi să mă însemneze şi cu încă 666 de raze laser, şi aş accepta. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna în timpul unei călătorii cu simbolul acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta…Hristos nu este aşa îngust la minte cum suntem noi oamenii, care vrem să ne apărăm “drepturile”. Asta să-i spui părintelui: Să nu se teamă nici de Antihrist, nici de 666”. Dacă “oculta” ar dori să transforme întreaga lume în “altceva”, prin implantarea de cipuri “pe mână sau pe frunte”, prin care să fie controlate senzaţiile, sentimentele şi gândurile omului, atunci aceasta ar deveni un imens spital psihiatric, în care omul nu ar mai răspunde pentru faptele sale, iar acest lucru nu se poate întâmpla. Satana doreşte, în primul rând, o lepădare de Hristos şi o tăgăduire a Lui de bunăvoie. Şi chiar dacă nu ne vom lepăda la început de bunăvoie, vom răspunde de lepădarea fratelui nostru, căci nu ne putem mântui decât împreună. La vremea proorocită însă, el va folosi toate mijloacele de constrângere (poate şi aceste cărţi de identitate, scanarea irisului ori alte mijloace tehnice la îndemână – asemenea cuţitului trecut din mâna bucătarului în mâna călăului) pentru a ne lepăda de Hristos şi Biserica Sa. Acestea, deşi nu existau, să zicem, pe vremea lui Stalin ori a lui Nero, nu i-au împiedicat deloc pe aceia să-i persecute pe creştini în modul cel mai barbar cu putinţă, pentru a se lepăda de Hristos. Să ne cercetăm fiecare dintre noi dacă nu cumva suntem deja lepădaţi prin erezii ori panerezii, prin păcatele noastre ori nelucrarea poruncilor lui Hristos, de Biserica Ortodoxă şi Mântuitorul nostru, şi să nu confundăm iluziile Antihristului cu lepădarea, ca nu cumva lepădarea noastră permanentă şi netrăirea întru Hristos să ne facă neputincioşi în a mărturisi, mai ales dacă ni se va cere aceasta vreodată.
Gheorghiţă Ciocioi
sursa: http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_10/ed_9/poate_cel_rau_sa_ne_stapaneasca_sufletele_prin_codurile_de_bare.htm
sâmbătă, 27 decembrie 2008
Mantuirea
Mantuirea
Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.
Domnul fie cu voi.
Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.
Domnul fie cu voi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...
-
Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...
-
PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST Duminica Sfântului Ioan Scărarul O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi... -
PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DIN POST Duminica Sfintei Cruci ...ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul să...
