„Săracilor li se binevesteşte”
(Matei 11, 5)
La săvârşirea faptei bune, dacă noi voim aceasta cu adevărat, nimic nu ne poate împiedica; putem fi săraci, slăbiţi şi bolnăvicioşi, neînsemnaţi, din starea de jos, încă şi robi şi slugi. Nici sărăcia, nici slăbiciunea trupului şi boala, nici robia sau altceva de felul acesta nu poate să ne împiedice de a fi îmbunătăţiţi.
Dar ce vorbesc eu despre sărac, despre rob, despre cel neînsemnat! Ba chiar şi când şezi în închisoare, nici aceasta nu te poate împiedica de la fapta bună. Cum aşa? Vă voi spune, iubiţilor!
Închipuieşte-ţi că unul din casnicii tăi te-a jignit şi mâniat. Iartă-l şi lasă să treacă mânia peste el.
Şi poate, oare, sărăcia, închisoarea şi starea de jos să te împiedice pe tine a face aceasta? Ce zic eu: Să te împiedice? Dimpotrivă, sărăcia şi celelalte îţi ajută, îţi slujesc la înăbuşirea mâniei.
Iarăşi, când tu vezi îndestularea altuia, să nu-l pizmuieşti. Iată, aici nu poate să-ţi stea în drum sărăcia şi cele asemenea. Şi iarăşi: Când te rogi, trebuie să faci aceasta cu duh treaz şi privighetor. Şi la aceasta nu poate să-ţi stea nimic împotrivă. Blând, modest, cumpătat şi curat poţi fi chiar când nu ai avea nimic în lumea aceasta; dimpotrivă, lucrurile dinafară nu te ajută la aceasta.
Iată, tocmai aşa se întâmplă cu harul lui Dumnezeu. Poate cineva să fie şchiop, sau orb, sau ciuntit, ba poate să zacă şi în boala cea mai grea; toate acestea nu împiedică harul lui Dumnezeu a veni la dânsul. El caută numai sufletul ce-L primeşte cu voie bună, şi nu ia aminte nici cât de puţin la toate celelalte, la lucrurile cele dinafară, precum este sărăcia, boala şi altele.
Cei ce aleg pe soldaţi se uită la tinereţe, la mărimea şi tăria trupului. împăratul cerului, însă, nu cere atât de mult, ci primeşte în oastea Sa şi pe cei bătrâni, şi pe cei slabi şi pe cei şchiopi, şi nu se ruşinează de dânşii. Cine poate să fie mai iubitor de oameni, mai bun? El cere de la noi numai ceea ce stă în puterea noastră.
Fireşte, Dumnezeu ne cheamă la slujirea Sa, nu pentru ca noi să-L folosim în vreun fel pe Dânsul, ci numai pentru ca El să ne poată face bine. Dimpotrivă, împăraţii cei pământeşti iau pe oameni în slujba lor pentru folosul lor propriu. Ei au nevoie de oameni pentru un război pământesc, Dumnezeu însă duce pe ai Săi la o bătălie duhovnicească.
Nu trupul, ci sufletul este aici în luptă; şi nu se luptă cu mâinile şi cu armele, ci prin ştiinţă şi prin fapta cea bună. Şi ori de ce chemare şi meserie ai fi aceasta nu te poate împiedica de la îndeletnicirea faptei bune. Dacă eşti muncitor, în vremea lucrului tău, cântă cântări duhovniceşti, dacă nu cu gura, pe tăcute, în inimă. Nu este nici un tovarăş mai bun decât un cântec cucernic.
Astfel de tovărăşie nu-ţi aduce nici o primejdie, şi poţi să şezi la lucrul tău aşa de liniştit ca într-o mănăstire. Căci nu locul, ci fapta cea bună aduce duhului odihna.
Nicidecum nu se vatămă fapta cea bună a Apostolului Pavel, prin aceea că el se îndeletnicea cu lucrul mâinilor.
Nu zice: „Eu sunt ţăran, sau sărac, cum aş putea să umblu după fapta bună cea înaltă?”. Tocmai pentru aceea tu poţi încă mai bine să fii îmbunătăţit, căci sărăcia mai mult ne ajută la fapta bună decât bogăţia; şi munca este mai folositoare cucerniciei decât trândăvia. Aşa, bogăţia este pentru unii o mare piedică la fapta bună. Când se cuvine a înăbuşi mânia, a stârpi pizma, a înfrâna iuţeala, când se cuvine a se ruga, a fi blând şi modest, bun şi iubitor, cum ar putea sărăcia să fie piedică la acestea? Pentru toate acestea nu se cere a cheltui bani, ci numai o voinţă tare, dreaptă.
Numai singură milostenia, dintre toate faptele bune, are mai mult trebuinţă de bogăţie. Dar şi ea, prin sărăcie, se face mai slăvită şi mai strălucită. Femeia aceea, care numai doi dinari a aruncat în visteria templului, a fost foarte săracă, şi totuşi a covârşit pe toţi bogaţii (Luca, cap. 21).
Aşadar, să nu socotim bogăţiile un lucru mare! Preţul ce-l are aurul nu stă în firea lui, ci în socotinţa noastră. Căci dacă cercetează cineva lucrul cu atenţie, fierul este mult mai trebuincios decât aurul şi aduce în viaţă un folos mult mai mare meşteşugarilor şi manufacturilor. De asemenea, pietrele obişnuite sunt mai trebuitoare şi mai folositoare decât pietrele scumpe, căci din ele se zidesc casele, zidurile şi cetăţile. Sau, arată-mi ce folos au mărgăritarele preţioase? Ba ele mai vârtos sunt vătămătoare, căci pentru a putea agonisi un astfel de mărgăritar, trebuie să laşi o sută de săraci flămânzi.
Dar pentru fericirea cea adevărată, n-ai trebuinţă de asemenea lucruri. Voieşti, oare, cu ele să placi bărbatului tău? O, în loc de aur şi de mărgăritare, împodobeşte-te cu fapte bune cu blândeţe, cu buna cuviinţă! Atunci te vei arăta lui drăgălaşă, căci podoaba milostivirii şi a cumpătării întăreşte dragostea bărbatului. Aşadar, împodobeşte-te cu buna cuviinţă, cu înfrânarea, cu milostivirea, cu prietenia, cu iubirea şi gingăşia către bărbatul tău, cu blândeţea, cu cumpătarea, cu răbdarea şi cu îngăduinţa. Acestea sunt culorile faptei bune; aceasta este o podoabă pe care o iubesc şi îngerii, şi oamenii, şi pentru care Dumnezeu însuşi te va lăuda. Dacă „înţelepciunea unui om îi luminează faţa”, precum zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 8, 1), apoi cu atât mai mult fapta bună va slăvi faţa femeii. Iar dacă tu, aşa de mult preţuieşti podoaba cea pământească, apoi spune mie: Cu ce au să te ajute, în ziua judecăţii, aceste mărgăritare şi cele asemenea lor?
Cu ce-ţi vor putea ajuta, când, pe de altă parte, Dumnezeu îţi va arăta săracii pe care i-ai lăsat flămânzi? De aceea a zis Pavel: „împodobiţi-vă nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (I Timotei 2, 9), căci această podoabă este o ispită, mai întâi pentru voi, şi apoi pentru mulţi, şi la moarte se va lua de la voi împreună cu toate celelalte.
Dimpotrivă, podoaba faptei bune rămâne cu noi şi nu suferă nici o schimbare; ea nu ni se poate răpi şi ne va întovărăşi dincolo, în veşnicie. Această podoabă nu are nevoie de bogăţie, oricine poate să o dobândească. Nici sărăcia, nici lipsa, nimic din cele dinafară nu poate să ne împiedice a birui pe satana.
Este adevărat că satana ne ispiteşte, dar nimeni să nu păşească pragul casei sale până ce nu va fi rostit cuvintele: „Mă lepăd de tine, satano, şi de toată desfătarea ta, şi de toată slujba ta, şi mă predau Ţie, Hristoase!”. Nu ieşi niciodată din casă fără să fi rostit cuvintele acestea. Ele trebuie să fie pentru tine toiag, armă şi tărie neînvinsă. Pe lângă aceste cuvinte mai fă şi semnul Sfintei Cruci pe fruntea ta, şi atunci nici un om, nici chiar satana nu te va vătăma. Atunci vei ridica semnul de biruinţă asupra satanei şi vei dobândi cununa dreptăţii. Iar de aceasta, fie să ne împărtăşim cu toţii prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur
miercuri, 21 ianuarie 2009
luni, 19 ianuarie 2009
Ne vorbeşte pr Arsenie Papacioc - despre paşapoartele biometrice
Ne vorbeşte pr Arsenie Papacioc - despre paşapoartele biometrice
„E un zgomot foarte devreme…Nu sunt de părere. . . “
Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sf. Maria” din Techirghiol, s-a exprimat în legătură cu mesajul Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din jud. Neamţ.
În opinia Părintelui Arsenie, mesajul duhovnicului de la Neamţ nu face decât să tulbure credincioşii, iar, prin aceasta, să cădem pradă ispitelor diavolului.
„Dacă aş fi pus în situaţia să mă închin la 666, atunci aş lua măsuri pe viaţă şi pe moarte. Dar până atunci… .
E o grabă şi, dacă ar fi să mă angajez la o luptă (duhovnicească, n. red.), nu e o tactică bună de luptă … E un zgomot foarte devreme, ce îi angajează pe credincioşii care se consumă şi îi dau duşmanului câştig de cauză… Nu-i momentul şi, poate, nu va fi acest moment cât vom trăi noi. Astea sunt probleme de timp. Aşa că se face un zgomot gratuit, risipind ceva. Nu sunt de părere….”
Totodată, duhovnicul de la malul Mării Negre îi îndemână pe credincioşi la păstrarea unei vieţi duhovniceşti de echilibru şi de rugăciune neîncetată, chiar dacă suntem supuşi ispitelor:
„Suntem făcuţi de Dumnezeu cu multă posibilitate de înţelegere, dar şi cu putinţa de a ne orienta în timp…
Vezi-ţi de viaţa ta duhovnicească, pentru că Biserica este acolo întru totul unde este Adevărul.
Să spui neîncetat «Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Să spui rugăciuni la Maica Domnului, Stăpâna Cerului şi a Pământului, care este supărată pe cei care nu-i mai cer nimic.
Avem un înger păzitor, pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să ne păzească sufletul până la moarte, pentru ca să fim păziţi şi să nu lase viaţa noastă în mâinile unui duşman, care este diavolul.
Şi, mai înainte de toate, îl avem pe Iisus; de ce nu-i cerem ajutorul Lui? Să ne rugăm lui Dumnezeu când e vorba de ceva. Niciodată, niciodată nu ne rugăm degeaba!!!
Nu mă tem de focul ăsta, mă tem de alt foc!”.
Cu privire la mesajul Părintelui Iustin Pârvu în care se spune că ierarhii Bisericii „trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor”, Părintele Arsenie Papacioc afirmă că:
„Sfântul Sinod face ce doreşte, nu pot să-i poruncesc, pentru că are putere de discernământ ca şi Hristos, ca şi noi. Eu stau liniştit, ca să stau şi mâine liniştit.”
Despre documentele care conţin informaţii stocate electronic, Părintele Arsenie Papacioc spune că, deşi nu se pricepe la amănunte privind electronica, acceptarea documentelor nu însemnă lepădarea de credinţă, situaţie asemănătoare cu cea în care ne-am afla pe teritoriul unui stat străin:
„Dacă ne-am găsi în Turcia, am cumpăra pâine pe bani turceşti, dar asta nu înseamnă că ne-am turcit. “
Întrebat ce mesaj i-ar transmite Părintelui Iustin Pârvu de la Neamţ, duhovnicul de la Techirghiol, în vârstă de 90 de ani, a spus:
„Am mare evlavie la Părintele Iustin, dar nu sunt de părere… Eu vreau o evoluţie fără revoluţie.. i-aş spune: «Blagosloviţi şi mă iertaţi».”
Interviul a fost acordat Postului de Radio Dobrogea
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
„E un zgomot foarte devreme…Nu sunt de părere. . . “
Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii „Sf. Maria” din Techirghiol, s-a exprimat în legătură cu mesajul Părintelui Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă din jud. Neamţ.
În opinia Părintelui Arsenie, mesajul duhovnicului de la Neamţ nu face decât să tulbure credincioşii, iar, prin aceasta, să cădem pradă ispitelor diavolului.
„Dacă aş fi pus în situaţia să mă închin la 666, atunci aş lua măsuri pe viaţă şi pe moarte. Dar până atunci… .
E o grabă şi, dacă ar fi să mă angajez la o luptă (duhovnicească, n. red.), nu e o tactică bună de luptă … E un zgomot foarte devreme, ce îi angajează pe credincioşii care se consumă şi îi dau duşmanului câştig de cauză… Nu-i momentul şi, poate, nu va fi acest moment cât vom trăi noi. Astea sunt probleme de timp. Aşa că se face un zgomot gratuit, risipind ceva. Nu sunt de părere….”
Totodată, duhovnicul de la malul Mării Negre îi îndemână pe credincioşi la păstrarea unei vieţi duhovniceşti de echilibru şi de rugăciune neîncetată, chiar dacă suntem supuşi ispitelor:
„Suntem făcuţi de Dumnezeu cu multă posibilitate de înţelegere, dar şi cu putinţa de a ne orienta în timp…
Vezi-ţi de viaţa ta duhovnicească, pentru că Biserica este acolo întru totul unde este Adevărul.
Să spui neîncetat «Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Să spui rugăciuni la Maica Domnului, Stăpâna Cerului şi a Pământului, care este supărată pe cei care nu-i mai cer nimic.
Avem un înger păzitor, pe care ni l-a dat Dumnezeu ca să ne păzească sufletul până la moarte, pentru ca să fim păziţi şi să nu lase viaţa noastă în mâinile unui duşman, care este diavolul.
Şi, mai înainte de toate, îl avem pe Iisus; de ce nu-i cerem ajutorul Lui? Să ne rugăm lui Dumnezeu când e vorba de ceva. Niciodată, niciodată nu ne rugăm degeaba!!!
Nu mă tem de focul ăsta, mă tem de alt foc!”.
Cu privire la mesajul Părintelui Iustin Pârvu în care se spune că ierarhii Bisericii „trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor”, Părintele Arsenie Papacioc afirmă că:
„Sfântul Sinod face ce doreşte, nu pot să-i poruncesc, pentru că are putere de discernământ ca şi Hristos, ca şi noi. Eu stau liniştit, ca să stau şi mâine liniştit.”
Despre documentele care conţin informaţii stocate electronic, Părintele Arsenie Papacioc spune că, deşi nu se pricepe la amănunte privind electronica, acceptarea documentelor nu însemnă lepădarea de credinţă, situaţie asemănătoare cu cea în care ne-am afla pe teritoriul unui stat străin:
„Dacă ne-am găsi în Turcia, am cumpăra pâine pe bani turceşti, dar asta nu înseamnă că ne-am turcit. “
Întrebat ce mesaj i-ar transmite Părintelui Iustin Pârvu de la Neamţ, duhovnicul de la Techirghiol, în vârstă de 90 de ani, a spus:
„Am mare evlavie la Părintele Iustin, dar nu sunt de părere… Eu vreau o evoluţie fără revoluţie.. i-aş spune: «Blagosloviţi şi mă iertaţi».”
Interviul a fost acordat Postului de Radio Dobrogea
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
Ne insemnăm cu semnul fiarei ?
Ne insemnăm cu semnul fiarei “666″ ?
De ceva vreme pe blog-urile ortodoxe se duce o “lupta crancena” cu argumente pro si contra, cu indemnuri care mai de care mai incendiare si revolutionare, cu replici taioase pana la limita vorbelor urate… si toate acestea pe marginea unei teme “noi” : semnele sfarsitului lumii, venirea lui antihrist si insemnarea populatiei cu semnul fiarei.
Dezbaterea a fost declanşată de o scrisoare semnată de Părintele Justin Pârvu - duhovnicul de la Mânăstirea Petru Vodă, intitulată : ” Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Iubiţi ortodocşi ai acestui neam!”.
Suntem anunţaţi astfel că vremile apocaliptice au început, anticrist activează printre noi şi urmează însemnarea populaţiei cu numărul fiarei, primul pas fiind introducerea paşapoartelor biometrice.
Îndemnul de a ieşi la luptă şi de a ne arunca cu pieptul în ascuţişul sabiei “ca o torpilă japoneză” … au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii acestei scrisori desconspirată de limbajul violent şi militant.
Telefoane, dezminţiri, reveniri,etc… totul e neclar . Cert este însă un lucru, că această scrisoare a dat de lucru fraţilor ultraortodocşi, care stau acum pe picior de război cu autorităţile statului, gata să declanşeze manifestări de stradă şi petiţii prin care să ceară revenirea asupra deciziei de introducere a noilor paşapoarte biometrice.
Nu ne propunem acum să dezlegăm enigma acestor paşapoarte şi mai ales dacă acele “elemente de securitate” conţin şi semnele antihristului ci am dori să vedem care ar trebui să fie adevărata preocupare a creştinilor .
Am găsit în acest sens posibile răspunsuri pe care vă invităm să le analizaţi cu atenţie:
Pr Arsenie Muscalu
Pr Porfirie Bairaktari în vol “Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum”, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2004 , a fost întrebat aşa:
” - Părinte, se vorbeşte mult despre 666 şi venirea antihristului, care se apropie - unii zic că deja a venit -, despre inscripţia electronică de pe mâna dreaptă sau frunte, de ciocnirea dintre Hristos şi antihrist şi zdrobirea celuia din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneţi în legătură cu toate acestea?
- Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război sau alte din astea. ştiu că va veni antihristul, că va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu ştiu. Mâine? Peste o mie de ani? Nu ştiu. Dar nu mă neliniştesc, pentru că ştiu că ceasul morţii este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului. şi ceasul acesta e foarte aproape .
Luându-mă de mână şi ţinându-mă strâns, părintele Porfirie mi-a zis:
- Părinte Athanasie, acum sunt orb, ochii mei trupeşti nu mai văd - am cancer la hipofiză -, dar cu ochii cei duhovniceşti văd destul de bine. Înainte să pleci, vreau să-mi spui ce crede Părintele Emilianos al nostru despre 666 şi antihrist!
Era imediat după catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburată; zilnic, oamenii veneau cu zecile la Părintele, care se afla atunci aproape de Atena, şi-l întrebau înspăimântaţi ce va fi, dacă va veni antihristul şi-i va însemna cu 666.
I-am răspuns:
- Părintele Emilianos ne-a sfătuit alaltăieri, la o adunare, să nu ne neliniştim. Noi să ne îngrijim să avem o relaţie vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importantă; altminteri, el va deveni centrul vieţii noastre, iar nu Hristos.
Părintele Porfirie plesni patul cu mâinile şi exclamă:
- Slavă ţie, Doamne, c-am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de acord cu mine! Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovnicii ăştia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familial şi psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante şi somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Şi ştii ceva? Pentru noi, creştinii, atunci când vieţuim în Hristos, nu există nici un antihrist. Ia spune-mi, poţi tu şedea aici, pe pat, unde şed eu?
- Nu, părinte.
- Păi, de ce?
- Pentru că m-aş aşeza deasupra şi v-aş strivi.
- Când ai putea să şezi tu aici, în locul meu?
- Doar dacă aţi pleca cuvioşia voastră, doar atunci aş putea să vă iau locul.
- Vezi! Aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, unde să mai încapă şi antihristul?
Poate, oare, vreo altă existenţă străină să încapă în sufletul nostru? Dar noi, astăzi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi şi de aceea ne temem de antihrist. Unde e Hristos, acolo e şi Raiul. Hristos este totul, asta să le spui oamenilor.
Să nu se teamă. şi încă ceva: dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, Părinte, dar nu-i ăsta semnul lui?”. Ba da, şi să mă însemneze cu încă o mie de 666 cu raze laser, şi aş accepta[2].
De exemplu, când ti se însemnează paşaportul sau mâna, în timpul unei călătorii într-o ţară necreştină, cu simbolurile acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El Îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că ai putea să te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta. De ce? Pentru că pe primii mucenici îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii şi fiarele deveneau mieluşei; erau azvârlişi în mare, iar ei făceau semnul crucii şi marea se preschimba în uscat; erau azvârliţi în foc, iar ei făceau cruce şi focul se prefăcea în răcoare. Dar noi, astăzi, copilul meu, mai credem în Hristos, mai credem noi în crucea noastră? De ce S-a pogorât Hristos? Oare nu ca să întărească slăbiciunea noastră? Asta să-i spui şi Părintelui Emilianos şi oamenilor: să nu se teamă de antihrist. Suntem fiii lui Hristos, fiii Bisericii.
Eram foarte impresionat. şi Bătrânul adăugă:
- Cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?
- Cu avionul.
- Lasă, asta ştiu, că doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?
- Păi, avea paşaport.
- Grecesc sau turcesc?
- Nu ştiu…
- Ei, nu ştii! Avea paşaport turcesc! şi care-I simbolul naţional al Turciei?
- Nu ştiu, Părinte!
- Hai, că eşti culmea! Semiluna e simbolul naţional turcesc, măi! şi ce au spus despre semilună Părinţii Bisericii noastre, după ce a apărut Mahomed?
- Nici asta nu ştiu, Părinte!
- Ei, o să-ţi iau diploma şi-o să ţi-o fac bucăţi! Ce fel de teolog eşti?, a glumit Bătrânul.
- Văd că posedaţi cuvioşia voastră această diplomă.
- Da, că o am în inimă. Semiluna e simbolul antihristului. Dacă semiluna e simbolul antihristului, iar Patriarhul nostru are pe paşaport acest simbol, cu toate însemnele sale, înseamnă oare că Patriarhul este slujitorul lui antihrist? Nu, copilul meu, nicidecum! Hristos nu este îngust la minte, aşa cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui şi oamenilor: să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!
Am fost foarte impresionat şi uşurat” (Ger. 118).
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Părintele Porfirie - Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 51-55.
[2] Nota editorului: Trebuie să băgăm de seamă că Bătrînul nu spune că se va lepăda de Hristos. Este necesar să facem distincţia dintre însemnarea pe care o acceptăm ca mărturisire de supunere faşă de cel care ne însemnează şi însemnarea ce se petrece fără această mărturisire de supunere. În calitate de creştini, am fost „însemnaţi”, pecetluiţi, cu Sfîntul Mir, după Botez, la Taina Mirungerii. Când preotul spune: „Pecetea darului Duhului Sfînt”, atunci noi ne mărturisim supunerea faţă de Hristos. Cînd însemnarea nu este însoţită de mărturisire de credinţă şi de supunere, ea e lipsită de semnificaţie morală pentru cel ce se însemnează. E nevoie de multă atenţie pentru a nu se strecura nici o supunere ascunsă, din interes sau din dorinţă a voinţei. Distincţia este foarte fină şi cere multă atenţie.
__________________________________________________________________________________________
În încheiere mai amintim şi tâlcuirea duhovnicească pe care o dau sfinţii părinţi “semnului fiarei” cu care vor fi pecetluiţi pe mână şi pe frunte oamenii din vremurile din urmă: este vorba nu neaparat de un semn grafic sau încifrat, ci mai ales că pecetluirea mâinii semnifică lucrarea faptelor iar fruntea, a cugetării. Adică vor fi opriţi oamenii să facă faptele credinţei şi să cugete la Dumnezeu!
Ştie Domnul când vor veni aceste vremuri profeţite de Apocalipsă, până atunci însă noi să lucrăm faptele credinţei cele mântuitoare şi să avem pururea gândul şi mintea la cele dumnezeşti - dovedind astfel că nu suntem însemnaţi cu semnul lui antihrist!
Pr Teofil
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
De ceva vreme pe blog-urile ortodoxe se duce o “lupta crancena” cu argumente pro si contra, cu indemnuri care mai de care mai incendiare si revolutionare, cu replici taioase pana la limita vorbelor urate… si toate acestea pe marginea unei teme “noi” : semnele sfarsitului lumii, venirea lui antihrist si insemnarea populatiei cu semnul fiarei.
Dezbaterea a fost declanşată de o scrisoare semnată de Părintele Justin Pârvu - duhovnicul de la Mânăstirea Petru Vodă, intitulată : ” Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Iubiţi ortodocşi ai acestui neam!”.
Suntem anunţaţi astfel că vremile apocaliptice au început, anticrist activează printre noi şi urmează însemnarea populaţiei cu numărul fiarei, primul pas fiind introducerea paşapoartelor biometrice.
Îndemnul de a ieşi la luptă şi de a ne arunca cu pieptul în ascuţişul sabiei “ca o torpilă japoneză” … au ridicat semne de întrebare asupra autenticităţii acestei scrisori desconspirată de limbajul violent şi militant.
Telefoane, dezminţiri, reveniri,etc… totul e neclar . Cert este însă un lucru, că această scrisoare a dat de lucru fraţilor ultraortodocşi, care stau acum pe picior de război cu autorităţile statului, gata să declanşeze manifestări de stradă şi petiţii prin care să ceară revenirea asupra deciziei de introducere a noilor paşapoarte biometrice.
Nu ne propunem acum să dezlegăm enigma acestor paşapoarte şi mai ales dacă acele “elemente de securitate” conţin şi semnele antihristului ci am dori să vedem care ar trebui să fie adevărata preocupare a creştinilor .
Am găsit în acest sens posibile răspunsuri pe care vă invităm să le analizaţi cu atenţie:
Pr Arsenie Muscalu
Pr Porfirie Bairaktari în vol “Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum”, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2004 , a fost întrebat aşa:
” - Părinte, se vorbeşte mult despre 666 şi venirea antihristului, care se apropie - unii zic că deja a venit -, despre inscripţia electronică de pe mâna dreaptă sau frunte, de ciocnirea dintre Hristos şi antihrist şi zdrobirea celuia din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneţi în legătură cu toate acestea?
- Ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război sau alte din astea. ştiu că va veni antihristul, că va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu ştiu. Mâine? Peste o mie de ani? Nu ştiu. Dar nu mă neliniştesc, pentru că ştiu că ceasul morţii este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului. şi ceasul acesta e foarte aproape .
Luându-mă de mână şi ţinându-mă strâns, părintele Porfirie mi-a zis:
- Părinte Athanasie, acum sunt orb, ochii mei trupeşti nu mai văd - am cancer la hipofiză -, dar cu ochii cei duhovniceşti văd destul de bine. Înainte să pleci, vreau să-mi spui ce crede Părintele Emilianos al nostru despre 666 şi antihrist!
Era imediat după catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburată; zilnic, oamenii veneau cu zecile la Părintele, care se afla atunci aproape de Atena, şi-l întrebau înspăimântaţi ce va fi, dacă va veni antihristul şi-i va însemna cu 666.
I-am răspuns:
- Părintele Emilianos ne-a sfătuit alaltăieri, la o adunare, să nu ne neliniştim. Noi să ne îngrijim să avem o relaţie vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importantă; altminteri, el va deveni centrul vieţii noastre, iar nu Hristos.
Părintele Porfirie plesni patul cu mâinile şi exclamă:
- Slavă ţie, Doamne, c-am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de acord cu mine! Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovnicii ăştia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familial şi psihologice cu 666-ul ăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante şi somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Şi ştii ceva? Pentru noi, creştinii, atunci când vieţuim în Hristos, nu există nici un antihrist. Ia spune-mi, poţi tu şedea aici, pe pat, unde şed eu?
- Nu, părinte.
- Păi, de ce?
- Pentru că m-aş aşeza deasupra şi v-aş strivi.
- Când ai putea să şezi tu aici, în locul meu?
- Doar dacă aţi pleca cuvioşia voastră, doar atunci aş putea să vă iau locul.
- Vezi! Aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, unde să mai încapă şi antihristul?
Poate, oare, vreo altă existenţă străină să încapă în sufletul nostru? Dar noi, astăzi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi şi de aceea ne temem de antihrist. Unde e Hristos, acolo e şi Raiul. Hristos este totul, asta să le spui oamenilor.
Să nu se teamă. şi încă ceva: dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, Părinte, dar nu-i ăsta semnul lui?”. Ba da, şi să mă însemneze cu încă o mie de 666 cu raze laser, şi aş accepta[2].
De exemplu, când ti se însemnează paşaportul sau mâna, în timpul unei călătorii într-o ţară necreştină, cu simbolurile acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El Îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că ai putea să te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta. De ce? Pentru că pe primii mucenici îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii şi fiarele deveneau mieluşei; erau azvârlişi în mare, iar ei făceau semnul crucii şi marea se preschimba în uscat; erau azvârliţi în foc, iar ei făceau cruce şi focul se prefăcea în răcoare. Dar noi, astăzi, copilul meu, mai credem în Hristos, mai credem noi în crucea noastră? De ce S-a pogorât Hristos? Oare nu ca să întărească slăbiciunea noastră? Asta să-i spui şi Părintelui Emilianos şi oamenilor: să nu se teamă de antihrist. Suntem fiii lui Hristos, fiii Bisericii.
Eram foarte impresionat. şi Bătrânul adăugă:
- Cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?
- Cu avionul.
- Lasă, asta ştiu, că doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?
- Păi, avea paşaport.
- Grecesc sau turcesc?
- Nu ştiu…
- Ei, nu ştii! Avea paşaport turcesc! şi care-I simbolul naţional al Turciei?
- Nu ştiu, Părinte!
- Hai, că eşti culmea! Semiluna e simbolul naţional turcesc, măi! şi ce au spus despre semilună Părinţii Bisericii noastre, după ce a apărut Mahomed?
- Nici asta nu ştiu, Părinte!
- Ei, o să-ţi iau diploma şi-o să ţi-o fac bucăţi! Ce fel de teolog eşti?, a glumit Bătrânul.
- Văd că posedaţi cuvioşia voastră această diplomă.
- Da, că o am în inimă. Semiluna e simbolul antihristului. Dacă semiluna e simbolul antihristului, iar Patriarhul nostru are pe paşaport acest simbol, cu toate însemnele sale, înseamnă oare că Patriarhul este slujitorul lui antihrist? Nu, copilul meu, nicidecum! Hristos nu este îngust la minte, aşa cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui şi oamenilor: să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!
Am fost foarte impresionat şi uşurat” (Ger. 118).
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Părintele Porfirie - Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 51-55.
[2] Nota editorului: Trebuie să băgăm de seamă că Bătrînul nu spune că se va lepăda de Hristos. Este necesar să facem distincţia dintre însemnarea pe care o acceptăm ca mărturisire de supunere faşă de cel care ne însemnează şi însemnarea ce se petrece fără această mărturisire de supunere. În calitate de creştini, am fost „însemnaţi”, pecetluiţi, cu Sfîntul Mir, după Botez, la Taina Mirungerii. Când preotul spune: „Pecetea darului Duhului Sfînt”, atunci noi ne mărturisim supunerea faţă de Hristos. Cînd însemnarea nu este însoţită de mărturisire de credinţă şi de supunere, ea e lipsită de semnificaţie morală pentru cel ce se însemnează. E nevoie de multă atenţie pentru a nu se strecura nici o supunere ascunsă, din interes sau din dorinţă a voinţei. Distincţia este foarte fină şi cere multă atenţie.
__________________________________________________________________________________________
În încheiere mai amintim şi tâlcuirea duhovnicească pe care o dau sfinţii părinţi “semnului fiarei” cu care vor fi pecetluiţi pe mână şi pe frunte oamenii din vremurile din urmă: este vorba nu neaparat de un semn grafic sau încifrat, ci mai ales că pecetluirea mâinii semnifică lucrarea faptelor iar fruntea, a cugetării. Adică vor fi opriţi oamenii să facă faptele credinţei şi să cugete la Dumnezeu!
Ştie Domnul când vor veni aceste vremuri profeţite de Apocalipsă, până atunci însă noi să lucrăm faptele credinţei cele mântuitoare şi să avem pururea gândul şi mintea la cele dumnezeşti - dovedind astfel că nu suntem însemnaţi cu semnul lui antihrist!
Pr Teofil
Preluare de pe: http://www.schituldarvari.ro/blog/
duminică, 18 ianuarie 2009
Poate cel rau sa ne stapaneasca sufletele prin codurile de bare?
Despre Antihrist, iluziile sale şi codurile de bare
Există - cu sigurantă - forţe antihristice ce ar dori desacralizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un fel de partid politic care să-şi consume energiile în lupte sterile cu un fals antichrist, la iluziile căruia ar trebui să se raporteze. Întotdeauna şi la orice oră s-ar primi comandă. Pentru ele ar fi mult mai uşor aşa. Lupta pe orizontală este foarte simplu de câştigat de către acestea, când se face din Antihrist centrul vieţii noastre şi nu există o raportare la Hristos, cu care ar trebui să avem o relaţie vie. Mulţi creştini ortodocşi de astăzi nu-şi fac timp nici măcar pentru rugăciunile de dimineaţă ori de seară, însă discută asiduu teme de provenienţă neoprotestantă referitoare la codurile de bare, noile buletine electronice (un fel de noi carnete P.C.R, spun ei, aducătoare de avantaje materiale şi "pecetluire" în acelaşi timp), sfârşitul lumii (regia, scenariul) şi alte bazaconii, mai ceva ca în teoria drobului de sare. "Ce or să ne facă, ce vom păţi?". Nu ştiţi cine? „Ei”(?) „masonii, oculta” etc. Îşi lucrează oare liniştit mântuirea creştinul care se teme mai mult de Antihrist decât de Hristos? Evident, nu. Un astfel de război este pierdut chiar din start dacă se luptă după strategia vrăjmaşului şi cu armele sale orizontale, iar nu cu cele duhovniceşti. De fapt, creştinul nu luptă împotriva cuiva, ci pentru a dobândi mântuirea. De ce nu lăsăm oare regia şi scenariul exterior pe seama lui Dumnezeu şi nu ne preocupăm de cele duhovniceşti? Nimeni dintre noi nu este izbit de faptul că parohia a devenit o iluzie. După liturghie nu alergăm nici la spitale către cei bolnavi, nici în temniţă, şi nu ne preocupă prea mult vreo poruncă a iubirii lui Hristos. Scrâşnim însă, temători de moartea trupească, împotriva unor antihrişti iluzorii. Nu are nici o importanţă că un produs frumos împachetat a fost oferit celui rău, de la producător până la vânzător, de zeci de ori, sau că este contaminat şi nenatural, ci doar faptul că este marcat cu sistemul de bare “ce are inclus semnul Antihristului”. Că statul este înşelat mai puţin în acest mod în sistemul său de impozitare, ori că vânzarea produselor şi contabilizarea datelor devin mai uşoare, nici nu mai contează. Cât despre buletine, lamentările de genul: “Vor şti totul despre noi, nu ne vor mai angaja, vor şti că suntem ortodocşi” etc., aceasta sună mai degrabă a deznădejde necreştină. Primirea buletinelor după unii ar însemna automat lepădarea de Hristos. Nu ne mai lepădăm de Hristos prin multele noastre păcate developate astăzi cu o gravitate enormă în societatea creştină românească, şi pentru care nu ne simţim deloc responsabili, ori prin faptul că toţi mai mulţi ortodocşi botezaţi sunt indiferenţi la Sfintele Taine ori părăsesc Ortodoxia din vina noastră, a creştinilor simpli, ci am ajuns să credem, aşa cum spunea un părinte din Basarabia, că “dacă vom trimite portocale cu semnul Crucii în Turcia, îi transformăm pe toţi musulmanii de acolo în creştini. Am rezolvat problema.” Teoria că “suntem pecetluiţi prin codurile de bare” etc. s-a produs mai întâi în lumea protestantă. Sfinţii Părinţi au pus accentual pe viaţa duhovnicească trăită în Biserică. Pocăinţa trebuie să fie plină de bucurie şi de nădejde “că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Evenimentele exterioare, oricât ar fi de înspăimântătoare, dacă suntem pregătiţi duhovniceşte (pentru dragostea lui Hristos, nu pentru ele), sunt totuşi trecătoare. Dacă nu vom trăi după duh, fie că ne va afla moartea, fie că va veni peste noi ziua certării, vom fi pecetluiţi în viaţa noastră netrăită după Hristos.
Iar pentru că tot se alcătuiesc astăzi anumite broşuri, în care politicul şi-a ales ca şi câmp de bătălie Biserica, de ce nu ar fi dezbătută în paginile lor întreaga problematică a buletinelor electronice, 666, coduri de bare etc., din Bisericile respective (greacă şi rusă), de unde provin textele, ci doar părtinitor? Cei doi mari părinţi ai Greciei contemporane, părintele Porfirie şi părintele Paisie, de pildă, nu s-au pus de acord în această privinţă. Părintele Cleopa şi părintele Sofian s-au referit la trăirea duhovnicească autentică a creştinului ortodox, indiferent de vremurile apocaliptice, care vor urma negreşit, sub o formă sau alta, şi cărora nu le vor face faţă nicidecum dacă nu trăim creştineşte, ci devenim doar “savanţi în codurile de bare”. Iată, în încheiere, atitudinea părintelui Porfirie în această chestiune (scrierile sale au o mare influienţă în Grecia astăzi, fiind traduse şi în româneşte): “Unde e Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: Dacă ar veni acum Antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. o să-mi răspunzi: «Bine, părinte, dar nu este acesta semnul lui?» Ba da, şi să mă însemneze şi cu încă 666 de raze laser, şi aş accepta. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna în timpul unei călătorii cu simbolul acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta…Hristos nu este aşa îngust la minte cum suntem noi oamenii, care vrem să ne apărăm “drepturile”. Asta să-i spui părintelui: Să nu se teamă nici de Antihrist, nici de 666”. Dacă “oculta” ar dori să transforme întreaga lume în “altceva”, prin implantarea de cipuri “pe mână sau pe frunte”, prin care să fie controlate senzaţiile, sentimentele şi gândurile omului, atunci aceasta ar deveni un imens spital psihiatric, în care omul nu ar mai răspunde pentru faptele sale, iar acest lucru nu se poate întâmpla. Satana doreşte, în primul rând, o lepădare de Hristos şi o tăgăduire a Lui de bunăvoie. Şi chiar dacă nu ne vom lepăda la început de bunăvoie, vom răspunde de lepădarea fratelui nostru, căci nu ne putem mântui decât împreună. La vremea proorocită însă, el va folosi toate mijloacele de constrângere (poate şi aceste cărţi de identitate, scanarea irisului ori alte mijloace tehnice la îndemână – asemenea cuţitului trecut din mâna bucătarului în mâna călăului) pentru a ne lepăda de Hristos şi Biserica Sa. Acestea, deşi nu existau, să zicem, pe vremea lui Stalin ori a lui Nero, nu i-au împiedicat deloc pe aceia să-i persecute pe creştini în modul cel mai barbar cu putinţă, pentru a se lepăda de Hristos. Să ne cercetăm fiecare dintre noi dacă nu cumva suntem deja lepădaţi prin erezii ori panerezii, prin păcatele noastre ori nelucrarea poruncilor lui Hristos, de Biserica Ortodoxă şi Mântuitorul nostru, şi să nu confundăm iluziile Antihristului cu lepădarea, ca nu cumva lepădarea noastră permanentă şi netrăirea întru Hristos să ne facă neputincioşi în a mărturisi, mai ales dacă ni se va cere aceasta vreodată.
Gheorghiţă Ciocioi
sursa: http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_10/ed_9/poate_cel_rau_sa_ne_stapaneasca_sufletele_prin_codurile_de_bare.htm
Există - cu sigurantă - forţe antihristice ce ar dori desacralizarea Bisericii şi transformarea acesteia într-un fel de partid politic care să-şi consume energiile în lupte sterile cu un fals antichrist, la iluziile căruia ar trebui să se raporteze. Întotdeauna şi la orice oră s-ar primi comandă. Pentru ele ar fi mult mai uşor aşa. Lupta pe orizontală este foarte simplu de câştigat de către acestea, când se face din Antihrist centrul vieţii noastre şi nu există o raportare la Hristos, cu care ar trebui să avem o relaţie vie. Mulţi creştini ortodocşi de astăzi nu-şi fac timp nici măcar pentru rugăciunile de dimineaţă ori de seară, însă discută asiduu teme de provenienţă neoprotestantă referitoare la codurile de bare, noile buletine electronice (un fel de noi carnete P.C.R, spun ei, aducătoare de avantaje materiale şi "pecetluire" în acelaşi timp), sfârşitul lumii (regia, scenariul) şi alte bazaconii, mai ceva ca în teoria drobului de sare. "Ce or să ne facă, ce vom păţi?". Nu ştiţi cine? „Ei”(?) „masonii, oculta” etc. Îşi lucrează oare liniştit mântuirea creştinul care se teme mai mult de Antihrist decât de Hristos? Evident, nu. Un astfel de război este pierdut chiar din start dacă se luptă după strategia vrăjmaşului şi cu armele sale orizontale, iar nu cu cele duhovniceşti. De fapt, creştinul nu luptă împotriva cuiva, ci pentru a dobândi mântuirea. De ce nu lăsăm oare regia şi scenariul exterior pe seama lui Dumnezeu şi nu ne preocupăm de cele duhovniceşti? Nimeni dintre noi nu este izbit de faptul că parohia a devenit o iluzie. După liturghie nu alergăm nici la spitale către cei bolnavi, nici în temniţă, şi nu ne preocupă prea mult vreo poruncă a iubirii lui Hristos. Scrâşnim însă, temători de moartea trupească, împotriva unor antihrişti iluzorii. Nu are nici o importanţă că un produs frumos împachetat a fost oferit celui rău, de la producător până la vânzător, de zeci de ori, sau că este contaminat şi nenatural, ci doar faptul că este marcat cu sistemul de bare “ce are inclus semnul Antihristului”. Că statul este înşelat mai puţin în acest mod în sistemul său de impozitare, ori că vânzarea produselor şi contabilizarea datelor devin mai uşoare, nici nu mai contează. Cât despre buletine, lamentările de genul: “Vor şti totul despre noi, nu ne vor mai angaja, vor şti că suntem ortodocşi” etc., aceasta sună mai degrabă a deznădejde necreştină. Primirea buletinelor după unii ar însemna automat lepădarea de Hristos. Nu ne mai lepădăm de Hristos prin multele noastre păcate developate astăzi cu o gravitate enormă în societatea creştină românească, şi pentru care nu ne simţim deloc responsabili, ori prin faptul că toţi mai mulţi ortodocşi botezaţi sunt indiferenţi la Sfintele Taine ori părăsesc Ortodoxia din vina noastră, a creştinilor simpli, ci am ajuns să credem, aşa cum spunea un părinte din Basarabia, că “dacă vom trimite portocale cu semnul Crucii în Turcia, îi transformăm pe toţi musulmanii de acolo în creştini. Am rezolvat problema.” Teoria că “suntem pecetluiţi prin codurile de bare” etc. s-a produs mai întâi în lumea protestantă. Sfinţii Părinţi au pus accentual pe viaţa duhovnicească trăită în Biserică. Pocăinţa trebuie să fie plină de bucurie şi de nădejde “că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Evenimentele exterioare, oricât ar fi de înspăimântătoare, dacă suntem pregătiţi duhovniceşte (pentru dragostea lui Hristos, nu pentru ele), sunt totuşi trecătoare. Dacă nu vom trăi după duh, fie că ne va afla moartea, fie că va veni peste noi ziua certării, vom fi pecetluiţi în viaţa noastră netrăită după Hristos.
Iar pentru că tot se alcătuiesc astăzi anumite broşuri, în care politicul şi-a ales ca şi câmp de bătălie Biserica, de ce nu ar fi dezbătută în paginile lor întreaga problematică a buletinelor electronice, 666, coduri de bare etc., din Bisericile respective (greacă şi rusă), de unde provin textele, ci doar părtinitor? Cei doi mari părinţi ai Greciei contemporane, părintele Porfirie şi părintele Paisie, de pildă, nu s-au pus de acord în această privinţă. Părintele Cleopa şi părintele Sofian s-au referit la trăirea duhovnicească autentică a creştinului ortodox, indiferent de vremurile apocaliptice, care vor urma negreşit, sub o formă sau alta, şi cărora nu le vor face faţă nicidecum dacă nu trăim creştineşte, ci devenim doar “savanţi în codurile de bare”. Iată, în încheiere, atitudinea părintelui Porfirie în această chestiune (scrierile sale au o mare influienţă în Grecia astăzi, fiind traduse şi în româneşte): “Unde e Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: Dacă ar veni acum Antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. o să-mi răspunzi: «Bine, părinte, dar nu este acesta semnul lui?» Ba da, şi să mă însemneze şi cu încă 666 de raze laser, şi aş accepta. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna în timpul unei călătorii cu simbolul acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta…Hristos nu este aşa îngust la minte cum suntem noi oamenii, care vrem să ne apărăm “drepturile”. Asta să-i spui părintelui: Să nu se teamă nici de Antihrist, nici de 666”. Dacă “oculta” ar dori să transforme întreaga lume în “altceva”, prin implantarea de cipuri “pe mână sau pe frunte”, prin care să fie controlate senzaţiile, sentimentele şi gândurile omului, atunci aceasta ar deveni un imens spital psihiatric, în care omul nu ar mai răspunde pentru faptele sale, iar acest lucru nu se poate întâmpla. Satana doreşte, în primul rând, o lepădare de Hristos şi o tăgăduire a Lui de bunăvoie. Şi chiar dacă nu ne vom lepăda la început de bunăvoie, vom răspunde de lepădarea fratelui nostru, căci nu ne putem mântui decât împreună. La vremea proorocită însă, el va folosi toate mijloacele de constrângere (poate şi aceste cărţi de identitate, scanarea irisului ori alte mijloace tehnice la îndemână – asemenea cuţitului trecut din mâna bucătarului în mâna călăului) pentru a ne lepăda de Hristos şi Biserica Sa. Acestea, deşi nu existau, să zicem, pe vremea lui Stalin ori a lui Nero, nu i-au împiedicat deloc pe aceia să-i persecute pe creştini în modul cel mai barbar cu putinţă, pentru a se lepăda de Hristos. Să ne cercetăm fiecare dintre noi dacă nu cumva suntem deja lepădaţi prin erezii ori panerezii, prin păcatele noastre ori nelucrarea poruncilor lui Hristos, de Biserica Ortodoxă şi Mântuitorul nostru, şi să nu confundăm iluziile Antihristului cu lepădarea, ca nu cumva lepădarea noastră permanentă şi netrăirea întru Hristos să ne facă neputincioşi în a mărturisi, mai ales dacă ni se va cere aceasta vreodată.
Gheorghiţă Ciocioi
sursa: http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_10/ed_9/poate_cel_rau_sa_ne_stapaneasca_sufletele_prin_codurile_de_bare.htm
sâmbătă, 27 decembrie 2008
Mantuirea
Mantuirea
Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.
Domnul fie cu voi.
Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.
Domnul fie cu voi.
Tristeţea Crăciunului,OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
Tristeţea Crăciunului
Azi, cei trei Crai de la Răsărit nu mai caută steaua cea călăuzitoare a unui Prunc ce va fi fiind Împăratul Lumii… Azi, porţile sunt deschise dar nu mai vine nici o Fecioară Preacurată să ceară sălaş pentru a-L naşte pe Mântuitorul Lumii… Azi, toate casele sunt curate şi pline de bucate dar ele nu ne mai priesc, căci nu mai ştim ce este bucuria cea adevărată!
Mă întristez cumplit văzând cum, de ani, petrecem Noaptea cea Sfântă a Naşterii Mântuitorului nostru Hristos, fie acasă, în faţa televizorului, cu mâncare şi băutură pe săturate, fie colindând satul (sau oraşul!) dar însoţind cântecele noastre sfinte cu petarde, pocnitori , bârfe sau bancuri dntre cele mai de soi.
Mă doare tare sufletul tot privind aceste spectacole gratuite, care în aparenţă nu ne costă nimic, ci doar …liniştea noastră sufletească şi BUCURIA ADEVĂRATĂ!
Mai mult chiar, ele ne îndepărtează (ca şi când n-am fi departe!) de acest Prunc Preasfânt care a venit în lume şi pentru noi ca să ne aducă bucuria vieţii…
Sufăr nespus şi port cu mine în această Noapte Sfântă POVARA unui plâns care-mi sfâşie inima. Tu auzi acest plâns? Este al unui Prunc care se naşte fără de păcat şi vine în lumea noastră păcătoasă într-o peşteră săracă din Betleem …dar EL (re) se naşte în fiecare an în sufletele noastre!
Te întreb şi mă întreb: câţi dintre noi am deschis o dată cu poarta casei şi uşa sufletului nostru pentru ca acest Prunc Binecuvântat să ne-aducă BUCURIA şi LUMINA cele adevărate? Nu caut răspuns…dar ştiu că, din această cauză, sunt ani de când, pentru sufletul meu, Noaptea cea mai tristă din an este Noaptea de Crăciun…
Bucuria Crăciunului
Dacă Noaptea Crăciunului este cea mai tristă, Ziua Crăciunului reprezintă pentru mine BUCURIA CEA ADEVĂRATĂ. De când mă ştiu, mi-am lăsat sufletul cuprins de o imensă bucurie ca, în această sfinţită şi binecuvântată zi, să stau acasă, la gura sobei, să colind toate cântările învăţate din copilărie şi până azi, să ascult muzică religioasă autentică simbolizând desăvârşirea.
Bucuria mea cea mai mare este să-mi deschid sufletul acestui Prunc Binecuvântat şi să îl rog să coboare şi în căsuţa mea de la poalele dealului din Sîncel, căci am un suflet pustiit care are nevoie de prezenţa Lui sfântă, ca să se împărtăşească cu Lumina cea Adevărată…
Ţin candela aprinsă… nu numai lumânarea, ci mai ales candela inimii mele ce arde neîncetat din Dragoste faţă de acest Prunc al Luminii, şi faţă de oamenii care mi-au marcat emoţional existenţa. Eu cred că această zi este Ziua Bucuriei Celei Adevărate, pentru că este ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI LUMII noastre postmoderne, desacralizate, mizere şi fără credinţă! Ce bucurie mai poţi avea dacă părăseşti căminul cald colindând-ţi amicii lumii acesteia şi astfel pierzi SINGURA ÎNTÂLNIRE pe care o poţi avea într-un an întreg cu Pruncul Mântuitor? El este SINGURUL COLINDĂTOR ADEVĂRAT, care îţi calcă pragul casei… PRUNCUL IISUS!
Astăzi este Ziua când un copil sărman, umil şi smerit colindă în candelele din sufletele creştinilor Cântecul Bucuriei. Doar acest Cântec sfânt ne poate aduce BUCURIA deplină a Naşterii Copilului cu Ochi Senini în peştera din Betleem şi în ieslea săracă în care noi îl întâmpinăm, inimile noastre…
Hristos se naşte, slăviţi-l!
Hristos se naşte, întâmpinaţi-l!
Aceasta este Bucuria Adevărată a Sărbătorii Crăciunului!
Aceasta este CLIPA MÂNTUIRII noastre!
OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
“Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15, 10). Iarăşi o întâmplare aparent simplă. Un om avea doi fii. Unul s-a hotărât să rămână acasă, cu tatăl său să-l ajute şi să trăiască în comuniune, iar cel mai tânăr s-a hotărât să lase casa părintească şi i-a cerut tatălui său să-i dea partea din avere care considera că i se cuvenea. A plecat apoi departe şi a trăit în desfrânări, cheltuindu-şi tot avutul. Foamete mare a cuprins însă acele locuri şi fiul plecat de la casa tatălui său, care ajunsese păzitor de porci şi nu primea nici măcar roşcove de la porci să se hrănească, ŞI-A VENIT ÎN FIRE: “Mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: TATĂ, am greşit la cer şi înaintea ta. NU MAI SUNT VREDNIC SĂ MĂ NUMESC FIUL TĂU” (Luca 15, 18-19). Întoarcerea fiului risipitor acasă şi căinţa pe care a avut-o pentru păcatele pe care le-a săvârşit l-au bucurat atât de mult pe tatăl lui încât acesta i-a dat “haina lui cea dintâi”, inelul şi încălţăminte, iar viţelul cel gras l-a jertfit pentru a celebra OSPĂŢUL tainic al Bucuriei Învierii fiului crezut pierdut pentru totdeauna, căci “acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Celălalt fiu însă, întorcându-se de la muncă şi aflând pricina bucuriei de la casa tatălui său, s-a întristat tare şi n-a vrut cu nici un chip să ia parte la ospăţul Casei, deoarece considera că lui i se cuvenea o asemenea cinste, pentru că “de-atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 30-31). Răspunsul tatălui la acest reproş este plin de înţelepciune şi de IERTARE CREŞTINEASCĂ: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Luca 15, 31-32)
La un grad zero al lecturii, întâmplarea pare, ca şi cea cu vameşul şi fariseul, PARADOXALĂ. Un fiu rămâne cu tatăl său, îi respectă poruncile, nu iese niciodată din cuvântul lui. Un alt fiu se revoltă, vrea să ducă o viaţă independentă, îşi permite să ceară tatălui partea din avere şi pleacă în lumea mare, ca să cheltuiască agoniseala tatălui cu femeile desfrânate şi în plăceri!
Aşa că nu pot să nu mă mir, cum să faci ospăţ şi să te veseleşti pentru fiul care a pierdut în larg agoniseala şi averea ce i le-ai dat moştenire iar pentru fiul ce ţi-a fost alături şi ţi-a sporit averea nu faci aceasta? De aceea, ierta-mă-vei, Doamne, că Te-ntreb: care este adevărata menire a omului postmodern, de FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
Mi-am permis de aceea, să fac o clasificare oarecum surprinzătoare, fiul plecat este fiul risipitor care batjocoreste avutul primit în DAR de la Tatăl (adica Dumnezeu) iar celălalt este fiul risipit pentru că, spre deosebire de fratele său care risipeşte o bogăţie materială, el risipeşte una spirituală, respectarea poruncilor devenind pentru el singurul criteriu de selecţie de care ar trebui să ţină seama tatăl său.
Privind întâmplarea în structura ei de adâncime, eu văd în această pildă a lui Iisus o adevărată lecţie de dragoste parinteasca. Iar virtutea pe care trebuie s-o percepem, cu cea mai mare seninătate, şi împotriva tututor mentalităţilor lumii noastre postmoderne, este IERTAREA. După ce ne-am smerit (re)văzându-ne şi (re)cunoscându-ne gravitatea faptelor, gândurilor sau vorbelor noastre, suntem datori să mai urcăm o treaptă din Scara Raiului şi să ne îmbogăţim spiritual cu virtutea care ilustrează în cel mai înalt grad adevărata iubire din noi: IERTAREA. Această virtute o are tatăl celor doi fraţi. Pentru el nu contează câte păcate a săvârşit fiul, câţi bani a cheltuit sau cu cine. Lucrul cel mai important este REÎNTOARCEREA fiului, POCĂINŢA de care el a dat dovadă pentru a primi iertarea părintelui.
Reîntoarcerea este sinonimă pentru un tată iubitor cu o RENAŞTERE. Fiul cel plecat, necopt, dornic de plăceri şi căzut în desfrâu, a murit. În locul aceluia s-a întors , reînviat, un fiu nou, un alt suflet, nu murdar, nu nevrednic, precum cel care plecase cândva de la casa tatălui său. Ci, unul spăşit, căit, smerit, un fiu ce a trecut prin focul credinţei şi prin chinurile iadului, un om care ŞI-A VENIT ÎN FIRE! Ce-or fi însemnând vorbele acestea?
“A-ţi veni în fire” cred că nu poate însemna altceva decât a conştientiza răul pe care singur ţi l-ai făcut, şi făcându-ţi rău ţie, să conştientizezi răul pe care l-ai făcut şi celor care te iubesc, provocându-le suferinţă şi durere, lacrimi amare. Iubirea celorlalţi îşi găseşte justificarea şi în acest rău pe care l-ai făcut, ţie şi lor: iertarea, fatada interioară a iubirii adevărate, trebuie să vină, PARADOXAL, nu?, tocmai de la acei oameni pe care i-ai făcut să plângă şi să sufere, care au avut încredere în tine dar i-ai dezamăgit, care te-au iubit dar i-ai jignit, care au plâns în ruga lor pentru tine dar tu i-ai ignorat! Când astfel de oameni sunt în faţa ta, nu-ţi bate inima mai tare? Nu vrei să le cazi la piept, să-i strângi în braţe şi să le spui ca îi iubeşti, că ei sunt totul pentru tine? Da, pentru fiul risipitor, care şi-a venit în fire, oamenii la pieptul cărora ar fi vrut să plângă mult au fost tatăl şi fratele lui, adică tocmai cei pe care i-a supărat cel mai tare, cei pe care i-a părăsit şi i-a uitat când i-a fost lui bine, cei faţă de care a fost indiferent şi ignorant!
Bunule cititor, doar tatăl a fost capabil de IERTAREA necondiţionată! Doar tatăl l-a întâmpinat, i-a şters lacrimile pocăinţei de pe obraz şi l-a îmbrăţişat, semne incontestabile ale iubirii dezinteresate şi bucuriei supreme de a face iarăşi gestul binecuvântat al părintelui iubitor. Ba mai mult de-atât i-a dat încălţăminte, căci era desculţ!, i-a dat haine, căci era gol!, i-a dat inelul, căci îl reprimise în calitate de FIU! Si a tăiat viţelul cel gras invitând pe toţi (şi slugile!) la OSPĂŢUL cel mare!
Dar fratele său nu a fost de acord cu comportamentul tatălui. El, fratele mai mare! Nu doar că nu a acceptat lacrimile celui rătăcitor, nu a vrut nici măcar să-l privească în ochi! Ce durere! Ce tristeţe! Refuzul fratelui de a mai intra în casă, de a şterge lacrimile speranţei de pe faţa cea nouă, de a participa la Ospăţ sunt simboluri evidente ale lumii noastre desacralizate.
Refuzul de-a ierta este RĂUL cel mai mare pe care îl săvârşeşte omul – iar răul acesta, dureros, nu?, rămâne în acel suflet şi-l macină, şi-l zdrobeşte doborându-l de pe piedestralul pe care, vai, ar fi trebuit să rămână, ca un suflet bun ce era! El, fratele mai mare, care respecta toate poruncile, care NICIODATĂ nu a greşit faţă de tatăl său, care întotdeauna a respectat Legea, care a muncit cu drag şi nu s-a certat vreodată cu cineva, el, NU POATE IERTA! De ce? El nu poate să-l privească în ochi pe cel reîntors acasă, pentru că în ochii celui (re)născut, purificat şi iertat de Tatăl, este Lumina cea Adevărată iar povara aceasta de raze n-ar fi putut-o suporta! De ce nu a vrut să participe la Ospăţ? Pentru că NU A SIMŢIT CHEMAREA TATĂLUI, pentru că acolo nu au avut loc decât cei smeriţi, cei blânzi şi iertători, cei iubitori de fraţi şi de Dumnezeu!
Ospăţul la care a fost chemat fiul risipit nu a fost unul oarecare, el este chiar Sfânta Liturghie la care suntem chemaţi cu toţii în fiecare Duminică ca să ne împărtăşim cu Pâinea şi Vinul cele mântuitoare, adică cu Trupul si Sângele Domnului Hristos!
Tatăl celor doi fraţi, simboluri ale oamenilor risipitori sau risipiţi, este chiar Hristos, Singurul nostru Prieten, Ajutor şi Învăţător, Singurul care poate să ne ierte şi să ne iubeasca, fără să ne ceară nimic în schimb! Ospăţul la care Hristos îl invită pe cel rămas pe dinafară este Jertfa de pe Cruce din care curge încă sângele rănilor Lui, pentru că aşa cum susţineau şi filozofii raţionalişti ai secolului 17, mai ales Pascal, împărtăşesc şi eu aceasta, Hristos rămâne pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor! Deoarece numai aşa, din acest OSPĂŢ EUHARISTIC, noi putem să ne hrănim sufletele împietrite, orgolioase, egoiste, incapabile de iertare!
Fiul cel mare al Tatălui este chiar aproapele nostru, cel în care ne punem nădejdea, cel pe care-l iubim şi de la care aşteptăm ajutor în clipele grele ale existenţei, cel faţă de care greşim de cele mai multe ori, dar când într-adevăr avem nevoie de sprijinul său, de iertarea sa, el uită tocmai atunci Legea, uită poruncile pe care nu le încalcă îndeobşte niciodată, ascunzându-se sub paravanul lor, şi ne lasă trişti cu lacrimile pe obraz!
HRISTOS – APROAPELE – EU constituie triunghiul simbolic al acestei pilde. EU sunt cel mai păcătos dintre oameni, eu sunt cel care mă revolt şi vreau să plec din Casa Prietenului Meu, îi cer să-mi dea averea şi îl las cu APROAPELE meu care îi slujeste întru toate până ce-mi revin eu în fire. Mă întorc la ei, căci la cine altcineva pe lumea asta aş putea găsi înţelegere şi iertare? Dar aproapele meu nu mă poate ierta, el este cel care nu vrea să participe la Nunta mea, şi nici nu vrea să fie părtaş la bucuria cu care am fost binecuvântat, fiindcă m-am întors pocăit, plin de lacrimi, UN OM NOU! In schimb, mă primeşte Iisus, Singurul meu Prieten Adevărat, care poate să mă ierte pentru povara pe care i-am pus-o pe umeri pe drumul spre Golgota, pentru rănile pe care i le-am facut pe Cruce! El, Singur El, îmi şterge lacrimile pocăinţei şi-mi opreşte suspinele, mă îmbracă în Hainele Luminii şi-mi dă inelul fără de care nu pot participa la Ospăţul Euharistic de taină!
Doamne, Hristoase, doar Tu Te bucuri de Învierea mea spirituală, doar Tu mă primeşti în braţele-Ţi mângâietoare, doar Tu îmi dăruieşti IERTAREA! Ce mult aş fi vrut ca şi aproapele meu să fi făcut acestea! Doamne, eu am fost păcătos şi risipitor şi m-ai primit la Tine, dar fratele meu a trăit în litera Legii şi s-a risipit! El, aproapele, omul acela deosebit care nu a încălcat NICIODATA Legea, a rămas acum pe dinafară şi nu participă la Ospăţul Euharistic pe care Mirele Hristos îl dă pentru sufletul meu, care s-a reîntors ca oaia rătăcită la Păstor! El a fost egoist, mândru şi nu a putut să mă ierte!
Mă simt vinovat(ă) pentru asta, Doamne! De aceea, Te rog, SPOREŞTE-MI lacrimile durerii de-a fi rămas fără el şi nu mă părăsi ca nu cumva să înceteze rugăciunea mea întru iertarea fratelui meu pe care eu îl iubesc şi-l iert că nu a vrut să mă ierte!
Aceasta este lecţia pe care azi Tatăl iubitor o dă fiilor Lui. Adevărata iubire TREBUIE să rămână O IUBIRE SACRĂ, sfântă, nepătată, căci desacralizarea iubirii prin raportare la materialitate, prin ţinerea de minte a răului, prin lipsa de iertare, ne aruncă afară din Lumină, ne opreşte de la împărtăşire, ne sileşte să ne despărţim, să ne facem rău! Iar toate astea nu mai înseamnă iubire, ele reprezintă doar chinul de-a ne suporta unul pe celălalt!
Adevărata iubire este UN DAR al divinităţii, care se îndreaptă şi spre cel care respectă Legea şi spre cel păcătos, însă fiecare îl valorifică cum crede de cuviinţă… Adevărata iubire este HARUL care se coboară de Sus întru dobândirea celor mai alese şi nobile sentimente pe care trebuie să ni le purtăm unii altora.
Câţi dintre noi am învăţat însă această lecţie? Si câţi dintre noi concretizăm în fapte dragostea cea adevărată faţă de fratele mai mare căruia i-am greşit dar nu ne poate ierta?
DUMINICA IERTĂRII
Duminica dinaintea începerii Postului Mare are trei semnificaţii aparte. În primul rând este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi de aceea, urcuşul duhovnicesc din post trebuie să fie o rugă neîncetată pentru a fi reprimiţi ca fii ai lui Dumnezeu, reînviaţi, renăscuţi din Moartea pe cruce a Mântuitorului. Apoi aceasta mai este DUMINICA IERTĂRII, pentru că “de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl Vostru nu va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15) si pentru că în aceste două versete este cuprinsă prima condiţie a mântuirii sufletului omenesc: IERTAREA DEPLINĂ! Şi mai este această duminică, una aparte, Duminica celor 40 de Mucenici, pentru că Biserica Ortodoxă cinsteşte în această zi pe cei 40 de oameni din Sevastia care, pentru că şi-au mărturisit credinţa lor în Hristos şi în Biserica Lui, au fost înecaţi într-un lac din apropierea satului…
Condiţia sine qua non a mântuirii sufletului omului este aşadar simbolizată de virtutea iertării. Pentru a putea fi iertaţi, TREBUIE să iertăm, indiferent cât de mult ne-a greşit cineva, căci ce vrednicie avem dacă îi iertăm doar pe cei care vrem noi şi care ne supără mai puţin? De aceea, foarte puţini dintre noi avem cu adevărat această virtute.
Atunci suntem vrednici şi virtuoşi când putem să iertăm mâna pe care am mângâiat-o dar care ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar care ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit dar care ne-a părăsit… Doar când te loveşti de-aceste câteva mostre ale “bunătăţii” din afara ta si te retragi înlăuntrul sufletului ca să te aperi de răul ce ţi-a răsplătit binele, când poţi ierta acestea fără prejudecăţi, si fără a considera asta o prostie (cum e interpretată azi!), atunci eşti plin de această virtute.
Atunci ştii ce este iertarea si mai ştii că aceasta nu presupune reîntoarcere spre cel care te-a lovit sau te-a scuipat sau te-a uitat, ci, din contră, înseamnă UN NOU INCEPUT. Esti un alt OM, renăscut, reînviat din palma care te-a lovit şi te-a batjocorit. Eşti în faţa unui examen al conştiinţei căreia îi poţi spune: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut, căci sunt OM ADEVĂRAT!
Şi nu întâmplător Duminica Iertării este asociată cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Asocierea poate părea paradoxală, dar creştinismul însuşi este un paradox, nu?
Într-un fel sau altul, într-o epocă istorică sau alta, într-o civilizaţie sau alta, toţi venim în lume pentru a ispăşi păcatul originar al alungării din paradis a omului ce-a încălcat porunca divină… Ne naştem toţi in acest păcat primordial pe care îl moştenim şi, la rândul nostru, îl vom lăsa urmaşilor… Adam, care este OMUL, şi Eva, care este VIAŢA, au format prima pereche umană din univers. De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu l-a creat doar pe Adam din ţărână. A creat un singur om iar mai apoi, văzând că nu-i este bine singur, i-a oferit un DAR nepreţuit dar nu din ţărână, ci din însăşi…coasta Omului!
Logica ar spune că acest lucru se datorează faptului că Femeia (VIATA) este parte integrantă din Bărbatul ei (OMUL) şi e firesc să fie aşa… Simbolic vorbind, eu cred că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam tocmai pentru că această fiinţă va fi singura parte a Omului capabilă să refacă Unitatea originară şi Perfecţiunea. Nu am acceptat niciodată teoria că prin Eva a venit păcatul în lume. Cum să vină păcatul prin VIAŢA însăşi?
Izgonirea primei perechi din Eden are semnificaţii mult mai adânci decât simpla ipoteză că Eva e vinovata… Pomul a fost pentru perechea unitară si unită in trup si duh, o încercare. Mărul intins de Eva lui Adam a fost simbolul libertăţii alegerii omului: Binele sau Răul? Pentru că Pomul chiar aşa era numit… Paradoxal, Adam si Eva au crezut că aleg Binele, dar când şi-au dat seama de fapta lor s-au ruşinat şi s-au ascuns. Alungarea lor din Rai, căderea lor în păcat este sinonimă cu acest moment. Nu au căzut din cer pe pămant, căci tot universul le era în stăpânire şi perfect. Doar li s-a interzis să mai calce hotare în care altădată se plimbau în voie. Din acel moment, Dumnezeu a creat o prăpastie între Lumea Lui şi Lumea Omului…
Înmulţirea neamului omenesc şi a păcatelor mai mari şi mai multe decât luminătorii cerului au adâncit atât de mult prăpastia încât s-a ajuns în scurtă vreme la formele universale pe care toţi le cunoaştem: Cerul şi Pământul. Dumnezeu a regretat că l-a alungat pe Om din Lumea Lui şi a promis că va trimite un Răscumpărător care Îl va salva pe Om (Adam) şi îi va (re)da Viaţa cea adevărată (Eva), aşa cum era înainte de a gusta… un măr! Acum asocierea pare simplă: nu se poate (re)clădi si (re)învia starea originară când Viaţa (Eva) era parte integrantă din Om (Adam) decât dacă ne vom învrednici cu adevărat de virtutea iertarii!
E motivul pentru care, azi, in lumea postmodernă puţini Oameni (Adami) mai preţuiesc adevărata valoare a Vieţii (Evei) aşa cum ar trebui… Doar VIATA (Eva) este cea care îi poate readuce Omului (Adam) Întregul, Perfecţiunea şi Absolutul. Aşa a luat fiinţă Taina Nunţii…
Postmodernitatea (si alte epoci!) ne loveste cu tâmpla de tăriile cerului şi ne secătuieşte cu cele mai mari vicii ale societăţii contemporane (şi nu numai!): desfrâul, avortul, plăcerile, necurăţia, distracţiile, libertatea de a spune NU când toată existenţa noastră trebuie să aibă sensul acelui FIAT spus de Fecioara Maria. De aceea, foarte puţini dintre noi mai percepem sensul adevărat al vieţii sau adevărata libertate sau adevărata iubire…
E motivul pentru care de multe ori, Iertarea e interpretată ca semn al naivităţii şi chiar al prostiei. Naiv însă este acela care crede că toate îi sunt cu putinţă şi că nu-şi va primi adevărata răsplată într-o zi când îi vor merge toate bine şi când se aşteaptă mai puţin…
Strivim sub picioare sentimente omeneşti şi mergem mai departe în viaţă cu capul sus pe când ar trebui să nu mai ridicăm genunchii şi privirile din binecuvântata Terra nostra…
Dacă Dumnezeu I-a iertat pe Adam, dacă Adam a iertat-o pe Eva, iar dacă Eva şi-a răscumpărat păcatul primindu-şi iertarea pentru că aduce pe lume DARUL cel mai de preţ care este VIATA, cum de nu mai putem ierta noi, muritorii şi păcătoşii, greşelile celorlalţi? Cum nu mai avem IERTARE pentru răul ce ni-l fac alţii, căci ce este răul lor în comparaţie cu durerea, suferinţa şi nedreptatea pe care i le facem noi lui Dumnezeu?
Sfatul pe care Mântuitorul l-a dat omenirii intregi a fost simplu: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia si rugina le strică si unde furii le sapă si le fură. Ci adunaţi-vă comori în ceruri, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. CĂCI UNDE ESTE COMOARA TA, ACOLO VA FI ŞI INIMA TA.” (Matei 6, 19-21). Toată răutatea lumii şi lipsa de iubire şi despărţirile şi nefericirile sufleteşti se datorează acestor comori pe care le strângem crezând că ne vor face fericiţi. Dar cum vom mai gusta fericirea dacă nu avem Iubirea cea adevărată in sufletul nostru? Iisus nu ne cere să nu ne dorim sau să nu avem toate lucrurile cele necesare existenţei: o casă sau un palat (dacă considerăm că atâta ne trebuie), o maşină, bani mulţi sau obiecte de o valoare materială inestimabilă. Însă El ne cere ca tot ceea ce avem să ne facă fericiţi şi să ne aducă BUCURIA cea adevărată, căci acesta este rostul lor! Să ne fie îndestulare şi să nu agonisim fără temei! Toate lucrurile pe care ni le dăruieşte Dumnezeu din prinosul Său trebuie să fie spre bucuria si împlinirea noastră, căci cu măsura cu care ne dă, cu aceea ne şi cere! Si să recunoaştem că toate sunt de la Dumnezeu, să devenim mai buni, mai iubitori, mai smeriţi. Şi toate să ne ajute să ne iertam unii pe altii aşa cum Tatăl Cel ceresc ne iartă pe noi. Altfel, TOTUL, dar absolut totul, este ZADARNIC, iar comoara din inima noastră va spori doar focul veşnic al Gheenei…
Toate câte le facem să ne fie întru sporire duhovnicească şi întru mai binele lumii intregi!
Domnul fie cu tine!
Azi, cei trei Crai de la Răsărit nu mai caută steaua cea călăuzitoare a unui Prunc ce va fi fiind Împăratul Lumii… Azi, porţile sunt deschise dar nu mai vine nici o Fecioară Preacurată să ceară sălaş pentru a-L naşte pe Mântuitorul Lumii… Azi, toate casele sunt curate şi pline de bucate dar ele nu ne mai priesc, căci nu mai ştim ce este bucuria cea adevărată!
Mă întristez cumplit văzând cum, de ani, petrecem Noaptea cea Sfântă a Naşterii Mântuitorului nostru Hristos, fie acasă, în faţa televizorului, cu mâncare şi băutură pe săturate, fie colindând satul (sau oraşul!) dar însoţind cântecele noastre sfinte cu petarde, pocnitori , bârfe sau bancuri dntre cele mai de soi.
Mă doare tare sufletul tot privind aceste spectacole gratuite, care în aparenţă nu ne costă nimic, ci doar …liniştea noastră sufletească şi BUCURIA ADEVĂRATĂ!
Mai mult chiar, ele ne îndepărtează (ca şi când n-am fi departe!) de acest Prunc Preasfânt care a venit în lume şi pentru noi ca să ne aducă bucuria vieţii…
Sufăr nespus şi port cu mine în această Noapte Sfântă POVARA unui plâns care-mi sfâşie inima. Tu auzi acest plâns? Este al unui Prunc care se naşte fără de păcat şi vine în lumea noastră păcătoasă într-o peşteră săracă din Betleem …dar EL (re) se naşte în fiecare an în sufletele noastre!
Te întreb şi mă întreb: câţi dintre noi am deschis o dată cu poarta casei şi uşa sufletului nostru pentru ca acest Prunc Binecuvântat să ne-aducă BUCURIA şi LUMINA cele adevărate? Nu caut răspuns…dar ştiu că, din această cauză, sunt ani de când, pentru sufletul meu, Noaptea cea mai tristă din an este Noaptea de Crăciun…
Bucuria Crăciunului
Dacă Noaptea Crăciunului este cea mai tristă, Ziua Crăciunului reprezintă pentru mine BUCURIA CEA ADEVĂRATĂ. De când mă ştiu, mi-am lăsat sufletul cuprins de o imensă bucurie ca, în această sfinţită şi binecuvântată zi, să stau acasă, la gura sobei, să colind toate cântările învăţate din copilărie şi până azi, să ascult muzică religioasă autentică simbolizând desăvârşirea.
Bucuria mea cea mai mare este să-mi deschid sufletul acestui Prunc Binecuvântat şi să îl rog să coboare şi în căsuţa mea de la poalele dealului din Sîncel, căci am un suflet pustiit care are nevoie de prezenţa Lui sfântă, ca să se împărtăşească cu Lumina cea Adevărată…
Ţin candela aprinsă… nu numai lumânarea, ci mai ales candela inimii mele ce arde neîncetat din Dragoste faţă de acest Prunc al Luminii, şi faţă de oamenii care mi-au marcat emoţional existenţa. Eu cred că această zi este Ziua Bucuriei Celei Adevărate, pentru că este ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI LUMII noastre postmoderne, desacralizate, mizere şi fără credinţă! Ce bucurie mai poţi avea dacă părăseşti căminul cald colindând-ţi amicii lumii acesteia şi astfel pierzi SINGURA ÎNTÂLNIRE pe care o poţi avea într-un an întreg cu Pruncul Mântuitor? El este SINGURUL COLINDĂTOR ADEVĂRAT, care îţi calcă pragul casei… PRUNCUL IISUS!
Astăzi este Ziua când un copil sărman, umil şi smerit colindă în candelele din sufletele creştinilor Cântecul Bucuriei. Doar acest Cântec sfânt ne poate aduce BUCURIA deplină a Naşterii Copilului cu Ochi Senini în peştera din Betleem şi în ieslea săracă în care noi îl întâmpinăm, inimile noastre…
Hristos se naşte, slăviţi-l!
Hristos se naşte, întâmpinaţi-l!
Aceasta este Bucuria Adevărată a Sărbătorii Crăciunului!
Aceasta este CLIPA MÂNTUIRII noastre!
OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
“Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15, 10). Iarăşi o întâmplare aparent simplă. Un om avea doi fii. Unul s-a hotărât să rămână acasă, cu tatăl său să-l ajute şi să trăiască în comuniune, iar cel mai tânăr s-a hotărât să lase casa părintească şi i-a cerut tatălui său să-i dea partea din avere care considera că i se cuvenea. A plecat apoi departe şi a trăit în desfrânări, cheltuindu-şi tot avutul. Foamete mare a cuprins însă acele locuri şi fiul plecat de la casa tatălui său, care ajunsese păzitor de porci şi nu primea nici măcar roşcove de la porci să se hrănească, ŞI-A VENIT ÎN FIRE: “Mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: TATĂ, am greşit la cer şi înaintea ta. NU MAI SUNT VREDNIC SĂ MĂ NUMESC FIUL TĂU” (Luca 15, 18-19). Întoarcerea fiului risipitor acasă şi căinţa pe care a avut-o pentru păcatele pe care le-a săvârşit l-au bucurat atât de mult pe tatăl lui încât acesta i-a dat “haina lui cea dintâi”, inelul şi încălţăminte, iar viţelul cel gras l-a jertfit pentru a celebra OSPĂŢUL tainic al Bucuriei Învierii fiului crezut pierdut pentru totdeauna, căci “acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Celălalt fiu însă, întorcându-se de la muncă şi aflând pricina bucuriei de la casa tatălui său, s-a întristat tare şi n-a vrut cu nici un chip să ia parte la ospăţul Casei, deoarece considera că lui i se cuvenea o asemenea cinste, pentru că “de-atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 30-31). Răspunsul tatălui la acest reproş este plin de înţelepciune şi de IERTARE CREŞTINEASCĂ: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Luca 15, 31-32)
La un grad zero al lecturii, întâmplarea pare, ca şi cea cu vameşul şi fariseul, PARADOXALĂ. Un fiu rămâne cu tatăl său, îi respectă poruncile, nu iese niciodată din cuvântul lui. Un alt fiu se revoltă, vrea să ducă o viaţă independentă, îşi permite să ceară tatălui partea din avere şi pleacă în lumea mare, ca să cheltuiască agoniseala tatălui cu femeile desfrânate şi în plăceri!
Aşa că nu pot să nu mă mir, cum să faci ospăţ şi să te veseleşti pentru fiul care a pierdut în larg agoniseala şi averea ce i le-ai dat moştenire iar pentru fiul ce ţi-a fost alături şi ţi-a sporit averea nu faci aceasta? De aceea, ierta-mă-vei, Doamne, că Te-ntreb: care este adevărata menire a omului postmodern, de FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
Mi-am permis de aceea, să fac o clasificare oarecum surprinzătoare, fiul plecat este fiul risipitor care batjocoreste avutul primit în DAR de la Tatăl (adica Dumnezeu) iar celălalt este fiul risipit pentru că, spre deosebire de fratele său care risipeşte o bogăţie materială, el risipeşte una spirituală, respectarea poruncilor devenind pentru el singurul criteriu de selecţie de care ar trebui să ţină seama tatăl său.
Privind întâmplarea în structura ei de adâncime, eu văd în această pildă a lui Iisus o adevărată lecţie de dragoste parinteasca. Iar virtutea pe care trebuie s-o percepem, cu cea mai mare seninătate, şi împotriva tututor mentalităţilor lumii noastre postmoderne, este IERTAREA. După ce ne-am smerit (re)văzându-ne şi (re)cunoscându-ne gravitatea faptelor, gândurilor sau vorbelor noastre, suntem datori să mai urcăm o treaptă din Scara Raiului şi să ne îmbogăţim spiritual cu virtutea care ilustrează în cel mai înalt grad adevărata iubire din noi: IERTAREA. Această virtute o are tatăl celor doi fraţi. Pentru el nu contează câte păcate a săvârşit fiul, câţi bani a cheltuit sau cu cine. Lucrul cel mai important este REÎNTOARCEREA fiului, POCĂINŢA de care el a dat dovadă pentru a primi iertarea părintelui.
Reîntoarcerea este sinonimă pentru un tată iubitor cu o RENAŞTERE. Fiul cel plecat, necopt, dornic de plăceri şi căzut în desfrâu, a murit. În locul aceluia s-a întors , reînviat, un fiu nou, un alt suflet, nu murdar, nu nevrednic, precum cel care plecase cândva de la casa tatălui său. Ci, unul spăşit, căit, smerit, un fiu ce a trecut prin focul credinţei şi prin chinurile iadului, un om care ŞI-A VENIT ÎN FIRE! Ce-or fi însemnând vorbele acestea?
“A-ţi veni în fire” cred că nu poate însemna altceva decât a conştientiza răul pe care singur ţi l-ai făcut, şi făcându-ţi rău ţie, să conştientizezi răul pe care l-ai făcut şi celor care te iubesc, provocându-le suferinţă şi durere, lacrimi amare. Iubirea celorlalţi îşi găseşte justificarea şi în acest rău pe care l-ai făcut, ţie şi lor: iertarea, fatada interioară a iubirii adevărate, trebuie să vină, PARADOXAL, nu?, tocmai de la acei oameni pe care i-ai făcut să plângă şi să sufere, care au avut încredere în tine dar i-ai dezamăgit, care te-au iubit dar i-ai jignit, care au plâns în ruga lor pentru tine dar tu i-ai ignorat! Când astfel de oameni sunt în faţa ta, nu-ţi bate inima mai tare? Nu vrei să le cazi la piept, să-i strângi în braţe şi să le spui ca îi iubeşti, că ei sunt totul pentru tine? Da, pentru fiul risipitor, care şi-a venit în fire, oamenii la pieptul cărora ar fi vrut să plângă mult au fost tatăl şi fratele lui, adică tocmai cei pe care i-a supărat cel mai tare, cei pe care i-a părăsit şi i-a uitat când i-a fost lui bine, cei faţă de care a fost indiferent şi ignorant!
Bunule cititor, doar tatăl a fost capabil de IERTAREA necondiţionată! Doar tatăl l-a întâmpinat, i-a şters lacrimile pocăinţei de pe obraz şi l-a îmbrăţişat, semne incontestabile ale iubirii dezinteresate şi bucuriei supreme de a face iarăşi gestul binecuvântat al părintelui iubitor. Ba mai mult de-atât i-a dat încălţăminte, căci era desculţ!, i-a dat haine, căci era gol!, i-a dat inelul, căci îl reprimise în calitate de FIU! Si a tăiat viţelul cel gras invitând pe toţi (şi slugile!) la OSPĂŢUL cel mare!
Dar fratele său nu a fost de acord cu comportamentul tatălui. El, fratele mai mare! Nu doar că nu a acceptat lacrimile celui rătăcitor, nu a vrut nici măcar să-l privească în ochi! Ce durere! Ce tristeţe! Refuzul fratelui de a mai intra în casă, de a şterge lacrimile speranţei de pe faţa cea nouă, de a participa la Ospăţ sunt simboluri evidente ale lumii noastre desacralizate.
Refuzul de-a ierta este RĂUL cel mai mare pe care îl săvârşeşte omul – iar răul acesta, dureros, nu?, rămâne în acel suflet şi-l macină, şi-l zdrobeşte doborându-l de pe piedestralul pe care, vai, ar fi trebuit să rămână, ca un suflet bun ce era! El, fratele mai mare, care respecta toate poruncile, care NICIODATĂ nu a greşit faţă de tatăl său, care întotdeauna a respectat Legea, care a muncit cu drag şi nu s-a certat vreodată cu cineva, el, NU POATE IERTA! De ce? El nu poate să-l privească în ochi pe cel reîntors acasă, pentru că în ochii celui (re)născut, purificat şi iertat de Tatăl, este Lumina cea Adevărată iar povara aceasta de raze n-ar fi putut-o suporta! De ce nu a vrut să participe la Ospăţ? Pentru că NU A SIMŢIT CHEMAREA TATĂLUI, pentru că acolo nu au avut loc decât cei smeriţi, cei blânzi şi iertători, cei iubitori de fraţi şi de Dumnezeu!
Ospăţul la care a fost chemat fiul risipit nu a fost unul oarecare, el este chiar Sfânta Liturghie la care suntem chemaţi cu toţii în fiecare Duminică ca să ne împărtăşim cu Pâinea şi Vinul cele mântuitoare, adică cu Trupul si Sângele Domnului Hristos!
Tatăl celor doi fraţi, simboluri ale oamenilor risipitori sau risipiţi, este chiar Hristos, Singurul nostru Prieten, Ajutor şi Învăţător, Singurul care poate să ne ierte şi să ne iubeasca, fără să ne ceară nimic în schimb! Ospăţul la care Hristos îl invită pe cel rămas pe dinafară este Jertfa de pe Cruce din care curge încă sângele rănilor Lui, pentru că aşa cum susţineau şi filozofii raţionalişti ai secolului 17, mai ales Pascal, împărtăşesc şi eu aceasta, Hristos rămâne pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor! Deoarece numai aşa, din acest OSPĂŢ EUHARISTIC, noi putem să ne hrănim sufletele împietrite, orgolioase, egoiste, incapabile de iertare!
Fiul cel mare al Tatălui este chiar aproapele nostru, cel în care ne punem nădejdea, cel pe care-l iubim şi de la care aşteptăm ajutor în clipele grele ale existenţei, cel faţă de care greşim de cele mai multe ori, dar când într-adevăr avem nevoie de sprijinul său, de iertarea sa, el uită tocmai atunci Legea, uită poruncile pe care nu le încalcă îndeobşte niciodată, ascunzându-se sub paravanul lor, şi ne lasă trişti cu lacrimile pe obraz!
HRISTOS – APROAPELE – EU constituie triunghiul simbolic al acestei pilde. EU sunt cel mai păcătos dintre oameni, eu sunt cel care mă revolt şi vreau să plec din Casa Prietenului Meu, îi cer să-mi dea averea şi îl las cu APROAPELE meu care îi slujeste întru toate până ce-mi revin eu în fire. Mă întorc la ei, căci la cine altcineva pe lumea asta aş putea găsi înţelegere şi iertare? Dar aproapele meu nu mă poate ierta, el este cel care nu vrea să participe la Nunta mea, şi nici nu vrea să fie părtaş la bucuria cu care am fost binecuvântat, fiindcă m-am întors pocăit, plin de lacrimi, UN OM NOU! In schimb, mă primeşte Iisus, Singurul meu Prieten Adevărat, care poate să mă ierte pentru povara pe care i-am pus-o pe umeri pe drumul spre Golgota, pentru rănile pe care i le-am facut pe Cruce! El, Singur El, îmi şterge lacrimile pocăinţei şi-mi opreşte suspinele, mă îmbracă în Hainele Luminii şi-mi dă inelul fără de care nu pot participa la Ospăţul Euharistic de taină!
Doamne, Hristoase, doar Tu Te bucuri de Învierea mea spirituală, doar Tu mă primeşti în braţele-Ţi mângâietoare, doar Tu îmi dăruieşti IERTAREA! Ce mult aş fi vrut ca şi aproapele meu să fi făcut acestea! Doamne, eu am fost păcătos şi risipitor şi m-ai primit la Tine, dar fratele meu a trăit în litera Legii şi s-a risipit! El, aproapele, omul acela deosebit care nu a încălcat NICIODATA Legea, a rămas acum pe dinafară şi nu participă la Ospăţul Euharistic pe care Mirele Hristos îl dă pentru sufletul meu, care s-a reîntors ca oaia rătăcită la Păstor! El a fost egoist, mândru şi nu a putut să mă ierte!
Mă simt vinovat(ă) pentru asta, Doamne! De aceea, Te rog, SPOREŞTE-MI lacrimile durerii de-a fi rămas fără el şi nu mă părăsi ca nu cumva să înceteze rugăciunea mea întru iertarea fratelui meu pe care eu îl iubesc şi-l iert că nu a vrut să mă ierte!
Aceasta este lecţia pe care azi Tatăl iubitor o dă fiilor Lui. Adevărata iubire TREBUIE să rămână O IUBIRE SACRĂ, sfântă, nepătată, căci desacralizarea iubirii prin raportare la materialitate, prin ţinerea de minte a răului, prin lipsa de iertare, ne aruncă afară din Lumină, ne opreşte de la împărtăşire, ne sileşte să ne despărţim, să ne facem rău! Iar toate astea nu mai înseamnă iubire, ele reprezintă doar chinul de-a ne suporta unul pe celălalt!
Adevărata iubire este UN DAR al divinităţii, care se îndreaptă şi spre cel care respectă Legea şi spre cel păcătos, însă fiecare îl valorifică cum crede de cuviinţă… Adevărata iubire este HARUL care se coboară de Sus întru dobândirea celor mai alese şi nobile sentimente pe care trebuie să ni le purtăm unii altora.
Câţi dintre noi am învăţat însă această lecţie? Si câţi dintre noi concretizăm în fapte dragostea cea adevărată faţă de fratele mai mare căruia i-am greşit dar nu ne poate ierta?
DUMINICA IERTĂRII
Duminica dinaintea începerii Postului Mare are trei semnificaţii aparte. În primul rând este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi de aceea, urcuşul duhovnicesc din post trebuie să fie o rugă neîncetată pentru a fi reprimiţi ca fii ai lui Dumnezeu, reînviaţi, renăscuţi din Moartea pe cruce a Mântuitorului. Apoi aceasta mai este DUMINICA IERTĂRII, pentru că “de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl Vostru nu va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15) si pentru că în aceste două versete este cuprinsă prima condiţie a mântuirii sufletului omenesc: IERTAREA DEPLINĂ! Şi mai este această duminică, una aparte, Duminica celor 40 de Mucenici, pentru că Biserica Ortodoxă cinsteşte în această zi pe cei 40 de oameni din Sevastia care, pentru că şi-au mărturisit credinţa lor în Hristos şi în Biserica Lui, au fost înecaţi într-un lac din apropierea satului…
Condiţia sine qua non a mântuirii sufletului omului este aşadar simbolizată de virtutea iertării. Pentru a putea fi iertaţi, TREBUIE să iertăm, indiferent cât de mult ne-a greşit cineva, căci ce vrednicie avem dacă îi iertăm doar pe cei care vrem noi şi care ne supără mai puţin? De aceea, foarte puţini dintre noi avem cu adevărat această virtute.
Atunci suntem vrednici şi virtuoşi când putem să iertăm mâna pe care am mângâiat-o dar care ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar care ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit dar care ne-a părăsit… Doar când te loveşti de-aceste câteva mostre ale “bunătăţii” din afara ta si te retragi înlăuntrul sufletului ca să te aperi de răul ce ţi-a răsplătit binele, când poţi ierta acestea fără prejudecăţi, si fără a considera asta o prostie (cum e interpretată azi!), atunci eşti plin de această virtute.
Atunci ştii ce este iertarea si mai ştii că aceasta nu presupune reîntoarcere spre cel care te-a lovit sau te-a scuipat sau te-a uitat, ci, din contră, înseamnă UN NOU INCEPUT. Esti un alt OM, renăscut, reînviat din palma care te-a lovit şi te-a batjocorit. Eşti în faţa unui examen al conştiinţei căreia îi poţi spune: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut, căci sunt OM ADEVĂRAT!
Şi nu întâmplător Duminica Iertării este asociată cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Asocierea poate părea paradoxală, dar creştinismul însuşi este un paradox, nu?
Într-un fel sau altul, într-o epocă istorică sau alta, într-o civilizaţie sau alta, toţi venim în lume pentru a ispăşi păcatul originar al alungării din paradis a omului ce-a încălcat porunca divină… Ne naştem toţi in acest păcat primordial pe care îl moştenim şi, la rândul nostru, îl vom lăsa urmaşilor… Adam, care este OMUL, şi Eva, care este VIAŢA, au format prima pereche umană din univers. De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu l-a creat doar pe Adam din ţărână. A creat un singur om iar mai apoi, văzând că nu-i este bine singur, i-a oferit un DAR nepreţuit dar nu din ţărână, ci din însăşi…coasta Omului!
Logica ar spune că acest lucru se datorează faptului că Femeia (VIATA) este parte integrantă din Bărbatul ei (OMUL) şi e firesc să fie aşa… Simbolic vorbind, eu cred că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam tocmai pentru că această fiinţă va fi singura parte a Omului capabilă să refacă Unitatea originară şi Perfecţiunea. Nu am acceptat niciodată teoria că prin Eva a venit păcatul în lume. Cum să vină păcatul prin VIAŢA însăşi?
Izgonirea primei perechi din Eden are semnificaţii mult mai adânci decât simpla ipoteză că Eva e vinovata… Pomul a fost pentru perechea unitară si unită in trup si duh, o încercare. Mărul intins de Eva lui Adam a fost simbolul libertăţii alegerii omului: Binele sau Răul? Pentru că Pomul chiar aşa era numit… Paradoxal, Adam si Eva au crezut că aleg Binele, dar când şi-au dat seama de fapta lor s-au ruşinat şi s-au ascuns. Alungarea lor din Rai, căderea lor în păcat este sinonimă cu acest moment. Nu au căzut din cer pe pămant, căci tot universul le era în stăpânire şi perfect. Doar li s-a interzis să mai calce hotare în care altădată se plimbau în voie. Din acel moment, Dumnezeu a creat o prăpastie între Lumea Lui şi Lumea Omului…
Înmulţirea neamului omenesc şi a păcatelor mai mari şi mai multe decât luminătorii cerului au adâncit atât de mult prăpastia încât s-a ajuns în scurtă vreme la formele universale pe care toţi le cunoaştem: Cerul şi Pământul. Dumnezeu a regretat că l-a alungat pe Om din Lumea Lui şi a promis că va trimite un Răscumpărător care Îl va salva pe Om (Adam) şi îi va (re)da Viaţa cea adevărată (Eva), aşa cum era înainte de a gusta… un măr! Acum asocierea pare simplă: nu se poate (re)clădi si (re)învia starea originară când Viaţa (Eva) era parte integrantă din Om (Adam) decât dacă ne vom învrednici cu adevărat de virtutea iertarii!
E motivul pentru care, azi, in lumea postmodernă puţini Oameni (Adami) mai preţuiesc adevărata valoare a Vieţii (Evei) aşa cum ar trebui… Doar VIATA (Eva) este cea care îi poate readuce Omului (Adam) Întregul, Perfecţiunea şi Absolutul. Aşa a luat fiinţă Taina Nunţii…
Postmodernitatea (si alte epoci!) ne loveste cu tâmpla de tăriile cerului şi ne secătuieşte cu cele mai mari vicii ale societăţii contemporane (şi nu numai!): desfrâul, avortul, plăcerile, necurăţia, distracţiile, libertatea de a spune NU când toată existenţa noastră trebuie să aibă sensul acelui FIAT spus de Fecioara Maria. De aceea, foarte puţini dintre noi mai percepem sensul adevărat al vieţii sau adevărata libertate sau adevărata iubire…
E motivul pentru care de multe ori, Iertarea e interpretată ca semn al naivităţii şi chiar al prostiei. Naiv însă este acela care crede că toate îi sunt cu putinţă şi că nu-şi va primi adevărata răsplată într-o zi când îi vor merge toate bine şi când se aşteaptă mai puţin…
Strivim sub picioare sentimente omeneşti şi mergem mai departe în viaţă cu capul sus pe când ar trebui să nu mai ridicăm genunchii şi privirile din binecuvântata Terra nostra…
Dacă Dumnezeu I-a iertat pe Adam, dacă Adam a iertat-o pe Eva, iar dacă Eva şi-a răscumpărat păcatul primindu-şi iertarea pentru că aduce pe lume DARUL cel mai de preţ care este VIATA, cum de nu mai putem ierta noi, muritorii şi păcătoşii, greşelile celorlalţi? Cum nu mai avem IERTARE pentru răul ce ni-l fac alţii, căci ce este răul lor în comparaţie cu durerea, suferinţa şi nedreptatea pe care i le facem noi lui Dumnezeu?
Sfatul pe care Mântuitorul l-a dat omenirii intregi a fost simplu: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia si rugina le strică si unde furii le sapă si le fură. Ci adunaţi-vă comori în ceruri, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. CĂCI UNDE ESTE COMOARA TA, ACOLO VA FI ŞI INIMA TA.” (Matei 6, 19-21). Toată răutatea lumii şi lipsa de iubire şi despărţirile şi nefericirile sufleteşti se datorează acestor comori pe care le strângem crezând că ne vor face fericiţi. Dar cum vom mai gusta fericirea dacă nu avem Iubirea cea adevărată in sufletul nostru? Iisus nu ne cere să nu ne dorim sau să nu avem toate lucrurile cele necesare existenţei: o casă sau un palat (dacă considerăm că atâta ne trebuie), o maşină, bani mulţi sau obiecte de o valoare materială inestimabilă. Însă El ne cere ca tot ceea ce avem să ne facă fericiţi şi să ne aducă BUCURIA cea adevărată, căci acesta este rostul lor! Să ne fie îndestulare şi să nu agonisim fără temei! Toate lucrurile pe care ni le dăruieşte Dumnezeu din prinosul Său trebuie să fie spre bucuria si împlinirea noastră, căci cu măsura cu care ne dă, cu aceea ne şi cere! Si să recunoaştem că toate sunt de la Dumnezeu, să devenim mai buni, mai iubitori, mai smeriţi. Şi toate să ne ajute să ne iertam unii pe altii aşa cum Tatăl Cel ceresc ne iartă pe noi. Altfel, TOTUL, dar absolut totul, este ZADARNIC, iar comoara din inima noastră va spori doar focul veşnic al Gheenei…
Toate câte le facem să ne fie întru sporire duhovnicească şi întru mai binele lumii intregi!
Domnul fie cu tine!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...
-
Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...
-
PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DIN POST Duminica Sfântului Ioan Scărarul O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi... -
PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DIN POST Duminica Sfintei Cruci ...ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul să...
